Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Motto: “Vrem să dărâmăm al patrulea zid.” Bertold Brecht

Nici om nu poate accepta că este ȋnchis, că este ȋnchis de aceea nu contează. El, când este ȋnchis, se duce undeva, unde se duce, asta e important. Căci după ce eşti ȋnchis asta ȋţi spui şi tu: unde mă duc? Unde să mă duc? Asta ne vom ȋntreba acum, unde s-au dus românii, căci de ȋnchişi, ştim că au fost ȋnchişi, nu ne mai interesează. De aceea au fost torturaţi de altfel: căci şi călăii lor s-au ȋntrebat: unde se duc cei pe care i-am ȋnchis?! Ne scapă! Nu-i putem ȋnchide! De aceea chinul, cât se aude prin zăbrele, toţi, cei care au murit, cei care ȋşi mai aduc ȋncă aminte, ei bine, tot chinul este pentru că nu i-au putut ȋnchide, să-i ȋnchidă, şi n-a mers. Căci unde se duceau?! Dreptul de a se duce acolo unde se duceau e oriunde ar fi, mai mare decât dreptul de a rămâne al nostru, oriunde vom rămâne. Să-i judece cine poate, nici ei nu pot să se judece. Nici pentru ce au fost ȋnchişi, nici pentru unde s-au dus.

Că eşti ȋnchis nu prea contează pentru că omul este oricum ȋnchis, ȋnchis ȋn corp, ȋnchis ȋn lumea asta ȋn care s-a născut şi poate ar fi vrut alta, mai ştii, dacă ȋl mai ȋnchizi şi tu cu o nouă puşcărie, el ȋţi va face un dar: un om. Oamenii sunt ȋn general nu mai mari de vreo şapte ani, ei mor cam la an. Un om e ca un copac, el are căte un sezon, câte o ȋnverzire, ca să zic aşa, e de aceea interesant să te uiţi la oameni când vin ȋnspre tine câţi ani să aibe, au reuşit să treacă de an, care le e stadiul ȋnverzirii? Omul e ca un copac, creşte ȋn general frunze, rar dă flori, şi mai rar fructe, uneori vezi că unii copaci sunt plini de poame. Iernile oamenilor, din ei, sunt foarte puternice, nu rezistă nimic, iubitele fug, casele se incendiază, mor pruncii, vitele se ȋmprăştie şi mor de ȋngheţ spontan, căzând ȋn nefiinţă şi rămânânându-le conturul ȋn fiinţă, forma ȋngheţată, dar ele s-au dus… când intrii ȋntr-un astfel de om, pe vreme de iarnă, te sperii, nu mai e nimic ȋn el, toţi oamenii lui au murit, au dispărut şi el se aşteaptă să mai moară din ei. Unde s-au dus românii pe care i-am ȋnchis, ȋntreabă Kreminul, dacă s-or ȋntoarce ȋnapoi?! Fă-i să nu se mai ȋntoarcă! Fă-i să fugă dar oamenii să rămână, de ei avem nevoie. Şi nici acum nu poţi să ȋl ţii prea mult pe român, de român, ȋţi fuge din braţe, ai vrea să fii suedez.

Dacă un om ȋţi spune: intră ȋn borta asta umedă din zid. Tu intrii că n-ai ȋncotro dar ce trebuie să ȋi aduci lui, urechilor lui, lui ca fiinţă, este borta ȋnsăşi, zvonul ei, căci de aceea te trimite pe tine acolo, nu poate merge singur. De aceea torţionarii au trimis victimele alea căcate pe ele ȋn zarcă, pentru că nu au putut merge ei ȋnşişi, dar când te ȋntorci, tu trebuie să le pui borta să cânte, să le găseşti borta umedă din simţiri, să vezi cum ei se ghemuiesc ȋn ea, ȋn fiecare noapte şi cum adorm acolo… şi pe tine te trimit acolo, căci nu au pe nimeni altcineva, decât pe tine, să te trimită, unde vrei să te trimită altundeva?! Ce mai ştiu? Şi dacă te-ar iubi, tot acolo te-ar trimite.

Călăii toţi sunt singuri, nu mai e nimeni ȋn jurul lor şi nici nu va mai fi vreodată, de aceea trebuie să ȋnţelegi nevoia călăului de sine, când se apropie de tine. Să-l ȋntorci ca pe un şarpe care se muşcă de coadă, nevoia lui de a muşca e mai adâncă, mai veche decât imaginea lui de sine, de aceea orice călău, privit bine, se omoară spontan pe sine ȋnsuşi, căci toţi oamenii au nevoie de adevăr şi uneori, formidabil, acest moment vine.

Zidul nu ȋnseamnă nimic, unde mă duc, asta e ȋntrebarea, trebuie să găsesc undeva unde să mă duc, căci nu mă mai pot ȋntorce acasă, ei ȋmi spun să devin altcineva, nu ȋnţeleg cum să devin altul, să trec ȋntr-o altă imagine. Să trec, să abjur. Să devin cel pe care ȋl urăsc. Dacă devin acel om cum mă voi mai ȋntoarce ȋnapoi, chiar dacă sunt ȋnchis, dar trebuie să mă ȋntorc undeva?! Căci nu mă voi recunoaşte, voi fi devenit altcineva, cum să mă reprimesc mai apoi pe mine şi unde?! Dacă devin un altul nu mă mai pot ȋntorce ȋnapoi, aici, unde sunt ȋnchis. Chiar şi ei ȋmi spun asta: te ȋnchizi singur, vino. Eu nu pot ȋnţelege cum să treci ȋn altcineva cu gânduri cu tot, fără gânduri da, am ajuns altcineva, bun, am abjurat. Dar unde sunt gândurile, şi iar mă ȋntorc unde sunt ȋnchis, dar nu unde m-au ȋnchis ei ci unde m-am ȋnchis eu. Asta spun şi ei: te ȋnchizi singur. Drace. Aş vrea să ies din asta deşi pot accepta să nu ies, să cresc chiar şi aici, adică să mor, să mori poţi accepta oriunde, omul e singur, pe o buză de canal, şi ȋşi zice: acum poate că mor, şi nu vrea să se mai ȋntorcă unde este ȋnchis, ori poate ȋn gestul ăsta ultim se ȋntorce. Poate că noi suntem ȋnchişi de dincolo. De dincolo ne ȋnchidem şi acolo ne ȋntoarce, deci cine ne ȋnchide?!

Ah, şi bolşevicii ăştia cu obsesia lor materialistă, cu lecţiile lor idioate, parcă despre ce a mai important acum ȋn lume, materia sau spiritul ȋmi arde mie, care e sfârşitul lumii, cum se bat clasele. Nu mă ȋnteresează nici măcar că ei există undeva, la capătul lumii lor. Când au venit cu revoluţia, m-au surprins, acum mă bat, acum mă ȋnchid şi acum mă ȋntreabă. Şi eu le spun: sunt surprins că voi existaţi, că v-am găsit. Pe mine nu mă ȋnteresează absolut nimic din ce spuneţi, cine sunteţi, aş fi preferat să fiţi morţi. Se poate? Vă rog, omorâţi-vă unul câte unul ȋn faţa mea, dar frumos, aş vrea ca eu să vă omor pe voi şi nu voi pe mine şi chiar şi atunci, chiar şi ȋn acest caz, nu mă interesează ce spuneţi. E o denigrare, acum sesizez, se poate ca voi să spuneţi ceva interesant dar aţi căzut prost, pe o singură idee, pe un singur om, ca să ajungi la durerea ta, unde te doare, pentru om e foarte greu, durerile sunt, omenesc vorbind, cel mai difuz lucru, ca să precizezi asta ȋţi trebuiesc zece vieţi, numai să aflii unde te doare. Ei bine, voi l-aţi găsit pe ăsta cu barbă şi veniţi cu el, şi el e vraişte, a luat după el tot ce ştie, şi găinile, şi porcii, şi dumnezeii, tot ce ştia, a luat cu el acum şi voi veniţi cu alaiul, ziceţi: uite-l pe ăsta, adică uite durerile noastre, şi el zâmbeşte din căruţă, de unde e ȋnghesuit, cu toate după el. Şi noi zicem, bun, că vă doare, am ȋnţeles, dar cu ăsta ce-i?!

Şi-l dăm afară, după care el, idiotul, că a ȋnvăţat de la idiotul ălălaltul, de Isus, când l-au dat afară, a ȋnfiinţat o religie, aşa şi bărbosul ăsta. Religie, şi acum eu stau ȋnchis şi unde să mă duc, bufnitura dracu’ e să vedeţi, după ce ne-am elibera, cei liberi, liberi fiind, ȋşi vor pune aceeaşi ȋntrebare, formidablă: unde să ne ducem, unde mergem? De parcă ar fi chiar atunci ȋnchişi, căci asta ȋţi spui numai când te ȋnchide cineva. Când ȋţi mai dă o şansă adică. Dacă nu era idiot, câştiga partida la faţa locului, nu post mortem. Urăsc pe ăştia care ȋşi lasă duhul să se mai bată după ce mor; vezi că mori, mori cu bine, cei vii sunt vii de undeva de mai adânc de unde vezi tu, tu mori mai adânc decât poţi vedea, de aceea taci, lucrurile, oamenii, pomii, sunt atât cât pot fi cu sine ȋnsuşi, cât pot trage din asta, restul e nimic, nu ai să spui nimic nimănui, dacă mori, adică, nu lăsa un duh, nu lăsa o religie, nu lăsa nimic. Cel mai mare dar e să dai la capătul vieţii un loc ȋnapoi ca şi cum n-ai fi trăit acolo, neatins, să spui: am ştiut să trăiesc degeaba. Toţi oamenii răi şi toţi oamenii buni, până şi sfinţii, trăiesc pentru ceva. Orice ai face o carte, o religie, un oraş, un neam, faci pentru că nu ştii, nu lăsa duhul să se bată cu ei.

Dacă am să mor acum ȋnchis, sper să nu las vreun duh să se răzbune, căci el, duhul meu, e un călău, ȋl ştiu, e oglinda călăului meu. Pe care nu am reuşit să i-o pun ȋn faţă, tot ce nu am reuşit să-l fac pe el ȋnsuşi să se recunoască, să se vadă adică ȋn pavăza oglinzii pe care aş fi ridicat-o ca pe un scut, tot ce nu a reuşit să se vadă el, am devenit eu. Şi ȋi voi omorâ cu mâna goală dacă voi veni după ei, după ce voi muri. Mai bine să nu vin, mai bine să nu-i gândesc, mai bine să nu-i ştiu, mai bine să mă uit şi pe mine. Cât mă voi putea oare uita, când nu mă voi mai putea uita, mă voi prăda aşa cum vin călăii ăştia, unul dintre ei va fi eu ȋnsumi, el-acel călău care voi fi ȋn faţa mea, nici el nu mă va putea recunoaşte, voi cădea şi mai aprig sub loviturile lui pentru că voi vrea să mă recunosc ȋn el ca ȋntr-o oglindă veche, ca ȋntr-o fotografie, cum te uiţi la ea şi cum ȋţi aduci aminte. Voi sta sub loviturile lui pentru că cel care va da va fi eu ȋnsumi şi cel care va ȋnvinge, voi fi tot eu, şi când voi muri, chiar ȋn clipa aia, el se va uita la mine ȋn ochi, de foarte aproape, şi va ezita, ȋn acel moment voi ȋnţelege că m-a recunoscut, da, sunt eu! Acelaşi! Pentru acel moment nu ȋl voi putea condamna, pot să mor, nu las un duh: mă las pe mine ȋnsumi. Chiar dacă e acum, uitaţi-va la el, un călău. Dar e călău pentru că s-a apucat să fie călău, dacă se apuca să fie căprioară, era căprioară. S-a trezit călău, dar mă recunoaşte ȋncă, ştiu că mă recunoaste, ştiu că m-a văzut. Şi m-a văzut nu ȋmpotriva lui, m-a văzut pentru el ȋnsuşi. Asta mai vreau, să pot muri, să mă mai văd o dată. Şi m-a văzut. E călău, şi ce dacă, şi eu am un călău, ar trebui să am un călău, dacă aş muri acum, călău aş fi, de-aia nu mor: să nu mă ȋntorc.

Puşcăria nu e despre deţinuţi, e despre călăi. Şi trebuie să rămână aşa. Nevoia etică a călăului de adevăr, de frumos uneori, de sânge pe pereţi… călăii sunt ȋnchişi ȋn ȋnchisori, nu deţinuţii…oameni sunt peste tot, poţi face ce vrei cu ei, sunt ca peştii, miriade, mă ȋntreb totuşi, de ce să faci ȋnchisori din ei, să-i ȋnchizi pe toţi. Ȋi poţi ȋnchide, şi? Ce-ai făcut?! Dacă vii ȋnapoi şi te uiţi, vezi că au rupt malul, că iar curg, şi iar ȋi ȋnchizi, şi tot aşa. Până când timpul răstoarnă balerca clepsidrei şi tu rămâi ȋn afară cârpind un mal care se rupe mereu şi ei curg altundeva, nici nu se mai uită la tine. Nu e mai frumos, dacă tot te joci in nisip, să faci mici canale? Să conduci tu apa, ȋţi poţi face aşa un oraş, cu cazemate, cu mici frontoane, grădini suspendate şi tot aşa, nu ar fi cea mai mare sperietură a vieţii tale, cel mai mare coşmar să descoperi ȋntr-o zi că oraşul nu e oraş, că e o puşcărie, că sunt mici maluri care opresc apa, că până la urmă ai făcut acelaşi lucru, şi că acum ceea ce ai făcut e cel mai frumos lucru din lume şi apa vine. Ce faci? Răspunsul e unul singur: sapă.

El ȋmi spune: fii altcineva, bine, dar dă-mi un punct fix ȋn spaţiu, să pot face saltul. Dacă eu voi fi altcineva, nu e nici o problemă, pot să devin comunist, şi?! S-a schimbat ceva pe plateneta asta, credeţi voi? Nimic. Dezastrele nu au ideolgie, au numai călăi. Numai că mie mi-e frică de el, cum se aţireşte aşa la mine, şi mai tare: dacă eu voi deveni cel ce ȋmi spune să devin, unde va fi el? Ce va fi devenit el ȋnsuşi? Căci se va ascunde! Asta e de fapt problema puşcăriei mele, nu ȋl las să se ascundă, eu l-am ȋnchis şi el ȋmi tot repetă ca un idiot: te ȋnchizi singur. Ştiu că mă ȋnchid singur dar eu am rezolvat enigma, e rândul lui. Şi el nu vine că nu ştie că e la rând. Una peste alta, ȋmi pot da seama că el, călăul nostru, a devenit inutil, poate să plece, ȋl eliberăm, poate să ridice şi zidurile, gata. Am priceput ce vrea să zică. Poate să plece din mai multe motive: pentru că ȋnăuntrul zidurilor noi ştim ce face şi acum zidul nu ȋi mai e de folos, ȋl vedem dincolo limpede ca izvorul. Trebuie să găsească altceva, chestia cu zidul nu mai merge, cât a mers. Pentru asta am inventat conceptul de libertate, am făcut o nouă politică, lumea liberă ȋi zice acum, ȋn care s-au pus alţii cu zidul dar fain nu aşa, ca pe vremuri, şi ăştia cu zidul lor ȋnvechit evident că au trebuit să capituleze, zidul e mai departe, el creşte exponenţial, să te dai cu capul ȋn zid creşte şi ea, darea. Dar asta e ȋntrebarea flăcăi: ce mai curge dacă zidul creşte?! Noi curgem, zidul ȋnsuşi curge, el e marea, el e sarea.

Ştiţi câţi oameni au gândit cu fruntea lipită de zid, câţi au gândit la iubitele lor şi au ȋntins vârful limbii atingând mucegaiul sărat al zidului, căci femeile sunt de mucegai toate. Ca fundăturile, dealtfel acum ȋmi dau seama, femeile nu pot fi ȋnchise. Gândeşte-te la orice femeie. Cum poţi s-o ȋnchizi?! O ȋnchisoare de femei e o inutilitate din orice punct de vedere ar fi, ca o mină de copii, căci de ce ai trimite copiii ȋn mină. Dar cu cine să te ȋnţelegi, de fapt, de asta sunt călăi călăii noştrii, nu că ne omoară pe noi, căci asta putem ȋnţelege. Dar că omoară asta. Că nu ȋnţeleg, de asta sunt ei altcineva. Da, păcat, sunt profund altcineva. Omul poate foarte rar să-l priceapă dacă nu s-a născut cu asta, cu Altcineva. Altcineva, ca personaj, e foarte nou ȋn istorie iar moldovenii mei nu prea au habar de ce au inventat nemţii. Nu poţi să ȋnţelegi, nu poţi să accepţi că tu ȋl asculţi dar el ȋţi pleacă din vorbe. Ȋţi pleacă şi nu ştii când, şi nu ştii pe unde că nu e potecă, ai zice, dar e. E potecă de jivine, omul nu o vede, aşa a plecat bunăoară Iliescu, nimeni nu-l vedea, noaptea. Parcă noi vedeam ce face el noaptea? Pe Băsescu ȋl mai vedem dar el pleacă ziua!

Nu te poţi despărţi, asta ţi se ȋntâmplă, dacă nu te-ai născut cu Altcineva sau dacă nu l-ai recunoscut când l-oi fi ȋntâlnit prin lume, de asta acum nu mă pot despărţi de el, de călău, să-i zic ce vrea, adică, să mă lase ȋn pace. Să fac ce vrea el, zice că aşa mă lasă, nu mă pot despărţi ȋn felul ăsta de nimeni, ţin aproape. Călăul – ori viaţa – căci şi viaţa e un călău – trebuiesc executaţi ca la carte: să zicem ce vor ei, să facem ce vor ei şi să fim ce vrem noi. Dacă nu facem asta, se va petrece o dramă: vom zice ce vor ei, vom face ce vor ei şi vom fi ce suntem. Să fii e mai adânc de ceea ce spui şi ce faci, de ce? Pentru că este ȋn primul rând şi ceea ce taci şi ceea ce nu faci, iar pe astea nu le poate măsura nimeni.

Oamenii, cum zisei, nu pot avea mai mult de şapte ani. Te bagi undeva, ca o creangă, şi faci ȋn văgăuna aia un om, ca un con de brad, dacă ȋţi spune el, călăul, intră acolo şi fă un om, tu intrii şi faci un om acolo, dar el nu trăieşte mult, este mic, zdrenţăros, pocit ca o ciupercă, şi se lipeşte de zid aiurea. Tu ştii, prea mult nu o duce şi va trebui să faci altul, căci tu eşti creanga, şi călăul ce face, el e ca un copil. Vine şi ȋi place să vadă cum se coace câte un astfel de con de brad şi ȋl omoară, nici el nu omoară creanga căci şi el e creangă, se bat crengile ȋntre ele, e vânt. Departe cineva cântă, şi prin el, şi prin tine, e lângă un izvor şi cântă fericit, şi prin el, şi prin tine, şi tu vezi asta, bate vântul, bate creanga. Copilul vrea să vadă cum cade câte un con de brad, e frumos când cade câte unul mare.

Când cade: căderea, a cădea, tu, el, cade, noi, acum cădem, mai degrabă el vrea să cadă, şi unde, ȋn tine, cu tine, tu să cazi ȋn locul lui, să vezi dacă e fierbinte apa, da, e fierbinte, al dracu’, ai văzut ce bine e, acum cazi – şi tu nu cazi că e fierbinte dar el vrea să simtă apa. Dă-i apa. Dă-i apă, lui Isus i-ai dat, şi Iuda are dreptul.

Manual de rezistenţă ȋn puşcării: dacă Machiavelli a dat pricipele, noi dăm acum deţinutul. Şi el are aceleaşi drepturi ca şi principele, daţi-mi un criminal, ultima specie de criminal, din aceea care să nu poate fi ȋnchis de nimic, nici de foc, care să nu mai simtă nimic ȋn jurul lui, decât setea de sânge. Daţi asta, de ce ȋmi trimite-ţi ȋmpotrivă-mi numai oameni?! Ȋn faţa oamenilor nu am cum să cedez, nu am cum să lupt, pe oameni ȋi ştiu, daţi-mi să mă bat cu ce se bate. Suntem ȋnchişi pentru a nu lupta dar noi luptăm pentru că suntem ȋnchişi, nu e absurd? Să nu mai luptăm, să ne trezim cu toţii mâine şi să trăim de parcă n-am fi ȋnchişi aici, de parcă asta e tot. Ȋn acel moment ei s-ar simţi ȋnchişi, zidul e un joc, e un dialog, nu e ȋntre ei şi noi e peste tot, ca apa, curge, mereu altul, când te scalzi ȋn el. Cine să mă treacă zidul, căci el trebuie navigat cu o luntre, are glosimi şi adâncimi diferite, depinde unde te aflii şi uneori e transparent ca Mediterana, vezi prin el tot, dacă n-ar fi el, nici n-ai vedea, zidul e ca o lupă: măreşte şi colorează.

De aceea poate ȋl vedem şi pe Dumnezeu aşa, cam peste pârleaz. Căci el pare mare, colorat, imens, ca şi cum ar fi peste un zid dar e un defect de optică, că nu e nimic ȋntre el şi noi, doar noi vedem ca zidul, când zidul ne vede, de asta vrem să fugim, ca să fim clari, de asta vrem să şi murim, că suntem ȋnchişi, dar ferească Dumnezeu de momentul când nu o să mai vrem. Ferească momentul când o să vrem să ne stea Dumnezeu la picioare. Şi când vom intra ȋn puşcăriile pe care le vom pregăti. Oamenii au ȋnceput să se elibereze, zice un drac altuia, de sub cazan, dă focul mai ȋncet. Şi celălalt zice, lasă-i să se elibereze, ne mai eliberăm şi noi.

Cum să-mi execut călăul astăzi, se gândeşte victima. De ce ȋi las mereu avantajul să mă surprindă, numai pentru că mă doare şi pentru că lui ȋi place? De ce să nu ȋntorc roata, să ȋmi placă mie, chiar dacă mă doare, şi să ȋl doară pe el, chiar dacă ȋi place. Dar asta vrea şi el, să ȋncerc să fac mişcarea asta. Asta vrea, asta ştie, dacă ȋnsă voi fi chiar ce sunt, ȋl voi face poate de ruşine: să fiu doar o victimă, nimeni nu se poate consola să lovească ȋn cineva care e doar atât, dar ȋn acel moment nu va mai recunoaşte că sunt om, va uita, căci el poate uita foarte repede asta; şi poate mă va şi omorâ fără să mă omoare, căci nu mă va mai putea vedea, nu pot să fiu numai o victimă, trebuie să fiu şi eu puţin călău, să fiu eu ȋnsumi, să ȋi arăt cine sunt, aşa sunt doi oameni, arată unul altuia cine sunt, indiferent de ȋmprejurări. Dar poate că nu ȋnţeleg un lucru: lui nu i se mai poate arăta asta, lui nu i se mai poate arăta decât cine este el. Pentru asta nu voi muri nevinovat, va trebui să ȋl omor la rândul meu şi să ȋi spun, chiar dacă nu mă va auzi, cine sunt eu. Pentru că cineva ne aude şi ne simte, pentru că mă voi ȋntorce printre cei vii şi ei vor şti, privindu-mă ȋn ochi, dacă am zis sau nu, am zis? Sau nu? Şi se va vedea ȋn ochi. Eu sunt deţinutul lor, al celor de afară, călăii mei sunt nimic, nici nu mă uit la ei, ei nu mă iubesc; să te privească ȋnsă cineva care te iubeşte ȋn ochi, să vezi atunci călău, asta nu ȋnţeleg ăştia, pe ei nu-i priveşte nimeni, niciodată, de asta pot fi orice, cu oricine. Ei nu contează ȋn nici un fel, ei sunt ca nişte crengi pe care nu creşte nimic: le dai la o parte.

Eu rămân aici, ȋnchis, ăştia ȋmi zic că ȋmi dau drumul, adică rămân de frica celor printre care mă voi ȋntoarce şi am o frică şi mai mare, ca peste vreme să nu mai priceapă că ei, de afară, cei care ne-au iubit ne-au ţinut ȋnchişi. Să creadă că ne-au ȋnchis călăii ăştia, ceea ce e neadevărat, repet, călăii ne spun: vă eliberăm. Ştii ce e straniu? Ce drac’ de călău a zis că ne ȋnchide?! Libertatea şi zidul au aceeaşi consistentă, aceeaşi densitate, aceeaşi valoare, ȋn absolut. Uneori pui un zid să poţi privi după el, prin el, ca prin lunetă, priveşti prin zid. Atingi prin zid, vorbeşti prin zid, gândeşti prin zid, şi zidul ȋţi răspunde. Zidul fraţilor, dacă n-ar fi existat el, ce se făceau puşcăriile ele? Ruşii doar, ȋn cruzimea lor supremă au luat şi zidul de la puşcărie, ȋn Siberia, cum au făcut şi americanii, ȋn toată America. Ferească sfântul să mai aud pe unul din ăsta cu zidul sau cu libertatea ȋn gură. Să vezi ce-i fac, pentru cel cu zidul, ȋi voi fi zid, mă ȋntreb dacă ȋnsă pentru cel cu libertatea voi putea să ajung să fiu eu libertatea lui? Ăsta să-mi fie curajul. Şi asta e şi frica mea: când toţi călăii vor pleca, ne vor lăsa singuri cu zidurile, de parcă ele n-ar fi vii. Nu sunt eu călău pentru zidurile mele cum aş vrea, nici pe departe, dar tot sunt faţă de cum e călău el cu mine, eu sunt călăul zidurilor mele pe care le omor, sugrum şi le spânzur de lună.

Căutarea securitului ticălos printre nişele acestui labirint, centaurul sărăciei şi stupizeniei, adică al eroismului, căci eroi sunt doar cei care ȋnving ȋn viaţă, nu cei care ȋnving ȋn moarte, moartea e ieftină, unul dintre jocurile ȋn care ne-am pierdut de mai multe ori. Dar noi nu am ajuns până acolo să putem măsura viaţa din eroi, ştim doar să măsurăm moartea din ei, ceea ce e ȋn fond o laşitate a noastră, a celor care măsurăm, dacă ne-am apucat de măsurat. Ar trebui să ne mutăm ȋn logică, să presupunem securistul este un termen logic, un cuvânt, să presupunem că l-am putea vedea pe securist, unde ar fi? Căutarea nu e ȋncheiată cu găsirea fiţuicilor la examen. E o cale, cum este orice cunoaştere sau cum e drumul mântuirii, căutarea securistului, surprinderea lui. El se arată pentru că el are şi deliciul ăsta, să se arate, e ca un organ sexual. Se arată şi nu se arată, se imbracă şi ai grijă să nu pută, asta mai ales, că se poate ȋmpute spontan, securistul.

Omul care face târgul faţă ȋn faţă cu omul care nu mai face nici un târg, cum se mai ȋntâlnesc prin junglă două specii diferite de animale, privindu-se, măsurându-se stupefiate, şi apoi depărtându-se ȋncet, să nu mişte vedenia. Drama acestei ȋntâlniri este mereu reluată ȋn miezul schimburilor noastre de zi cu zi, ceea ce numim acum economie dar era pe vremuri simplă anchetă. Un om care nu face, nu ştie, n-ar vrea să facă târgul se ȋntâlneşte cu cel care face orice târg. Ancheta continuă, este felul nostru de a ne târgui, da ȋn stambă, lămuri ce rochie are adversarul, un soi de negură, de amestec de conştiinţe, vinovăţii şi confesiuni ratate. Economie aşa cum numai românii ştiu: fără vinovaţi de această dată, schimb la liber. Gradul ȋncarcerării ȋnsă ȋntr-o societate care nu ȋşi ȋnchide ȋnchişii e mai mare decât ȋntr-o societate care e ȋn ȋntregime ȋnchisă. Adevărul despre cei douăzeci de ani, ultimii. Punct şi de la capăt,

unde ar trebui pusă ȋntrebarea, nu aici, nu unui om, nu unei instanţe. Nici nimănui. Nici mie. O ȋntrebare urgentă care nu se adresează ȋn nici un fel nu face parte din sistemul cunoaşterii, ea e necunoaştere şi trebuie tratată ca atare: ceea ceea nu cunoşti trebuie să ignori pentru că necunoascând e inevitabil să ignori ceea ce nu cunoşti. Dar când ȋţi ȋnchipui că ştii ceea ce nu cunoşti de fapt, că vezi adică ceea ce se petrece dincolo, dincolo de zidul tăcerii, nevinovăţiei, căci cel vechi, zidul, era al vinovăţiei, când priveşti ceea ce nu ştii şi zici: ăştia sunt ticăloşii, asta au făcut, asta au dres, asta au furat, când reuşeşti să-i ȋnchizi adică, măcar aici unde ȋi poţi vedea, păi ȋi mai laşi? Şi ȋi ţii aşa, ȋnchişi, acum e democraţie, poţi să-i vezi, dar. Dar cei care ȋţi spun poveştile despre ticăloşii dincolo sunt de fapt zidul, ȋţi spui din disperare, ei sunt zidul: poveştile că sunt ei ticăloşi; sigur că sunt ticăloşi, oricine ar fi, dar ȋi poţi vedea şi nu ȋi poţi atinge, iarăşi zidul, nu ȋi poţi pedepsi, şi ai vrea să fii acum călău, să ȋi poţi trage la răspundere, până acum ai fost condamnat să fii victimă şi acum eşti condamnat că nu poţi fi călău, cine dracu mai eşti ȋn povestea asta cu români?

Şi ce mai caută românii ȋn poveste căci faptul că suntem români nu contează, ceilalţi ne spun astfel, am vrea să nu fim, nici nu vrem să ştim ce spun ei când ne spun români, că suntem iarăşi ne ȋndoim, nu suntem ȋn orice caz nimic din ceea ce alţii cred despre noi, cu atât mai puţin românii lor, care ȋi numesc ei, dar nici pe departe românii noştrii, la care ne referim noi, nu suntem români, asta e o poveste care au inventat-o interbelicii ca să domolească provicialismul, moldovenismul, transivanismul, bucureştismul din noile provicii alipite, să unească ȋntr-o generaţie, cum au zis ei, ţara, că ăia vechii mai credeau că vin din cele trei vânturi. Acum s-a dus dracu’ şi gogoriţa, am vrea să fim daci, dar nu se mai poate că nu mai ştie nimeni ce e dacul, am vrea să fim cucutenieni. Am vrea să fim francezi, francezii de ce au dreptul să fie francezi şi noi nu? Abia când vrem să ne răzbunăm pe francezi, vrem şi noi să fim români. Să le facem ȋn ciudă. Şi ei nu ştiu de ce ne bucurăm, când zicem. Parcă n-ai altceva de făcut. E o problemă de caracter asta, puterea omului, să se pună lângă un francez şi acesta să uite că e francez, cum uită el? sau lângă un olandez. Unii se uită la tine iarăşi, după pârleaz, mărind zidul, de frică să nu devină şi ei români, şi apoi fac un gest greşit şi iar au uitat. Poţi porni la drum şi să faci din nou aşa România, dar e periculos. Or să se bată iar ca dracii. Mai bine faci Europa dar e inutil, nimeni nu ştie ce e. E un fel de Rusie şi n-are rost să te faci rus. Ştii ce o să mă fac eu când mă fac mare? Aviator. Ȋmi iau tobă.

Din punct de vedere logic, majoritatea premiselor majore sunt false, din discuţiile româneşti, generalităţile, subȋnţelesurile, de aceea ele trebuiesc simplu părăsite. Turiştii migrenelor noastre, de pe garduri, ne fac câte un crochiu pe care tot noi trebuie să-l plătim şi să zicem: seamănă, nu prea seamănă, a ieşit cam abstract sau dur: nu mă recunosct idiotule, te bănuiesc că ȋmi dai desenul pe care nu ţi l-a mai plătit fraierul dinainte. Să priveşti ȋnsă nu e profitabil, nu e edificator la români, e inutil. Ceea ce cred românii despre ei ȋnşişi face parte dintr-un rit de flagelare, asta când mai toate popoarele Europei au plasat această investigaţie despre sine ȋntr-un puseu de paranoia. Nici să auzi, nici să gândeşti. E o ţară ȋn care doar visul e licit.

Oamenii de aceea visează, beau, feericesc teribil de coerent, de organizat, ȋn acea lume am dus ȋmi aduc aminte un dialog pe o podişcă din cetatea lui Ţepeş, acum când am fost ultima oară ȋn Bucureşti, că au scormonit tot Lipscanii ca mistreţii, ei bine, era unul beat dar asta nu contează, contează ce rămăsese din el. Am avut un schimb de vreo şapte-opt replici pe care le-am repetat cred cuvânt cu cuvânt, de trei ori. Pe diferite intonaţii, ȋmi dădeam seama că nu puteam să zic decât ceea ce zisesem anterior şi repetam atât de stupefiat cuvintele, unul după altul, până când am priceput, după ce ne-am despărţit, momentul a durat poate două minute, am priceput că mă ȋntâlnisem cu Ţepeş. Dracu’, glumesc. Genul acesta de ȋntâlniri ȋţi oferă românii, ei sunt bogaţi nu ȋn bani, ei adună suflete, oameni, ȋntâmplări, românii nu ajung la bani mai niciodată dar toţi sunt putrezi de bogaţi, aşa, cu mâinile zgâriind zidul, daţi cu capul de pereţi. Poţi ȋntâlni din trei vorbe un suflet, de asta nu sunt bogaţi românii, sunt ca apele, au sufletul uşor şi el pluteşte, dacă ar avea sufletul greu, ne-ar fi tras ca ancora sau ca vântul. Oamenii plutesc, ȋţi zici, acolo. Deci ei pentru ceea ce pătimesc, iau ȋnapoi ȋnzecit. Pentru ceea ce luăm noi ȋnzecit, reuşim să plutim?

Sunt perioade ȋn istorie ȋn care reflexia anticipativă e mai importantă decât capacitatea analitică; un om care nu visează, care nu are mici fracţiuni diurne de reverie, dacă nu un vis consistent, paradoxal, continuu, nocturn, acest om se blochează, nu ştie când să mănânce, când să bea, când să privească ȋn jur, cade, adoarme. Când o societate nu mai are un vis, un proiect, se ȋntoarce ȋmpotriva la fraieri. Fraierul e măsura democraţiei, lumii, dacă fraierul trăieşte bine mersi, ȋnseamnă că acea societate e bună, dacă fraierul o duce greu, trebuie schimbat ceva. La noi fraierii o duc aşa de greu că sunt pe cale de dispariţie, fraierul de fapt a fost aşa de vânat că el se transformă, suferă o mutaţie. Cântă, soro! Fraierul nostru face bairam. Se bucură, râde, dar nu o duce bine, o duce rău!

Premisele minore, adică micile particularităţi, cine, ce a făcut, pe cine a văzut, acestea sunt evidenţe, de aici porneşte ancheta, provocarea, un om de bine a descoperit ceva rău. Aşa ȋncep poveştile ȋn România, scenariul socialist era unul eminamente proiectiv iar povestea era standard un om de bine a descoperit ceva bun. Reflexia postdecembristă, inversând ecuaţia, are ipocriziile ei căci ceea ce se petrece ȋn poveste, a la Propp, e de fapt altceva: un om de Rău a descoperit ceva Rău (şi ȋşi lasă balele să-i curgă public: scrie, ca mine). Descoperirea, investigaţia Răului este ȋnsă o patologie aparte, nu ajunge nicăieri. Răul nu e rău dacă e văzut, dacă se ascunde, nu ştii dacă e bine să te bagi după el, iar dacă te bagi după el nu ştii dacă mai ieşi şi dacă ieşi nu ştii dacă mai eşti tu, căci aşa e el, rău, dacă n-ar fi rău, ar fi bine, şi tot nu e un avantaj, că tot trebuie să te bagi după el, şi acum ţi se spune, bagă-te după el, dar tu nu te bagi, că e răul acolo. Acolo ȋi e sediul unde vorbesc ăia, cunoaşterea aia, conştiinţa aia, privirea aia, felul cum ȋnchid frazele, nu e omeneşte, e rău, chiar şi dacă ei vor face bine, e rău pentru e de altundeva, se prăvale. Aşa vine lumea, ca un car de fân şi la jug sunt şase perechi de boi. De ce ai fi tu unu.

Răul social la români are ceva hipnotic – te ȋnţepeneşte -, româniii vor să vadă Răul până la capăt şi apoi se vor trezi, vor şti, vor reacţiona poate, dar ȋntâi să vadă până unde duce. Până unde duce? Merg prin tunel – de fapt tunelul este zid devenit lume, merg prin zid şi vorbesc cu entuziasm despre crime, despre hoţii, despre capete sparte, violuri, inundaţii dar nimeni nu ȋnchide rana, e un soi de vaiet, un cerc infernal, care doar creşte. O arteră cu venin care ne străbate pe toţi. Demonii, sub noi, fac şi ei o revoluţie.

Şi nimeni nu face nimic pentru că nu ştie ce să facă, Răul e o instituţie ȋn România, Dracul e fratele nostru. E ca un botez, realul, bucuria realului, libertatea. Dictatura nu a ȋnceput de altfel decât printr-o libertate prea mare, exagerată a oamenilor unii cu alţii, libertatea de a dispune de viaţa celuilalt. Aşa a apărut dictatura noastră, ca o libertate ȋn plus, ca o lipsă ȋn structura Dreptului şi aşa au dispărut averile noastre, aşa dispar de altfel şi astăzi, din aceeaşi lipsă a lumii Dreptului. Iar revoluţia a fost o libertate pe care am câştigat-o ȋn raportul cu noi ȋnşine pierzând libertatea pe care o aveam faţă cu ceilalţi. Mai libere sunt crimele decât mersul pe stradă.

Oamenii care vor să fie liberi sunt suspecţi nu politic, sunt suspecţi metafizic: căci dictatura nu e un rău politic. Dictatura e un rău metafizic. Fără ȋndoială orice dictatură poate fi simplu ȋnlăturată. Am avut dizidenţi dar nimeni nu a pregătit un puch, pe Stalin au vrut să-l miruiască mai mulţi, Zinoviev, Kameniev, iar Serghei Shehegolkov se mira că alţii ȋl ȋntreabă de ce ar vrea să-l omoare el pe Stalin. Păi nu-i normal să-l omoare?! Pe Ceauşescu nostru cine să-l omoare, chiar şi dizidenţii noştrii nu au plănuit decât propia lor ȋnlăturare, propia lor crimă. Ăsta e de fapt paradoxul dictaturii: dacă vrei să i te opui, te baţi pe tine de unul singur. Libertatea lor de dizidenţi seamănă cu libertatea noastră acum: şi noi, ȋmpotriva timpului, spunem ce credem, facem ce credem, suntem dizidenţi. Numai că timpul de data aceasta are dreptate, el şi-a câştigat dreptatea, nu noi.

Această manie contemporană de a investiga Răul, de a-l descrie, de a-l inventa, de a-l inventaria, de a-l contempla vine dintr-un timp ȋn care românul nu a putut vedea acest rău, când Răul la rândul său l-a privit din umbră. Privirea ȋnapoi pe care i-o aruncăm din toţi rărunchii acum, din ziare, de la televizor, pe la radio, credem că astfel ne vom vindeca, omul vrea să vadă până la sfârşit unde duce lumea asta, pe unde a fost călăul ȋn gheare cu victima, este o vizită ȋn puşcăriile pe care le-am locuit dar pe care nu le-am ştiut, nu le-am putut măcar privi. Noi am fost puşi să visăm zidurile noastre. Metafizic, suntem ȋn vizită acum, suntem ȋn vizită pe pământurile vechilor boieri, căci de aia mai vrem să-i alungăm de unde nici nu mai sunt. Care dracu’ ale lor, unde să mai plece şi ei, că sunt boieri numai la noi ȋn România, altundeva nici nu-i recunosc ăia, lasă-i şi pe ei, la ȋnghesuială, dacă ȋi mai despământenim vreo două generaţii, o să trebuiască să facem alţii că se vor strica de tot, uite şi tu, nici nu au curajul să iasă ȋn lume. Că ȋi ȋmpuşcă lumea, pe ei i-ar strânge lumea de gât, uiteaaaa şa! Să facem cu ei. Dar pe Ceauşescu nimeni nu a plănuit să-l omoare. Şi Goe e liber prin casă, face discursuri, fumează ca un idiot.

Iar noi ȋl interogăm consistent, focalizat, pe securist, nu pe Goe, cu Goe ce avem? Ȋn raport cu el, noi suntem Goe, ȋn raport cu noi, ei sunt acasă. Iată regretul, nostalgia, momentul ȋn care biela ȋşi dă ȋn cap cu manivela. Şi bordelul, evident. Mania, disperarea, tensiunea face parte din această investigaţie a călăului pe care sociatatea o duce dar nu ştie că o duce ȋmpotriva ei, căci nimeni nu poate vedea până la capăt, ceea ce ni s-a ȋntâmplat nu se va şti niciodată astfel. Noi nu facem nimic nici cu ce am apucat să ştim, din ce s-a petrecut, nu ştim să sărbătorim această pricepere. Răul e un Abgrund ȋn care nu e bine să priveşti la nivelul ȋntregii societăţi, torenţial, nu poţi vomita zilnic o prea lungă perioadă de timp. Simptomele posttraumatice pot fi uneori mai grave decât accidentul. Cine va putea opri asta?! Vârsta noastră glorioasă se pare că s-a consumat ȋn matriarhat, ȋn urmă cu vreo şase mii de ani, după aceea am trăit patriarhatul ȋn toate formele lui posibile şi a trebuit să trăim şi epoca babei, la sfârşit: bârfa, spionajul, turnătoria, vârstă din care ieşim cotonogiţi rău.

Şi la sfârşit concluzia. Concluzia e o specialitate românească, gastronomia ei e ȋntotdeauna diferită. Printr-un subterfugiu, concluzia nu se mai referă la cazul concret, ea este iarăşi o premisă majoră (la infinit): adică se ajunge dintr-un presupus, printr-o evidenţă, la o invenţie, la un alt presupus. Cum se scrie despre noi şi pentru noi prin presa vremii, un soi de hepatită, nu poate fi ceva complicat, la urma urmei; trebuie să fie ceva simplu căci toţi suntem pierduţi ȋn aceste cercuri narative şi fiecare după puterea lui. Orice societate are ȋnsă filoane consistente de discuţie, mai mult sau mai puţin oficializate, bunăoară americanii au cumpărat şi diminuat cu totul discuţia publică, francezii ȋncă lucrează in palimpsestul revoluţionar indivizi care au mai degrabă nostalgii de curte, românii ȋnsă nu pot ȋnchega nimic. Ȋn mijlocul ţării e de fiecare dată un scandal, un furt, o curvă de la minister. Discuţia noastră publică e un fel de “gura satului”.

D-aia e şi frumos, un ţăran la pătrat, pe cont propiu, dar nu imperialist, cum vroia cheliosul şi ochelaristul Ţuţea, cu fesul de octogenar pe ureche, visându-l pe Ţepeş, nu. Un ţăran care se ia la dans cu ielele şi care-şi lasă mielele şi ȋi dă cu u-iu iu-iul. Adică un ţăran dement, să fii dement, la oraş, e un prinos, ai recuzită. La ţară eşti dement de unul singur, deci trebuie să inventezi totul. Dacă ȋţi mai cresc aripi şi te pui ȋn cur pe şosea, scoţi nişte ziare la ciori şi le tragi de limbă, mai faci de un scandal, de o Mărioară ceva, care a scăpat şi ea şi fuge cu furtunul, ei bine, ȋţi faci televiziune şi domini peisajul, cine vrea să intre ȋn sat, nu mai poate de tine, eşti ȋn cur pe şosea. Asta e presa românească, Ţuţea vroia un ţăran fain, dar uite ce a ieşit, tărănismul din el. Ţărănismul, ţăran, vine de la ţară. Şi iese şi ea, iese şi la spălat, dacă ȋţi pui mintea.

Miturile concluziei, invenţia ei – nu mai e un rit de flagelare, e flagel, concluzia face parte dintr-un alt regim, cel fantast, producător de senzaţii tari. Ne ȋnchidem astfel, nu mai ştim mai degrabă decât ştim ceva. Rolul acestui sofism sau scenariu e simplu: ȋncepi să crezi ceva ȋn loc să acţionezi. Şi poţi să crezi orice atât timp cât nu faci nimic, mai direct: ce ai vrea să crezi pentru a nu mai face nimic? Iată securistul ȋmpreună cu libertatea deplină a victimei. Definiţia crimei de conştiinţă. Autismul şi catatonia acestor indivizi care ȋncă trăiesc ȋnchişi ȋn această teroare a mirării, pradă unei stupefacţii perpetui – care e echivalentă fricii – nu se răzbună decât ȋn mici şi anonime aventuri cu sine, mitologia nouă nu este ȋn absolut una mai umană decât cea comunistă. Imaginarul social părea chiar igienizat ȋn epoca de aur, atunci te aveai pe tine dacă ştiai să faci reducţiile corecte. Acum nu mai ai nici asta, atunci trebuia să te inventezi, acum te pui la mijloc. Acum te pui zid să rezişti dar nu rezişti, că de ai rezista te puseseşi bine, istoria ȋnsă nu contează cine o scrie şi cu ce şi de ce, asta e de fapt lecţia ei.

Important e cine ȋnvinge dinlăuntrul, căci ȋn plămada ei stă o altă lege, mai aspră, nu mai contează ce spun ăştia, politrucii noi, vechi, arhivele, paraschivele, sunt oameni care ştiu că au datoria să iasă de sub orice dărâmătură, de sub orice ideologie, de sub orice iluzie că trece. De fapt nu trece, stă, e acolo. Legea aristocratului sau altfel, cum au zis comuniştii: legea şobolanului. Nu contează ce se scrie despre regi, voi nu vedeţi că ei sunt regi ȋn pofida a ceea ce se scrie despre ei, ca nişte şobolani? Să desfizi ceea ce se scrie, ce se spune despre tine, să desfizi, da, dar poţi să desfizi şi ceea ce spui tu despre tine? Legea şobolanului nu a mai funcţionat dar călugărul ştie: şobolul se bagă pe oriunde, şobolanii nu pot fi ȋnchişi pentru că ei trăiesc ȋn locuri ȋnchise, ȋn zid. Şobolanii ies când vine apa, focul. Au fugit ca şobolanii boierii noştrii, când au venit de ne-a luat dracu prostimea siberiană. Ei nu ştiu să mai găsească legea şobolanului pentru timpul care a venit, nu mai merg ȋnainte şi dacă nu mai merg, nici noi nu mai mergem, daţi-ne boierii ȋnapoi! Strigau ţăranii, după ziduri, ȋn vreme ce ăsta bătrân era scuturat de barbă prin şură, de săriseră dulceţurile pe rochiţa Dochiei, daţi-ne boierii dar acum boierii hahaha, ce-au zis. Nu mai venim noi nici morţi, am mai mâncat cotonogeala aia o dată, nu poţi mânca aceeaşi bătaie de două ori, şi ȋşi fac castele ȋn Elveţia. Dracu’ să-i ia. Daţi-ne, să ne ȋmpărţim boierul, că am greşit, fraţilor, noi am ȋmpărţit pământul, după aia l-am adunat la loc, de data asta se spunea că fără boier, şi după aia gata, ne-am hotărât, de adunat şi de ȋmpărţit, anume ce.

E un procedeu narativ ubicuu, unul plămădit de activişti, la discreţia tuturor, care demontează simplu iniţiativa socială. Această iniţiativă nu ȋncepe cu nişte principii de drept, nu e nici heirupism politic, nu poţi să faci nimic la nivel social dacă o viziune nu este chemată din miezul societăţii, dacă nu ţi se arată. Sunt oameni care ȋncep o epocă, care se pun pe sine ȋn mijlocul societăţii, ȋn cur, având astfel viziunea lor de sine, dându-şi lor de lucru ȋn acest fel. Societăţile erau mai ieri ȋntemeiate cu o revelaţie, astăzi dacă ţi se arată cineva, pleci la război, vrei să democratizezi Irakul, se ȋntâmplă alte lucruri. Societatea ȋnsă a pierdut la nivel global, doctrinar, nevoile sufleteşti, nu mai ştim prea bine pe nicăieri, cu nimeni, de ce am fi ȋmpreună. Ȋmpreună e o năpastă, e mai rău decăt era odinioară să fii singur. Să fii ȋmpreună e ceva dacă nu vag, cel puţin suspect, implică o tăcere ȋmpreună deci un pact. Recâştigarea unei societăţi ȋntr-un astfel de paradox temporal nu poate fi cerută decât ultimilor resurse de a fi om, când facem toate reducţiile, când bunăoară excludem, uităm tot ce ne defineşte ca oameni moderni. Să fim ȋmpreună, dacă ne propunem asta, e acum şi mai departe.

Omul nu mai vrea să fie nici ȋmpreună cu sine, vrea să fie doar el, simplu, şi astfel cultura naufragiază. El are nevoie mai degrabă să lupte la nivel social, acolo e rana, daţi-i ȋncă o idee şi va folosi orice. Ce altă platformă de luptă socială mai avem acum ȋn afara conservatorimului, exceptând miresmele neomarxiste? Cu o planetă ȋn comă de gradul doi liberalismul e o fantezie, nu mai e nimic de liberalizat decât să facem toţi câte o republică ȋn sufragerie, ca Bakunin. Democraţia e un proiect care s-a umplut şi ȋmbâcsit de note de subsol şi este din latura unor conservatori lucizi, cu deosebire ȋn Anglia, sub diferite concepte, dus ca proiect social mai departe. Azi doar societăţi mici de englezi vor să fie şi mai democraţi decât sunt, ȋn cercuri de discuţii cum odinioară se discuta prin Viena psihanaliza. Iar omul are nevoie de idei să se omoare unul pe altul, are nevoie de idei şi să nu se omoare. La români, are nevoie numai de cuvinte.

Conservatorismul şi el e acum doar un cuvânt, căci nu vom mai fi ţărani, nu vom mai fi boieri, cel mult nişte orăşeni placizi, nu avem de dus mai departe nici o strălucire deosebită, conservatorismul ar trebui ȋnţeles să spunem aşa, darwinian. Să nu devenim altceva! Până şi acest drum ne poate duce departe, să devii tu ȋnsuţi e un fel de cunoaştere, poate cea mai aleasă, să nu devii altcineva e cu mult mai greu decât pare, şi nu e cunoaştere, e voinţă, un act pur de voinţă. Voinţa iarăşi e ceva cu totul străin de mintea românilor postdecembrişti, care n-au muşchi la creier. Ei o confundă cu un fel de ȋnfierbântare, ca şi cum te scremi. Voinţa e ȋnsă ca toamna, ȋngălbeneşte tolul ȋn jur, când trece, cu uşa ȋn spinare, că aşa merge ea. Ȋn Olanda toţi oamenii au voinţă, bunăoară nu poţi convinge pe mai nimeni de nimic, oricât ai vorbi cu ei, cu olandezii, sunt voinţă care câştigă prin nu ştiu ce procedeu miraculos, ȋn faţa micilor dantelării şi mirajelor şi deliciilor şi ȋnvârtelilor din care e cunoaşterea făcută. La ei, cunoaşterea e fixă, să ştii e să ȋţi pui sacii ȋn căruţă, să nu pui ȋntrebări, da, asta e, să ştii e să nu pui ȋntrebări. Ȋntrebarea ȋn Olanda e suspectă dintr-un motiv foarte interessant: i s-a dat răspunsul deja, la flăcăii noştrii ȋntrebarea e suspectă pentru că nu are răspuns.

Scheme mentale care atomizează, şterg legăturile dintre oameni şi ȋn acelaşi timp ȋi ȋnghesuie unii ȋntr-alţii sunt ȋn gloria lor ca şi ȋn urmă cu douăzeci de ani. Securistul este şi el un om al cuvintelor dar nu un scriitor, este omul mâncat de cuvinte, ȋngropat ȋn ele, o mumie din cuvintele altora. Modernii au inventat acest cuvânt care ȋnchide, un cuvânt care te destituie, aşa te arestează şi americanul: tot ce spui poate fi folosit ȋmpotriva ta. Comuniştii au mers e drept, mai departe, ei au folosit ȋmpotriva ta “ceea ce nu spui”. Dar securist eşti până şi tu când ȋl judeci şi condamni ȋn gând: căci asta vrea şi el, să-l cauţi. Căutarea a ajuns la teatru. Ceva ce crezi şi nu faci, un joc al gândirii, o fabulă. Securitatea nu e o instituţie unitară care ne scrie bilete de amor – ce păcat! -, sunt oameni şi ei certaţi unii cu alţii, ca şi noi, deci poţi să cauţi liniştit, ȋţi arată ei pe cine să găseşti. Iar securitatea ca instituţie trebuie condamnată dar şi instituţia de a fi poate fi condamnată. Să condamni e uşor, e, aş spune chiar, ambivalent… căci sunt astăzi oameni ȋn România mai răi decât securiştii. Ȋntr-un anume sens, securiştii sunt victimele noastre, altfel de ce i-am lăsa ȋn pace.

Trebuiesc găsite persoanele, faptele, gradul persoanelor, gradul faptelor. Securist ȋn genere nu există, aşa cum nu sunt cămile ȋn genere, sunt numai cămile ȋn particular şi au cu toatele cocoaşe diferite. Sau aşa: Dumnezeu e şi el un securist care ȋnregistează tot şi care foloseşte totul ȋmpotriva ta, care te poate ierta dacă mărturiseşti, care te poate mântui, dacă vrea. Şi care se nutreşte din păcatele tale pentru a crea această lume aşa cum e ea: rea, plină de boli şi de mizerie, de foamete, de ură. Sau poate securistul a murit, simplu, şi ne judecă acum pe toţi. Nimeni nu va şti dacă s-a mântuit, el ȋnsuşi, sau a căzut doar pe mai departe, dar se pare că a scăpat. Căci este lumea lui, nu a noastră. Cercul s-a lărgit, dar atât, libertatea e tot acolo unde era. Şi noi nu ȋl judecăm, nu ȋl ȋnchidem, nu ȋl snopim ȋn bătăi pedepsindu-l astfel. Poate că noi suntem până la urmă Dumnezeu. Şi el e lumea…

Pe scurt, securitatea e ȋnaintea unor inşi mai mult sau mai puţin ticăloşiţi sau ȋn curs de mântuire, sunt deci aceste procedee narative larg răspândite prin presă, prin literatură chiar, uneori cu bună intenţie – de bune intenţii nimeni nu duce lipsă -, alteori ca simplu joc, de joc nu scapi nici când mori cu dreptatea ȋn braţe. Căci securitatea e ȋn primul rând un joc, acum, care nu mai are o miză prea mare, nu mai avem duşmani, nu mai luptăm decât unii cu alţii din pură pasiune. Securitatea, ce a mai rămas din ea, e semnul unei solidarităţi care ne scapă, sunt sigur că ȋi scapă şi ei ȋnşişi pentru că vânzarea resurselor naţionale atestă acest lucru. Şi când nu e joc, e pentru bani, evident, când te ia dracu’ şi nu ştii de ce. Jocul ȋnsă este paradigma socială românească, totul e joc, de la discuţii, la micile incursiuni ale unor indivizi care ȋn ricoşeu mai pun o piatră la o temelie ȋn dezordine, la felul de a prezenta, de a te ambala pentru a apare altora. Tehnologia jocului, printre altele are o deficienţă majoră: nu se face cu bani adevăraţi şi nici cu suflete adevărate. Românii fac o Românie ȋn joacă.

Problema generaţiilor se pune din simplul motiv al continuităţii temelor, reflexelor şi oamenilor care au dat startul, aceiaşi, ȋn simulacrul democratic care a urmat momentului ȋn care sub apanajul libertăţii un grup de comunişti au ȋmpuşcat un alt grup de comunişti şi au ȋnnoit promisiunile. Rezultatul e că ȋnchiderea nu se petrece numai la nivel de limbaj – prin această sofistică – , ci şi la nivel doctrinar, de program, aşa cum bunăoară Dan Voiculescu blochează prin zâmbetul spionului “Felix” singura soluţie consistentă pentru o dreaptă politică: conservatorismul. Homo corripio ce a făcut: a confiscat prestigiul acelei direcţii şi implicit posibilitatea ei de primenire iar ȋn acelaşi timp a inventat un conservatorim ad-hoc. Care a fost simplu ȋnţepenire: ȋn limbaj, ȋn social democraţie sau ȋn naţionalism de tavernă. Tot conservatorimul a câştigat, dar ȋn varianta lui otrăvită, de conservatorism comunist. Este evident că aşezarea ȋn tradiţie pe care o au britanicii i-a salvat şi ȋncă ȋi vindecă de o modernitate inutilă, sunt chiar englezi care mi se vaită că acasă ai lui trăiesc ca ȋn evul mediu. Ce e rău ȋn asta, ȋi zic, când ai telefon, mergi cu avionul şi te uiţi la sateliţi? Ce n-ai?

Tema conservatoare la noi a fost tocată de nevăstuicile unei filozofii analitice care nu ştiu decât să deconstruiască şi alcătuiască tabloul lui Mendeleev ȋn istoria ideilor, adică să calce totul ȋn picioare, matematic, ştiinţific. Ca să ajungi astfel la cuvinte, trebuie să ştii de mai nainte totul despre ele. Ei ȋndreptăţesc pe mai departe omul sărac, victima, un orizont de luptă socială revolut pentru că oamenii ȋn România se mai cred săraci, se mai cred furaţi, se mai cred victime. Vor să audă acelaşi lucruri, cine le spune altceva face parte dintr-o conspiraţie oarecare. Ei bine, românii nu mai sunt astfel, ȋntr-o lume ȋn care fiecare poate fi oricât de bogat, sărac ȋnseamnă că nu ţi-ai creat ȋncă bogăţia, nu ȋnseamnă că ţi-a luat-o cineva. Ţi-o lua pe vremea când de ȋmpărţit nu era decât pământul, acum averile sunt electronice, sunt infinite. A fi boier e o avere, un pogon undeva, şi el de adunat, chiar fără pământ, chiar fără o para ȋn buzunar, ȋncepe cu să nu mai scuipi pe stradă. Bogăţiile sunt infinite chiar dacă resursele sunt limitate, dar şi resursele se pot crea, sunt o invenţie, cresc.

Dacă nimeni nu prea mai fundamentează conservatorismul astăzi că l-a ȋngropat Marghiloman, apoi nimeni nu mai are sens să lupte ȋmpotriva lui de pe poziţiile neomarxismului. Ne luptăm prin sate, mare trebuie să fi fost suferinţa dacă după două generaţii de sovietici tot botniţele la struguri ale micilor noştrii boiernaşi ne mai amărăsc sufletele, ne luptăm ăi vechi – cu stafiile lor căci cu boierii momentului nu se luptă nimeni, lingem toţi -, ne luptăm cu securiştii – e uşor, că nu se văd şi dacă apar, prin natura speciei lor, tac -, dar cu noi când ne luptăm? Răspunde iar, cine crezi, cine crezi că s-a ȋntooooors de la Paaariis?! Acel profesor cu multe neologisme care nu e ȋn stare de ceva anume şi care se repede să spună un truism ori ceva care nu supără pe cine nu trebuie, – de ce ai supăra pe omul pe care ar trebui să-l supere toţi, supără-l pe ăla pe care ȋl laudă fiecare, dacă ai sânge. Dar nu, el e omul care ȋi lasă pe ceilalţi să-l viseze, să-l construiască, el se mărgineşte să debiteze savant, noii activişti. Eu nu urăsc pe nimeni că nu am timp dar cinstit, când aud o frază bine legată care nu spune nimic, dantelăriile acelea suave, te cutremuri. E aceeaşi limbă de lemn, doar că e făcută la Paris, nu la Moscova. Ce frumoasă e expresia asta, limbă de lemn, a atacat-o senzaţia limbii de lemn ȋnseşi, expresia, decolorând-o, ȋnlemnind-o mai tare, limba de lemn. Oamenii cu limba de lemn, te uiţi la ei şi n-ai zice dar când spun ceva, spun acelaşi lucru, de lemn.

Ticăloşii, borfaşii, uneori ȋmi plac, sunt ȋn lumea lor de viermi unii coloraţi interesant. Aceştia ȋnsă, noii activişti – căci sunt la fel de calmi ȋn mijlocul unui dezastru echivalent, deşi au ȋn recuzită şi zâmbete, şi sprâncene ȋncruntate, şi bărbi afumate – sunt singurul lucru ȋn faţa căruia nu ȋmi pot reprima agresivitatea. Nu ştiu de ce, ȋn fond ei nu sunt mai vinovaţi ca alţii, aiurea. Ei sunt victimele mele, să spunem aşa, doar eu nu manifest. Ȋn preajma lor tac, dacă n-aş tace i-aş târâ de astfalt, sunt duşmanii mei biologici. Pe care i-am iertat! Ca să vezi unde te duce biologia. Dar ei sunt aceia care pun pe tarabe astăzi tomurile de istorie şi tomurile de prezent. Luciditatea ne spune că nu mai sunt victime, sunt numai călăi mai bine sau mai puţin bine orientaţi, ierbivorele au migrat, am rămas numai noi… Victima din punct de vedere politic a apus. Victima trebuie acum reinventată, momentul dogmatic a trecut dacă ar fi să luăm astfel un concept folosit de Matei Călinescu pentru literatură. Până la noua victimă, suntem cu toţii carnasiere din nou, omul lui Hobbes a ȋnvins, el vine mereu ȋntre epoci.

Puşi ȋn faţă cu germenii maniacali, meschini şi avariţia pe care capitalismul se ȋntemeiază, generaţia asta de părinţi fără dinţi au fost ca nişte indieni sub britanici, sau mai bine, sub americani, căci sub britanici au mai fost indieni. Corupţia! Strigă ei. Bineȋnţeles corupţia, ce credeaţi?! Laptele de mamă?! Dar nu putem acuza avariţia căci, aţi uitat? Ne-am pus speranţa ȋn ea. Dealtfel hoţii, pungaşii sau excrocii de pianacotecă politică nu sunt judecaţi ȋn România pentru că nu mai are cine să-i judece, nu a mai rămas ȋn România nici un om cinstit. Toţi sunt ticăloşiţi, ei nu se pot judeca unii pe alţii, nu se pot decât amenaja, ocoli, nu pot decât râde, căci public asta se face: se râde şi se fură. România e un cuib de piraţi care s-au născut, ghinion, săraci, atâta tot. Mă ȋntreb ȋn mod serios cum a supravieţuit acest personaj public din baladele politice, omul chinuit, cetăţeanul cinstit care pune ȋntrebarea, care pierde, care e alungat. Fără de care social-democraţia nu ȋşi poate scrie poezelele.

După aceşti clerici, ȋncheietori de epoci şi lucizi de vârsta istorică ȋn care s-au născut, conservatorismul ar fi cultul ruinelor, aşa constată exegetul de şcoală vladimirtismăneană Ioan Stanomir, nu cultul clădirilor ȋntregi. El ȋl creditează ȋn fond pe Marghiloman care a recunoscut eşecul proiectului, o fi avut şi Marghiloman o zi proastă. Un proiect eşuat, o promisiune ȋn plus, aş zice. Şi ȋn fond cultul ruinelor, din punct de vedere politic s-a dovedit mai sănătos decât cultul focului. Schimbarea de generaţie ar deschide doctrinar, programatic o nouă perspectivă. Generaţia aceasta veche nu mai are acces la nici una din ereziile umaniste, ei nu i-a rămas decât un singur lucru de făcut: un compromis cu sine. Şi ea ȋncearcă din răsputeri să facă altceva: un compromis cu noi. Mă ȋntreb ce ar trebui să conservăm din părinţii noştrii, ȋn ce au excelat. E o ȋntrebare care rămâne ȋn picioare.

Şi acum securistul ca termen logic, pus ȋn silogism adică, demascat. Să spunem că securistul ar fi pe undeva pe drumul spre concluzie, după premisa minoră, lipit de ea, uneori este un cuvânt anume, din toată demonstraţia ziaricească, poţi să zici: acest cuvânt este Securistul. Uneori e ȋntreaga poveste, nu mai e un cuvânt. Chomsky vroia să demonstreze complotul noilor puteri prin citirea cuminte a presei, ȋn totalitatea ei. Securitatea trebuie urmărită prin logică şi nu atât ea cât un recul de gândire ce te transformă ȋn spectator pasiv, acesta e sensul puşcăriei de fapt. Mai este riscul de a face ceva ce altcineva doreşte pentru nişte motive pe care nu le cunoşti, cercul ultim al securităţii, crearea robotului social. De la individul care fură o maşină neştiind cine l-a pus s-o fure, duce o scrisoare sau duce o bombă pe piept, până la mase ȋntregi care aplaudă sau şi mai frumos: tac şi vorbesc ȋn ordine. De altfel acest robot este un refelex modern inevitabil, nu e inventat de securitate, ieşirea din anchilozare stă ȋn sarcina unei generaţii care ȋncă nu a făcut nici un pas public, decisiv.

Căci să nu votezi ȋnseamnă să votezi pe cel care căştigă, ȋnseamnă să votezi, simplu, să taci ȋnseamnă să vorbeşti ceea ce celălalt spune, să nu faci nimic ȋnseamnă să munceşti cot la cot cu cei care astăzi fură. Cât timp noi nu ȋntrăm ȋn jocurile de limbaj, securistul va fi continuat ca posibilitate “morfologică” şi după ce instituţia va fi reformată din rădăcini şi nu se va mai folosi, ea ȋnsăşi, ȋmpotriva societăţii. Căci ȋn jocul acesta securistul trebuie să primească replica, el nu poate fi criticat pentru ceea ce este, el poate fi criticat pentru ceea ce suntem noi, deci el e aproape inutil discuţiei noastre, pe cine apăr?! Mă ȋntreabă disperată o fată, prins ȋn aceeaşi discuţie despre moravuri. Pe mine, evident. Securitatea – vânzătorii de morfină doxologică – se joacă acum cu noi iar noi luăm poziţia omului onest. Cu cine?! Flaubert ar fi zis: “Securitatea sunt eu!”