Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Cei care s-au prins ȋn exilul olandez vor recunoaşte că nu ȋnţeleg şi ȋi vor acuza pe olandezi ştiind că totul e o minciună dar nu au altă soluţie. Un armistiţiu, cortina, despre pasiuni. “Zing, vecht, huil, bid, lach werk en bewonder” e un refren din Ramses Shaffy, ȋnseamnă “cântă, luptă, plângi, roagă-te, râzi, munceşte şi admiră”. Plângi e de la originea egipteană a lui Shaffy, restul e Amsterdam. Aici n-au simţul tragediei, plâng greu, trăiesc o provocare ce vine de altundeva, ei nu sunt vii şi ştiu, asta, olandezii. Noi credem că viaţa e tot, bruneţi, olandezii mai au câte ceva, chiar moartea pentru noi ar fi concretă şi nu cochetărie, cum mor protestanţii: aici! Mlaştina e să priveşti tot ce nu poţi păşi, pierdut să vrei, ȋncepi să crezi că pasiunile sunt date aşa cum numai păcatul e dat, definitiv, ȋntreg, ȋncepător, pasiunile sunt libere, sunt definiţia ȋnsăşi a libertăţii, olandezii nu le educă să caute adevărul sufletului ȋn oglinda lor, nu ştiu. Ei vor ȋnţelege şi accepta dacă ȋţi priveşti mama când se dezbracă, dacă te culci cu propia fiică, să ȋţi ȋmparţi nevasta, dacă omori pe cineva, dacă baţi, dacă furi, dacă fugi, dacă te spânzuri ȋn nopţile cu lună plină, dacă luna pleacă de pe cer. Olandezii acceptă orice de la lumea asta. Şi nu urmăresc unde se duc pasiunile, le lasă cât se duc. E altfel ȋn sud unde ȋn matca grecească am clarificat pe rând ponderile sufleteşti şi am inventat conturul şi iradierea dulce a sufletului care aduce ȋmpreună şi ȋmpacă, străjuie persoana ȋn iluzia unui ȋnţelegeri sensibile cu lumea. Secretul latin e de a trăi toate pasiunile ȋn acelaşi timp, Mariza e sufletul nostru, al latinilor, acum. Olandezii au ȋnsă vigoarea pasională a barbarului care a dat expresia ultimă ȋn nerozia şi amorul aristocratului englez. Viaţa e lăsată să crească ȋmprejur cum dispari printre ierburi, viaţă, preerie, swamp. Olandezii au creat ȋnsă ȋn canavaua burghezului, a celui care nu ȋşi depăşeşte contradicţiile, trăieşte totul simultan, paradoxal. Mai frumoasă e speranţa care e pură inspiraţie. Pe Everest speranţa e abstractă, stabilă, esenţială dar şi oarbă, fatală. Speranţa ȋn mlaştină e lirică.

Ȋn polul opus se află natura etică ce compromite individul cu un păcat echivalent. Sudul nu porneşte revolta ȋn faţa contradicţiilor, zbaterea şi pulsaţiile lui sunt altele, acolo ȋncercăm să ghicim, să citim ȋn ochii telurici, plânşi ai lumii un argument mai adânc dar olandezii nu au melancoliile atât de vii, nevoia lor de autonomie, de libertate, e mai urgentă ȋn raport cu mersul lucrurilor de fiecare dată. Poţi citi ȋn inflexiunile cuvintelor etica ce subȋntinde realul precum o undă ontică dar o lege ȋn care oamenii se ȋnfruntă şi se rănesc, o lege aspră care creează evidenţe, constrângeri, care dă seama că olandezul e gata de luptă cu toată fiinţa lui pentru ceea ce spune. Ȋntotdeauna e ceva, repede, el e gata! Olandezii trăiesc ceea ce pronunţă până la capăt, e inutil să porneşti o discuţie, discuţia ȋi desparte pe oameni, le defineşte poziţiile, ȋn cuvinte olandezii se despart, cuvintele desfac lumea. Viaţa lor se duce ȋntre aceşti poli, pasiunile eliberate şi natura etică omniprezentă, pluriargumentativă, genuină. Ceea ce afirmă olandezul ȋnsă de fiecare dată este un element de voinţă. Orice fragment de pronunţie, cât de firav, este un act de afirmare a voinţei, un sunet de tobă dar nu african ci o tobă nordică, blondă, tobele junglelor ȋnsă duc mesajele, adună triburile dar cele blonde doar alungă… Olandezii nu caută emoţii – emoţiile sunt excreţiile pasiunilor -, nu caută adevăruri, nuanţe, ei repetă catastrofic, monomanic: vreau, vreau, vreau. Declinându-l ȋn infinite moduri şi tonalităţi, le e teamă de momentul când nu vor mai avea puterea să dorească nimic, ei au o curiozitate totală pentru că vor ceva, poftesc, ei au nevoie de persoana lor ȋn această bază aşa cum avem noi nevoie de linişte, de gândurile care se pronunţă ȋn noi departe de lume, ȋn adâncuri. Densitatea olandeză a actelor de voinţă, ȋn mare parte gratuită, distruge cu totul ȋnvelişul sensibil al celor din sud pentru că oamenii ȋn sud ȋncearcă să ajungă mai ȋntâi unii altora ȋn suflet şi de acolo să-şi vorbească. Olandezii nu au nevoie să ajungă nicăieri unii cu alţii. Pentru un lucru pe care nu-l pot ȋnţelege decât ca pe o tragedie dar care lor ȋnşile le oferă supremul confort: au ajuns. Şi tu nu ştii unde. O mică paralelă: dacă olandezii lasă pasiunile libere, arabii ȋncearcă să le cauterizeze, dacă olandezii au o noţiune a eticului genuină, pentru arabi etica e completamente abstractă, iar dacă olandezii afirmă de fiecare dată un element de voinţă, arabii afirmă de fiecare dată un element de credinţă.

Structura de comunicare. Poate cel mai interesant lucru pentru că spre surpriza perpetuă a refugiaţilor, exilaţilor, sudamericanilor, africanilor, arabilor de care sunt oraşele pline, olandezii nu discută niciodată subiectul dintre, pus la mijloc, tema. Subiectul e abandonat schimbând continuu contextul, backgroundul, sistemul de referinţă, oamenii sunt interesaţi nu ȋn a discuta ceva ci ȋn a stabili un raport de autoritate, un fragment social. Pentru că au ȋnceput modernitatea cu o sută de ani chiar şi ȋnaintea englezilor, olandezii au ajuns mai departe ȋn ea, ştiu că adevărul e o problemă de autoritate, nu disciplină şi rigoare a căutării ȋţi trebuie ci să pui bine punctuaţia, olandezii articulează elemente de voinţă aşa cum vezi prin păduri că se privesc veveriţele unele la altele, vorbindu-şi prin piele. Ocazia intelectului, deplin ritualizată, e foarte specială şi ȋi uneşte cum ȋn sud pe noi ne uneşte o formă de naivitate preţioasă, arhaică. Dialogul dintre doi olandezi, de fiecare dată, standard, de la structura expresiilor până la forma de agregare a atenţiei şi la intenţia propiu zisă a ȋntregii operaţii, este simularea unui argument terţ, din afară. Acesta poate fi o observaţie despre vreme sau micile şi complicatele scheme narative care pun ȋn valoare, anulează, disimulează, ȋn orice caz nu discută ȋntrebarea de bază, nu descriu subiectul ci ȋl califică ȋntotdeauna indirect, ricoşat. Ȋl detestă, ignoră şi anulează pe subiect care nu duce el steagul, nu cuvintele duc steagurile ci oamenii, creează ȋn jurul ȋntrebării o poveste, aproape un răspuns. Iradirea fantasmagorică a acestei poveşti, a terţului, care are rădăcini psihanalitice – ȋn iubire ei fantazează, sunt bântuiţi de un al treilea – ei bine această poveste e cunoscută ȋn afara graniţelor ȋn straturi succesive ca “Olanda”: ceva de care toată lumea a auzit şi nu ştie nimeni ce e. A purta astfel o discuţie e o durere permanentă pentru cine crede că are de discutat ceva ȋn genere, de căutat, e o traumă a ȋntrebării, un naufragiu. Olandezii nu caută nimic, ei trăiesc şi atât iar de vorbit, vorbesc să se joace unii cu alţii – ȋn plus, jocul e aprig, intens de fiecare dată, un olandez, dacă ȋi ȋnterupri vorba, nu va ceda până nu termină fraza şi toată povestea; se face că nu te aude şi vorbeşte ȋn continuare până unde crede el că a spus tot. Dezbaterile televizate sunt interesante, se ȋntâmplă că interlocutorii vorbesc ȋn paralel, simultan, continuu. Olandezii nu cunosc tandemul dialogului, ei spun tot, dintr-o dată, torenţial, iar miza e de fiecare dată cine are povestea mai complicată, mai stranie, mai nebună. Olandezii nu ţintesc consensul ȋn dialog ci un lucru mai radical şi mai inutil: stupefacţia. Şi uneori, când sunt puşi pe joacă, fraierul. Jocul e simplu de altfel, are o singură regulă: să nu te cauţi pe tine ȋnsuţi. Era o frază undeva, nu mai şiu unde: ȋnainte de a mă căuta pe mine ȋnsumi, am căutat să nu mă aflu.

Şi limba portocalelor. Permeabilitatea, felul ȋn care vocabularul reuşeşte să pătrundă, să indice detaliile, ei bine olandeza e un dezastru, cea mai inabilă dintre limbi. Porţini ȋntregi de real nu sunt ȋn nici un fel particularizate, sunt numite chiar şi de către literaţi: “lucru”, “aia”. Omul ȋn raport cu ce ȋl ȋnconjoară e singur cuc, asta e de fapt definiţia singurătăţii, să nu-ţi găseşti cuvintele la ȋntâlnire. Pasiunile ȋnlocuiesc, travestesc lucrurile, ȋn felul acesta e aprigă discuţia dintre portocale căci nu se pot ȋnstăpâni durabil pe lucruri prin vocabular, au nevoie să le simtă, lucrurile, să le imagineze, obiectul nu este creat de fapt ȋn imaginaţie ci este deja un obiect al pasiunii, obiectul e Prada. Un alt factor perturbator este cantitatea de sensibil pe care limba ȋl poartă, capacitatea ei de a simula, de a inspira materialitatea, concretul lucrurilor, hileticul, ei bine ȋn sud cel puţin limba română are o bogăţie şi un ritm al concretului torenţial. Concretul ȋn sine vibrează ȋn limbă. De asta ne şi place nouă să vorbim, ritul vorbei este ȋn sud total, oamenii pot vorbi continuu producând diluviul lumii, evanescent, feroce, abil. Portocalele sunt complet lipsite de concretul lucrurilor din cuvinte, ele, cuvintele, nu sunt decât simple construcţii abstracte, scheme care ȋn funcţie de context ȋnseamnă altceva. Inombrabilul diminutivelor nu semnifică decât o ȋncercare de a prinde ceva din mişcarea, din respiraţia obiectelor, o isterie a abstracţiei. Căci ȋn limba portocalelor e persoana care vibrează, de la pronunţia ce poate diferi considerabil până la densitatea dialectală pe care numai Africa o poate egala. Ori diferenţa radicală dintre limba populară şi cea literară, pretenţioasă, scandată. Un literat, ȋn Portocalia, foloseşte o limbă total diferită de un ţăran, ei nu ȋşi pot măcar transmite o problemă, sunt lingvistic prea departe unul de altul. Mai mult, mecanismul riguros şi profund al germanei este corupt de expresii negustoreşti care pun ȋntr-un context de fiecare dată altul, fals, neavenit, nedorit, ceea ce intenţionezi să spui. Ȋn cazul ȋn care nu ai accentul, nu joci aceste mici scheme burgheze, meschine ale limbii, poţi de fapt pronunţa aceleaşi cuvinte dar olandezii nu vor accepta că ai spus ceea ce evident că ai spus, se vor uita la tine aşteptând teatrul vorbei căci acolo e semnificaţia, ȋmpreună cu acele ingrediente volitive de care am amintit. Dealtfel pe olandezi nu ȋi poţi surprinde că gândesc ȋn timp ce vorbesc, ei gândesc spontan şi pronunţia ȋn sine ȋi preocupă prea mult pentru a mai cântări ce au de spus ȋn timp ce vorbesc. Caută cuvintele cum te-ai da tot timpul cu capul de pereţi, această ȋncapacitate de a face brazdă ȋn vorbire rămâne pentru mine supremul mister olandez. Ei gândesc totul dintr-o dată, ȋn fracţiuni de secundă, după care se apucă să caute cuvintele. Olandezii nu stau, nu zăbovesc ȋn cuvinte şi ȋn gânduri iar ţara e plină de dislexici şi senili pe care i-aş categorisi ca boli profesionale ȋn raport cu limba olandeză. Welkom in Nederland.

Provocarea olandeză ȋn ce priveşte comunicarea nu se opreşte la aşa numitul “eu vreau” ci se consumă exuberant şi ȋntr-un alt registru, simplu de definit prin sintagma “văleu vina apa!” dar mai ales “a!-contradicţia!”. Ȋn discuţiile extrem de vii care se duc din toţi rărunchii sofisticăriei posibile şi imposibile, această notă proclamativă, ȋn majoritatea cazurilor simplă gratuitate, ȋn cazul ȋn care nu exprimă ceva mai contondent şi mai beligerant, găseşte ȋn reacţiile celorlalţi, ȋn mersul lumii, ȋn situaţii de tot felul, contradicţia, anormalitatea, lipsa de logică, tupeul, ipocrizia, nebunia. Sunt reacţii baroce, baricadate care exprimă: acea persoana se contrazice, acea persoană se dă ȋn vileag, nu e normal, anormal, grav, ticăloşie, dezastru. Starea agonală a societăţii olandeze e totală, toţi concurează cu toţi, cu toţi dinţii, pe tot ce mişcă. Viciul acesta de a găsi contradicţii, de a le crea şi discuta continuu se acutizează ȋn cazul celor mai slabi de minte, ȋn cazul femeilor care se ȋmpart ȋn senzuale – dar ce senzuale – şi mahala – curat mahala – sau istericilor de tot felul. Consensul, când e obţinut, e rodul eminent al ipocriziei. Gelozia – care e un sentiment mult mai prezent şi mai tare aici – şi frustrarea socială – produs de simţul ierarhiei, cu totul predat operelor monumentale dar şi maeştrilor de provincie, când se pronunţă direct ţăranii ce cred că deţin averi ȋn colecţii de farfurii de trei lei, englezeşti – duce această artă critică pe cele mai ȋnalte culmi ale rafinamentului şi uneori, devenită abstractă, e pură naivitate. E aproape frumos. Eşti disecat şi inventat de o aberaţie, declarat ilegal, ilogic, i. Şi mai ales nu eşti privit ȋn ochi, olandezii privesc ȋn mod obişnuit din coada ochiului. Ei fantazează despre tine ȋn loc de a te judeca. Ȋn raport cu ceilalţi, chiar şi când au bune intenţii, nu au nevoie de persoana ta ci de ei ȋnşişi. E cu siguranţă un secret pentru că raportat la populaţie sunt primii ȋn acţiunile de binefacere ȋn lumea ȋntreagă. Olandezul aşa e de ȋntărâtat ȋn adunare, dând el capătă uneori sentimentul că ia, primul ȋn lume olandezul a descoperit cum să-şi fure din buzunar. Ȋn Olanda am ȋntâlnit ȋnsă oameni care s-au ȋntors din drum şi care au ȋngheţat ȋn silueta burghezului dar care nu mai sunt burghezi, sunt aproape sfinţi. Oameni tăcuţi, ȋnrăiţi aproape ȋn bunătatea lor. De reţinut ȋnsă o sofistică de bază: olandezii nu sunt răi cu răutaţi ci pretind numai lucruri bune, vorbesc numai despre cum ar putea ȋmbunătăţi existenţa propie şi a altora dar intenţiile sunt de cele mai multe ori simple răutăţi. Intenţia e rea şi discursul idealist, aici ȋi recunoşti: pentru că binele este doar unul dintre rele, si invers.

Despre confruntare: ȋn contraponderea reacţiilor etice mai adânci şi mai curate decât ȋn sud şi a pasiunilor ce supralicitează totul, olandezii au tendinţa de a suspenda ȋn ceilalţi persoana, arată cu delicii de căpiat că ceilalţi nu aparţin grupului, comunităţii, culturii, lor, dispreţ, răceală: stau aici ȋn faţa ta dar nu vreau să te văd, nu exişti, nu ai nici o valoare, nu eşti om, ȋţi ordon, ȋţi râd. Este de altfel o reacţie pe care ei o induc şi o educă unii cu alţii şi numai ȋn manifestările ei laterale o confruntare naţională, etnică sau de altă natură. Indivizii se călesc reciproc, urmele unor confruntări de injurii bunăoară le găseşti şi ȋn vechile poveşti germane. Oamenii de afaceri sufără astfel şi adolescenţii care se pregătesc ȋn mintea lor pentru marele succes cum te pregăteşti pentru crimă. Este un deces al simpatiei ȋn multe din situaţiile tensionate aparent fără motiv, ȋn sud nu e curentă această formă de dispreţ, mai degrabă urâm sincer decât să camuflăm ceva. Urâm dacă ni se oferă ocazia pentru că nu suntem acolo vinovaţi de nimic – de ce-am fi – ceea ce nu e cazul olandezilor, care au fost nişte virtuoşi ȋn toate sensurile. Mulţi dintre străini confundă această reacţie cu aroganţa dar e ceva mai mult. Ȋn mod esenţial este cruzime şi provine din fondul german după care este la scară şi reacţie de apărare a unei culturi mici, delicate, ȋmpotriva unor indivizi care nu pricep nimic şi care o calcă ȋn picioare. Olanda dispare văzând cu ochii. Limbajul corpului duce mai departe răfuiala: olandezii sunt brutali ȋn sensul ȋn care ȋţi depăşesc zona vitală când ȋţi vorbesc, când trec pe lângă tine, e un război pe care mii de persoane ţi-l declară tacit, aproape irepresibil, oriunde, spaţiul care ȋn mod firesc te ȋnconjoară şi se defineşte organic, animalic ca aparţinându-ţi este călcat ȋn picioare, eşti târât şi agresat pentru că olandezii acceptă mai uşor unii de la alţii o astfel de beligeranţă. Nu o consideră, nu reuşesc să formuleze un argument definitv ȋn faţa acestei forme de agresiune socială, nu ştiu despre ea. Dacă ai muta populaţia Olandei ȋn Japonia ȋmi ȋnchipui că japonezii i-ar ucide spontan pe olandezi crezând că aceştia le-au declarat război. Brutalitatea este aici cum este eleganţa la englezi, formatoare, sau politeţea la orientali. Nu rezişti dacă nu devii şi tu brutal, laolaltă cu mâinile, picioarele, cuvintele din care ceilalţi ameninţă de fiecare dată să te cumpere şi sugrume. Minoritatea marocană e un exemplu tipic de reacţie adversă la brutalitate. Chiar şi prietenii mei buni sunt la fel, reacţionează către mine arătându-şi, cred ei astfel, simpatia!

Ȋn confesiune olandezii compensează toate urmele de sadism de care dau dovadă ȋn alte părţi: povestea olandezului despre sine, cu sine, despre persoana lui, este culmea rafinamentului mazochist: nu se scuză, nu ȋncearcă să medieze concluziile dar oferă direct, nesperat, un fir narativ grotesc, pur, al intenţiei şi absurdului propiu; aşa cum găseşte ȋn ceilalţi de fiecare dată o notă critică, o ridică tot astfel şi ȋn cazul său şi se măcelăreşte ȋn fiecare poveste cu plăcerea spumoasă a descreieratului. Olandezii de fapt ȋţi dau astfel un argument de gândit, ei nu ajung niciodată la concluzii, ȋţi dau carnea desfăcută a problemei, tragedia ȋn ce are ea mai simplu şi mai grotesc. Ȋţi dau persoana lor să judeci ce vrei şi să gândeşti ce vrei despre ei ȋnşişi. Generozitatea olandezului e pe această cale fabuloasă, de la sentimentele religioase până la febra sexului, dar nu se oferă prin vasele comunicante ale sufletului, le dau direct, să faci tu din ele suflet, dacă ştii, dacă te pricepi. Olandezii, foarte mulţi dintre ei, ştiu să vorbească despre sine. Chiar şi copiii ştiu să ȋţi spună ce simt, ce văd, ce vor, chiar şi copiii ȋn ţara asta ciudată, sunt mai clari decât tine…

Strategiile exilului sunt infinite, nici una ȋnsă nu ştiu să fi ȋncercat să dejoace exilul, să-l anuleze, integrarea ocoleşte de fapt această ȋntrebare. Exilul e o convenţie, teatru. Te aşezi cumva ȋn afara spectacolului şi jocul actorilor ȋţi scapă, ei se adresează unei realităţi contradictorii pe care tu nu o sesizezi, ȋţi rămâne doar să o ȋnchipui, tot ce vezi e jocul aparent fără sens al unui grup de oameni puşi să creadă ceva dar fără să dispară total ȋn ceea ce cred căci ei rămân ȋn mod tragic şi deliberat cu tine. Este posibilă spargerea convenţiei, iată ȋntrebarea despre exil. Convenţia ar putea fi enunţată prin câteva lucruri simple, ȋnţelegându-le te poţi alătura jocului, situarea individului este ȋn acest sens o continuă ieşire din exil, de la naştere până la moarte, dar nu ȋn sensul ȋn-convenţionalizării – a prinde legile care ȋţi scapă din jocul celorlalţi şi a le juca tu ȋnsuţi – ci de-convenţionalizării, a ȋi scoate pe ei din legile jocului. Ȋncepi să ȋnţelegi când convenţia ȋţi devine exterioară, când ceialalţi o calculează la fel ca şi tine, când devine calcul. Când diferenţele sunt structurale, ele trebuiesc mai ȋntâi pronunţate, ȋn cazul latinilor bunăoară, să te stabileşti ȋn Italia ȋţi trebuie sufleteşte vreo două săptămâni, cu ȋnvăţarea limbii cu tot. Dacă ai ajuns printre nemţi, ȋţi desfaci bagajele toată viaţa şi tot mai scoţi din valize.

Sunt râuri pe care ȋnsă sufletul nu le trece fără să crape, ȋn cazul olandezilor a apărut chiar o categorie socială numită Undutchables, inaugurată de cartea lui Colin White şi Laurie Boucke (1989), cei care nu ȋi pricep pe olandezi, nu le pot ȋnvăţa limba, nu ȋnţeleg nimic din ce se petrece ȋn Portocalia. Şi umblă prin ea. E o rupere de sensibilitate cum poate mai avem ȋn cazul evreilor, sensul aducerii ȋmpreună ȋn aceste cazuri extreme e cu atât mai important, dar nu prin multiculturalitatea şi poznele metafizice ale Brusselului ci prin descrierea porţilor, prin enunţarea convenţiilor dintre diferitele teatre naţionale. Prin a da punctele de torsiune, a desena ȋncheieturile din trupul larg al omenirii. Oamenii trebuie să vadă unii ȋn alţii, nu să devină unii şi alţii. Omul, chiar şi ȋn această dimensiune a sa, e dat să crească, larg, nu să se ghemuiască multicultural ȋntr-o sferă opacă, inutilă, inoperantă, “totală”. Specificitatea sa e orizontul său, nu ceilalţi. Frontierele dintre popoare şi poate chiar dintre religii sunt astfel de treceri ȋn care convenţiile nu sunt puse, stabilite, eliberate, nu pot fi răsturnate pentru că trecerea nu e dată, nu e vad. O nouă geografie spirituală ar trebui să poată formula aceste răsturnări de convenţii, trecerea dintr-un teritoriu ȋn altul, oricât ar fi de completă, de necesară, de evidentă, trebuie să surprindă ȋn mod necesar momentul de răsturnare a convenţiei, când individul acceptă că trecerea este o operaţie de retină. Dacă am şti bunăoară vadul spiritual dintre americani şi arabi, nici geografia resurselor n-ar mai putea declanşa şi ȋntreţine un conflict. Oamenii s-ar privi ȋn oglidă şi s-ar ȋnduioşa.