Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Nopţile de toamnă ȋn Amsterdam sunt umede şi calde, numai bune de scris un roman pe care să nu-l termini niciodată. Petrec chiar ȋn gura târgului, ȋntr-o lojă de hotel pe Leidseplein, pleznit de norocul de a nu trebui să-mi răscumpăr traiul decât cu inventarul minim al câtorva gesturi zilnice – de aritmetică simplă -, după care mă ȋntorc ȋn cartierul meu african, din periferie, unde mă ȋmbrac ȋn halatul de casă roşu, moale, trimis de mama şi ȋmi continui documentările nesfârşite (sunt pe moment ȋmbâcsit de olandeza veche a jurnalelor de navigaţie din secolul al XVII-lea). Ȋn răstimpuri, ies pe balcon să savurez un tutun care miroase ca toate pădurile, dintr-o pipă turcească, un cap de satir din spumă de mare, alteori primesc câte un telefon: un prieten român, restaurator de piane – singurul din Olanda -, mă invită la Köln să jucăm fotbal ȋmpotriva românilor din Germania. Nu plec nicăieri. De ce? O să aducă unul palinka, altul o să facă mici… Pentru că trebuie să-i citesc urgent pe Goma, Adameşteanu, Ţepeneag, Eugen Barbu, restanţele din Cărtărescu, să văd ce-o mai fi degustat Pleşu prin cancelarii, să măsor exact tonul şi alibiurile Blandianei. Citesc din nou româneşte şi ȋmi revine tonusul bucureştean din anii ȋn care mă sechestrasem prin mansarde, ȋi ocolisem pe autorii români şi chinurile lor, asigurat că tot ce se scria rata subiectul. Dar ce-or mai face românii?

Răvăşesc netul, ziare, downloadez cărţi, urmăresc câteva voci mai profilate şi, la capătul câtorva zile, săptămâni, rămân cu un timp subţiat, un moment românesc redus la tematica infantilă propusă de politic, cum articulările intelectualilor români – pe sărite, spicuite – nu ar fi decât un ecou filtrat al unor calcule de cabinet brusseliene, treizeci de voci lămurind două lucruri – şi câteva orgolii frânte, trei ruşini şi un protest imberb. Apoi câteva exerciţii de normalitate, simulări de ambient răcoros ȋn pragul unei Europe ȋn extaz perpetuu, o Europă care pretinde prea puţin reluări, ȋnceputuri, ci cade ca o concluzie, ca o haltă finală şi vom mai vedea. M-am mirat – ȋn marginea unor tomuri de o şi mai acută inactualitate – cum presa serioasă nu reuşeşte să se plaseze ȋn perspectiva mai largă a subiectelor care vin din evenimentele majore ale românilor, ratează comentariul de substanţă, acela care deschide şi fundamentează conştiinţa, căci nu faptul divers – ce ar vui craterul canalului Dunăre-Marea Neagră – şi gimnastica normalităţii ne va crea muşchiul european, căci, ȋmi spuneam de acum fără urgenţe – eram departe -, dar dacă eu fugisem, ei cum de au rămas?! – cât sentimentul decis că venim de undeva cu toate concluziile.

Riscul acestei omisiuni este unul simplificat de raporturile de forţă europene, ȋn care se decid acum diferenţele, căci Europa nu este numai aceea a favorizaţilor, de la orice nivel de sărăcie ar veni ei, cât şi a grupurilor defavorizate, şi porţionarea care se produce acum ȋn cancelarii ne mută de pe o masă pe alta, chiar aşa mânjiţi cu frişcă şi glazuraţi cum ne credem. Rezistenţa – atât am priceput şi eu din aroganţa olandezilor! – este dată de un nucleu lucid de politicieni şi bancheri care arhitecturează şi ajustează legile şi discursul astfel ȋncât pasenţele lupilor Europei să nu iasă ȋn chiar toate cazurile vizate. Deschiderea pe care o operează Europa se poate coace subit ȋn rană sângerândă, ȋn cazul ȋn care vom intra ȋn cuşca cu fiare fără loialitatea faţă de noi ȋnşine.

Vina are două vârste, cea mare, din nou vină, pornită din piteştizarea, din târgul conştiinţelor, din exerciţiul supravieţuirii ȋn dictatura care a contaminat totul şi pe toţi, chiar şi pe acei diafani care nu au făcut altceva decât să regurgiteze vitaminele frondei şi… fatal… să nu le mai secrete până ȋntr-un sfârşit. Cei maturi, chiar scoşi de după uşă, fără să fi turnat ori ţipat, au de dus o luptă care nu mai e a noastră, nici a timpului acesta, e scursă ȋn trecut şi participarea lor la ispitele momentului nu e decât turistică, aşa cum ai vizita un ideal ferindu-te de a-l inoportuna, de a ţipa ȋn cameră cu el. Am ȋnţeles abia de curând tăcerile obstinate ale unor români, siluetele lor fugare, privirile incolore, frugalitatea ȋntâlnirilor, chiar fără procesul comunismului, acest proces se desfăşoară ȋn recul ȋn fiecare dintre cei trecuţi de 40-45 de ani acum. Generaţia mai tânără pare a inventa un spaţiu public – a-l reinventa – şi a-l parcela cu coada ochiului, uitând că acest domeniu e efemer şi vulnerabil, că va fi spulberat de respiraţiile mai largi, de planurile mai dese ori de zurgălăii mai acordaţi ai mireselor europene, gata de paradă, cu barcagii, sufleori şi măscări vechi. Apoi, această generaţie nu a avut timpul să răstoarne ȋn ea tectonica marilor subiecte româneşti şi nu ştie nici timbrul grav, subtil, al vocilor care ȋi duc ȋn adâncuri pe români.

Ne consumăm ȋntr-o tematică mai rarefiată decât relaşul burghezilor veşnici de pe Amstel şi ratăm un interval ȋn care ar fi trebuit să revitalizăm instinctele bune, aşa cum nemţii au refăcut Dresda, cu pozele ȋn faţă. Ȋngrozitor e că ar fi trebuit să facem o critică a fenomenelor istorice, toate deodată, un secol şi ceva, ȋn câţiva ani ȋn care numai de citit nu ne-a dat mâna: ia uite ce e afară! Multe dintre lucrurile bune au rămas ȋnnodate ȋntre războaie, bunaoară, căci cine s-ar mai apuca să redefinească naţionalismul – lasă că nici nemţii nu mai pot pronunţa acest cuvânt şi fac Mercedes. Ori facem o critică a comunismului pentru că aşa ni se cere de la Bruxelles şi ȋl punem ȋn fruntea bucatelor pe Tismăneanu, care, am citit azi-dimineaţă, născoceşte el ceva şi tot salvează leninismul.

Ne va surprinde o problematică mai gravă chiar ȋn momentul nunţii intelectualilor noştri cu salariile, bursele, agapele, aşa cum ȋn America nimeni nu mai critică sistemul – conformism de-a dreptul est-european! Adică, atacul care e dus ȋmpotriva clasei de mijloc, erodarea sistemului de asistenţă socială, dublarea costurilor de sănătate şi creşterea ireală a chiriilor, diminuarea (privatizarea) pensiilor – you are on your own! -, dispariţia vacanţelor. Dar să inventăm ȋntâi vacanţa, ar spune cineva. Un gând de pe urmă ne va indica ȋn culisele acestor reformulări de promisiune câteva contracte – puse pe birou cu urme de ruj european -, câteva gesturi care, lipsite de dozaj, undeva sus, va coborȋ sub un nivel oarecare – de suportabilitate – tocmai porţia de oxigen a normalităţii pe care o pricepem acum din gimnastica intelectualilor noştri avizi de confort, ceartă… vin fiert… Nu ştim şi nu ne spune nimeni că trebuie făcut totul din toate fibrele ca să reuşeşti ȋn noua lume, Europa. Eu? Eu am fugit şi am avut noroc… A, se poate şi aşa.