Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

“Întâi, învitându-mă zburătăţia minţii mele încă necoapte, când să începu războiul cel de pe urmă a nemţilor cu turcii, mă făcui volentiriu.” (Ţiganiada – Budai Deleanu)

Am locuit câţiva ani deasupra unei Kinderboederei, un park cu animale amenajat cu ironie de olandezi printre blocurile din Bijlmermeer. Ȋn traducere numele cartierului ȋnseamnă Heleşteul Toporului, ceea ce aminteşte de Păcală. E un fel de Bronx olandez iar eu eram singurul alb din clădire. Un alb atletic ca un negru, chel ca un negru, sărac ca un negru, un negru alb, aşa că m-au lăsat ȋn pace. Dintr-o parcelă noroiasă o lama tâmpită care stătea toată ziua cu gâtul lungit peste gard ȋţi trăgea, dacă nu erai atent pe drumul spre casă, o flegmă cauciucată pe faţă. Afrika Afrika! Scuipa ca pe ţeavă, de la cinci metrii.

Mai zgurma rumeguşul pe acolo şi un porc ce mânca numai ananas putred de la un supermarket nemţesc şi care ȋşi pierduse forma iniţială preocupat fiind să se transforme de-acum ȋn altă specie. Câţiva ponei pe care ȋi jumuleau copii de diminaţă până seara pe străzi şi pe care din când ȋn când ȋi mai şi drogau, să fugă. Şi iezi şi capre africane, iezi cu ochi albaştrii şi mari cât nişte mingii de golf, lunguieţi cum au marţienii, care săreau pe nişte case mici, colorate, puse sub fiecare copac unde noaptea se urcau găinile să doarmă, găini imposibile, de nedescris.

Dacă lăsai iezii să te privească visai urât, erau plin de deochi. Ţi se păreau că vor ȋncepe să vorbească ori chiar vorbesc dar tu nu-i auzi. Iezi filozofi, iezii lu’Dracu. Deasupra, la etajul zece ȋmi fumam liniştit, seara, câteva firimituri de haşiş uleios, parfumat, adus din Marocco, scrumându-le ȋntre coarne până se crăcănau.

Noaptea antilienii schilozi care cumpărau unii de la alţii pe câte cinci euro biluţe de crack pe care le purtau ȋn plastic, lângă gingii, să le ȋnghită dacă vine poliţia şi care le fierbeau ȋn linguriţe, la brichete, cu salivă, se ȋncăierau şi săreau gardurile animalelor, regnurilor, paradisului şi ȋnapoi. Antilienii vin uneori direct din pădure, se urcă ȋn avion puşi de vreun văr ghiduş, cu tot cu arc şi săgeţi, zburând direct din neolitic. Şi aterizează ȋn Amsterdam, chiar pe strada mea. Ce noroc.

Pe vremea lui Levi-Strauss trebuia să te duci ȋn inima pădurii să faci documentare de teren, ȋn Bijlmermeer ieşi pe balcon şi ai ȋn faţă toată istoria omenirii, de la ȋnceputuri până ȋn prezent, toate rasele şi toate limbile. Dacă ai haşiş, ai şi gândurile lor, curate, ca nişte fiole de oxigen. Dacă ieşeai dimineaţa prin cartier adolescenţii scuipau şi ei când treceau de tine, zgomotos, să auzi că nu dau doi bani pe tine pentru că eşti alb. Şi tu ştiai că eşti alb, până atunci nu ȋţi trecuse prin cap. Că eşti alb.

Ȋn câte un weekend sau joia, pe lângă un târg unde se vindeau legume africane, peşte oceanic uscat, tare, transparent ca nişte fosile, yam, plantain, avocado, treceau procesiuni supradimensionate ca la moartea lui Kennedy. Am mers şi eu cu ele, să văd cum e la mijloc, ȋn mulţime. Am sărbătoriat abolirea sclaviei cu o libertate care trebuia cucerită zi de zi cu disperarea că nu se mai termină o dată. Ori se protesta ȋmpotriva drogurilor tari, SIDE-i, câteva zeci de adolescenţi de care atârna câte un Koboewabenzi-ankama, acele tobe asurzitoare de care nu te poţi apropia, că ȋţi ȋnghiţi limba de spaimă sau te pişi pe tine, mergeau ȋn frunte.

Africanii nu au ziare, nu au radiouri şi nu au scrisori, au tobe. Coboară ȋn felul ăsta ȋn sunet de tunet de fiecare dată când se petrece ceva sau când ȋşi aduc aminte. Femeile poartă pe cap fâşii din pânze albastre, roşii ori albe şi după felul ȋn care sunt acestea ȋnnodate le poţi ghici emoţiile, regretele, nostalgia, nepăsarea… Sistem de noduri inventat pe plantaţiile de pe Mississippi unde sclavii nu aveau voie să vorbească unii cu alţii şi comunicau prin nodurile din pălării. Bărbaţii sunt toţi la costum, cu o morgă britanică pe cât se poate căci englezul e ȋn capul africanilor ca şi ȋn capul nostru ȋncununarea omenirii, cu paradox… O mândrie surdă, de victimă, care te ȋnneacă, o mândrie inutilă, cu gust de gutui.

Câte un olandez mă ȋntrerupe şi mă ȋntreabă senin când mă ȋntorc ȋn România, faţă de mine nu au nici o vină şi nici o ruşine colonială. Nu ştiu. Am plecat ca ȋntr-o excursie ori o plimbare care s-a prelungit şi complicat dincolo de periferia Bucureştiului ȋn care mă voi ȋntoarce poate mâine ori nu-l voi mai vedea deloc, oraş pe care ȋl străbătusem nopţile pe jos ori cu maşina, somnambulic, curios, beat, ȋndragostit, disperat, plictisit, hotărât să mi se ȋntâmple orice; şi ȋntr-o zi am plecat. Când viaţa se ȋmpleticise deasupra frunţii ca un nod din acesta, străveziu. Am venit aici să scriu o carte şi ei, olandezii, au intrat ȋn cartea mea, ȋn arealul cărţii mele. Ei când vor pleca ȋnapoi?

Ca mine, cu miile au dispărut subit de pe străzile lor. Fără un cuvânt de adio, fără să ştie ȋncotro, doar cu o pungă de rufe ȋn spinare, fără hartă măcar. Trecuseră treisprezece ani de la Revoluţie şi nimeni nu mai sărbatorea la noi nimic. Retorica ciungă a unui securist mă ȋndemnase să plec. Mă descoperisem ȋntr-o seară că cineva la masă ştie lucruri pe care nu are cum să le ştie, pronunţă lucruri care au mai fost pronunţate şi ȋnvăţasem cu el să port dialoguri simple care se petreceau simultan ȋn două-trei situaţii aşa ȋncât puteam folosi indiferent ce cuvinte pentru a desemna indiferent ce ȋntâmplare ori persoană. Nu am ȋntâlnit la prietenii mei scriitori o asemenea dexteritatee semiotică, de departe. Când am ajuns la mine, mi-a spus mai simplu: pleacă!

Dacă ȋi puneam o ȋntrebare mai ȋnşurubată, el arăta pe un perete o flacără de plastic, luminoasă, roşie. Adică da, nu are nici un răspuns, era o ȋntrebare pură. Vorbeam despre România de undeva la capătul lumii, ȋntr-o limbă paralelă, igienizată, poate chiar de aici, din Bijlmer. Vorbeam să nu tac şi ȋn spatele acestui dialog mi-am dat seama că ei ştiu totul. Şi m-a cuprins disperarea, căci dacă ei ştiu, ei sunt singurii vinovaţi. M-am oferit să intru ȋn Securitate şi m-a plimbat prin Bucureştiul vechi ȋntr-o discuţie de loialitate după care am abandonat şi eu, şi el, vorbeam prea mult. Şi vorbeam neclar. Eram convins de prea multe lucruri pentru ca jocul să-mi placă. Reprezentam deja o securitate mai mare, paralelă, de care lui i se făcuse frică, de această dată.

Trecerea la capitalism era ca o moară din lovituri de cot căci aceasta a fost selecţia acelor ani, e un furt aşa cum sunetul de koboewabenzi-ankama evocă, fără cuvinte, fără gesturi inutile. Premierul a pronunţat cuvintele pe un ton meditativ, cu ochii ȋn gol, cu sentimentul că dispune de un concept de lucru. Dacă ei ştiu ȋn detaliu totul şi dacă nu se mişcă nimic, ȋnseamnă că altcineva e ȋn spatele lor, altceva, ori sunt cu totul idioţi. Dar securistul mă evaluase corect. Ȋncepuse măcelul.

Şi nu aş fi plecat dacă n-aş fi descoperit că durerile naşterii noastre sunt inutile, că acel copil care stătea să sară din timpul românesc e oriunde şi dăruit ȋmprejur, la numai un pas peste graniţe. Poate că generaţiile mai noi puteau ȋnvăţa, călători, schimba ceva, totul şi mai ales mima acea speranţă cărora nouă ne era interzisă. Noi aveam ceva ce nu mai putea fi revendicat de niciunde şi nu aveam regretul de a ne fi pierdut printre suspine. Nu timpul ne trecuse ci locul.

Trăisem cei mai frumoşi ani ȋn explozia de libertate şi romantism a Revolutiei, deschisesem vechile crâşme ȋnchise de comunişti, căutasem ȋn dicţionare cum se numiseră ele şi am trântit din nou pe tejghea o poveste cu sfinţi. Ȋnvăţasem cântecele şi iubirea prin tufişuri, amestecaţi ȋn haine, frunze şi chitări ȋn timp ce fiecare om ȋţi zâmbea şi deschidea ochii pentru prima oară. Ne-ar trebui o revoluţie la fiecare zece ani, să rămânem tineri. Dar lumea nu e aşa de rea.

Cine mai iese acum desculţ din teatru dimineaţa ca nebunul de Zetu, cu sticla de Odobeşti ȋn mână să sărute mâna la trecătoare şi să le salute cu vreo pălărie cu pene, de muşchetar, să le meargă bine ziua. După care au venit milionarii. A ȋnceput printr-un val de afişe cu portrete de oameni graşi, ȋn costum şi care rânjeau de pe pereţi ca un remix pentru un coşmar marxist. Nu puteam decât fugi, toţi acei care petreceau noaptea şi dormeau ziua căci ne pângăriseră cuibul Bucureştilor. Care trăise o decadă grandoarea unui mare oraş. Zece ani de libertate, şi de comunism, şi de capitalism, de tot.

Aşa a nins de singurătate, fiecare a ȋnceput să facă ceva, altceva, a uitat să mai vorbească despre nimic şi să caute câte un prilej ori o nuanţă, s-au ȋntristat, chipul li s-a lăţit şi mergeau mai repede pe străzi. Fără să ne mai auzim ȋntre noi, să ne privim. Pentru ca după o şi mai scurtă noapte de zi să ne iasă ȋn cale acele suflete de linx, femei care ne cunoşteau şi care ȋşi descoperiseră primul rid şi noi ne luam ȋncă după fantome… Care a scăpat n-a uitat nimic. Ori n-a putut să uite şi a scăpat aşa.

Nu a rămas decât să ne alăturăm unul câte unul mai vechilor pofte de a fugi, fugii, fugarilor, celor care fugiseră de la ȋnceput, după război ȋncă. Din cele trei mari oraşe care fugeau tradiţional din câte o mai veche amintire europeană: Timişoara cu sârbii ei, Sibiul cu saşii şi noi, Bucureştiul, doar cu disperarea. Nici unul dintre noi nu vroia să construiască o lume, o ţară, o cultură sau nu aveam poftă să ne ȋmbogăţim subit. Noi găsisem deja, noi puteam chiar muri căci trăiserăm tot. Veneau ȋnsă deceniile industriale, administrative, stereotpurile, secretarele, oja, fiţa, Mercedesul. Eram pe străzi ca antilienii ȋn Bijlmermeer, cu arcul lui Cupidon de gât şi Cupidon ȋn comă de gradul trei.

Nu stiu câţi ȋşi mai aduc aminte, dintre cei ce văzuseră ȋnainte vreme un sicriu trecând cătinel pe stradă, cu capacul bătut ȋn cuie şi acoperit de ştampile, condus de o cruce albă, fără nume. Ȋnainte de ’89 coborau legănate pe străzi laturalnice cam 15-20 pe vară, era vreunul dintre cei prinşi la granită. Poate mortul eram chiar noi şi ne gândeam la chinul şi plăcerea acelui nenorocit, la speranţa lui. Dacă era omorât ȋn bătaie de uniforme şi câini, el ştia că scăpase, mai putea ȋncă scăpa ori scăpa chiar ȋn acele clipe ȋn care se zbătea să scape. Iar dacă nici acest lucru nu ȋi reuşea, putea macar să urle ceea ce gândeşte până când nu mai avea dinţi şi limbă şi mai apoi putea să urle ȋn tăcere, până se termina şi tăcerea. Murea imaginându-se să stea timid, anonim, la vreo coadă de McDonalds, undeva ȋn West. Aşa murea.

Am ȋnsoţit de câteva ori un astfel de sicriu, m-am alăturat procesiunii prima dată doar din curiozitate pentru că mai apoi să recunosc acea tăcere albă, fără nume, şi s-o petrec ȋn cazul ȋn care se ȋndrepta spre Ghencea. Erau mulţi tineri care se făceau ghem lângă sicriu, tăcuţi, ne atingeam hainele ȋntre noi pentru că nu puteam vorbi unii cu alţii. Procesiuni de linişte, proteste inutile. Acele foşnituri erau de ajuns, ca nişte şoapte de mătase, singurele adevăruri de pe acea stradă comunistă. Foşnete mai adânci, mai cadenţate ca loviturile de clopot.

Mergeam aşa, tăcuţi, gata să sărim cu toţii la primul strigăt de bucurie ȋn sicriu la mort. Mulţi zac ȋngropaţi ȋn cimitirul de la Cladova, cimitir de cruci albe, fără nume, se afla ȋn dreptul Turnului Severin ȋn vechea cetate reparată de Radu Popescu din porunca lui Constantin Brâncoveanu. Tot mureau şi nu se mai termina cu ei, o ţeavă de Brâncoveni. Şi după ce mureau, ȋşi pierdeau şi numele. Morţi de care nimeni nu-şi mai aduce aminte, morţi pentru noi, nu pentru ei ȋnşişi.

Dacă se ȋntâmpla să-i simtă ȋn noapte, iugoslavi ori români, nu conta, treceau cu navetele peste ei şi camera de tractor se ducea la vale pe Dunare, căinaş… Pentru fiecare român prins Ceausescu le dădea iugoslavilor câte un vagon de sare că ei nu au sare iar ei ȋşi puneau sarea-n bucate, deştepţi. Alţii o luau pe uscat şi care ştiau graniţa ajungeau ȋn lagărele de tranzit din Austria, cu noroc ori intervenţii prin ambasade. Din vreo zece mii care zăceau ȋn lagărele iugoslave abia cinci, şase ajungeau să treacă mai departe.

Pe barbaţi iugoslavii ȋi băteau până ȋi omorau, ȋi băteau pentru că nu puteau ei fuge ȋn locul lor, cum s-ar fi lovit pe sine undeva ȋn adâncuri, de frică şi bucurie. Multe din aceste cabluri electrice puse ȋn patru vorbeau româneşte căci erau vlahi ori aveau câte un părinte vlah. Adică român născut ȋn Serbia, populaţie numeroasă care se ȋntinde până la Beograd. Iar dintre femei ajungeau cele frumoase la izolator unde erau violate sistematic aşa că umblau toate murdare şi ciufulite, mirosind urât, să fie cruţate.

Lagărul era sub protecţie ONU dar femeile nu aveau curajul să spună nimic pentru că ar fi fost imediat trimise ȋnapoi ȋn România unde le aştepta aceeaşi soartă. Se auzise chiar că românii le-ar spăla cu furtunul de pompieri ceea ce iugoslavilor nu le trecuse prin cap, să le poată viola igienic. Alţii o luau pe mare, către turci – românii şi-au pus speranţa ȋn turci ȋncepând abia din secolul douăzeci. Dacă ştiam, ne lăsam mutaţi din secolul cinşpe.

Aşa am ȋntâlnit unul dintre sibienii care ajunşi salvamari – ce căutau sibienii să se facă salvamari, se ȋntrebase procurorul – au refuzat să se urce ȋn cargoul rusesc ce le propusese sa-i salveze, cum atârnau de valuri, pe o plută, eşuaţi. Unde să-i salveze?! au murmurat din buzele crăpate de sare sibienii. Au ajuns ȋnapoi ȋn Constanţa, culeşi de ruşii care poate că ȋn cazul unei plute mai acătării le-ar fi lăsat românilor vaporul şi ar fi luat ei pluta… spre turci din nou. Pluta era salvarea, nu cargoul de Odesa…

Cei care o luaseră pe uscat ne povestiseră cum veneau ȋn noapte câinii lupi, de graniţă, şi ei stăteau nemişcaţi, trântiţi la pământ. Cum aveai noroc la câine: dacă ȋncepea să latre isteric veneau şi grănicerii, dacă mişcai, te rupea ȋn bucăţi aşa că ȋncepea să te miroasă şi trebuia să-i laşi să te miroasă ȋndelung ȋn fund ȋn timp ce tu stăteai nemişcat, ȋn patru labe, pentru ca mai apoi să se ȋndure de tine şi să fugă ȋnapoi ȋn ȋntuneric… Unul dintre aceşti mirosiţi de lupi avea să se ȋntoarcă şi să ajungă primar ȋn Cisnădie. Dintre prinşi, mulţi făceau trei-patru luni de puşcărie şi dacă ȋncercau de mai multe ori, serviciul paşapoarte le dădea ştampila, să scape de ei…

Un alt cap pătrat de transilvănean ȋncercase de zece ori să fugă pe aceeaşi cărare… a reuşit a unşpea oară. De ce a ȋncercat numai pe acolo? L-am ȋntrebat eu ridicând vocea, convins că cel mai prost român din lume ȋncă nu a fost descoperit. Şi aşteptând un răspuns care ştiam că va răsturna cumva, nu puteam şti cum, această impresie, că e ceva evident şi tragic, ca orice fugă care contează numai ea, definitivă. Acolo locuia. Pe cărarea aia…

Un alt amic ce-şi târăşte zilele acum ȋntr-o zonă marocană a Utrechtului a renunţat la cetăţenia română şi ȋl rugam să-mi povestească de fiecare dată când ne atingeam cu vin de porto cum ȋl intrebau securiştii pe la anchetele unde nimerise din aeroport, ȋn timp ce vroia să plece către Canada cu o viza – mirare – de Austria! “Te băgăm ȋn beci, mă, şi nu mai ieşi de acolo…” “Pe mine nu aveţi cum să mă opriţi că nu mai sunt român. Ce am eu cu voi.” “Da’ ce eşti mă!?! Unde ţi-a dat mă-ta să sugi, la Viena?!” “Şi cât puteţi să mă ţineţi?” le răspundea el, roşu, verde, apatrid. “Nu mai mult de zece zile că eu fac greva foamei şi a setei şi gata… Dar de mine ştiu prietenii că sunt aici, ştie Europa Liberă…”

Acest personaj hirsut, hâtru muntenesc al celor care au dispărut prin Occident mă ȋntreba ȋn urmă cu câţiva ani: de ce nu le-o da drumul acum, că tot nu mai au unde să fugă?! Unii vor să plece aşa cum alţii aud voci ori sar de pe clădiri, a pleca e un drept fundamental al omului, să alergi ȋn jurul casei, prin parc, ȋn jurul pământului. Tu nu-i cunoşti pe români, ȋi spun, ei se duc direct acolo… de aia nu le dau drumul.

Tot el ȋi ȋntâlnise ulterior scenelor violente şi filajului la cinci metrii pe cei doi securişti care ȋl “preluau de zi” cu planul de a nu-l lăsa să se apropie de Bucureşti, unde erau ambasadele, aeroportul, Serviciul paşapoarte. Dar M. venise ȋn Bucureşti nu cu trenul ci cu avionul aşa ȋncât se ȋntrebau cu toţii: Cum a plecat ăsta?! Aşa l-au ȋntrebat şi ei, cum a făcut. “Băi proştilor…, ȋi certa el, aţi văzut mă că m-aţi scăpat?” ridica el din umeri nervos. Până la urmă tot a fugit, prin Italia, prin lagărul unde stătuse şi Culianu.

Dar cum avea curaj Goma să se certe cu ei. Poate că foiţa de dictatură era doar o impresie, mai subţire decât ne ȋnchipuiam noi, care la o simplă suflare s-ar fi spart şi stăteam cu toţii nemişcaţi sub acea folie pe alocuri deşirată. “Şi tu cum de vorbeai aşa cu unii care ȋţi puteau răsuci ridichea asta jumulită de sibian?” “Păi ce puteau sa-mi facă, să mă omore, mai mult ce puteau să-mi facă?! râde el nervos. Iar Goma era ȋnsurat cu fata unuia mare ȋn Partid, care ajungea şi la Ceauşescu, un evreu. Şi Goma era susţinut de afară, să nu dispară ȋn noapte. Deşi se trezea câteodată vânăt de răngi dimineaţa, o lua de la capăt. ȊI plăcea bătaia, zic eu. Ori n-o băga ȋn seamă, nu-l mai preocupa.

Un alt nefericit care reuşise să se stabilească până la urmă ȋn Munchen ȋncercase să treacă mai ȋntâi Dunărea pe la Orşova. Cum plecau românii fără hărţi şi fără să privească, căci gândul că din acel moment erau liberi le luau minţile şi o rupeau la fugă fără nici o direcţie, era noapte deci şi acolo Dunărea face un lac interior ȋn ţărmul românesc iar nebunul nostru, noapte, a trecut ȋnnot tot ȋn România. Când a ajuns la mal i-a ȋntrebat pe grăniceri, fericit: ” Yugoslavia?” “Da, Da, i-a răspuns grănicerul pe sârbeşte, vino ȋncoace…”

După care comuniştii au trecut şi iar a fost zi şi iar noapte. Şi noi a trebuit să ne inventăm fuga, n-o mai luam de-a gata şi nimeni nu ne-ar mai fi oprit decât ceilalalţi români, ȋnfricoşaţi că ei au să rămână. Să rămână degeaba. Era prea uşor, iresponsabil să fugi, e ca şi cum n-ai putea să rezişti. Ar fi trebuit să ieşim cu toţii la mal ca şi cum unii s-ar fi agăţat de fuga altora şi astfel am merge câte puţin ȋnainte. Mai mulţi români m-au acuzat că am plecat decât olandezi că am venit dar lumea vorbeşte din auzite, nici n-am plecat, nici n-am venit. Am fugit ca să pot rămâne.

Ȋncercasem să fur şi eu o bucată de ţară ori mai degrabă să scap de chiria acelor căpuşe cu dexterităti de insectă care puseseră mâna pe industria românească acum ȋnchiriind-o pe bani buni la cei care ştiau ce să facă cu ea, ca mine. Şi aveam nevoie de un spaţiu să ne mutăm acolo cuptoarele de carbon, inginerul care cumpărase fabrica pe nimic ne ridica din lună ȋn lună chiria. Găsisem o altă fabrică lichidată de o bancă, banii ar fi venit printr-o altă sursă, un credit aranjat şi el ȋn schimbul unui teren al unui prieten. Totul, ȋn univers, e mai mult sau mai puţin facilitat. Afacerea a eşuat ȋntr-un scandal, ascultări de telefoane, filări şi o confruntare cu doi securişti, unul prietenos şi altul răuvoitor, pe una din terasele din Bucureştiul vechi. Am rămas inocent.

Aveam să aflu peste ani că actorul principal al fabricilor bucureştene avea să fie arestat, poate de un alt actor principal. N-am reuşit la Paris să profit de această ȋntâmplare pentru a obţine azil politic, păţanie numită de un ziarist de la “Le Monde” care a venit să ȋmi asculte povestea pe un acoperiş unde era un fel de terasă amenajată, un caz clasic de rachette. Fusesem interpelat şi ȋndepărtat de la un aranjament ȋn litera legii, ȋi spun eu. Degeaba, ziaristul era specializat ȋn români şi estici, deci mai deştept ca mine.

Aşa că nereuşind să mă ȋmbogăţesc, am plecat, n-am vocaţie de victimă, eu mor cu ei de gât sau ȋi las ȋn pace; am vândut o busolă şi un desen moştenire de la Palatul Regal, am lichidat biblioteca, câteva mii de volume care nu-mi mai foloseau la nimic şi ne-am pus pe aşteptat autobuzul de Lyon. Nu am putut aştepta mult că ne-am ȋnmuiat de bere şi am plecat după femei, spre Mătăsari. Cuibuşor de nebunii, dacă-i bairam, bairam să fie.

Era o clădire imensă, o ruină cu o curte interioară undeva ȋn dreptul la Biserica Armenească, am ajuns acolo pulbere. Fusese poate vreun han ȋn secolul nouăsprezece dar acum locul mişuna de ţigani şi de curve, mai căzuse câteva secole ȋn timp şi se oprise undeva pe marginea vremii, ȋn evul mediu. Nici zgomotul străzii nu pătrundea şi era o lumină galbenă peste tot, ca după o perdea. Am vorbit cu un ţigănuş care scosese un fotoliu rupt ȋn curte şi care fuma lasciv revenindu-şi poate după un shot de heroină. Două fete au ieşit repede pe o uşă care abia se mai ţinea ȋn ţâţâni şi s-au pus cu spatele la zid, desculţe, zâmbind tensionate cum ne târam cu sticlele după noi. Ne-am uitat la ele ca la cai, erau ȋn cămăşuţe subţiri, aveau pielea albă, erau românce cumpărate sau pe care puseseră cuţitarii staborul.

L-am ȋntrebat: “cât?” Şi a zis un preţ. I-am zis să vină cu alt preţ şi mi-a zis că nu poate dar dacă vreau, are ceva mai ieftin. OK. Şi ţigănuşul a fluierat scurt, fără să ȋntoarcă capul. După vreun minut a apărut un copil, să fi avut vreo cinsprezece ani care ţinea strâns de mână o chinezoaică şi ȋnnainta spre noi călcând cu uşurinţă peste mormanele de cărămizi din curte, căci era evident că ţiganii dezmembrau clădirea şi vindeau cărămizile. Chinezoaica nu avea nimic, nici ţâţe, nici cur, nici vârstă, nici culoare, nici expresie pe faţă, privea puţin mirată ȋn jurul ei, indiferentă aş spune, ori poate că ȋşi ascundea frica. L-am trimis ȋnapoi şi a dispărut cu chinezoaica de mână la fel cum a venit, printre pereţii fără uşi. Ȋnainte vreme mai luasem o chinezoaică şi ȋmi povestise numai despre fulgi de nea, era mai dusă ca mine.

Am apucat-o pe aia mai slabă, tovarăşul meu a rămas cu una dolofană şi rârâită. Camera arăta ca o chilie de student, cu lampă, ziare, ceşti de cafea. Pe tencuiala cojită atârna “Răpirea din Serai” ȋn tonuri verzi, cu feţe din profil, egiptene. Şi când ne-am pus pe treabă, tot cobora grasa să-mi ceară bani ba de bere, ba de ţigări, mai mult la mine stătea şi aia. Şi plus că o ţinea de vorbă pe a mea şi o desconcentra. Am mai tras nişte beri pe care le-am ȋnchinat regelui ţiganilor şi tuturor smardoilor din zonă. Când am ieşit, abia ne mai puteam ţine pe picioare. M-am uitat ȋn spate să nu se ia vreun cuţitar după noi. Mă costase cât luasem pe dicţionarul de greacă, de la anticari. Ȋn acel moment am priceput că nu folosisem prezervativ.

Aşa ca am scos ce era de scos din pantaloni afară, mai claxona câte un taxi dar ȋn general mă fluierau ȋncurajator căci mergeam pe mijlocul bulevardului. Uneori maşinile treceau ȋn viteză la câţiva centimetrii. Aveam nişte pastile de antibiotic pentru pe drum ȋn Franţa şi le desfăceam pe rând turnând praful pe organul tumefiat şi dat cu capul de toţi pereţii. Coboram aşa la vale pe Protopopescu, preocupat de tratament. Celălalt nemernic, beat de bere, de liberate, cu toate frontirele sărite, dădea cu şutul ȋn câinii care erau peste tot şi care nu ştiu de ce dar li se făcuse frică de el. Zburau potăile, ha, cât ȋi ocolisem eu şi câţi pantaloni ȋmi găuriseră când se puneau seara la colţ, pe Batişte, de nu mai puteai să ȋntrii decât dinspre Rosetti. O degradare mai mare n-am trăit, ȋi spun, dacă scap, mă călugăresc.

Mătăsari, Lyon, Paris. Românii, ascunşi prin toate cotloanele Parisului, muncind la negru, cerşind ori borfaşi patentaţi din barurile din faţa gării mi-au dat ideea să vorbesc cu popa, să vorbesc cu Dumnezeu, să vorbesc cu cineva dacă tot ştiu să bat câmpii. M-au ȋntrebat ce ştiu să fur mai bine, le-am spus că nu sunt cu furatul, eu dau ȋn cap. Prin acele cârciumi prăfoase, cu podele de lemn unde aruncai cojile de alune pe jos am dat de urma unor tovarăşi mai vechi cu care recuperasem bani prin Bucureşti şi prin Pădurea Băneasa. Dacă le puneai un sac ȋn cap şi ȋi agătai de picioare de vreun copac, un lătrat de câine lup făcea cât un cont ȋn bancă.

Aşa că din trei cuvinte am fost localizat, ştiau şi când plecasem să-i luăm gâtul lui Circaru ȋn Titan, când se pornise tot Titanul să fiarbă. Şi când s-au oprit ȋn faţa noastră vreo şase maşini pline de ţigani, cu Ion care a venit să negocieze şi să ne spună că el nu se bagă, să nu-l amestecăm, el ne spune doar cine e Circarul. Era cel care stătea bază la circ şi se urca toată trupa pe umerii lui, făcând un soi de instalaţie din ţevi de unde săreau pe nişte trambuline, ȋn fine, el ȋi ţinea pe toţi pe umeri şi pe gât, cu macara cu tot. Ne povestise cum se mai rugau poliţiştii de el ascunşi pe după copaci când el arunca cu scrumiere după ei, beat. “Hai măh Circarule, să dai doar o declaraţie, ce te costă o declaraţie.” Ȋl luai de fiecare dată mascaţii, alţii nu aveau spor. După care ȋi dădeau drumul.

Noi eram trei, R., Neamţu şi cu mine. Ei aveau pistoale, un Wesson fără gloanţe şi un Rossi-Braztech care era original pe gaze lacrimogene dar R ȋi schimbase ţeava şi mergea acum şi cu gloanţe. Trebuia să-l liniştim puţin pe Circaru dar R a ridicat puţin temperatura lui C. şi l-a ȋntrebat: “Dar să-l omorâm cât ai da?” C s-a speriat dar lunile ȋn care periodic Circarul ȋl jupuia de bani şi ȋi devasta barul şi-au spus cuvântul. S-a ȋnvoit cu o mişcare scurtă din cap şi a pronunţat o sumă printre dinţi, una dintre cele multele pe care R i le tot picura ȋn urechi. Basta.

Ar fi fost cred acum vreo trei patru mii de euro. După care am plecat să-l căutăm. R nu vroia să-l omoare, vroia numai să ȋmpartă cu el banii pe care C ni-i dase iar mortul să se dea la fund vreo trei luni. Până când am aflat că cei doi sunt rude şi a căzut afacerea. Şi că Circaru avea mâna lungă, comandase prin locotenenţii lui să-i ȋnjunghie ȋn puşcarie pe cei doi fraţi F care ȋl băgaseră ȋn probleme cu justiţia. Nu era simplu. Aveam o sută şapte kg de muşchi şi ȋmbibat de steroizi lumea era transparentă, ȋşi pierduse concreteţea, vroiam să-l văd pe Circarul. Eu i-aş fi omorât pe toţi şi fără bani. Când rupi un os, uneori se aude un zgomot ca de ţeavă, oamenii sunt ca iepurii pe dinăuntru, moi. Borfaşii au erudiţii lor, ori poate Circarul ȋncepuse să ne caute el de data asta. Şi R auzisem că ȋi trimitea mesaje de pace prin locotenenţii lui.

Pe vremea când legea terorismului ȋncă nu era promulgată şi când numai cu ameninţări ȋţi mai scoteai banii ȋmprumutaţi, era simplu să pleci cu maşina de acasă. Dar se schimbase timpul. Banda lui Turcu’ formată din câţiva veterani, Turbatu’, fiul unui colonel de securitate mort ȋn ȋmprejurări nedefinite, Pătratul, specializat ȋn maşini din Suedia, şi altii, cu locotenenţii lor, devastaseră Parisul. Coborau francezii plângând din metrouri ȋnjurându-i pe români. Turcu, de fapt un tătărete din Mangalia, se plimba cu mustaţa lui pe bulevard, nu mai fura nimic, cumpăra.

Aşa le cumpăram şi noi datoriile unora sau altora, datorii ȋntre firme, datorii de poker sau garanţii date de târfe care veneau şi se plângeau că au rămas fără inele. Uneori mai venea câte un soţ ȋnşelat care ar fi plătit vreo două sute de euro să-i rupem un picior amantului. Luam banii şi nu rupeam nici un picior, femeia era de vină. Alteori trebuia să facem vizite dese, să-i aşteptăm ȋn fiecare zi pe datornici când plecau spre muncă şi să-i salutăm de la distanţă, uneori ajungea un telefon. Ori trebuia ȋn ultimă instanţă să scotem limba la ei. Bucureştiul căzuse ȋn acele momente pradă mafiilor mici, de cartier. Lumea Crimei era mică şi mai bună decât lumea noastră bună de acum, bună ca pâinea caldă, haiducească. Aproape că nici nu se petreceau crime, se vorbea numai.

La Paris aveau cu toţii un limbaj aparte, inventiv şi ramificat, pentru a nu fi ghiciţi de poliţie care datorită similitudinilor lingvistice ale fracezei cu româna mai prindeau câte ceva. Erau momente când nu pricepeai nimic, era o altă română. Spre deosebire de securişti, a căror semiotică se mişca ȋntre cuvinte şi ȋnţelesuri standard, dar care prindeau ȋn câte o inflexiune de voce o perspectivă aparte, această specie de criminali păstrau inflexiunile schimbând cuvintele. Mascând limba, nu domeniul real. Aş fi vrut să fac o listă cu acele cuvinte sing-sing, un mic dicţionar “Gherla”, n-am apucat.

Ne-au ȋmprumutat nişte bani pentru a ni-i cere pe stradă, să vadă unde ţinem portofelele, eu aveam un fermoar pe spatele curelii, numai dacă mă puneau jos mă curăţau de bani, Gepetto ȋi ţinea ca pe lozuri, de gât. I-am lăsat ȋn momentul când au ȋnceput să insiste. Mi-a lăudat unul pantalonii de stofă şi a pus mâna ȋn dreptul unui buzunar, să simtă dacă era acolo. “A, ce mişto pantaloni ai, de unde, din România?” L-am băgat cu capul ȋntr-un joc mecanic, din acela cu bile şi manete. A văzut toţi mickii mauşii şi a plescăit din limbă gustul dinţilor. Prietenii lui ar fi sărit de la masă dar Gepetto a ridicat ȋntr-o buclă o navetă plină de bere de pe jos trântind-o scurt ȋn capul unuia, la ȋntâmplare. Care a rămas cu capul pe masă, ȋn Murfatlar, la mulţi ani şi cu ăsta. Banda asta de ferentarişti era specializată ȋn românii care coborau ȋn Gare du Nord şi care erau ȋntâmpinaţi cu un călduros: “Fratele meu!” După care dispăreau bagajele.

Aş fi putut o vreme rezista ȋn Paris dacă mă declaram curd, urmărit de autoritatea turcă, ȋn imposibilitate de a mă ȋntoarce acasă. Cu toţii aveau acte de curzi şi luau amenzi pe acele declaraţii prin tramvaie şi trenuri. Aş fi putut dormi ȋn squaturi, Parisul era plin de români. Treceau uneori câte cincizeci străzile ȋn Montparnasse, cu puradeii desculţi agăţaţi de fustele pirandelor şi ei ȋn şube, cu mustăţuri şi cu căciuli mari de oaie. Iată că vacanţa mea prin Europa lui Munchausen se prelungea indefinit. Pot supravieţui ȋn orice loc mă arunci pe hartă şi ȋn orice epocă istorică. Mor ultimul. Dar la Paris nu.

Trecuse vremea când puteai cere viza şi după nouă luni, dacă nu primeai nici un răspuns, erai considerat ca locuind legal ȋntr-o ţară occidentală. Aşa ȋncă un timişorean a aşteptat cinci ani fără viză dar după cinci ani a primit paşaport olandez pentru ca mai apoi să primească o scrisoare de la Ministerul de Interne dacă vrea să renunţe la cererea de viză de şedere ȋn Olanda. Motivul? Pentru că ȋi semnase ȋntre timp regina paşaportul… ȋţi dădeau casă şi bani… Iar dacă te declarai ȋn Olanda, Belgia si Germania nu aveai decât să călătoreşti să aduni asistenţa socială de la trei tări simultan unde mai aveai şi trei camere cu vedere la parc. Un fel de turist al plângerii.

Dar acea vreme trecuse când nu te ȋntrebau de acte, doar când şi dacă vei veni la lucru şi le puteai telefona să le spui că eşti bolnav iar ei continuau să-ţi dea leafa cuvenită, poate şi cu vreo cinzeci de guldeni mai mult, de sănătate… Unde era Ceauşescu să vadă cât primim noi de răul lui. Ce mai conta cum ai trecut graniţa, dacă ai trecut-o? Trăiai mai bine decât călăul, decât Ceauşescu. Şi decât tot poporul român dintre graniţele ţării, dar de asta ȋţi era ruşine, dacă ţi-era.

Popa din Paris m-a primit ȋntr-o cameră din spatele bisericii din strada Jean de Beuvais, m-a ascultat după care a tăcut. I-am spus direct că am plecat de acasă să scriu, mi-e indiferent ce voi face, eu tot voi scrie, Vive la France, aşa că să-mi dea o soluţie. Scriu tot ce mişcă, ca din mitralieră. Nu mă putea trimite la “spart ziduri”, mi-a spus el, aşa că m-a trimis ȋnapoi ȋn România. Să vin cu bursă. De-aş fi ascultat glasul lui Dumnezeu… aveam să mă predau ȋn aceeaşi seară ȋntr-o garnizoană a Legiunii Străine.

Se lipise un boschetar de noi care a intrat şi el ȋn Legiune, un individ scund, bine legat, care părea să ştie italienii cu care lucram noi şi ȋncă unele poveşti vagi despre afaceri. Aşa e când stai ȋn gazdă câţiva ani la Şeful de Personal din Ministerul de Externe sub Ceauşescu, se petrec lucruri. Când l-au refuzat francezii l-am ȋntrebat care ar fi putut fi motivul. El mi-a spus că or fi găsit ei ceva şi a ȋncheiat discuţia, Gepetto ar fi plecat cu el căci mă prinsese că avem prieteni ȋn Paris cu care vorbeam la telefon şi ȋi era frică să nu rămână singur. I-am spus că ȋi găsesc slujbe pe la restaurante dar el nu voria să spele vasele, vroia să fie Stan Dracul.

Gardul ȋnalt al garnizoanei din Paris e ȋn faţa unui maidan cu leagăne, acolo ne-am aşezat pe bancă, cu prietenul meu de suferinţă, Gepetto, din Roşiorii de Vede, alcoolist. Şi el a deschis paporniţa cu vinuri franţuzeşti şi culegea sticlă după sticlă, să-şi facă curaj, după care ne-am ȋndreptat spre poartă unde ne aştepta un gal cu mâinile neobişnuit de lungi, păros şi vesel ca un măr pădureţ. După ce ne-au controlat la dinţi şi la ochi, mi-au dat un training albastru şi din acel moment m-am numit Aurel Busila şi am ȋnceput să spăl faianţă ȋn compania extrem orientală a unor chinezi dolofani veniţi de pe la cârciumile lor. Acestora, de efort, le izbucnea sângele pe nas şi se trânteau pe jos unde rupeau smocuri de iarbă şi mâncau.

Chinezii sunt un caz special oriunde, mai ales cei din sud. Ȋn armată, dacă are ochii oblici şi nu vorbeşte japoneza, forgeet it! La adunări făceau flotări unul câte unul pentru că nu ȋşi ȋnţelegeau numele. Sergenţii pronunţau vocalele nerespectând tonurile şi cu accent francez. Iar la bolovani pentru grădină erau inutili, căci se umpleau de sânge pe nas. Gepetto ajunsese şef peste ei, căci ştia mai bine franceză decât toţi chinezii, chiar dacă el ȋnsuşi nu era chinez, dar ce conta. Iar eu aveam un pluton de ruşi la măturat şi spălat coridoarele. Auzisem de la doctorul care era român că din toată cazarma eram singurul ce terminase o facultate şi faptul că lucrasem ȋn televiziune ȋmi conferise porecla de “Le Journaliste”.

Polonezul de la cantină, un soldat cu barbă lungă, neverosimilă şi cu antebraţele acoperite de tatuaje făcea câte o glumă cu un englez roşiatic, deşirat, cu nişte tendoane de cal şi care ȋşi accidentase coloana astfel că nu mai era bun decât de ciordit sticle de bere din pivniţă şi ne pilea sistematic, ȋnţelegeam de la ei că nu aveam şanse combatante căci riscam să spun totul la televizor sau să scriu. Şi or avea şi ei rufele lor murdare, ȋmi zice Gepetto. Numai de ziarişti nu le ardea.

Prima săptămână grădina, a doua săptămână am călcat ȋn picioare calculatoare, plafoniere, birouri şi le-am ȋncărcat ȋn maşini, nu puteau fi aruncate cât timp funcţionau. Iar a treia săptămână am trecut la frecat faianţă cu nişte perii mici, o faianţă care strălucea ca porţelanul, kafkiană. La şase dimineaţa, ȋncă răcoare, ieşeam ȋn treningurile albastre, câteva sute de adunaţi, prin curte, se discuta pe grupuri dacă şi cine, cum vom fi refuzaţi pentru diverse condamnări anterioare pe care unii le aduseseră cu ei. Ni s-a alăturat un individ ȋmbrăcat şi el ȋn albastru care ne-a ȋntrebat pe fiecare de ce-am venit. După care ne-a spus că e de fapt sergent, că a coborât să vadă cum stăm. Da, Legiunea nu mai primeşte oameni cu dosarele ȋncărcate, unul avea un viol şi doi ani făcuţi, nu avea nici o şansă, nu mai suntem ȋn anii cincizeci.

Acest sergent incognito ne-a sfătuit, când ne vor ȋntreba unde vrem să fim detaşaţi, să spunem paraşutişti ȋn Congo. Sunt trupe de elită, patru din ei fuseseră angajaţi pentru a da o lovitură de stat in Africa, fuseseră ȋmpuşcaţi ȋn ultimul moment. Ei reuşiseră şi cele mai spectaculoase dezertări dar să dezertezi e inutil căci ȋţi iei banii la sfârşitul contractului. Prima pentru un guvern african ar fi fost de un milion de euro de persoană. Să mai iasă o dată la licitaţie, zic eu. Ȋn fond, dacă ai luat guvernul, de ce ai mai aparţine de Franţa. Te poţi declara rege, schimba constituţia, dizolva parlamentul, declara război Americii! Cu zece, cinsprezece din aceşti rătăciţi cu sete de sânge, cu sete de lege, ai putea coborâ pe Amazon cum descălecase Menumorut ȋn Carpaţi! Ȋncă se mai poate face aiurea o ţară, ȋmi zic.

Mercenarii şi curvele sunt o specie aparte, aş spune eroică a viciului. Borfaşii ȋnsă dereglează ierarhia etică din flancul religios al ei, borfaşii au cu toţii vocaţie religioasă. Mulţi cred ȋn lucruri şi ȋn oameni cu un fanatism dezlănţuit, omoară chiar pentru a sluji şi nu pentru o recompensă oarecare. Nu am cunoscut oameni cu loialităţi mai mari aşa cum la unii borfaşi am văzut. Mercenarii sunt loiali până la următorul salariu, curvele nu au nici o loialitate, nici faţă de ele ȋnsele. Borfaşii ȋnsă sunt oameni gata de orice din admiraţie neconditionată, ei ajung la crimă pentru altcineva, pentru a servi o cauză mai mare decât ei ȋnsuşi. Uneori trimit toţi banii furaţi câte unei mame bătrâne de prin vreun sat pierdut. Aşa cum unele fete marocane vin cu banii acasă, după ce au curvărăsit şi ȋi pun pe masă, ȋn bucătărie. Borfaşii n-au soartă, o ȋmprumută de la alţii şi mor.

Mercenarii nu mai cred ȋn nimic dar şi-au păstrat intactă puterea şi de aceea o aservesc, nu au acceptat să dispară laolată cu credinţa din ei. Curvele sunt toate nebune, nici o zguduire nu le mai poate aduce ȋnapoi. Sunt indivizi ȋnsă care ajung borfaşi pentru că sunt de fapt curve dar nu reuşesc să ajungă la acest adevăr ȋn ei ȋnşişi. Aceştia sunt cei mai periculoşi, criminali puri ȋn care actul crimei este rezultatul celor mai subtile operaţii mentale. Oameni care ies ȋn stradă pocnind un pumn ȋn faţa primului trecător pe care ȋl ȋntâlnesc, un pumn mai complicat ca toate meciurile lui Mohamed Ali la un loc, un pumn total. Şi mai sunt criminali de ocazie, care profesează crima ca pe o meserie, care au soţie şi copii şi care doar dirijează de-acum. Care sunt aproape… oameni! Sunt ȋnsă momente din viaţă, istorice, anutimpuri, locuri, unde să crezi ȋn ceva, ȋn orice, te transformă ȋntr-un mercenar. Mercenarul unei cauze contrare. Şi de aceea e inutil să insişti. Şi de aceea trebuie să pleci.

Crima ȋnsă e o şcoală ca oricare alta. Când doar cochetezi cu ea, poţi descoperi că oamenii se păstrează ȋn miezul lor tăcut, adumbrit, că refuză să se ȋnfrunte şi că orice ieşire violentă din ei ȋnşişi ȋi anulează. Oamenii nu mai au curajul şi putinţa să trăiască ȋntr-o lume primară, fără stat, fără legi, aşa cum lumea e de fapt. Căci statul, legile sunt abstracţii. Nu există, ca să mă exprim aşa. Tot ce există sunt doi oameni faţă ȋn faţă. Atât. Şi tot ce se petrece ȋntre ei e crimă sau vocale de ȋngeri. Restul sunt palavre, Dumnezeu e una dintre ideologii, un partid politc aproape al acestui fapt esenţial, doi oameni faţă ȋn faţă. Căci Dumnezeu o fi mare, infiniti, absolut, etern dar până la urmă ne putem ȋntreba, ok, dar cine e Dumnezeu, cine o fi El?! Când vom fi faţă ȋn faţă.

Oamenii răi nu sunt acei care sunt condamnaţi de societate, sunt cei care nu reuşesc să iasă din cerc, aşa cum românii nu au reuşit, cu toţii, care au plutit ȋn abstracţia statului, guvernului, speranţei. Criminalii, curvele, mercenarii, borfaşii au rupt primii digul. Tot ei au ajuns ȋn frunte pentru că ascensiunea politică e de fapt una din crime, o crimă ca orica alta. Să fii preşedinte e o combinaţie oarecare dintre aceste trei tipuri de a te vinde: curvă, mercenar şi borfaş. Securistul e toate trei la un loc la modul total.

Omul se ridică ȋmpotriva statului şi ȋmpotriva lui ȋnsuşi pentru că nu mai reuşeşte să zărească nimic ȋn jur, criminalii trăiesc ȋntotdeauna ȋn universuri infinitezimale, micronice. Aceasta strângere de orizonturi e crima, nu ceea ce se petrece ȋn om. Criminalul ȋncă mai caută din toţi rărunchii binele dar ochii i se ȋnchid… Strângerea aşa cum s-a petrecut de fapt cu noi toţi, când ne-am repliat ȋn noi ȋnşine pentru a ne spune ȋn ȋntuneric, ȋn tăcere, fragmente de adevăr amar, sub sovietici. Aşa cum ȋn aceste zile ȋşi spun bieţii moldovenii noştrii, sub rusul criminal Voronin. Strângerea, dispariţia, absorbţia e crima la care am participat cu toţii, fără deosebire, chiar şi acei care au avut nepăsarea sau nebunia să facă o lume normală din acel coşmar, care au trăit de parcă nimic nu se ȋntâmpla. Care chipurile s-au salvat.

Vestea despre Congo am primit-o ca pe o coincidenţă stranie căci ȋn Şcoala Primară, la cursurile de Pregătire a Tineretului pentru Apărarea Patriei aveam un profesor, Frazzei, campionul nostru naţional de judo. Un poet de fapt care traducea din Eminescu ȋn japoneză şi care m-a scos ȋntr-o zi din careu, de unde mă ascunsesem să pot sporovăi cu colegii. Aveam pe atunci o şapcă de ofiţer, o şapcă simplă, verde, de aplicaţie, pe care mi-o dăduse generalul Florea Dobrescu, unchiul meu. Frazzei, neizbutind să ȋmi ȋnchidă gura, acolo ȋn spate, şi zărindu-mi doar şapca, a urlat animalic, suprarealist: “Tu! Mercenarul din Congo! Ieşi din rând!” se agita el ȋn trainingul lui albastru, căci şi el avea un training albastru, doar mai deschis la culoare.

După cinsprezece ani, când mi-am dat seama că sunt şanse reale să ajung ȋn Congo, mi-am amintit de Frazzei ca de Nostradamus, clipind din ochi. Am fost ȋntrebat unde vreau, i-am zis căpitanului care vorbea o română stricată că ȋn Congo vreau. M-a ȋntrebat dacă mi-a trecut prin cap vreodată să mă omor. Niciodată. Şi ȋn mod serios nu mă gândisem nici să iau viaţa altcuiva, am adăugat eu. Două minciuni dintr-un foc. Omul ȋn uniformă a zâmbit, era un zâmbet corupt, creştin, bun, cum numai românii ştiu să ȋnflorească. Zâmbetul ăsta ne distinge, mă gândeam, dacă am avea tot aurul din lume, noi românii, l-am pierde dintr-un gest, pe muţeşte, pentru că noi ştim să zâmbim…

Frazzei cu mătăniile lui de vechi luptător mă trimisese ȋntr-un moment de inconştientă ȋn Congo, să-şi spele vreun păcat, mi-am zis. Frazzei, care pe Gutâi şi Ţibleş ȋşi arunca nervos şapca sărind ţonţoroiul pe ea pentru că ȋi spărsesem capul unuia cu o piatră ȋntâmplătoare ori ne puseserăm ȋn cap ţăranii călărind pe porcii lor. Ori ȋi dădusem altuia bomboane cu Ciocolax iar acesta nu mai ieşea din WC, ȋn fapt o cabină pătrată, ruginită, desenată cu creta, pe care o numisem rachetă deşi se pare că avea ȋnăuntru un motor de Trabant. Şi şapca lui Frazzei de astă dată, slinoasă, ȋn jurul căruia se agita imponderabil un nor de muşte. De dragul şepcii antique au urcat muştele cu noi până la vârf muntele. Am considerat ca singura reuşită ȋn această expediţie a fost să ȋnălţăm arealul acestui zzzzzzzzzdd fulminant de care Dali, spre bătrâneţe, soios, era entuziasmat până la lacrimi: Musca domestica.

Ori seara, când am aşezat corturile lângă graniţă, cum am ieşit să punem zahăr pe chiloţii lui Pepe, şi-i culegeau delicat bivolii care rătăceau paşnici prin noapte, dispărând cu ei, cum am găsit lângă un gard de pari pe acel trecător care a intrat de vorbă cu noi ȋn lumina clară a lunii. Cerul era puzderie de stele. Acolo, tot căutând pe cer, am văzut pentru prima dată stele căzătoare. Ȋncercam să localizez Carul Mare lângă care ştiam că se află Steaua Marinarului. Steaua asta o căutam de fiecare dată cu tata care ştia toate stelele pentru că fusese profesor de navigaţie ȋn Academia Militară, uneori o vedeam, alteori nu. Steaua pe care o văd numai cei care au ochii cei mai buni. Dar acel trecător, aproape o umbră prin noapte se pare că ȋl cunoştea de undeva pe Frazzei, nu ȋnţelegeam noi precis de unde şi cum, că el punea ȋntrebările…

Noi românii ocupaserăm ȋn Marsilia chiar ȋn mijlocul curţii mesele şi băncile făcute din bârne, eram protejaţi de doi constănţeni cu o grupă mai mare care depuseseră deja jurământul şi care fuseseră campioni ȋn arte marţiale. Unul dintre ei avusese genunchii operaţi cu laser, de la lovituri, dar nu a declarat operaţiille şi a fost acceptat. Numai aştia doi ne-ar fi călcat ȋn picioare pe toţi, de la un capăt la altul al curţii, nimeni nu se atingea de români. Ruşii stăteau ȋn picioare, uniţi, sub nişte copaci, mai erau iugoslavi care făcuseră deja un război, ȋn general estici şi mai apoi stingheri. Erau mulţi, veniţi din toată lumea, poeţi unul şi unul.

Rezemat de un zid, pe nisip, ȋn lotus, un mongol ȋnvăţa franceza dintr-un dicţionar gros pe care ȋl mai ȋmprumutam şi eu să ȋnvăţ fărâme de mongolă. Mai la o parte ȋl ascundeam pe Gepetto care făcea curat la ofiţeri şi unde găsise un tap de bere. După care ieşea ca pe maidan, cu cântec ȋnainte marş. Ȋncepea din nou conflictul cu Irakul nu se ştia dacă Franţa va trimite trupe şi se purta discuţia, dacă le va trimite vor fi legionari, să le arate englezilor ca sunt mai buni decât ei. Ali Chimicali scria pe noi. Decât nisip, aş fi preferat junglă, păstrează tenul.

Auzisem că după ‘45 Legiunea era exclusiv germană, formată din trupele naziste, fasciste, care reuşiseră astfel să se ascundă de justiţia cu toptanul a ruşilor, cum se ȋntâmplase şi cu Ilie Sturdza. Seara ne ȋngrămădeau ȋn camere destul de strâmte, pe priciuri, fără cafea – lipsa cafelei mă anula ȋn timp şi ȋmi dădea ameţeli. Un arab care fugise dintr-un câmp de training al Al Qaeda ne-a arătat ȋn plafon câteva puncte mici, camere de supraveghere, poate şi microfoane. Acesta stătea nemişcat, ȋn tăcere şi ne surprindea de fiecare dată când se arunca pe jos, pe nepusă masă, şi ȋncepea să se roage la Alah, cu curul ȋn sus. Ne ȋntrebase unde e Nordul. I-au spus ruşii undeva, că acolo e. Acolo s-a rugat şi el.

Deasupra uşii atârna un televizor care derula documetare despre Legiune, câmpurile de aplicaţii şi mai apoi legionari bătrâni care creşteau vii prin munţi unde Legiunea avea programe de reintegrare ȋn societate. Căci uitai să trăieşti, să trăieşti uiţi cel mai uşor când ȋnveţi zi de zi să mori. Să trăieşti e un reflex de care poti fi dezvăţat. Am găsit la cantină un volumaş cu cântece de luptă, de marş, de iubire, câteva versuri erau nimerite, altele erau făcute cred de Adrian Paunescu. Şi nu numai, au şi ei Topârcenii lor.

Am mai ȋntâlnit acolo pentru prima dată un brazilian, un individ pe la un metru şaptezeci, atletic şi poate un pic plinuţ, cu pletele până la centură, cu faţa pătrată de la vreun strămoş Guarani, fugit din favela Cidade de Deus din Rio de Janeiro. Un om mai radical diferit de noi europenii decât orice zvâcnire senilă a Orientului. Felul ȋn care judeca oamenii, situaţiile, solidaritatea spontană cu orice urmă de eroism inutil pe care o detecta cum găseşte câinele frunză de coca, tensiunea lui continuă, gată să sară, să sfârtece, să moară, era un soldat perfect, ȋmi imaginam. Numai că fără o cauză, fără posibilitatea de a avea una, un soldat inutil dar perfect.
Seara, ȋn dormitorul imens cu paturi suprapuse un chinez cânta lăsarea soarelui. “Tami-tami ta ta mi, tami-tami ta ta mi”, se imagina pe rogojina lui de paie undeva ȋn vreun sat, la liziera unor bambuşi ȋn care stăteau agăţaţi pui de urs Panda. Nici ruşii nu-l putea face să tacă, dacă nu cânta lăsarea soarelui, nu putea adormi.

I-am spus: Mă duc la Polul Nord, vii? Nu vin că abia am apucat să mă obişnuiesc cu francezii. Bun. Pe drum ar fi trebuit să mă opresc prin Amsterdam unde un cumnat al lui Gepetto pe nume Aziz Hadad dirija o parte a celor care ȋncărcau navele pentru America, soră-sa era măritată cu un arab. Şi eu trebuia să mă dau drept Gepetto căci fraţii nu se mai văzuseră de douăzeci de ani şi nu comunicau ȋn amănunt, să spun că frate-su e ȋnsurat cu sor-mea. Acesta trebuia să-mi dea de lucru şi când aş fi strâns banii, tot el să mă pună pe un vapor de America. Numai că ȋn port, ȋn Amsterdam, când m-am dus la poliţie să aflu despre Aziz Hadad, poliţiştii au râs. Aziz? Pe toţi ȋi cheamă Aziz!

Şi aşa am părăsit Mediterana pe care am ȋntâmpinat-o ȋntr-o noapte fierbinte de august, când m-am ȋndreptat cu Gepetto spre port, să vedem Marea, tot amânând să căutăm o toaletă. Aşa că ajunşi pe malul mării, ȋn semn de salut, de pe un ponton de yachturi am făcut amândoi pipi ȋn ea, ca doi ȋngeraşi: Mediterana! Plecasem de fapt spre Stokholm după sfaturile unui suedez din Legiune care văzuse pentru prima dată soarele Mediteranei şi pielea i se ȋnroşise caraghios şi după ce reţelele de români se ȋmprăştiaseră prin portul Marsiliei ȋntr-o bătălie colectivă a celor care munceau acolo fără acte, o bătălie cu africanii a celor din Europa de Est care veniseră să le ia locurile de muncă şi ameninţau să ȋnceapă lucrul pentru şi mai puţin: polonezi, iugoslavi, ruşi veniţi de la fructe, români, bulgari nebuni sau albanezi veniţi de pe Marte.

Ruşii, un grup compact, exclusivist, care nu comunica cu nimeni şi căruia i se alăturase un slovac mic de statură şi un român din Moldova – care vorbea vreo zece limbi fluent şi care se dăduse italian – dupa tată -, dispărut şi el de la antrenamentele inumane din garnizoana Fort du Nord, speriat de mulţimea accidentelor poate şi ȋntors ȋn Marsilia, acolo unde ne ȋntâlneam cu toţii, au fugit primii.

După un plan nereuşit de a pleca ȋn Mongolia cu luptătorul care se urnise din inima stepei să devină paraşutist ȋn Congo şi care se răzgândise şi se ȋntorcea la caii şi la stepa lui şi pe care l-am părăsit pentru că nu reuşisem să strâng banii pentru avion, m-am ȋntovărăşit cu un paştun din Afganistan ce rătăcea şi el prin port. Părea a-şi ţine mai bine firea şi mi-a arătat piciorul cu gamba mutilata de tocurile de Kalsnikov ale KGB-ului ȋn demonstraţiile ȋmpotriva Moscovei. Ȋncercasem, de frica de a rămâne singur tocmai când se dezlănţuiseră africanii mai bine, să-i fac un compliment cum luptaseră ei şi cu ruşii, şi cu americanii. Nu, zice, ruşii sunt altfel. Americanul, dacă ţi-e prieten, te protejează până la sfârşit dar ruşii, după ce luptă laolaltă cu tine, te ȋmpuşcă! Să rămână numai ei.

Iugoslavii doar depăşeau ȋn inocenţă cruzimea africanilor căci aşa cum adresezi o formulă de politeţe aplici şi loviturile: cu speranţa că dincolo se află cineva. Africanii loveau cu sete, retezat, doar bucaţi de carne, fleici care săreau, ca ȋn dragoste, erau simple străfulgerări de luciditate după care africanul se ȋntorcea ȋn calmul lui, căci africanii nu au nici o urmă de isterie, sunt imuni. Iugoslavii simţeau ȋnsă pe deplin momentul, asumându-şi-l, era bucuria, gloria de a crăpa capetele iar dacă ȋncasau parcă ȋndreptăţeau lovitura adversă cum s-ar fi ciuntit singuri. Bulgarii aveau toţi cuţite iar romanii loveau ca ȋn stăpân, cu frică şi remuşcări, parcă orbi, aşteptând ȋn orice clipă ca victima să ia ȋnfăţisări bizare. Câţiva ȋnsă lucrau abil, logic, cu mişcări rapide şi cu dinţii ȋncleştaţi, era mizeria cruzimii, ascunsă, renegată.

Târziu au intervenit câteva detaşamente ale poliţiei şi am recunoscut şi uniforme ale Legiunii cu mitralierele acelea scurte, cu paturile de plastic. Ştiam că nu ȋntreabă pe nimeni de nimic şi nimeni nu-i ȋntreabă mai departe, foarte probabil că mulţi au rămas călcaţi ȋn picioare prin containerele portului, cine i-ar fi putut căuta cum avuseseră ei ȋnşişi grija de a-şi arunca actele. Prin cuibul ăsta de piraţi, Marsilia, morţi fără nume, fără ţară, fără nimic, dintotdeauna.

Apoi, plănuisem să plec cât mai departe spre Nord dacă nu voi reuşi să rămân ȋn Stokholm, aflasem că acolo nu te caută nimeni, sunt doar laponi care vorbesc o limbă plină de şuierături şi dârdâituri, mai grea decât chineza. Chineză ȋncepusem să iau cursuri la facultatea din Bucureşti, orice limbă poate fi ȋnvătată, mi-am zis, şi dacă nu merge, ȋi ȋnvăţ eu româna. Pe acea vreme ambasadele române sau mai degrabă matuşa milionară a premierului Năstase ȋncheiase un acord cu fiecare ţară europeană de urmărire a românilor care săreau sprinteni graniţa să cânte, să muncească, să fure, să ȋnveţe sau să scrie. Ca şi cum Ceauşescu ar fi sărit şi el gardul după noi, să ne cotonogească până la capătul lumii.

Aşa am ascultat povestea unui ţigan care se sprijinise gâfâind de un perete de casă de pe Champ Elisee, fugărit cu acordeonul ȋn spinare de către poliţia franceză ce primise de-acum şi mandatele româneşti. Avea treisprezece copii şi provenea de undeva de la periferia Bacăului – incredibil de mulţi băcăuani la Paris. Curvele sunt toate de la Botoşani şi şuţii de la Bucureşti. Cânta ţiganul să trimită bani acasă, nu foarte mulţi, atât cât nevasta să cumpere oase ȋn fiecare zi pe care să le fiarbă ȋntr-un cazan mare din care mâncau cu toţii, aceeaşi ciorbă de oase, ȋn fiecare zi. Uneori gheare de pui, sute de ghiare de pui care pluteau ȋn zeama transparentă.

Chiuretaj n-aveau voie de la Dumnezeu şi abia aştepta ţiganul să ajungă la ţiganca lui că după treisprezece copii te mai poţi ȋncă bucura: se strânge la loc! L-am ascultat cum cântă, nu ştia măcar să cânte din acordeon. Nu am mai suportat contradicţiile româneşti şi aşteptam să ajung la copca mea din Suedia unde să se facă dintr-o dată tăcere şi să văd ca ȋn “Arizona Dreams” peştii zburând.

Amsterdam. Când am găsit o cameră ȋn care să mă adăpostesc am recuperat de la un prieten avocat cele câteva mii de pagini pe care le ȋncepusem ca jurnal şi cartea zăcea ȋn debara printre staţii stereo abandonate şi pantofi vechi. Mă urmărea gândul ei dar nepriceperea mea de a lega noile evenimente de acele pagini fără ţâţâni mă ȋntărâta şi ȋncepuse să-mi tocească curiozitatea. Ȋn acele pagini scrise mărunt, ȋn creion, stătea un proiect european care se ȋncheia cu stabilirea mea ȋn Londra. Ȋmi dădusem chiar ȋntâlnire cu câţiva prieteni, peste douăzeci de ani pe una din străzile Londrei…

Acum ȋnsă eram mai interesat să aflu despre Olanda dar acest gând a fost sufocat de miturile ȋntoarse ale acestei ţări – inadecvarea cu modelul organizat, naţionalist german din care am dedus noi paradigma modernă a loialităţii faţă de stat, şi dacă n-au asta, n-au nimic de care să mă pot lega şi limba care nu-ţi dă un minim exerciţiu de stil, ȋmbibată de expresii, exclamaţii şi ȋntrebări pe care ţi le pui singur căci altfel nu poţi comunica nimic. Olanda e un dezastru pentru un scriitor. Iar pentru un plastician a devenit prea mică sau a alunecat spre margini.

N-aş fi putut alătura noile experienţe nici măcar ȋn addenda volumelor mai elegante pe care le plănuisem până atunci după cum şansa de a mă amesteca printre oameni ȋnvăţând o limbă literară m-a ȋmbâcsit de neȋnţelegeri. Ȋn plus, ȋntâmplările mă convinseseră că e mai bine să trăiesc aruncat undeva ȋn pod ca o jucărie, e inutil şi rău să te cunoască lumea. Un ţigan campăr pe nume Yap ale cărui origini duceau până pe maidanele cu viori ale secolului nouăsprezece din jurul Vienei ȋmi dăduse această poftă de a nu fi recunoscut, de a nu fi ştiut, văzut, să cânţi din umbră. Aş fi putut trăi, poate, şi fără angajamentul meu iniţial de a scrie, ȋţi poţi configura o viaţă chiar lângă visele dintâi, mai firească, mai mică şi mai dulce, ȋmi spuneam.

Ȋmi amintesc cum ȋn Amsterdam am coborât din una dintre multele maşini care mă purtaseră ȋncoace de pe ţărmul Mediteranei şi prima mea impresie a fost că trecusem ȋntr-o altă lume, una complet diferită de cea italiană, franceză, belgiană, germană ori austriacă unde mai puteai recunoaşte gesticulaţia şi expresiile celor ȋnrudiţi. Am trecut graniţa belgiană dinspre Antwerpen ȋntr-un microbus al unor turci şi care era plin cu roşii de aceeeaşi mărime, perfect rotunde. Unul dintre turci, brăzdat pe faţă ca pământul uscat, a ȋnceput să cânte o baladă veche altaică, sunetul acela legănat, crud şi romantic al semilunei pe care uneori ȋl mai găsim precis aşa cum la ȋnceputuri a fost ȋn muzica lui Neyzen Tevfik. Ȋn acest ambient sonor treceam prin parcurile industriale belgiene şi olandeze ca ȋntr-un comando fantast, să dăm poate din nou foc Vienei, ori ȋntregului Noord…

Arhitecţii Amsterdamului crescuseră prin Orient şi nu s-au prăfuit de geometrie plimbându-se prin ruine greceşti ori construcţii neoclasice. Casele pot fi la fel de halucinate ca oamenii, ca vinurile, sunt mai ȋntâi ȋntâlnite prin vis şi apoi clădite aievea iar dacă multe din faţadele de pe Amstel nu au grandoarea şi decupajul aerian al Taj Mahal-ului, oraşul se desface ca un mozaic imens, aglutinat, plin de colţuri şi umbre, pereţi ȋntâmplători, ape şi pieţe de câţiva metrii pătraţi, e un mozaic nesfârşit de cărămizi care au cu toate culori diferite, nuanţe pământii, roşietice, gălbui ori negre, aceste respiraţii de piatră ȋnvie şi cele mai lipsite dintre suprafeţe, te poti pierde cu orele ȋn câte un colţ de casă căci nu vei prinde niciodată duhul acela ghemuit, colorat, care-l locuieşte.

Aceste cărămizi sunt cu toate coapte prin secolul 17 şi din ele sunt făcute casele, străzile, canalele, podurile, totul, pare că si soarele, copacii şi ploaia sunt din cărămizi mici, roşii. Zac pe tarabe ca legumele uneori demontate şi vândute la bucată pe bani buni, sunt aici mai scumpe decât lalelele căci dacă dispar, şi oraşul se scurge cu ele… un oraş făcut din pământ copt, ca pe Ind…

Oamenii erau multicolor ȋmbrăcaţi din prima zi, coafurile ȋnflorite, ori mai e un soi de Dodes’Ka-Den local care şi astăzi mai merge grăbit ȋn jurul gării cu un ghiveci ȋn cap din care se ȋnalţă un fel de pălămidă. Câte unii vorbeau singuri ori râdeau la câte un colţ de stradă strâmbându-se incredibil, alţii zăceau căzuţi prin colţuri pradă unor halucinaţii ori unor vise rapide. Se depăşeau cu un aer complice, aşteptându-se ȋn colţul ochilor, mai anunţau ȋn răstimpuri sub pustule de AIDS câte un sfânt creştin care se ȋntorsese deja să pedepsească oraşul şi cerul cenuşiu ȋnvăluise această Veneţie a Nordului.

Seara intri ȋn dialog cu trecătorii, e un magnetism care ȋi cuprinde pe toţi, scurte convorbiri de câte două minute către un străin căruia ȋi spui problemele tale ori o glumă pentru a trece mai departe. Ȋn Edda, epopeea Nordului, se spune că omul este plăcerea omului, căci Nordul e mare şi rece iar oamenii se ȋntâlneau rar. Şi de aceea se sărbătoreau, este forma de romantism a Nordului, un pic vagă dar sinceră, tragică, aşa cum orice romantism este…

Câte o aromă de cannabis depăşea pragul unei dughene şi dacă rămâneai ȋn ea câteva secunde simţeai cum devii mai uşor pentru ca apoi străzii să i se schimbe linia şi să capete mai multă perspectivă, ȋn trans-trav. Poliţiştii, deveniţi curiozităţi turistice, erau ȋmbrăcaţi ca de sărbătoare, majoritatea femei, foarte frumoase, pe care puteai să le fluieri nepedepsit şi pe care aveai impresia că le puteai ciupi de fund. Dacă nu te ciupeau ele.

La un colţ ȋn Rembrandtplein, două dintre aceste blonde cu pistol şi epoleţi explicau unui turist cu ochii ȋnchişi, dus dus şi care se tot legăna, cât de nesuferite sunt acele persoane care simt nevoia să atragă atenţia cu totul neȋntrebate atunci când văd câte o uniformă. Am ȋnvârtit neȋndemânatic un joint cu marihuana şi m-am adresat acelui sergent ireal pentru un foc. L-am primit! Am privit flacăra care se apropie de ţigare şi ȋn valurile de THC cald epoleţii domnişoarei dansau din buric şi nemaȋnţelegând nimic, m-am desprins de pământ şi de pe lume s-a ridicat perdeaua. Cunoaşterea, gândirea este o substanţă chimică, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Nordicii au o altă aşezare, aveam să mă mângâi cu gândul că, deşi nu găsisem, voi trăi totuşi cu totul altundeva. Fugisem. Voi accepta mai târziu cum această lume este cu mult mai rea şi cu mult mai bună decât lumea noastră de pe Dunăre căci oamenii se iubesc aici pierduţi cu totul ȋn delicii ori se lovesc cu solicitudinile unor datorii străvechi. Cât de uman părea dealtfel Stumpf, acel boxer pe care l-am cunoscut ȋntâmplător pe una din terasele bucureştene şi care fusese folosit de comunişti la anchete. De care pomeneşte şi Pacepa ȋn Orizonturi Rosii şi care ȋi simţise ficatul, inima, rinichii, bilele, fundul, dinţii lui Paul Goma, după care Goma nu le-a mai simţit. Un om ca noi toţi, până la urmă, care ȋncerca să nu facă o crimă, din mijlocul ei.

Se mai aplicau pe atunci bătăile la spate, pe scândura care ȋţi desprindeau plămânii şi deşi păreai sănătos când ţi se dădea drumul, mureai ȋn cateva luni ȋn chinuri groaznice. Pionii sistemului mai puteau avea remuşcări ori lăudăroşenii. Cei de aici, din Amsterdam, ştiu de-acum că faptele nu au nici o valoare, noi nici măcar nu puteam ȋnvăţa asta… E un lucru care, ȋmi ȋnchipui, se poate ȋnvăţa numai pe malul oceanului.

Răscolind prin teze de doctorat care ȋl studiaseră pe Ceauşescu ori prin arhiva Europei Libere pe care am descoperit-o duplicată in P. C. Hoofthuis, o parte a bibliotecii universitare, cu totul imensă, labirintică şi bine aerisită iar când te apropii de uşă ea se deschide automat, eşti ȋnconjurat imediat de rafturi ȋn care nu mai ȋncape nici o carte şi poţi vedea chiar ȋn faţa ta o placuţă metalică: “STILTE”, după care tragi ȋn piept aerul răcoros ce iese prin tavane cu un zgomot uşor, de ploaie. O bibliotecă răspândită prin zeci de clădiri ȋn Centru, pe sub biserici, bordeluri, pe sub canale ȋn care zac sute de mii de biciclete ȋngropate ȋn mâl, peste tot.

Am avut şansa cu un prieten de la istorie contemporană care mi-a expus şi concluziile lui, după mii de pagini personale citite despre acest cizmar nebun, ajuns preşedinte, Ceauşescu, fuga, câinii. Şi Bohme a fost cizmar dar parcă nu i se căşunase! -, am găsit pagini ȋmpănate din curvărăsitul Elenei pe care mai vechii ȋn partid o cunoşteau din tufişuri, o arhivă mică şi dactilografiată de vechile maşini mecanice, nişele ȋn detaliu ale acestui coşmar teribil ȋn care am intrat cu toţii până când am uitat că trăim. Deveniserăm spectre dar acest lucru nu e o tristeţe, e un avantaj literar, mi-am spus.

Olandezii păstrează această bijuterie ȋntr-un colţ al unui raft imens cu sute de volume legate cu sfoară ordinară, cu acelaşi titlu scris ilizibil ȋn ruseşte, căci ruşii au şi ei poveştile lor, şi ei l-au văzut pe Dracul. Erau romane ori documentare ce treceau de imaginea pe care şi-o crease Ceauşescu, am ajuns la concluzia ca el a fost ȋntr-adevăr un om real, ȋn carne şi oase care ne-a făcut un rău imens. Cum rămăsesem atârnaţi de blocuri sparte de beton, ca un arhipelag părăsit, fără lumină şi hrană, fără să putem vorbi, fără apă caldă, cu haite numeroase de câini care colindau oraşul hrănindu-se din grămezile de gunoaie şi care nu te lăsau noaptea pe stradă, cu femeile noastre obligate la control ginecologic, sa facă patru copii. Cu ghenele de gunoi desfăcute şi cu ţevile picurând. Un rău imposibil şi implauzibil. Din care ȋncă fugim, căci nu fugim din altceva, chiar şi după atâta vreme…

Am ȋnsă prieteni care sunt la fel de ȋncăpăţânaţi şi absurzi. Poate mai rău. Românii ȋntreabă: “dacă eu eram la putere, nu faceam la fel?!” şi fac cu ochiul. Ȋnsă nu am nici o rudă ori vreun prieten care să prindă ceva din privirea ori consemnele dealerului de pe Podul Pilulelor, de lângă Gara din Amsterdam. Căci aici nu-ţi discuţi dispoziţiile şi nu-ţi spui argumentul. Ele sunt ȋngropate adânc ȋn tine, poate nici nu le-ai căutat vreodată căci poţi trăi fără să te explici ţie ȋnsuţi: asta ȋnseamnă să fii liber. Toţi prietenii mei ori rudele, până şi toţi duşmanii mei, toate victimele mele şi dictatorii care m-au călcat pe gât sunt mai buni.

Departe, ȋn periferia acestei lumi, câteva azile ȋşi deschid dimineaţa porţile şi ies prin parcuri ghemotoace de oameni ȋn zdrenţe, cu creierii tăiaţi de heroină sau XTC, cu ochii prin astfalt, culegând aplecaţi ca nişte găini mucuri turtite de ţigare. Ei nu mai ştiu că sunt ȋnchişi, că trebuie să fugă sau să trăiască. Aşa am fost şi noi, ȋmi spun.