Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Reporter: Care este relaţia ta cu propria creaţie? Te identifici cu ea în vreun fel?

RB: Ar fi dificil să nu te identifici cu ceea ce scrii deşi e tentant. Să fii absolvit de corvoada fantasmagorică a propiilor personaje, chiar şi a celui la persoana ȋntâi, nu cred că ȋmi reuşeşte ȋnsă, mă fac şi eu ca şi alţii, ȋn scris, pe mine ȋnsumi. Ceea ce datorită totuşi contextului reuşesc să desprind este un civil care nu trăieşte ca un autor, ca producător de text, am prieteni şi cunoştinţe care nu citesc nimic din ceea ce scriu pentru că scriu ȋn româneşte iar majoritatea conexiunilor mele sunt olandezi. Sunt foarte mulţumit de această situţie, uneori aleg subiecte care mi-ar disputa şi dezarticula micile mele idiosincrazii sociale, ȋmi câştig astfel o porţie de libertate, nu sunt silit să fiu ceea ce scriu. Trăiesc ȋn general printre oameni care mă bănuiesc şi ȋi las să mă bănuiască, aceştia ȋmi fac plăcere şi nu am ȋn nici un fel o poftă deosebită să fiu sărbătorit ca autor. M-am obişnuit aşa de mulţi ani, de când eram ȋn Bucureşti şi trăiam printre istorici sau scriitori dar nu cred să fii arătat ceva din ce scrisesem ani la rând. Hotărâsem că nu sunt gata, şi ei mă bănuiau ca să spun aşa dar se consolaseră cu gândul că scriu pentru mine. Sper ca pe viitor să ȋmi pot păstra acest interval de linişte dintre mine şi ceea ce scriu, altfel cred că aş fi pierdut.

Reporter: Cum se preschimbă inspiraţia în expresie artistică?

RB: Nu prea cred ȋn inspiraţie, nu folosesc acest concept, fiecare are metodele lui care e bine poate să le schimbe mereu, cred că intensitatea şi ritmul momentelor contează mult. Trebuie să ȋţi iei avânt ca să spun aşa, iar un subiect se adună ȋn lectură şi rămâne cumva ȋn suspensie până când e aşternut pe hârtie, ceea ce iese e ȋnsă mereu provizoriu, trebuie schimbat. Ceea ce aş numi inspiraţie e mai degrabă densitate cu privire la un proces destul de aprig de documentare, nu mă inspir ȋn grădini decât rareori, ȋn general răspund unor stimuli din textele altora, textul creşte ȋn liziera altor texte. Uneori se adună ciorne pe care nu am reuşit niciodată să le pun ȋn ordine, nici să le scriu ȋn ordine, nici să le adun apoi aşa cum le plănuiesem. Sunt mereu ȋn grabă şi sub presiunea unor urgenţe false cu privire la textul pe care ȋl scriu dar ele ȋmi fac bine. Despre ceea ce ȋntrebi, punctual, am răspuns ȋn unele dintre eseurile pe care le-am scris pentru că tehnologia textului, cum apare el este una dintre temele favorite, ȋncepusem pe vremuri chiar o lucrare teoretică despre asta. Foarte precis n-am un răspuns la această ȋntrebare, cred că textul e anarhic ȋn ce priveşte raportul cu ceea ce se petrece ȋn autor.

Reporter: Ce anume cauţi să surprinzi prin expresia artistică?

RB: Orice. Nu dau nici la ştiucă, nici la caras. Pictorii sunt ceva mai clari decât scriitorii, cred, la acest capitol, ei reuşesc să prindă, să pună accentele mai omogen ȋntr-un peisaj sufletesc. Ȋn afara valorii explicative a unui text, care pentru mine contează cu mult mai mult decât latura lui ficţionară, ȋncerc să captez resursele prin care autorul se naşte pentru sine şi apoi felul ȋn care el poate dispune de lumea sa, o poate schimba. Aici vreau să cred că am o poziţie radicală, omul poate face orice cu sine şi poate pregăti lumea ȋn care vrea să trăiască, are resursele de a ajunge oriunde şi de a trăi chiar ceea ce pentru moment se minte că doar visează. Ȋn felul ăsta textul este suprema libertate, un act de vitalitate. Textul rămâne până la urmă prima dintre arte, putem reduce la text orice proces fantasmagoric, chiar şi un delir pur al imaginii, fără nici un cuvânt, textul ȋl poate urma. Dacă am avea textul procesului imaginativ care l-a ȋnsoţit pe Leonardo când a pictat Gioconda, textul acela ar fi din punct de vedere al patrimoniului umanist cel puţin la fel de valoros ca tabloul, dacă nu şi mai important.

Reporter: Cum selectezi forma ideală din versiunile de lucru care apar pe parcursul elaborării operei?

RB: Nu cred că e vreo formă ideală, cred că sunt numai versiuni care urmează una alteia, de aceea nu simt nerăbdarea de a publica ceva. Când te ȋntorci cu altă dispoziţie către text, vezi că el e din nou amorf, colţuros, prost formulat, un dezastru. De aceea m-am dezobişnuit să mă bucur de ce a ieşit, aştept să ajung ȋntr-o altă dispoziţie, să ȋl iau de acolo. Textul se scufundă astfel lent ȋn stările mele, uneori sunt sigur că am găsit, că am pus ultima virgulă dar asta nu e adevărat niciodată. Textul este esenţialmente duel, cred, simţi bunăoară că ȋl ȋnvingi şi simţi o satisfacţie imensă dar asta nu ȋnseamnă că l-ai găsit, că l-ai fixat, l-ai ȋnvins pe moment, el se ridică din nou, trebuie să-l baţi de fiecare dată; cea mai mare greşeală ar fi să crezi că reuşeşti să vezi textul tău, să ştii sigur cum este, poţi vedea ȋnsă orice ȋn afara textului pe care ȋl produci. Ceea ce poţi să faci e numai să te foloseşti de diferitele tale predispoziţii şi acuităţi, care sunt foarte schimbătoare şi nu le poţi nici pe acestea controla dar ele au, produc un regim al vizibilului ȋn cadrul textului ȋn care poţi corecta textul până când acesta dispare iar, trebuie mai ȋntâi să treci tu ȋnsuţi ȋntr-o altă stare pentru ca el să apară din nou, să ȋl poţi iarăşi duce mai departe. Majoritatea cărţilor se ratează din simpla nerăbdare a autorului de a arunca ceva pe tarabă de care sunt siguri, Brâncuşi avea o vorbă: lustruieşte-le continuu şi expune rar. Trebuie să recunosc că ȋmi face bine munca pentru fiecare cuvânt, demult, când abia ȋmi ȋncepusem unele caiete de ciorne, aveam foi ȋntregi ȋn care demontasem fraze cuvânt cu cuvânt, unele sub altele, pe verticală şi priveam minute ȋn şir raportul dintre cuvinte. Cuvintele se privesc unele pe altele, trebuie să vezi ce fac ele, să te bagi ȋntre ele, să le laşi să judece ȋn locul tău. Aş asemăna acest proces cu o senzaţie de perforare, trebuie să treci prin text, să-l străpungi. Mai cred că sunt scriitori care scriu idei, care toarnă ideea pe hârtie şi cuvântul urmează obedient sau mai reticent uneori, mai sunt scriitori care scriu fraze, care formulează de ficare dată ȋn orizontul şi vascularitatea unei fraze, cu o atenţie mai mare la sintaxă decât primii, după care mai sunt unii care scriu cuvinte, cred că eu mai degrabă scriu cuvinte.

Reporter: Ce înseamnă pentru tine o creaţie realizată?

RB: Cred mai degrabă că ceea ce numim noi realizare la nivelul creaţiei pentru un autor e doar un şir dureros de decepţii şi lucruri neterminate, uneori marile proiecte includ abandonul unor proiecte mai mari, singurele adevărate, care ar fi avut ȋntr-adevăr valoare pentru nenorocitul victimizat de vreun text sau de vreo imagine. Ȋn lumea artistică postmodenă, adică uitată de Dumnezeu, fiecare vrea să facă un aşa-zis statement, adică să ia o poziţie care poate fi simplu formulată ȋn zece fraze. Dacă are asta, nu se mai ȋngrijeşte ce face cu această provincie, a ajuns pe hartă. Trebuie să recunosc că nu mă tentează o astfel de ȋnscriere, mai degrabă opusul, să nu fiu nicăieri, să pot da adâncime unor lucruri care sunt deja la mijloc. Nu am cum să ajung astfel un realizat pentru că nu inovez, nu ȋncep nimic, mai degrabă mi-ar place să vitalizez nişte lucruri. Ȋn această ordine de idei am nişte socoteli cu mine ȋnsumi şi ele sunt cumva independente de textele mele. Mă voi realiza sau nu ȋn pofida lor, ceea ce e o şansă ȋn plus, cred. Nu trag nici un cerc, accept chiar ironia că unii au reuşit să spună mai mult şi mai bine decât ȋşi propuseseră, nici aceia nu cred să fie realizaţi. Alţii au ȋnceput a spune lucruri din ȋmprejurări ȋn care au ajuns printr-o dramă personală, ȋn nişte subiecte ce camuflează această dramă, cum e Cioran bunăoară. Ţuţea ȋl considera realizat, e inutil de repetat ceea ce spunea Cioran ȋnsuşi despre asta. Pe scurt, a te realiza din acest punct de vedere e oarecum indiferent.

Reporter: Ce înseamnă autenticitate artistică?

RB: Ȋn pofida speculaţiilor şi verdictelor pe care le comportă acest concept, cred că autentic e mai degrabă să numeşti lucrurile pe care nu le ştii. Să implici asta. Şi mai apoi să ȋţi adresezi textul, să nu ȋl faci pentru a fi citit, să ȋl faci pentru el ȋnsuşi, chiar dacă nu ȋl va pricepe nimeni, asta nu mai contează. Şansa autenticităţii ţine şi de destin, nu poţi lua posturi inedite pe o scenă populată de manierisme decât dacă eşti născut un rebel, dacă te-ai bătut de mic ȋn parc, dacă ai venit cu capul spart acasă. Altfel eşti pierdut, cel puţin ȋn lumea noastră, dominată de compromisuri, false dizidenţe şi conformism. Dintre vocile pe care le disting destul de frugal din România astăzi, cele care ȋmi par autentice sunt cele mai neprelucrate din nefericire. Rar poţi fi şi irascibil şi metodic ȋn acelaşi timp, cred ȋnsă că timpul s-a copt, cel puţin pentru Bucureşti. Din ce ȋn ce mai mulţi tineri au mai mult curaj decât nevoie unii de alţii şi ăsta e un ȋnceput. Sper ȋnsă ca resursele noastre canonice să poată merge ȋn paralel cu noul val, să poată ȋnregistra gesturile autentice care se ȋnfiripă azi. Autenticitatea nu e ȋnsă simplu rebeliune, e rebeliunea faţă de tine, să ai curajul să ȋţi distrugi toate chipurile pe care le-ai făcut, toate măştile tale, să le spargi periodic, să poţi ȋncepe de fiecare dată un alt om, altceva. E greu să poţi urmări chiar şi la autori sau artiştii mari aceste filoane autentice, când au găsit câte ceva, unii rămân la o formulă care ea ȋnsăşi a fost fără ȋndoială autentică dar care devine cu timpul manieră.

Reporter: Crezi că arta este în esenţă autobiografică? Dacă nu, ce fel de biografie este cea pe care o surprinde?

RB: Cred că toţi autorii au nevoie să consume biografia ȋn primele proiecte, cu cât mai repede, cu atât mai bine. Dacă ei scriu literatură, cei care se ocupă de istorie sau filozofie scapă de acest calvar de a povesti ce ai făcut tu când erai mic şi cum ȋţi iubeai vecina. Am ţinut ani la rând un jurnal care s-a ȋndesit şi ȋntunecat cu timpul, nu mai ştiu ce este ȋn el, deci am scris intens despre ceea ce mi s-a năzărit, zi de zi. Cred mai degrabă ȋntr-un aspect al biografiei care devine comun, un cadru evenimenţial ȋn care te ȋnscrii şi capeţi astfel dreptul să ȋl povesteşti pentru că el nu ȋţi aparţine neeapărat, el este ȋntâlnirea dintre tine şi ceilalţi. Această ȋntâlnire este una din resursele importante, cred, ale unor fragmente pe care le-am scris şi pe care, multe, nu le-am dus la sfârşit pentru că nu ştiu ȋncă să le pot da un randament oarecare. Pe de altă parte, am trecut prin evenimente pe care am simţit nevoia să le scriu pentru că le-am sesizat textulitatea ȋn felul ȋn care ele decurgeau, natura lor ficţionară. Alteori am provocat lucruri care ȋmi dădeam seama că aveau mai degrabă o miză literară decât una civilă, ca să mă exprim astfel. Cred că textul ȋmi alterează astfel biografia ȋn acelaşi fel ȋn care biografia se ȋntoarce ȋn text. Este şi un nenoroc aici, nu pot mărgini şi reduce eficient ceea ce mi se ȋntâmplă, e riscant să provoci astfel viaţa. Dar cred până la urmă că riscul de a nu o provoca e şi mai mare.

Reporter: Care sunt mobilurile preferinţei pentru un artist sau altul? (ce înseamnă să intri în rezonanţă cu un alt artist?) Este atracţia faţă de un model sau altul o consecinţă a unei identificări empatice? Este expresia artistică un stimul al reacţiei empatice?

RB: Pentru a fi mai clar cu privire la genul acesta de preferinţe trebuie să precizez că artiştii mă interesează fără ȋndoială dar prima mea preferinţă este pentru filozofie şi istorie. Ţin să spun asta pentru că valoarea unui document aparent lipsit de lustru artistic poate fi crucială ȋn acest cadru, felul ȋn care ȋmi aleg, selectez ceea ce parcurg nu este una a preferinţei, nu urmez astfel plăcerea textului ȋn nici un fel, mă ȋndrept către clasici cu orice risc, cu riscul de a-i citi ȋmpotriva mea. La sfârşit, vezi că ai ales bine. Preferinţele mele urmează astfel un soi de necesitate pe care subiectul ȋnsuşi o impune, nici nu mănânc ceea ce mi-ar place, ȋn general ignor problemele de gust, pur estetice, dacă mă surprind ȋntr-o reverie care nu are o ȋntrebare precisă ȋmi spun că pierd timpul. Când simt asta am depresii spontane, nu mă las să ȋmi placă ceva. Pe de altă parte este evident că am preferinţe precise, nu le-aş numi pentru că ele sunt banale, prefer lucruri pe care şi alţi oameni le preferă deşi ceea ce cumpăr prin anticariate sunt mai degrabă bedseller-uri decât bestseller-uri. Astăzi am cumpărat o colecţie ȋn germană a lui Kierkegaard pe care o văzusem ȋn urmă cu vreo lună zăcând pe un raft, la un preţ de nimic, nici amsterdamezii se pare că nu se omoară după autorii mari. Mobilurile pot fi, trecând peste aceste preliminarii, cele de temperament, ȋmi plac cei care s-au distrus ȋn text, care l-au consumat ca pe un drog, care riscă totul pentru a prinde miezul lucrului. Mai cred ȋn cei care manifestă solidarităţi pentru ceea ce ni se petrece acum, o criză pe care prea puţini dintre noi o sesizăm şi vrem să ne angajăm ȋn ea cu un randament oarecare, nu este vorba despre o literatură cu teză, este simpla plonjare ȋn subiect, să nu te arunci lângă bazin. Ar mai fi mărturisitorii unor universuri mirabile, cum s-au impus sud americanii acum peste tot sau artişti care au săpat o dimensiune până la capăt, cu e Jean Arp, stăpânitorii de continent fantasmagoric, cum e Miro. Despre empatie am scris ȋntr-un eseu mai pe larg, poate ȋntr-o notă mai deşucheată, spuneam acolo că sunt lipsit complet de empatie. Cred că empatia poate ascunde foarte multe procese de comunicare ȋntre oameni, ȋntre texte, imagini şi oameni pentru a fi dat un enunţ edificator ȋn câteva cuvinte, este cert ȋnsă că nu am un model, am fraternităţi hazardate, diverse, uneori spontane pentru lucruri care se ȋmbină ȋn proiectul la care lucrez pe moment. Când lucrez, abdic de la preferinţele mele şi de la filoanele de empatie cu autorul, de altfel nu citesc un text ca scris de altcineva, nu mă pun ȋn legătură cu un text astfel, textul pe care ȋl citesc se reformulează la fel cum o face cel pe care ȋl scriu, schimbându-se continuu. Am ȋnceput să citesc fără să mă uit la autor şi la titlu, ani ȋntregi nu m-a interesat asta, mi se părea inutil să reţii aceste lucruri. Cred că mai degrabă se produce altceva, când citesc, textul are cu mine, faţă de mine empatie sau ȋmi refuză accesul prea inopinant. Sunt şi texte pe care le consider inutile, unele captează o doză imensă de entuziasm din partea multora, nu ȋmi pot explica ȋn nici un fel asta, e clar că am pierdut ȋn timp ceva care era la mijloc, că m-am contaminat cumva de un lucru, rămâne de văzut cu ce.

Reporter: Arta are sex? Există reprezentări şi expresii artistice de gen masculin sau feminin? Au acestea vreo legătură cu sexul persoanei?

RB: Chinezii spun că totul are sex, creştinii ȋnsă preferă să creadă că ȋngerii n-au. Arta evident că nu are sex pentru că nu are nevoie să se ȋnmulţească autonom, cum sunt animalele şi plantele iar o simfonie nu e ȋn chiloţi sau fără chiloţi. Pe de altă parte, artă poate fi orice, până şi sex. Arta comunică deci liber cu sexul, nu are un raport predeterminat ȋn raport cu el. Cât priveşte reprezentările şi expresiile artistice, sunt unele care se referă precis la sexualitate, altele care o sugerează şi altele care sunt absolvite de această polaritate, aşa cum sunt toate gesturile oamenilor. Un autor ȋnsă care ţine să exprime nu un univers abstract ci propia sa persoană, sensibilităţile, afectul său, nu poate să facă rabat de sex. Dar sexul ȋnsuşi este iarăşi ceva care poate fi determinat ȋn infinite feluri, el, sexul, nu e ceva strict, sexul este deci cultură, nu numai biologie. Ceea ce numeşti sexual se creează aşa cum un text se creează, sexul este o operă, o operaţie fantasmagorică, dacă ceea ce scrii intră ȋn conflict productiv sau lipsit de randament cu cealaltă fantasmagorie, textul sau imaginea, pe care o fixezi ȋn text, artă plastică etc, asta ţine de dispoziţia autorului de a dispune de avantajele mise-en-scenei sale psihologice şi culturale. Ȋn general cred că textul e mai transparent decât ar trebui poate ȋn unele momente, el ia amprenta sensibilităţii noastre cu o fidelitate micronică. Ȋn acest fel contează ȋn ce fel autorul ȋşi trăieşte sexualitatea, sunt unii oameni care au uitat aproape ce sex au, le e indiferent, poţi citi astfel de texte şi să nu te ȋntrebi deci dacă au fost scrise de o femeie sau de un bărbat, nu ai nevoie de o voce ȋn interiorul textului. După cum sexul poate fi camuflat, tradus ȋntr-un alt context, cum face Proust, ori dus la extreme, ca ȋn Genet sau, de ce nu, Sappho. Trebuie să recunosc ȋnsă că sunt texte ȋn care sexul este productiv, Bataille, Sade, Casanova, Nabokov, Henry Miller, ȋn general nu cred că actul lecturii poate fi alocat unor forme de discriminare sexuală, nu cred că descalifici un text astfel decât dacă el pune ȋn cheie erotică un eveniment estetic discutabil, slab. Cred mai ales că sensibilităţi feminine se pot ȋnscrie şi pot ȋntregi constelaţii literare până şi ȋn cele mai agresive dintre curentele literare, chiar pentru perioade ȋn care vocea femeii nu a fost recunoscută şi calificată corespunzător, cazul Bettinei von Arnim e interesant pentru romantismul german. Pe de altă parte sexualitatea, cred, nu trebuie asumată de fiecare dată modelelor de producere a autorităţii ȋn interiorul textului şi lecturii, ea poate fi decisă şi ca dispoziţie empatică, bunăoară universul Virginiei Woolf, Gabrielei Mistral, Mayei Angelou etc. Pentru a reveni la ȋntrebare, literatura este ca şi societatea, primeşte mai degrabă sau mai greu, absoarbe selectiv anumite sensibilităţi sau modele, sexualitatea poate fi una dintre distincţiile care se pot face şi determina ȋn acest proces dar ea, sexualitatea, nu are relevanţă ȋn raport cu valoarea unui eveniment artistic decât din flanc sociologic sau psihanalitic, arhetipal, etc, ca o critică a topicului. Ȋmi pot ȋnchipui că femeia va căpăta voce când va căpăta ochi: pe stradă bărbaţii privesc femeile şi femeile ȋn general feresc ochii. Asta ȋnseamnă că ceea ce se petrece ȋntre noi şi voi, femeile, vă scapă. Feminismul, după mine, recuperează ȋn general greşit acest reflex. Reinventează femeia, e drept, dar e de făcut un bilanţ ce autori importanţi au dat autoarele feministe ȋn raport cu cele care nu au luat o poziţie feministă declarată, adică, până la urmă, dacă feminismul seveşte femeia sau nu.

Reporter: Ce înseamnă pentru tine să fii artist? Cât de important e să te defineşti ca atare?

RB: Nu cred că sunt artist, ȋncerc să pun accetul pe latura mea teoretică şi uneori am chiar o poziţie politică aş spune, nicidecum artistică deşi, până la urmă, am produs mai mult sau mai puţin literatură, cred că astfel voi reuşi să clarific unele lucruri pentru a putea lansa un proiect ştiinţific mai legat. Deci sunt ȋn preliminarii, ȋn ce priveşte ȋnsă nevoia de a mă defini, nu am nici o rezervă şi nici un scrupul şi mai ales nici o declaraţie de făcut, lucrurile pentru mine sunt clare, afirmaţia poate sună un pic arogant dar chiar aşa e, ce ȋmi rămâne de făcut este să pot pune carne pe un schelet pe care ȋl am, acum merg cu scheletul gol prin bibliotecă şi ar râde lumea de mine să ȋncep să vorbesc ȋn halul ăsta, ca Ahmed the Dead Terrorist. Din acest punct de vedere cred că sunt mai multe modele de a ajunge la un rezultat, sunt autori care se descoperă pe sine treptat, care parcurg nişte stadii pentru a ajunge la o platformă din care să se poată exprima liber, alţii se nasc cu proporţiile ideale ȋn suflet, cum a fost Picasso, care a spus că el nu caută, el găseşte direct. Proporţiile n-aş spune că le am, nici nu prea ȋmi folosesc la ce vreau să fac, chiar m-ar ȋmpiedica dacă mă gândesc bine. Cred că mai degrabă n-aş scrie decât aş scrie numai că nu pot funcţiona fără scris, ȋmi pierd resursele vitale, am observat că mă sălbăticesc foarte repede, este singura mea posibilitate de a gândi ȋntr-un fel sau altul, de a avea cât de cât o memorie lungă cu mine ȋnsumi. Am ȋncercat dealtfel să renunţ de câteva ori cu rezultate grave, am suferit astfel mai multe depresii severe, mai ales senzaţia timpului care trece degeaba te omoară, să numeri clipele şi să ȋţi refuzi un subiect. Scrisul nu ȋmi dă numai o senzaţie de bine dar ȋmi reconstituie anatomia şi reacţiile normale, fără scris, fără deci a proiecta, a excava ficţional ceea ce mi se ȋntâmplă nu aş fi ȋn stare de nimic. Asta s-a hotărât poate undeva pe la 13-14 ani, poate mai devreme dar atunci am reuşit să ajung la mine prin scris şi s-au răsturnat cumva resorturile, polii. Dispun de lume – aproape exclusiv – prin text ceea ce e un dezavantaj, orice nevoie care vine din această latură e un risc inutil dar ce să faci, nu poţi să le ai pe toate. Am un prieten vechi ȋn New York care ȋmi povesteşte despre lucruri neutre, burgheze, frumoase, eu parcă sunt la război de fiecare dată, i-am spus sincer că ȋl invidiez, nu mai pot să stau nici cinci minute degeaba, de parcă aş face ceva. Ceea ce sincer acum regret, cred că puterea de a trăi fără să faci nimic te poate face fericit. Am ajuns nu prin scris unde trebuia să ajung, scrisul mă dezavantajează. Faptul că sunt artist, cred, mă ȋmpiedică. Cred că sunt mai bun decât asta.