Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Istoria recentă nu e mai puţin istorie, dacă acceptăm să băgăm mâna până la cot ȋn coşul de gunoi al mileniilor şi să scoatem din genocidul din care au fost făcute piramidele ori zidul chinezesc câte o privire senină, va trebui să câştigăm asta şi din secolul douăzeci. Gata, a trecut. Criza valorilor umaniste nu mai e camuflată de utopiile politice ale sistemelor care ȋntr-o concurenţă ce a durat jumătate de secol, jumătate de secol prea mult, a propus o fericire ȋn comun sub semnul alternativ al individualismului sau colectivismului. Individualismul a trecut proba, fericirea nu, de o parte şi de alta a cortinei de fier căzute, nimeni nu mai are interesul să facă o lume mai bună ca aiurea… Capitalimul nu mai are nevoie să demonstreze comunismului că poate oferi fericirea, comunismul nu mai trebuie să demonstreze nimic, disoluţia va cuprinde totul sau mai degrabă totul va cuprinde lumea disolută, căci nu vor lipsi ȋncercările de a sistematiza, de a pricepe, de a ȋncepe ȋncă o lume care va arăta ca şi tot ce am făcut ultimele cinci-şapte decenii: o instalaţie din bucăţi ruginite sudate cap la cap, un colaj, Omul… omul lui Tinquely…

Ȋntrebare: ce a văzut faraonul când a hotărât să răpună ȋn treizeci de case ale poporului mulţimea de egipteni desculţi, tăcuţi, fireşti? A văzut el piramidele cu bucuriile cu care le contemplăm noi? De altfel ȋnvăţăm că piramida poate fi un prilej monden, acea curtezană a Traciei, Rhodopis, a comandat o piramidă pentru sine, pentru frumuseţea ei, plătind, din nurii ei, o piramidă… Sau o ȋntrebare mai recentă: de ce ultimelor mari crime istorice le-am refuzat monumentalitatea? De ce ultimii călăi ai istoriei au vrut să facă numai opere nevăzute care s-au surpat ȋn volburile conştiinei vinovate, de ce din răurile de sânge modern nu rămăne nici un nasture colorat, nici o pictură măreaţă, nimic… oare nu ȋnseamnă aceasta că suntem mai răi decăt cei vechi?

Nici din faptele noastre bune nu va rămâne nimic, bătrânii au sfărâmat şi răscolit lumea, pare-se, cu visul ȋntreg de a o salva. Cei noi, chiar ȋncercând să facă binele, au reuşit doar solitari şi resentimentari să se salveze din lume, iată trădarea dragi boieri, cosmogonia ne-a tras pe sfoară… să fi lăsat noi să se ȋnvârtă ȋncă câteva milenii soarele ȋn jurul pământului şi eram poate salvaţi, salvaţi indiferent de ce am fi făcut, chiar de am fi vrut să ne fi ucis cu toţii unii pe alţii… ar fi rămas din aceste umori o pădure de monumente, ne-am fi ȋmbolnăvit de frumos… Ȋn locul acestui individ superb care ar fi păşit pe lacrima “realizată” a evului vechi, avem doar febrilitatea istoricului. Am umanizat Europa inventând ultima dintre vinovăţii, crima gratuită. Ce a vrut Nae Ionescu domnule?

A vrut ceva ce trebuie să vrem şi noi cu nişte idei pe care le-am refuzat şi pe căi pe care trebuie să le ocolim pentru un viitor care ne seamănă. A vrut pe dracu Nae. Şi ce frumos af fi fost ca România să nu fie ȋn zona de influenţă germană, să fie bunăoară pe Hymalaia. Ȋntr-un cojoc de jak, cu steguleţe prin copaci, Nae ar fi vrut următorul lucru: să dezvolte legea internă a poporului român până când aceasta ȋşi va găsi expresia prin care la concurenţă cu celelalte popoare, acest popor român de pe Himalaya, să fi cucerit spiritual – asemeni unei religii, căci interesul lui Nae pentru religie a fost de a găsi tehnologia de propagare a spiritualităţii prin etnic, dincolo de etnic – deci ȋntr-o epocă ȋn care fiecare popor aspira la universalitate prin etnic, ȋntrebarea era: putem noi, ȋn absolut, să-i măturăm pe toţi? Sigur că putem, o şi facem, pe intervale infinitezimale, cănd ne găsim mai bogaţi şi mai simţitori decât popoarele nordului, când ne găsim mai adânci decât ceilalţi latini şi dacă tot suntem pe Himalaya, când suntem mai săraci decât toată lumea…

Datorită acestei pofte şi a rudimentelor de filozofie cu asperităţi de primă modernitate, oamenii au acceptat să se ȋnfrunte… acela a fost cu adevărat momentul individualist, s-a confundat la limită cu momentul colectivist, ceea ce trăim noi nu mai poate fi recuperat de această paradigmă, individul ȋn forma lui actuală nu mai e nimic, visul universalist a căzut din fiecare disciplină, pentru ca el să nu mai poată ȋncăpea nici ȋntr-o piele de om, căci a fi individ e un vis universalist, la urma urmei. Wittgenstein, ȋn surtucul lui ponosit de veteran le-a dat foc la toti. Dar să revenim la Nae, că e frig. Etnicul a supravieţuit ruperii de nori şi acum el a căpătat o ȋnfăţişare mai blândă, ȋntr-o delicată ȋmbinare de alizeu, desluşim fără crispări cultura. Dezideratul politic, platformele, ideologiile nu mai au conţinut, sunt subiectele anemiate ale unor sociologii cotonogite de orice metafizică, la ȋntâmplare.

Fără să mai vrem să omorâm pe nimeni, că nu mai e voie: putem să mai vrem să le luăm piuitul? Sigur că putem. Piuitul e acum mai spre amigdală, ceva mai la stânga, nu mai e atât de colţuros, aproape că nu mai e o consoană, e o vocală, să spunem, vocala “â”. Societatea nu poate fi lăsată ei ȋnseşi, societatea se face aşa cum s-a făcut şi acum trei mii de ani, faptul că sunt avioane şi preşedinţi nu ȋnseamnă nimic până la proba contrarie. Oamenii vor să facă o societate pentru că vor să fie ȋmpreună, nu avem un “organ de mers ȋn bancuri” cum au peştii, şi fac cultură pentru că vor să fie cu ei ȋnşişi. Că nu mai putem fi ȋmpreună pentru a fi cu noi ȋnşine, e descoperirea acestor ultimi cincizeci-şaptezeci de ani. Disoluţia aspiraţiei către universalitate a etnicului ca etnic. Pentru asta am luptat. Dar nu am aflat ȋncă să mai putem fi cu noi ȋnşine pentru că nu am mai ştiut, un scurt moment, să fim ȋmpreună. Adică n-am băgat mâna ȋn gunoi, una, şi a doua, nu am descoperit ȋn ordine individualistă substanţa etnicului, care e ca o sticlă de vin nedesfăcută, dar nu vă temeţi, vinul nu se strică decât dacă ia aer…

Pentru cine se pricepe la vocale, Nae zice ”â” pe Himalaya.