Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Curajul suprem ȋn artă e de a te aşeza, când lucrurile lărmuiesc ȋn tine, omul fuge din zvonurile pe care nu le poate domoli, se poate pierde, de aceea substanţa unui artist nu e vibraţia lui interioară, e locul. Oamenii devin importanţi dacă vin de undeva şi rămân ȋn memorie dacă ei ȋnşişi devin un loc… Dacă ştii să-ţi taci ȋn jur, se aud glasurile de vocală ale florilor, culorile dau un uşor signal acustic, pietrele tac adânc, oamenii tac in sus… Ȋn România ultimilor decenii, de la război ȋncoace, nu a fost zăbovire mai adâncă şi mai semnificativă decât aceea a lui Iacob Gheorghe. Nimeni nu a putut tace cinzeci de ani… poate niciunde. Toate paradigmele ideologice de recul interbelic au căzut deja ȋn frământarea timpului, artistul ştie doar să rămână, atât cât se poate ȋnscrie ȋn profilul acestei rămâneri, ȋn acest fel gândirea artistică românească a fost ȋntotdeauna cu o zodie mai sus decât şcoala noastră filozofică. De altfel de când s-a petrecut la ȋnceputul timpului această ȋnfrăţire, arta a pregătit festinul gândirii. Ȋn lumea noastră amuţită, a ȋnlocuit-o cu totul…

Românii cred ȋn genere, ca şi olandezii bunăoară, că poţi să te găseşti pe tine doar la Paris. Iacob a răscolit Parisul luni de-a rândul, hrănindu-se cu peşte ieftin din piaţă şi cu puţină salată… pentru a avea bani de bilete la muzeu, la care se ducea zilnic, de dimineaţă, de când se deschidea, până la ora ȋnchiderii. Lunile adunate prin Paris au sedimentat o sensibilitatate românească, nu au alunecat ȋn alt parcurs şi nu se pot desprinde ȋntr-o alta paradigmă… ȋn fotografie Iacob şi soţia sa Viorica, iar ȋn dreapta Tanti Jeni, o cunoştinţă, ȋn Paris.

Cu ceea ce a adunat, ȋnsă, n-a rămas pe nicăieri, şi acesta este mesajul pe care Iacob ȋl dă. El a izbândit din interior… Dacă mă gândesc bine, nu mai ştiu altul… nu mai ştiu măcar altul care să ȋncerce asta şi după el nu mai ştiu curaj care ȋn absolut să nu ȋncerce tocmai asta, dacă rămâne ȋn România şi misiunea lui a atins, prin parcurgerea ȋntortocheată a tuturor curentelor artistice ale complicatului secol douăzeci, ridicându-se cu vitalitate ȋn acest nou mojar al secolului douăzeci şi unu, cele două mari obiective care privesc arta ȋn genere şi arta românească ȋn particular.

A dus rafinamentul artei abstracte până ȋn absolut, şi ȋn expoziţia celor cinci sute de lucrări cu care a dat Palatului Mogoşoaia o nouă tinereţe, acestui palat cu vibraţii veneţiene din marginea Bucureştilor, a restaurat tradiţia intelectuală, de adâncă contemplaţie a artei abstracte, ȋnnecată ȋn genere de facil şi gestualism, Iacob deci a repus tradiţia metafizică a căutării ȋn sensibil, iar prin portretistica românească pe care am răsfoit-o la Sălile Dalles, şi care a rămas din nefericire neexpusă, trei sute de desene selectate din trei mii şase sute câte au fost iniţial, şi care au fost ȋncepute ȋn satul natal, ȋn Bărăgan, şi am găsit o fotografie veche, cu tatăl, ȋn Brăgăreasa natală…

…lucrări care reprezintă singurele documente cu valoare de monografie sătească ȋn care trăsăturile de rasă ale românilor sunt desluşite dinlăuntrul unei fineţi şi unui rafinament absolut. Aterizat abia din Amsterdam, am intrat ȋn Sălile Dalles neaşteptând să găsesc şi portrete ţărăneşti, nu le văzusem niciodată… şi dacă aş fi văzut români prin tablouri, ei nu puteau, mă gândeam eu, ȋntrece farmecul dulce al olandezilor… senzualitatea lor, dar nu e adevărat…

la Palatul Mogosoaia…

Am ȋnvăţat ȋn acele câteva ore, pe furate, să-i pot privi pe români, să le pot relectura trăsăturile acoperite de fatalismul nostru şi dacă ştii să cauţi ȋn liniile şi simbolistica complicată a expresiilor, poţi vedea neamul acesta ridicându-se dintre vremi, ca unul care şi-a găsit pentru un moment frumuseţea, dar nu o frumuseţe importată de desluşiri impresioniste pariziene… ci o frumuseţe care a fost dintotdeuna acolo. Aşa cum suntem obişnuiţi să găsim un tip de graţie ȋn câte o balerină franţuzească ori un cârlionţ blond olandez, aşa e şi un tip adânc de frumuseţe românească… cine ar bănui?

M-am ȋntrebat ȋn lungile veri pe care le-am petrecut la Malu Spart, alături de Iacob, căci cu uimire trebuie să mărturiesc că Iacob e unchiul meu, fratele bunicii, şi peste grădina lui, dincolo de gardul de liliac, am cumpărat o casă bătrânească noi de la vrăjitoarea satului, Paraschiva, pe care am năruit-o mai apoi pentru un mic conac, unde la etajul ȋntâi Iacob mi-a proiectat şi mie un atelier larg, ȋnalt, din bârne groase de brad pe care mai găseam câte un porumbel dimineaţa, care se rătăcise prin casă… iar vara Iacob picta toată ziua ori cioplea la câte o bucată de marmură sau de granit iar eu ȋnfrigurat de frigurile lui, mă refugiam cu veveriţele prin podul casei mele, cu un volum din Platon ori vreo cronică, culese din bibliotecile de zece mii de volume ale acestui artist, care transforma totul ȋn linişte şi bun gust. Ori alergam cu ciuberele, ȋmbrăcaţi suprarealist, cu măşti imense, după câte un roi care ne fugea din stupi să-l punem ȋn vreo cutie, ori eu plecam prin zăvoi cu fii de zidari cât e ziua de lungă, să ȋnnotăm ȋn Argeş şi să zăcem pe nisipul fierbinte, şi să tragem cu ochiul la fetele cu zestre… ori…

casa artistului…

Dar nu despre artist voi vorbi acum, ȋmi rezerv acest prilej ȋntr-o punctuaţie mai largă, acum despre grădina lui de la Malu Spart. Vila, corpul vechi, e pusă pe gura dealului, din ferestrele ei poţi acoperi zăvoiul, pâlcurile de plopi, câteva fâneţe şi Argeşul care curge printre dunele de nisip şi pietriş, galben, alteori verde, când e seceta lungă. Casa are linii italineşti dar balconul de la etaj, cu stâlpi de lemn, e mai degrabă ȋn stilul citadin pe care ȋl vezi şi prin Bucureştiul vechi la câte o clădire pusă pe colţ, brâncovenească.

atelierele…

expozitia de sculptura…

Grădina e largă, a fost iniţial alipită din trei petece de pământ, de la trei propietari diferiţi, alungaţi de un funţionar de la finanţe, dintre războaie, şi care se boierise, cumpărase şi zăvoiul electrificându-l, cu stâlpi de lumină şi alei şi heleşteu pentru peşte, acum nu mai sunt decât vaci priponite, noaptea latră lung câte un câine rătăcit, beat de mirosuri, printre lanurile de tutun, şi uneori mai coboară câte o şatră de ţigani sau un păstor care leagă de plopi câte un câine şi lasă din lungimea sforilor un mic coridor prin care te poţi furişa, pe lângă boturile ȋnnecate de spuma furiei şi de sângele dulăiilor care ȋşi muşcă limbile de necaz ca nu te pot agăţa, dacă nu ştii pe unde, nu poţi să vii după brânză…

Pe deal, blocuri de marmură şi statui sunt ȋmprăştiate prin curte, la rădăcina copacilor, ori câte un chip de femeie ȋn granit sur se ascunde ȋn tufişurile ȋnflorite, exuberante, care ȋnchid curtea ȋn perspective şi oaze izolate, ȋn care poţi bea cafeaua nederanjat, citi, scrie… vara e bine să intrii ȋn casă, unde e răcoare şi mersul desculţ pe duşumelele de lemn şi prin curte te umple de echilibru şi de forţă. Camerele nu sunt foarte mari, au fiecare câte o bibliotecă, un pat de lemn şi o sobă albă, din ceramică ȋn pastel alb, transparent, iar sala de jos e puţin ȋntunecată, cu un şemineu ȋnalt, câteva covoarea vechi pe pereţi şi o masă din lemn de teck, foarte lungă, suplă, pe care e o lampa cu gaz.

Atelierele sunt despărţite de casă, construite târziu ȋn continuarea unei bucătării de vară, cu sobă ţărănească, masă din dală de granit şi cu nişele ȋnpănate cu stâlpi de pe la vreo casă din Maramureş, daţi cu ulei de răcin, atelierele nu au ȋnsă stâlpi de susţinere pe mijloc, au un picior de cetate, din bârne de stejar, care ţin acoperişul, şi nici podea nu au pe mijloc, ȋntre nivele, aşa că sunt deschise, cu ferestre mari, luminoase, şi podeaua e din cărămidă, ca un coridor de castel care echilibrează ȋntotdeauna umiditatea ȋn interior, chiar şi ȋn verile fierbinţi. Câteva şevalete, culori, două lăzi ţărăneşti peste care sunt trântite blăni de oaie… şi o masă din dale mari de lemn de nuc, cu o bancă asemenea, sus e un pat ȋntr-o nişă, cu un luminător, unde Iacob dormitează câte o oră dupăamiaza, se trezeşte ȋntotdeauna pe la cinci dimineaţa, şi ȋşi ȋmparte ziua ȋn două.

Lucrează tot timpul. De vreo şaizeci şi ceva de ani, acum are optzeci şi trei, nu mai expusese de vreo cincizeci de ani, ȋnaintea acestot trei expoziţii, din septembrie. Imi imaginez că acest loc e destul de cunoscut, duminicile lungi din vremea izolării noastre erau pline de invitaţi, aici l-am putut cunoaşte pe Răzvan Teodorescu, la un miel ȋn ţăst, cu prima soţie şi cu copii, pe Dan Hăulică, Ion Nicodim şi Ariadna lui, prieteni de o viaţă ai lui Iacob şi ai Vioricăi şi pe mulţi alţii… am auzit ca fusese pe la Malu Spart şi Sergiu Al George… care l-a rugat pe Iacob să-i povestească din visele lui… Eugen Simion, Pleşu, când jovialitatea sa se umaniza, Toto Enescu, cel care fusese desemnat ȋn puşcărie sa fei naşul lui Steinhardt, ori Dana Apostolache şi Ion, restauratori de monumente şi de pictură veche românească, care şi-au făcut şi ei o casă imensă, cu nişte ateliere impresionante, ȋn stănga zăvoiului…

Dupăamiaza ȋncepea febrilă, după care se serveau ȋn porţelanuri cafelele şi se ȋntindea ȋn spatele casei, printre flori, masa, chiar ȋn botul dealului, cuprindeai de acolo cu privirea tot zăvoiul… după care se aducea din pivniţă cate un vin, care trebuia scos din damigenele, multe, prăfuite, avea şi Nicodim câteva acolo, pe vremea când trăia… şi se trecea la cafeluţe iar cine vroia, pleca prin zăvoi ȋn plimbare, şi discuţiile despre filozofie, literatură, uneori medicină… se ȋnfiripau… doi câte doi printre plopii ȋnalţi, vibratili, care adânceau cu umbra lor seara şi rătăcirile…

Locul a fost adânc. Mă ȋmpotrivisem lui ȋntr-o dupăamiază, ȋmi amintesc, spunându-i ca suntem prea departe, că trebuie să mergem spre centru… ca să izbândim. Mi-a răspuns că pentru el acolo era centrul lumii, ȋn Malu Spart, şi oriunde vrea…