Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

04.11.2000

Oricâte lucruri s-ar prabuşi acum şi cu ele uitările,de        fiecare dată voi regăsi liniştea retragerii căci n-am ştiut, dar sunt un singuratic pentru care fiecare clipă numai cu sine mai poate ȋnsemna, mult timp de-acum ȋncolo, vre-un profit, interesat ca am aflat lucrurile, oamenii au sensibilităţi, priviri, locuri, sisteme, toate acestea rămânând lecturile mele chiar poate-n clipele care se-anunţă azi, de fiecare dată pierdeam cuvinte, gesturi, tot, dar acum e parcă un mers care priveste, câteva lucruri pe care ȋncep să le pricep, ȋn orice caz, fericirea de a mă şti la capătul a trei ani, cum caut să mă retrag, să scriu, ştiu chiar ce-ar trebui să observ, am poate rudimentele unor proiecte, dacă mai aveam măcar ragazul unui an, să nu ştiu de nimic, decât de mine, de parcă nu e rău, ȋncă o dată: stai şi priveşti, te plimbi, asculţi, scrii dacă poţi, nu te bagi ȋn nimic ci păstrezi distanţa, distanţa, distanţa.

N-am mai scris de aproape zece ani, aş mai fi dorit să dureze numai că abia dacă mai pot parcurge un gând, care se sparge ȋn senzaţii, am nevoie să mă ȋntorc la o coală albă pentru că abia dacă mai pot fraza, nici măcar privirea nu mai caracterizează nimic, am deprins limbaje atât de diferite de cuvânt, trăim ȋnsă ȋntr-o lume a cuvântului (ce păcat!), am uitat cuvintele, liniştea biroului, adresarea ȋnfierbântă a scrisului, acum chiar, mâzgălind, abia răsună ȋn cameră creionul pe masă, nu merge mai departe ci se opreşte aici, ȋntre mine şi el, urme fără dorul unei viitoare lecturi, săvârsite ȋn frica de a mă uita ȋn pragul unor zile albastre, cum stiu eu bine altele. Atunci când nu voi şti ȋncotro voi citi că trebuie să mă uit la bronzuri şi culori, la oameni, la haine şi să ascult poveştile căci de fiecare dată fug ȋnţeţoşat parcă-n cântarea unui răspuns aiurea, rezervele sunt ȋnsă aproape terminate. Aş vrea să fi terminat măcar lucrarea despre imaginarul contemporan.

Evitam sa notez ceva pentru că ar fi transpărut toate stările mele prelungi de oboseală, obiectele şi locurile ȋngrozitoare prin care trăiesc, jalea plimbărilor şi singurătăţile când nu ştiu unde să mă duc şi de ce, lipsa de speranţă pentru a mai termina ceva, nebunia de a nu şti dacă să pun o culoare, să trag o linie sau să notez un cuvânt, dacă să rotunjesc o idee sau să mă uit la pietrele cu care mi-am ȋmpodobit biblioteca, ȋn scris s-ar fi văzut toate hotărârile care par minciuni, simple fantezii, o viaţă noroasa şi vraiste, eu ştiind că este complet altfel, cumva plină de calcule şi amânări, straturi de nerăbdări şi bucurii care se proiectează ca nişte fantome pe nişte pereţi goi.

Stările trebuiesc toate, luate si curăţate, cuvintele şlefuite, ghicesc ȋn rândurile mele stări şi emoţii ce se ȋncalecă, o subiectivitate de negăsit printre gânduri care răsună spart, gândul nu are forţa să exprime, să ȋnconjure şi să asuprească impulsurile, totul e din păcate o trecere, urmele de negăsit ale unei vechi fervori pentru că dincolo de orice, scriu pentru că am mai scris, altfel aş face orice altceva, mai ales aş picta şi m-aş plimba.