Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Amsterdam. Abandon. Mă ȋntorceam deci spre casă uimit de amintirile care se deschiseseră sub influenţa canabisului; citisem ca THC-ul actionează pozitiv ȋn cazul traumelor şi se cunoaşte că unul dintre efectele acestor ruperi interioare este deghizarea memoriei care nu mai răspunde ȋn faţa stimulilor complecşi. Nu ȋmi mai aminteam multe din evenimentele unor perioade vechi ȋn felul ȋn care pierzi nu ȋntâmplarea – de care nici nu ai prea mare nevoie – dar ȋţi lipseşte sensibilitatea acelor momente, a acelor oameni, feţele lor, respiraţia. Ȋn felul ăsta anatomia mea e ȋntotdeauna recentă, lipsită de organicul creşterii, sunt aruncat ȋn lume cu fiecare perioadă, mai lipsit de orientări şi de această dată cu totul departe de casă, absurd. M-am obişnuit cu mine şi am ȋncercat uneori să mi-o iau ȋnainte, să continui grăbit sub povara oricăror bolovani de uitare.

Câteva zile am fost cu totul uimit de festivitatea memoriei fiind surprins de actualizări atât de depărtate ȋn timp, aparent lipsite cu totul de semnificaţie şi totuşi atât de imediate, sub stimuli diverşi, lipsiţi de profil, ȋncât mi-am dat seama că se petrece cu adevărat ceva. Avalanşa de amintiri continuă şi acum şi nu o pot nicicum opri, dacă ȋnchid ochii ea se prinde de mirosuri şi mă trage ȋn cele mai rătăcite şi mai fugare cute de timp. Am reuşit chiar unele din acele reverii olfactive ȋn care mirosul creează obiecte, reconstruieşte amintiri aşa cum văzul o face, chiar mai pregnant şi aş spune cu un simţ al particularului cu mult mai precizat decât vederea. Ȋn unele parfumuri stau poveşti ca şi ȋn cărţi dar a ajuns departe de noi posibilitatea de a ne relaxa şi a ne deschide acestor odoruri. Sophia Loren ne spunea ȋn interview că ȋn mirosuri mai sunt ȋncă ȋntregi amintirile ei, toţi amanţii…

După un astfel de moment am ajuns să invidiez câinii… ei sunt părtaşii unor fericiri cărora nouă ne ramân straine, cum pot să prindă urme şi persone ȋndepărtate după mirosuri şi ei au doar acest simţ căci pielea le e ascunsă ȋn păr. Le lipseşte simţul tactil dar adăpostiţi ȋn olfactiv ei pot rămâne liniştiţi ȋn ȋntuneric. Dacă ceva le deranjează reveria au dinţii cu care sparg, crapă totul pentru a se deda ȋncă o dată fantomelor olfactive… şi multe din mirosuri ni se par insuportabile sub intoxicatiile de feromoni care le produc până când ameţiţi de marihuana să prindem peisajul montan ori floarea cu ghimpi care pluteşte ȋn el… căci şi descompunerea e o floare amară care ȋnfloreşte tremurând de glucoza şi acizi ca şi cel mai banal dintre roze. Mirosul ȋn lumea animală e simţul frontierei.

Citind o carte despre reţete de parfumuri – ȋndeletnicire care mi-a atras atenţia că poţi distila orice obiect şi chiar o persoană – am descoperit că există o substanţă urât mirositoare, secreţia unei glande care e strecurată ȋn cele mai scumpe dintre parfumuri pentru ca ele să devină mai puternice şi să dăinuie mai mult… Poate că etica olfactivă e cea mai ȋngustă şi mai categorică dintre punctele noastre de vedere şi am putut-o observa pe Brigitte cum se apropie de mine pe stradă uneori, de faţă cu lumea, adulmecându-mă ca o pisică, eu crezusem că se gudură nevinovat…

Aceste urme de memorie se suprapun acum peste lucrurile şi locurile Amsterdamului, ca un loc care se schimbă cu altul, cu cel de acasă. Este un teritoriu care se schimbă ȋn străfunduri fără ca amplasamentul sau geografia sa remarce ceva, o glaciaţie a simţirii… Surpriza de a descoperi bunaoară imaginea unui ceas fără curea pe care l-am purtat ȋn urmă cu peste douăzeci de ani doar câteva zile ȋn buzunar – mi-l dăduse bunica mea -, pentru ca mai apoi să-l pierd, acest capilar rătăcit ȋn silueta anodină a acelor zile ȋmi pare o bijuterie pe care o ridic condamnându-mă că nu am pasiunea ȋntreagă a acestor arheologii.

Sunt ȋnsă lucruri de care nu-şi mai poate nimeni aminti şi de aceea trebuie să o fac eu. Cana de faianţă din care furam câte o linguriţă de zahăr… Mirosul acela rânced şi zahărul pietrificat de margini. Deconcertant e ritmul acestor memorii violente căci ele se actualizează cumva ca ȋn cazul demenţei ȋn felul ȋn care amintirile prezente dispar pentru ca unele vechi şi foarte vechi să le ia locul dar ele se aşează ȋn timp ȋn mod cuminte, ȋnvie parcă.

Ȋn câteva săptămâni am realizat că gândirea mea nu mai urmează comenzile pe care le dădeam, ȋntrebările deci, se dedă unor delicii pe care i le interzisesem, anume acelor reverii bolnăvicioase, lipsite de rezultat. Gândirea ar fi fost ceva ce prinde obiectul, ȋl sfârtecă dar acum lăsam liber firul asociaţiilor şi creierul pare mai productiv ȋn postura sa emanativă decât ȋn aceea ȋn care e pus să meargă pe sârmă. Ȋn fond el e ȋntotdeauna mai deştept decât noi.

Am sperat să pot trece de o barieră dincolo de care mă deprinsesem să trăiesc departe de mine şi de toate bucuriile mele de parcă aş fi fost alungat din mine căci, şi acesta e paradoxul ȋntregii situaţii, pentru mai multi ani nu mă puteam gândi la mine ȋn penuria memoriei personale decât ȋn felul ȋn care ȋmi aminteam. Dar asta face parte din acele cercuri ale memoriei ȋn care mai mult sau mai puţin cu toţii suntem ȋncurcaţi.

Convins că drumul găsit ducea undeva şi oarecum distrat că pot sonda fără efort şi erudiţie – la care am sperat vreme de şase-şapte ani şi care m-a modificat -, am cumpărat ȋntr-unul din acele smartshop-uri amsterdameze o iarbă care ȋţi promitea vise intense, colorate, continui. Mi-am amintit de acea fată frumoasă cu pielea vânătă şi ochii verzi care dormea câte douăsprezece ore pe zi şi care visa continuu, fantastic. Fata fântână lângă care am părut un cerşetor de fantasme. Planta avea o etichetă care te trimitea ȋn Mexic dar denumirea ei ştiinţifică mă făcea să cred că ar fi din Romania: “Calea Zacatechichi”.

Am o convorbire telefonică cu un prieten din Bucureşti, un avocat specializat ȋn infracţiuni şi fiindcă mi-l aminteam un tip de fineţe mă risc să-i relatez experienţele mele; convorbirea ia tonuri colorate, agresive, individul mă acuză că am plecat degeaba ori numai pentru a deveni un junkey ȋn Amsterdam. Ȋi ȋnchid telefonul oripilat de avântul etic al românilor şi ronţăind concluzia că dictatura nu a fost ceauşistă decât ȋn zona eterată a palatului, ȋn rest a fost generată de astfel de epidemii adjectivale. Faptul că mor sau mă distrug mă priveşte, un prieten adevărat ar trebuie să se bucure şi de asta, să mă ȋnsoţească…

Doar acest “chichi” pare străin – deşi poate fi o greşeală de tipar dar românii răspund şi acum ȋn răspăr, câteodată, când fac ceva fără vreun motiv: de chichi. Aşa am băut-o si eu. Primul vis a fost cu adevărat ermetic, o profesoară de matematică ȋmi argumentează că şi geometria e “frumoasă” şi intră ȋn clasă cu mine pentru a-mi da mai multe pagini cu picturi care au elemente geometrice evidente. Valuri care se ridică ȋn mod ordonat ȋn sus, peisaje peste care plutesc cuburi şi hexagoane etc. Profesoara de română o zoreşte. Cea de matematică răspunde că numai pentru a mă ajuta pe mine a intrat ȋn clasă. Iau picturile şi scriu o notă critică pe ele, nu ştiu ce. Ȋn cea de a doua noapte un artist, cred că era un actor, ȋmi cerea zece mii de euro, s-a rugat de mine ȋndelung şi m-am trezit recapitulându-i evidenta iresponsabilitate.

Ȋn Amsterdam nu poţi să te opreşti la iarba viselor, ar fi păcat. Străzile strâmbe, vechi ale oraşului, de lângă Oude Kerk – ȋn a cărei pardoseală de piatră am descoperit şi numele Saskiei Rembrandt -, se adună de pe micile canale unde câteva sute, poate mii de prostituate stau la fereastră şi-ţi fac cu mâna insistent, spre Warmoesstraat care e construită ȋn totalitate ȋn secolul 17. Aşa că pereţii caselor sunt şui, par a se prăbuşi ȋn stradă şi de aceea, din loc ȋn loc, câte o faţadă ȋn scări olandeză, roşie, atârnă de butuci groşi de stejar, smoliţi. Este strada lui Vondel, poetul Amsterdamului. Singurul erou lexical al literaturii universale care a reuşit să scoată un lucru aproape grecesc din cuvintele piraţilor şi care nu ȋl mai poate astăzi nimeni ȋnţelege bine. Căci piraţii s-au dus cu limba după ei.

Tot acolo se deschid prin pereţi drogherii largi, luminoase, ca nişte galerii de artă ȋn care stau expuse soiurile de canabis, ierburi amazoniene cu efecte stranii, ciuperci halucinogene, Iarba Şamanului, saci de buruieni pentru a-ţi fabrica absint, Wild Letuce care te surpă ȋn tine cu graba şi confortul opiului ori Calamus căruia trebuie să-i mesteci rădăcinile amare până când simţi cum ȋţi cresc aripi. Mici muzee, ca acela al râşnitelor de cafea ce e deschis câte două ore pe săptămână dar şi un coridor larg, plin de carţi ezoterice, Sutre, cărţi de Tarot, medalioane, arome orientale şi-n spatele căruia sunt câteva mese la care poţi adăsta pentru o ceaşca de ceai aromat, britanic, Constant Comment.

Am cumpărat de astă dată cinsprezece grame de Psilocybe Tampanensis numită şi Piatra Filozofală. Toate ciupercile din această varietate atroce de trufe se trag dintr-o unică, minusculă plantă descoperită ȋn Florida de Steven Pollock, nu s-au mai găsit ȋn stare sălbatică nicăieri. E o ciupercă neobişnuită care creşte ca nişte ghemuri pământii, roşietice şi denumirea ei m-a distrat. Ce uşor ar fi.

Ajuns acasă am mestecat meticulos jumătate din acele ghemuri care ȋmi strepezeau dinţii şi am aşteptat spiritele dar după o oră n-a venit nimeni aşa că am mai luat şi cealaltă jumătate, contraindicată de personajul somnambul care mi le vânduse. I-am cerut să mă asigure doar că nu voi sări pe geam şi el a râs spunând că pentru asta trebuie să iau alte droguri. Nu ştiam cât de reale pot fi viziunile pe care ţi le trezeşte ciuperca şi pentru un timp am privit prin cameră sperând să văd ceva nou, vreun obiect bunaoară care nu ar fi fost pus de către mine acolo.

Starea euforică, asemănătoare canabisului s-a intensificat după o perioadă, m-am aruncat ȋn pat, ghemuit, cu pix şi hârtie la ȋndemână. Am reuşit să-l mai sun pe Edy, un român care s-a stabilit aici după douăzeci şi cinci de ani pe care i-a petrecut ȋn Los Angeles. N-am reuşit să-i spun nimic pentru că el cedează ȋntotdeauna rugăminţilor copiilor săi, foarte mici, care vor şi ei să vorbească la telefon şi care ȋncep ȋntotdeauna convorbirea ȋn singura limbă pe care ei o cunosc, portugheza: “Ola!” dar de fiecare dată eu nu ştiu portugheza. După care am ȋnchis ochii.

Aveam o senzaţie de zbor care trece ȋn viteză pe lângă nişte piscuri de munte, apoi am văzut din spate un şarpe negru, imens, pe care l-am luat drept o sculptură dar el s-a ȋntors ȋntr-o mişcare violentă, s-a lăsat un pic pe spate şi a deschis gura ca ȋntr-un strigăt de război dar nu s-a auzit nimic. Se pornise doar un vânt violent care izbucnea din spatele meu, imaginile erau la o scară atât de mare că nu puteam concepe să pot percepe alte obiecte, acestea dispăruseră ȋntr-o dimensiune inferioară. Ȋn timp ce şarpele făcuse acea mişcare de luptă am bănuit ȋn umbrele din spate lui o armată de personaje pe care nu le distingeam ȋn nici un fel, nu-mi era ȋnsă frică, şarpele nu părea să mă atace pe mine, părea cu totul absorbit ȋn el ȋnsuşi, neştiutor că ȋl puteam privi ori poate indiferent.

Imaginile s-au succedat cu repeziciune şi m-am oprit deodată ȋn faţa unui ochi imens, globular din irisul căruia ieşea o limbă mare de foc. Mai multe episoade s-au petrecut fără să le pot ȋnregistra deşi eram cu totul lucid ȋn faţa acestor apariţii, mă puteam ȋntreba ce puteau ele fi şi am recunoscut şarpele imediat ca şarpele lui Nietzsche. Ştiam că mă aflam ȋn lumea mitică şi ȋncercam asociaţii care să interpreteze ceea ce se ȋntâmplă. Aşa am pronunţat ȋn faţa ochiului: ochiul lui Platon! Ȋmi părea că ar fi acel ochi pe care anticii ȋl credeau că emite raze pentru ca ȋntoarse ȋn ochi să creeze imaginea. Notez acest comentar al meu tocmai pentru a justifica surprinzatorul unei alte interpretări care mi se pare mai apropiată de acele imagini şi să pot astfel stabili că sugestia, dacă a existat una la un nivel “interpretat”, a fost alta decât o explicaţie pe care sunt tentat s-o formulez acum.

Treptat, starea senină s-a transformat ȋntr-o intensă senzaţie de fericire, extatică… ȋn acele clipe pe care am ȋncercat ȋntr-un fel să le prelungesc am plutit ȋn spaţiu, o ȋntindere infinită, fără vreun sprijin şi fără direcţie, eram ȋnconjurat de miriade de corpusculi multicolori, unii cu ȋnfăţişare organică, ca de meduză, altele ȋn culori aprinse, cu lumini interioare care vibrau, fosforescente. Senzaţia aceea de beatitudine e imposibil de exprimat, trebuie să spun că trăiam deliciul acelei imersiuni şi uneori priveam cu curiozitate la corpusculii care treceau pe lângă mine, mă puteam uşor roti ȋn acel mediu, ele păreau a nu avea vreun organ de simţ ori respiraţie dar le intuiam ȋn mod distinct conştiente şi mai ştiam că simţeau şi ele acea plutire extatică. Eram ȋn Paradis. Mai mult, eram eu ȋnsuşi Paradisul căci ȋn afara mea nu se mai petrecea nimic.

După care am privit ȋn jos şi am văzut Pământul, oameni, mai ȋntâi a apărut cineva neutru, ca o siluetă gri pe care am fixat-o cu privirea şi am descărnat-o. Rămăsese doar un schelet care continua să meargă, ȋnnainta spre mine fără ca distanţele să se schimbe, rămânea cumva atârnat ȋn privire şi m-am ȋntrebat mai departe despre el, despre ceea ce ȋl susţinea. Ȋntrebarea a continuat să descompună silueta, capul său a zburat spre mine şi l-am putut privi cum se descărnează ȋncă o dată şi-mi rămâne ȋn faţă precum acele maxilare de cai pe jumătate scufundate ȋn praf.

Am putut ȋnsă vedea cum ȋnăuntrul capului apare ceva ca un pustul fosforescent ȋn radiaţia căreia persoana cunoştea şi se mira, era fascinată de tot ce e ȋn jur, un fel de cunoaştere şi o stare care nu-i putea ajunge ȋn cuvinte, se păstra ȋn spatele conştiinţei, era ca un impuls vital prin care omul cântarea minunea din jurul său; el ȋnsuşi era ȋntr-o stare extatică, acolo ȋn adâncuri, unde reuşisem să-l descopăr pentru ȋncă o dată. Meditam la faptul că este foarte posibil ca furat de accidentele vieţii lui obişnuite să nu ştie ce se petrece acolo ȋn adâncuri cu el ȋnsuşi, putea trece indiferent pe lângă acest fapt fundamental din sine, şi totuşi acest spectacol se petrecea ȋn mod mirific, era miezul fiinţei lui.

Am avut senzaţia că registrele se schimbă, că tot ceea ce văd e cunoaştere nemijlocită, că pot deasemenea controla ȋntr-un fel viziunea ori măcar că o pot conduce ca o curiozitate care ȋşi alege un obiect şi dintr-o dată explicaţia ȋntreagă a acelui fenomen apărea ȋn chipul definitiv al unei imagini. Totul era ȋnţelegere, cunoaştere care se impune cu cele mai adânci resurse de evidenţă, mi-au trebuit dealtfel câteva zile să ȋnţeleg că nu toţi oamenii au aceleaşi imagini, aceleaşi ȋnţelegeri ca mine. Era adevărul aşa cum numai unic, absolut ȋţi poate apărea… dar şi acestea or fi mai multe.

După care am văzut o mulţime răsfirată de oameni cu toţii dedaţi acelui deliciu al fascinaţiei şi stării extatice, cunoscătoare, privind cu ochii mari deschişi la tot ceea ce se petrece ȋn jurul lor. Dar acele lucruri nu aveau ȋn absolut nici o consecinţă, erau un spectacol pur, violent, mirific. Imaginea aceasta mi-a revenit cu intensitate după câteva ore când am ieşit ȋn oraş şi se ȋntâmpla tot pe Warmoesstraat. Erau doar câtiva turişti care priveau miraţi reclame, vitrine, clădiri, la ceea ce se petrece ȋn jurul lor petrecându-se ȋncet pe stradă, ȋn noapte I-am putut imediat reduce la acea capacitate mirifică a lor, a fiecăruia, prin care se puteau bucura infinit de fiecare lucru dar lucrurile ȋnsele se descompuneau ȋn privire cum a-i fi stors din ele substanţa.

La rândul meu eram cu totul solidar cu această capacitate a fiecăruia, simţeam de datoria mea de a o proteja, căci ȋn clepsidra ei se consuma misterul cutremurător al existentei, trebuia să cultiv această armonie căci ȋi puteam deasemea vedea pe câte unii cu totul neştiutori la ceea ce se petrece cu ei ȋnşişi, plutind cumva ȋn spaţiul interior, zăvorâţi.

Ȋn vedenia mea centrele acestor oameni ȋmi apăreau similare, părtaşe la aceeaşi formă de fericire şi am ȋncercat să unesc aceste centre şi mi-a apărut dintr-o dată posibitatea aceasta, cu toţii am fost uniţi ȋntr-o singură substanţă care devanise ea ȋnsăşi ceva autonom, ca o fiinţă deosebită, creată Poate că un zeu care ne pătrundea şi susţinea, aşa răspândit cum se afla el, era o singură substanţă care gravitează multiplu ȋntr-un spaţiu imens ȋn care lucrurile şi ele disparuseră, se păstrase doar această stare de beatitudine ştiutoare, ca o sete care de fapt nu mai avea nevoie de lume aşa cum era ea, fragmentată, precizată ci contempla nedefinit o creaţie ca un dar fericit, omniprezent, spectacol.

Aş fi susţinut această stare ȋn oricare colţ aş fi ȋntâlnit-o, devenise ȋnsăşi raţiunea mea de a fi, chiar şi ȋn cele mai mici fiinţe şi ȋn acest moment mi-am amintit de călugării budişti cu evantaiele, măturand calea pentru a nu călca pe o fiinţă vie, nu-mi venea să cred că această stare putea fi reprodusă indefinit, că puteai de fapt trăi cu totul ȋn această teribilă compasiune pentru orice fiinţă vie căci fiecare bucată de viaţă era formată din acest proces mirific, iniţial.

Şi m-am ȋntrebat tot acum dacă accentele simţirii mele nu au atins demenţa căci ȋmi ȋnchipuiam cum ȋn coaja expresiilor unor demenţi trăieşte câte un astfel de gând absolut, o astfel de simţire care se radicalizează, care pune stăpânire pe ei strâmbându-le gâtul şi gura, cu mâinile făcute gheare, clătinându-se pe scaune de sanatoriu. M-am ȋntrebat tot atunci cum arăt şi m-am văzut ȋn pat cu gâtul ridicat, cu buzele subţiate, ȋn pronunţarea unui cuvânt mut, cu un surâs fără obiect şi am ȋnţeles starea mea actuală ca trecătoare.

Mă umplusem de compasiune pentru ȋntreaga viaţă după care m-am ȋntrebat despre mine şi am putut vedea ȋn jurul unui munte persoana mea ca ȋntr-un spectru albastru, se lupta ani la rând, urmărea câte o urmă, câte un semn care aprărea vag ȋn coaja clipelor, câte o vorbă, fără să fi ştiut vreodată că ar fi trebuit să ajung chiar aici, fără măcar această speranţă deşi nimic altceva nu putea fi căutat decât aceea de a şti lucrurile pe care le aflasem acum… M-am mirat despre mine cum am luat unele decizii aparent fără sens, doar dintr-un zvon adânc pe care am priceput să-l ascult, numai pentru a merge mai departe pe urma pe care o găsisem. Şi am ajuns la capăt. Unde nu mai contează dacă sunt mort sau viu.

După care am plecat iarăşi şi zborul acesta avea frânturi de imagini cosmice asa cum le cunoşteam din fotografii, mi-am putut indica simultan acestă interferenţă modernă şi mă ȋntrebam ȋn acelaşi timp cum aş fi interpretat, ce imagini ar fi ȋnsoţit miezul zborului ȋntr-o perioadă cu totul veche, când spaţiul n-ar fi avut structura pe care i-am dat-o noi acum, de vid şi puncte luminoase. A fost o ȋntrebare pe care mi-am pus-o ȋn acel moment şi acest comentar a probat pentru mine luciditatea cu care ȋnsoţeam aventura mea, atenţia şi curiozitatea acestui salt.

Pământul era ȋntr-adevăr o planetă al cărui contur ȋl puteam uneori vedea, alteori mă depărtam şi am simţit deodată ȋn depărtare câteva voci, câteva prezenţe masive pe care le numisem voci căci nu le puteam auzi, le simţeam numai, erau ȋnsă cu mult mai definite şi mai puternice decât persoanele pe care le văzusem anterior. Prezenţa lor tăcută, vibrantă, era atât de puternică şi de aceea ȋncercam să le precizez cum ţi-ai aşcuţi auzul dar nu era auz ceea ce ȋndreptam ȋntr-acolo, era mai degrabă simţul ȋnsuşi al acestui mediu eteric. Câteva fracţiuni de secundă a trebuit să mă concentrez astfel pentru a nu-mi pierde stabilitatea, era ceva care putea să se ȋndrepte spre mine şi să mă şteargă cu totul, simţeam ca ar fi un pericol ȋn a le asculta, poate că m-aş fi rupt ȋn bucăţi sub magnetismul acelor pronunţii.

Totdeodată eram deosebit de interesat de ceea ce se petrece acolo, mă gândeam că pierzându-mi echilibrul aş fi putut ceda unei astfel de voci şi aş fi putut-o astfel potenţa dar am renunţat imediat ce am cântărit ceea ce se petrece cu mine. Ce fel de prezenţe erau acelea, erau oameni, zei poate ori numai amintiri ale mele, am putut apropia una ca similară forţei pe care mama o degaja şi am ȋnţeles ȋntrucâtva astfel natura lor, le-am numit Mume, chiar aşa, goetheean. Apariţia acestor forţe a anulat cu totul o vagă senzaţie de singuratate. Nu eram singur acolo…

Ştiu că mi-am amintit acum – ȋmi puteam aminti aşa cum ȋntr-o stare normală de conştiinţă se ȋntâmplă pentru că viziunea nu se petrecea ȋn vis, acesta din urmă alterează eu-l şi-i descompune ambientul, ȋi impune unele situaţii pe care le trăieşti şi experienţa ȋnsăşi a viziunii e mise-en-scena unor scenarii abisale care ȋţi scapă, esti cumva obiectul unor intenţii pe când starea mea mă conserva propulsându-mă ȋntr-o altă dimensiune, intrasem treaz ȋn acel univers…

Semnificativă ȋmi pare diferenţa de calitate ȋntre imaginile de care ȋmi aminteam şi cele pe care le vedeam, primele erau revendicate de către conştiinţă şi se petreceau ȋn vagul schematic, izolat, desprins de substanţă aşa cum amintirile ne apar, cumva pictate pe nişte pânze fine, transparente, cum le-ai scoate fără context dintr-un sac ȋntunecat pe când celelalte imagini erau reale, vii, contondente, contextuate, doar că ivite de undeva din miezul lucrurilor şi descojite de precaritatea lor, mai intens lucruri, ȋntr-o anumită măsură, exprimându-ne eretic.

Apoi am văzut răspândită prin spaţiu lumea noastră, ȋmpărţită pe centre, provincii, ca nişte grupuri de oameni interesaţi, dedaţi unei fantasme comune, am putut imediat zări românii mei şi m-a impresionat ȋncă o dată prizonieratul lor atât amar de vreme, am ȋncercat să definesc şi plictiseala lor atroce, compulsivă. Praful acelor ani de dictatură făcuse ca această bucată de lume să fie victima unui cerc diavolesc de mâna a doua, cu totul periferic, m-am mirat cât de mică e insula noastră ȋn comparaţie cu ȋntreaga activitate umană şi noi eram siguri că totul se petrecea ȋntre acei pereţi ȋnguşti.

L-am zărit şi pe Ceauşescu cu frezura lui proletară, militantă, ca un diavol cu călcâiul ȋnflorat, cu totul neglijent, plictisit, dezabuzat… căci totul se putea răsfrânge la numai o clipire de luciditate ȋntr-o libertate absolută, ȋntr-un zbor, beatitudine care nu are nevoie de a asculta de nimic altceva, ȋşi este suficientă ȋnsăşi prin faptul că poate cunoaşte adevărul fără să-l comunice, argumenteze, chinuiască, ȋl putea chiar vedea. Ȋn felul acesta plimbându-mă după câteva ore prin oraş nu am putut privi clădirea ȋn stea, Oude Kerk, ce rămăsese undeva ȋn stânga cum mergeam prin cartierul chinezesc dinspre Nieuw Markt.

Biserica, cupola ei ȋntunecată ȋmi părea o instituţie care disciplinase şi falsificase acele frânturi de adevaruri ȋntrezărite şi de alţi oameni, simţeam doar pudoarea acestor pronunţii faţă de Saskia ce zăcea sub o lespede de piatră – ştiam că Dumnezeu nu era acolo, doar Saskia era. Devenise o piedică ȋnsăşi pe calea unei libertăţi depline căci clădirea se interpune ȋn mesajul divin ca o haltă strâmbă, caraghioasă, care repetă mecanic firimituri de fantasmă, acele fragmente iniţiale de inspiraţie care erau formal, schematic, fals reţinute şi predate, rău asamblate ȋn istorii diverse, oamenii nu găseau acele soluţii pentru care veniseră, rămâneau ȋn umbra ȋntrebărilor, printre coloane.

Fiecare venea cu speranţa neştirbită a cuvântului care ȋncepe din el ȋnsuşi dar acest cuvânt era pierdut la capătul vremilor pe străzile din Ierusalim, cine să-l fi adus de acolo cu bine, ȋntreg… ne ajungea ȋnsă doar prezenţa acelor formule, langă noi clădirea, şi nu ne mai ȋndreptam către ea, clădirea devenise o probă a unei viziuni care ne era necesară ca ceva care s-a ȋntamplat şi asta era deajuns. Biserica era de fapt mormântul unei vedenii, unul pe care ni-l pregătim unii altora, civilizându-ne nepermis.

Şi am ajuns undeva la Pol, am văzut pieile de animale vânate atârnate de tocul uşii, le vedeam atât de aproape că simţeam parcă vârfurile de păr trecându-mi peste obraz, o familie de laponi ȋşi desfăşura traiul zilnic undeva ȋn spatele meu, silueta bărbatului a intrat ȋn casă fără s-o pot ȋnsă privi frontal, un copil privea pe prispă pieile după care viziunea s-a suprapus cu ȋncă una din cărţile poştale pe care tocmai le adusesem cu mine din acel magazin tibetan, era un copil care privea nişte steaguri ȋnfăşurate de nişte beţe: “Ofering to the Mountain Spirits.” Am pronunţat ȋn mine: A!

Asta este semnificaţia acestei imagini şi nu m-a intrigat ȋn nici un fel că o priveam şi că se transformase de fapt ȋntr-o secvenţă filmică. Senzaţia de vecinătate, de prezenţă era atât de puternică ȋncât chiar şi centrul meu lucid cu care ȋncăpeam ceea ce se ȋntampla şi observam totul aproape ca pe o naraţiune ştia că eram acolo. După care mi-am amintit că aş fi putut astfel trăi alte vieţi şi ȋnţelegerea chiar – ȋnţelegere era totul, ca o substanţă, ca un lichid pe care puteai să-l plesteci pe limbă, omniprezent, intens – ȋnţelegerea propulsată de acel sentiment puternic de beatitudine, aş fi vrut să rămân centrul luminos al lui, să nu mă mai devoreze uitarea.

Cum se petecea această uitare subită ȋn care pluteai mai apoi pierzând accentul iradiaţiei tale – şi nu aş fi vrut să trăiesc din nou lumea aşa cum o cunoşteam rece. Când putem privi ȋn gol, neinteresaţi, câte un obiect la care raza privirii, lipsită de putere, nu mai poate ajunge ci rămâne ȋn suprafaţa lui, bătându-i cumva ȋncetişor la poartă dar nimeni nu-i deschide… – şi totuşi chiar şi ȋn acel moment lipsit de acuităţi noi suntem ȋn căutarea, ȋn speranţa unei astfel de stări.

N-aş mai fi căutat prin urmele lumii acea stare iniţială căci – şi acum imaginile m-au ajutat – totul e suferinţă, suferinţa de a trăi, de a merge, de a căuta, de a şti şi totuşi a continua să te zbaţi ȋn vâltorile lumii. Şi ȋmi puteam cu claritate ȋnchipui cum saltul acela ȋn tine putea fi şi un salt final, saltul ȋn moarte, care ar fi realizat cu totul diferenţa, când te vei preda cu totul fericit.

Apoi Amsterdamul, cum mă ȋntrebasem de multă vreme despre el, să-i aflu cheia, mă bucurasem de cum l-am văzut ȋn depărtare, ştiam că privirea mea ȋl va dezghioca, că voi şti altfel pe mai departe să-l locuiesc. Se desfăcea din acea plutire ca o platformă aruncată ȋn spaţiu, cumva ȋn afara planetei aşa cum câte un vârf de munte rupe văzduhul până dincolo de nori şi de aer, ȋn albastru. Acolo erau câteva străzi vechi, ziduri umede de cărămidă roşie, ca nişte degete răsfirate ori ca o coloană cu ramificaţii. Am asemănat acel desen cu una dintre liniile pe care le caligrafiasem prin acuarelele din Calderon, se vedeau ȋncă şi câteva prostituate pe la geamuri şi se ghiceau şi acele dughene din care o colonie de halucinaţi ȋşi trăiau extazele.

Amsterdamul devenise un port stelar către un altfel de ocean decât acela pe care plecaseră câteva corabii de piraţi să colonizeze câte un colţ de Americă, un ocean de astă dată pe verticală, către vis. Ȋn fiecare dintre noi, un ocean al extazelor şi al comprehensiunii cât şi al celor mai cumplite dintre rătăciri, poate. Era ca o descoperire secretă căci statutul de port al oraşului era astfel păstrat. Părea ca o confrerie tainică să fie conştientă de dăinuirea prestigiului vechiului loc căci dacă priveai ȋn jur, străzile se racordau simultan ȋn montura mai largă a cetăţii ca o piatră care nu strălucea decât pentru anumiţi oameni, el rămăsese fără ca mulţi dintre noi să ştim ȋnsăşi Centrul Lumii, Poarta. Şi dacă ȋncercam mai apoi să-l ȋnteleg din nou, străzile se ridicau iaraşi ȋn văzduh şi se arătau suspendate deasupra planetei.

Vedeam o populaţie pestriţă cum popula acele străzi, ȋi cunoşteam aproape căci ȋi văzusem de atâtea ori, doar ei ştiau secretul şi tentaţiile acelui port deschis, nectarul şi otrăvurile ce ȋmbibau pietrele acelea vechi, pline de mucegaiuri multicolore. Unii veneau periodic şi alţii rămâneau acolo căzuţi pe stradă pradă unor viziuni, simţind datoria de a merge mai departe, până la capăt. Ori viciind ȋnţelegerile şi gustând doar bucuria, extazul, fără vreun alt interes, indiferenţi la ce văd, unii rămăseseră ȋn colţul străzii vorbind singuri o limbă de ȋmpunsături de ac. Am priceput mai apoi sufletul amar, smintit al unui junkey, setea şi ignoranţa lui febrilă cu care populează acele ţinuturi. Am măsurat renunţarea cu care el se ȋmbărbătează că până la urmă va găsi, va ajunge. Cum trăieşte ȋn flancul marilor adevăruri fără nici o ȋntrebare şi ȋn extazul luminos se adânceşte mai mult ȋn mizerie, sordid apropiindu-se de moarte… fără vreo curiozitate, doar pe cale, beat, fluierând că vine…

După cum am mai spus viziunea se substanţializase, se unise ȋn mod intim cu ȋnţelegerea şi aveam sentimentul percepţiei nemijlocite, netrecute prin arhitecturile alienate ale obiectelor, aşa cum ne ȋnconjurau ele, contondente, indiferente, relicve de gând divin, aşa privirea a fost respinsă de clădirea bisericii. Acest amănunt m-ar fi trimis ȋn urmă cu patru sute de ani la gândul că viziunea ar fi fost trimisă de către diavol – căci se pare că nici el nu poate privi crucea – minciuna ei -, dar ridicat din pat ochii mi-au căzut pe o imagine a lotusului care atârna de perete, era o floare roz, frumos desfacută deasupra apei. Ȋn acest moment şocul revenirii la starea extatica a fost atât de puternic căci starea mea reproducea fidel desenul florii, accentele acelei transe scăzuseră ȋn intensitate dar floarea le reproducea şi reformula violent, fără vreun alt suport. Mai târziu aveam să aflu că nufărul e şi el halucinogen, dacă-l mesteci.

Am fost atât de străpuns de această descoperire, rămăsesem ȋntr-o anume parte lucid, ştiam de mine şi de experienţele mele anterioare, funcţionam doar la un alt nivel fără să sistez funcţiile obişnuite, ştiam că rezolvasem ȋn acea clipă misterul ce lega floarea de lotus de meditaţia orientală, o fracţiune de secundă ȋn care se declanşase o conexiune pe care o căutasem poate că cinsprezece ani… De fapt ȋn acest moment m-am ridicat din pat şi am ieşit.

Câteva zile am păstrat capacitatea de a formula ȋn mine tablouri la dimensiuni gigant, mitice, şi unul dintre ele a fost iarăşi o floare de lotus cu câteva mii de petale care plutea ȋn mijlocul unui ocean de lapte, citisem despre această imagine şi ea a apărut acolo simultan… ori altele… aş fi citit ȋn acele momente Homer dar nu aveam la ȋndemână cartea şi efectul mescalinei s-a diminuat… Nu am ieşit ȋnsă inainte de a rămâne cu privirea ȋn tavan şi a simţi cum tremurarea interioară se diminuează după care mi-am dat seama că asta e totul, că nu mai e nimic altceva, că trecusem dincolo dar adevărurile fundamentale din acea lume nu mă ajutaseră să depaşesc cu nici un pas situaţia mea prezenta imediată, a fost un sentiment de surpriză şi de durere, de singurătate.

Ştiam că aflasem totul, dintr-un gest ori poate făcusem doar gestul dar ce conta. Trecusem ȋn toate regnurile, puteam acum contempla existenţa ȋn adâncul ei, ştiam că oamenii deveniseră altceva şi că ȋn acest timp o nouă solidaritate se născuse ȋn mine pentru ei, ştiam că ascultasem zvonul surpat al zeului. Ȋntrerup şirul acestor imagini pentru a-mi aminti una din mâzgălelile mele dintâi inspirate de Metafizica lui Aristotel, combinasem altcumva categoriile sale şi ieşise la iveală că poţi vedea zeul. Trebuia doar să descompui obiectul ȋn categorii şi să le reaşezi ȋntr-un alt aranjament, se poate şi altfel deci. Ȋn fine, văzusem ȋn câteva clipe pragurile şi voltele vieţii mele şi apoi ȋnţelesesem ce trebuia să fac până când voi muri dar parcă nimic nu se clintise, rămăseseră cu toatele atât de stabile, de mute şi de depline că ciuda acelor adevăruri nu le schimbase, le ȋnlocuise doar cu ele ȋnşile…

Şi apoi dacă ȋn mod fundamental nu mai e nimic de aflat, rămânem doar noi cu noi, cam aşa cum mă aflu eu acum, la un capăt de lume… acest reziduu ȋn care trebuie să ȋmi continui drumul mă sfida din toate fibrele. Evident că nu aflasem noi ecuaţii fizice, că nu puteam face rachete ori microscoape dar toată această aparatură nu ȋndeplineşte decât funcţia de a reproduce unele din curiozităţile noastre finale, consumate ȋntr-o astfel de viziune. Şi facem rachete pentru că am uitat să zburăm aşa cum facem biserici pentru că nu mai avem acces la Dumnezeu.

Racheta ȋnsăşi e un gând neterminat, fetid, ciuntit dintr-o viziune pe care câţiva muritori n-o mai pot pune ȋn scenă şi o forţează cucerind nimic, aşteptând un semn de dincolo. Nu suntem noi oare deschişi ȋn toate direcţiile, orice gest e oricât de departe. Aflasem totul ȋn felul ȋn care acest tot poate fi parcurs, ȋncăput, pierdusem ȋnsă o speranţă dulce, atât de motivantă, aceea că vreodată ȋn viitor să găsesc un regn cu totul nou al fiinţei Ca acela zvonit ȋn atâtea cuvinte prin texte ce pomeneau o lume pe care nu o puteam ȋncape. Nu voi mai afla nimic toată viaţa, nu mai am unde să mă duc, cercul existentei mele s-a ȋnchis. Atât e ceea ce e. Ceva despre care se vorbea dar nu puteam ȋnţelege, trăi, reproduce şi căruia nu-i ştiam amplitudinea ȋn aşteptare, aşteptarea ȋnsăşi a dispărut.

Acum i-o ştiu şi deşi ȋnţelegerea se lărgise mă cuprinse tristeţea că nu voi mai afla nimic, niciodată. Ȋmi rămăsese doar misiunea de a căra câte o urmă de simţire, de sentiment, de cunoştinţă peste graniţele interioare, ca un contrabandist de serviciu. Cum voi putea trăi sau şi mai grav, cum voi putea muri ȋntr-o lume pe care o ştiu până la capăt?!

Nu aş fi rămas ȋn Amsterdam dacă nu aş fi renunţat la faptul de a ȋncerca să mă integrez ȋn ceea ce olandezii numesc cu tonalitaţi colonialiste, samenleving, adică trăire ȋmpreună şi ȋmpărţire de roluri. Am vrut ȋntotdeauna să fiu ceva care să susţină ȋntr-un fel locul ȋn care trăiesc căutându-i legea şi ȋncercând a mi-o ȋnsuşi pentru a deveni eu ȋnsumi locul acela, ca o contribuţie la alveolele acelei respiraţii comune dar acum nu mai vreau decât să găsesc o nişa, să fiu cu totul marginal, neimportant, neobservat aici. Aş rămâne acum şi cu riscul de a nu face nimic.

E capital să-ţi găseşti un loc şi a nu ieşi dintr-un oraş mi se pare o probă finală. Kant nu a iesit din Koningsberg, era eminamente vertical, un om pe verticală, cu o dimensiune, nu trei. Cum se poate ca un om, poate cel mai important dintre noi să fi fost aşa de indiferent la faptul simplu, la unii spontan aproape de a călători? Ce altceva te poate interesa ȋntr-un mod atât de definitiv că renunţi la a ȋncerca să vezi şi alte locuri? Ce n-au locurile? Ȋmi pun, evident, problema de a rămâne cu aceleaşi ezitări şi entuziasme cu care plănuisem să emigrez.

I-am văzut aici pe oameni renunţând să judece accidentele vieţilor lor, ordinea materială, ȋmbâcsită ȋn care ne târâm ţesutul cornos, erau cu toţii răspândiţi prin văgăuni, urcaţi prin copaci ori ȋngropaţi ȋn perne, simţind cu toţii extazul. Poate că nu toţi găsesc drumul şi mulţi ȋşi golesc creierul de serotonină consumându-l ca pe un fruct interzis, aşezat ȋn toamna unor sentimente năruite. Şi ȋn fond nu e de mirare că murim cu creierul tânăr, chiar şi cei mai bătrâni dintre noi, că nu folosim, nu ştim să consumăm acest organ aşa cum consumăm testicolele vreme de cincizeci de ani pentru câte un orgasm la fiecare colţ de stradă. Alţii se preocupă ȋn a desface două tipuri de neuroni care calamitate de THC ȋncep să se urască ȋntre ele şi ura aceasta chimică ȋţi dă o senzaţie de fericire alchimică.

Mulţi nu recunosc stările alpine şi imaginile ȋi ȋngrozesc considerându-le mai periculoase decât o foiţă de cocaină aşa că nu le pot interpreta şi fug confundându-le cu nebunia. Sensul lui Dumnezeu nici Dumnezeu nu ţi-l poate da, trebuie să ȋl ai ȋn tine. Am ȋntâlnit un individ care a căzut pradă pe neaşteptate mescalinei şi care a fost luat de duba cu infirmierişti convins că ȋnnebunise. Aceşti oameni – care se vor mai naşte o dată – ȋşi produc plăceri şi viziuni intermediare, stări amestecate, confuze, până ȋn pragul pronunţiilor, renunţând chiar ȋn momentul ȋn care poarta paradisului ȋncepe să scârţâie, semn că se deschide, şi atunci ei fug de rup pământul…

Dar acesti indivizi se pot hrăni şi din puţinul şi firimiturile de fantasmă care le parvin. Mulţi dintre ei devin specialişti ȋn anumite stări, au cărţi despre extaz şi alchimie – aşa că lumea lui Eliade e mai aproape de noi toţi decât dantelele şi chiloţii metafizici ai lui Cioran, descoperire recentă. Ȋl consideram pe Eliade că scrie fără public şi despre lucruri care nu s-au ȋntâmplat dar el scrie post-public, după ce s-a petecut totul, când nu mai contează nici să-l citeşti. Ȋn fine. Toţi aceşti mici profeţi de cartier, nişte cocheţi ȋn absolut ies nopţile provocând celorlalţi, pe ascuns ori pe faţă, câte o călătorie pe lună ori ȋn iad. Mai sunt unii care pot provoca şi nebunia durabilă amestecând cocaina cu un praf roşu. Nu toţi nebunii ȋşi poartă vina cu ei.

Transformarea care se petrecuse ȋn acea zi a continuat aşa ȋncât identificam uneori ȋn unele cuvinte dar mai ales ȋn unele melodii aceeaşi stare pe care şi eu o trăisem. Am simţit o imensă ȋnrudire, până la lacrimi de fericire cu acele persoane care ştiau şi ele… Ieşind pe bicicletă printre gracht-urile Amsterdamului am putut observa peste tot franjuri, ţăndări din fantasma pe care am trăit-o si de care şi alţi oameni ştiau… cum aş putea părăsi acest loc?

După care am ȋnţeles că simţurile pot fi, ȋntr-o disciplină de lungă durată, trimise ȋn acea direcţie fără vreun sprijin chimic, poate. Căci ȋn fond fiecare avem ȋn noi o fereastră, mai mare sau mai mică, prin care reuşim să prindem zorii. Aşa cum putem, ȋntr-un accent de entuziasm, sări pe ferestră, orice ne poate da afară din casă, numai să vrem!

Şi m-am ȋntrebat mai apoi de unde ne vin imaginile acestea obişnuite care plutesc deasupra “lucrurilor ȋn sine”… Ele se formează din ceea ce vedem, adunat, combinat şi desfăşurat ȋn rostul unor alte impresii ori avem imaginile de dinainte, aşa cum privind ȋn ȋntuneric un capăt de sfoară ȋl confundam cu o anaconda? Şi dacă vedem pentru o fracţiune de secundă, cu groază, un şarpe, am mai văzut acel şarpe, el iese din memorie ori de altundeva? Iată o ȋntrebare care ȋl chinuie pe oricare dintre pictorii ce sunt preocupaţi de resturile figurative ale liniilor ȋntâmplătoare ori petelor de pe zid, căci peste tot sunt figuri, expresii, oameni, animale, trebuie doar să ştergi liniile geometrice a ceea ce vezi, ele dorm ȋn spatele obiectelor. Această lume m-a ȋnsoţit de la ȋnceput plecând din atelierele mirabile ale lui Gheorghe Iacob, ştiam că voi rezista oricărei ȋncarcerări, că nu pot fi ȋnchis. Mai ştiu şi astăzi că nu pot fi ȋnchis, că nu sunt penalizabil ȋn nici o ierarhie, ȋn nici un stat, pentru nimeni. Eu nu pot fi decât deschis, ceea ce e o pedeapsă şi mai mare, uneori.

Descoperirea mea nu poate duce decât ȋntr-o direcţie: imaginile ne aparţin de dinainte şi de aceea noi putem vedea orice, nu numai ceea ce am văzut ȋn aşa zisa realitate. Visul se eliberează de carcasele deshidratate ale lucrurilor pe care le-am văzut şi plăsmuie, mai grav: poate fi pregătit dar nu ca vis de această dată, ca un vis pe care ȋl poţi continua trezit ȋn noapte şi ȋntorcându-te ȋn aceeaşi poziţie ȋn pat. Poate fi pregătit ca realitate. Ceea ce vedem visăm din toţi rărunchii dar ceea ce vom vedea nu e scris nicăieri, putem chema vedenia dar iarăşi, nu ca vis, ca vedenie, ci ca ceea ce se va petrece, ca lume…

După care el, visul, nu este decât un strat salutar pe drumul mai ȋntortocheat al conştiinţei căci ridicat din pat am păstrat stările ȋn care căzusem. Doar că ele şi-au dispus altfel accentele, imaginile au continuat să se formeze, la scări mitice. Preajma a reuşit doar să iasă din camuflajul orbitor şi am putut merge prin cameră, visul era doar un strat ce intermedia nişte stări etajate ale unei pagode ȋn şapte trepte. La capătul căruia noi facem lumea aşa cum se joacă un copil cu nişte cuburi.

Mai sunt dintre aceia care vizitează locurile sfinte doar pentru a le vedea, ocolindu-le cu totul semnificaţiile, se plimbă prin vis ca printre niste grădini superbe, fără nici o ȋntrebare care să le atârne de gât. Este ȋn centrul oraşului un lucru divin care deşi e provocat de viziuni artificiale, matematică-fizică aş spune, rămâne divin, răsărind de peste tot, lipsit de semnificaţiile lui mai contextuate, tocmai pregătit pentru a delecta un istoric care acceptă calitatea hazardată, medievală a timpului nostru, a epistemei.

Evident că introspecţiile abisale ale budistului merg ȋn ȋntâmpinarea licită a acelor ȋntâmplări care ne-au făcut oameni. De ce tocmai oameni ar fi ȋntrebarea şi nu direct zei, dar aceasta e o altă discuţie. Acest efort concertat nu este o ȋnsuşire a oraşului care nu este o mănăstire, este orice altceva decât o mănăstire.

Dar chiar şi aşa el este mai aproape de o lume care nu mai construieşte ori aleargă ori zboară prin cosmos ci trăieşte doar. Căci nu trebuie să punem ȋntrebările atât de grosolan pe cât e o clădire dezarticulată, o haină strâmbă, o şosea cu gropi, toate pot fi luate cu lipsa lor, ca şi cum nu ar trebui să existe şi ne-am atinge ȋn străfunduri epidermele făcute ghemuri ale civilizaţiei aşa cum este ea fără să mai creem noi nimic, răscolind păcătos pământul.

Poate că ȋnainte de a vedea lumea aşa cum e ea acum – deşi şi asta poate fi ceva cu totul diferit şi particularizat – poate că am văzut, ȋnainte de a fi prizonierii unor congruenţe de lucruri viclene – altceva. Ȋntr-un alt mediu, fără ochi şi fără organe, aşa cum amibele ori streptococii o fac, căci vederea a creat organul, ochiul Şi a căzut ȋn acel moment tragic al biologiei noastre. Poate că nu am evoluat să devenim oameni, am involuat. Vederea pe care o mai poate ȋncăpea creierul e cu mult mai vastă, mai ramificată decât mica insula a vedeniei noastre zilnice. Putem vedea cantitativ mai mult, imens, putem vedea de fapt tot, ȋntr-o clipă.

Şi când realizezi acum, ȋn fine, calitatea prizonieratului românesc, căci de români e vorba, oamenii care au trebuit să se scoată pe sine din nou din rozătoare şi gândaci, cum ne erau refuzate stările extreme, cuvintele pline, tăcerile adânci. Aşa cum cuvintele trebuiau să urmărească semnificaţiile de lemn ale câtorva dobitoci băşinoşi – până când, cu anii, oamenii au pierdut senzaţia de real, trăind ȋntr-o hipnoză de beton şi discurs idiot. Un fel de mescalină ȋntoarsă. Până când a fost ruptă o bucată din fire şi timpul a ȋnlemnit ca o tumoare pe carnea oraşelor. Ca un tartru pe blocurile de fier care nu mai pot muşca din lumină.

Şi cât de repede ne-am fi venit ȋn fire dacă am fi avut măcar mai mult mac ori mai mult drac căci simpla alunecare ȋn sine din opiu te dezbară de acea limbă de lemn care pronunţată antrenează şi corpul cam aşa cum au observat biologii că se mişcă omuşorul când pronunţăm cuvintele chiar şi ȋn gând. Ei bine, le putem avea pe cuvinte şi fără să le pronunţăm ȋn vreun fel, limba nu se mai transmite ȋn corp ci poţi câştiga distinct două percepţii, una exterioară şi alta interioară. Ȋn felul acesta eşti cu totul ascuns, ȋngropat, poţi gândi orice căci nimeni şi nimic nu-ţi va descoperi gândurile, nimeni şi nimic nu ne vede şi nu ne ascultă…

Ȋn acest oraş am ȋnceput să-mi amintesc, aşa ȋncepe ȋnsăşi cartea. Şi amintirea a fost masivă, carnală, fără să urmez vreo cale aşa cum ȋnnaintând pe cărămizile roşii ale podurilor, dimineaţa – Amsterdamul e cu totul diferit ȋn lumina dimineţii – am simţit un nod ȋn gât. O presiune pe care trebuia urgent s-o răspândesc ȋn corp ȋn acelaşi timp ȋnchipuindu-mi că mă voi salva printr-o linişte supraumană dacă reuşesc să fac acest lucru. Am murmurat cu o voce sugrumată: chakra. Am ȋnceput să desfac nodul. Şi am ȋnţeles stupefiat că unele lucruri nu trebuie să le ȋnţelegi ci să le simţi, chiar să le vezi, că ȋnţelegerea, la limită, nu e ceva despărţit de substanţă ci este o capacitate la fel de biologică ca vederea ori auzul.

Nu face parte dintr-o performitate cu totul divină deşi capacitatea noastră de a rămâne uluiţi poate că separă până-ntr-atât lucrurile că ajungem să credem ȋn propile noastre diferenţe, desfăşurate majestuos ȋntre două beţe de chibrit… Dar când astfel de lucruri nu mai sunt postulate ȋţi poţi recunoaşte că ţi-ai găsit comunitatea ȋmpreună cu satisfacţia că ai prins şi ceva din dezordinea timpului, o frântură de zeitgeist, adică o firimitură de ridicol.

Şi poate că la fel de halucinaţi şi ebrietaţi, plini de viziuni şi de zei am venit pe cale, de la ȋnceputuri, pentru a ȋncerca să ne calmăm pentru câteva sute de ani ori vreo epocă nefericită, ca ȋntr-un alt hazard al imaginaţiei noastre fără scăpare. După cum aşa am fost şi ȋnainte, când se ȋntâmpla să fim animale, căci cine spune că liniştea aceasta pe care o vedem noi la ele ar fi chiar linişte, tăcerea cerbului care paşte ȋn luminiş, forfota oarbă a cartiţei prin rădăcini de prun, poate că totul e extaz, unul la care nu mai reuşim să ajungem şi unul la care nu ȋncetăm să ajungem.

Dintre toţi cei veniţi să trezească ȋn cornul de aur al oraşului amintirile culturilor şi altor timpuri din care se trezeau pe câte un cearcane de pod amsterdamez ȋmi amintesc cu melancolie de acel indian din Guatemala – ori semăna cu cineva din Guatemala – care ȋşi deschisese un mic magazin de vrăjitoare, pitici şi animale fantastice făcute ȋn gips. Erau pictate şi modelate cu atât de multă naturaleţe acele făpturi pe care le vedea prin aburii de mescalină, venite cu siguranţă din poveştile de pe străzile ȋntunecate ale cine ştie cărui maidan uitat prin America de Sud. Erau atât de fidel copiate din halucinaţia sa ȋncât dacă zăboveai mai mult prin dugheana lui de pe un colţ din Rembrandtplein te apuca visul şi fără să fi adormit vreodată, fără să ştii să dormi. Somnul el ȋnsuşi se ȋnvată, e cultură.

Tot el ȋmi reproşase că beau atât de multă cafea pentru că lui ȋi era ȋndeajuns să intre ȋn aroma câte unui arbore de cafea şi să se trezească aşa cum bem noi prin Europa câte o ceaşcă dimineaţa. Zăbovea câteva minute pe sub arbore şi apoi pleca la lucru ȋnviorat… Unde o fi dispărut deci acel indian care mă saluta şiret ridicând două degete ȋncălecate şi spunându-mi ȋn engleză: “Peace!”

După care am reuşit să ajung mai departe aici desprinzându-mă din nuca proiectului meu românesc, din vraja acelor ani ȋn care ȋncercam să prindem ȋn noi şi doar pentru sine o Românie aşa cum se deversase ea pe străzile Revoluţiei, inocentă, curioasă, sperând, deschizându-se. Şi asta se petrece o dată pe veac din nou unui singur om, un singur suflet – pe care nu l-a găsit nimeni. Pe care ceilalţi să-l adune ȋn fapt sărind cu el din timpul lor ȋn timpul lui, o singură mână ȋn prilejul de o clipă al unui cuvânt strigat cu putere. Căci se făcea tăcere, o puteai auzi cu plămânii umflaţi până la demenţă. Toate tăcerile au gardienii lor şi câini, tăcerea e frontiera pe unde nu mai sărea nimeni. Toţi ţipau gălăgii, nimeni nu mai ţipa tăcerea…

După cum şi aşteptarea era, aşa cum doar profeţiile o pot suspenda, ȋn aluziile şi sugestiile unei generaţii interbelice fără o şansă românească ci aiurea ȋn lume. Va mai veni cineva? O generaţie captivă ȋn lecturile dezarticulate ale unor decenii care apăreau mai strălucitoare ca niciodată dar care nu purtaseră decât avantajul de a fi ȋnceput de la o propoziţie simplă. Aşa cum un film poate ȋncepe prin căderea de pe masă a unei scrumiere, aşa cum Marquez face ȋn ultimele schiţe exerciţii proustiene, cu scaune şi umbre. De ce n-am visat?! Iată vina, o hecatombă de fapt.

Se vorbeşte acum despre conflictul dintre memorii. Ȋn subsolurile acestui timp românesc s-a dus o astfel de luptă, cine, cum şi de ce nu mai contează. Decorul şi verbozitatea acelor falii s-au spulberat, visele noastre s-au epuizat ascunse, rele, otrăvite de dorul de a fi cât mai degrabă cât mai mulţi oameni cât mai pe furiş. Aşa cum un singur om ar rămâne, aşa cum memoria păstrează dintr-o epocă o singură silabă. Ȋmi ȋnchipui că tăcerea de acum din România e formată dintr-astfel de gherille ale memoriei, că nimeni nu mai pune steagul pe primărie, că toţi aşteaptă cu dinţii strânşi. Ce eroare. Nici o aşteptare nu are sens, nici una.

Martorii acestor ȋncrâncenări sunt cu totul separaţi şi despărţiţi prin ziduri de ruşine. Poate că ȋn diferenţă de indieni noi vrem ȋn Europa ca ȋntotdeauna să rămânem cu ceva, numai ceva, unic şi de neȋnlăturat. Nu putem să ne dispunem multiplu credinţa ȋn mod profitabil după cum nu putem nici măcar bănui că ȋn ȋnvelişul cornos al celui de lângă noi se ascunde o curiozitate la fel de primară ca şi ȋn noi ȋnşine. Şi acela, prietenul nostru ori duşmanul, nu e făcut să ne asculte mai ȋntâi pe noi ci trebuie să trăiască cu el ȋnsuşi, e chiar mai bine aşa căci altfel am purta steril responsabilitatea vieţii lui şi nu e bine. Ceea ce nu visează românii mei ȋşi spun ȋn linişte ȋn faţa mesei, ȋşi spun ȋn mod lucid, treji, de aceea nu mai visează. Este o tragedie amară convergentă cu zidul lui Ceauşescu.

Dar dacă tot am adus vorba despre “românii, viile şi ţiganii” de pe la noi mă voi rezerva să postulez apropiindu-mă de ȋncheierea acestui fragment că această dorinţă de a ȋnchide ȋntr-o persoană, ȋntr-o idee un timp sau un popor, manevrarea memoriei şi mărturiilor, mişcările de eschivă ale celui care se păstrează şi dispune de celălalt, toate aceste strategii şi agape intelectuale ȋncă nu sunt decât bârnele din ochi, fără ȋncetare răspăr. De aceea nu suport intelectualii căci eu nu mă răsfăţ.

Un singur amănunt mă reţine din halucinaţia mea amsterdameză. Am putut simţi fiorii acestei ȋntâmplări care ȋmi scapă citind următoarele ȋn cartea lui Alain Danielou, “Le polytheisme hindou”: “L’oeil frontal, l’oeil du feu est celui de la perception transcendante. Il regarde au-dedans. Quand il s’ouvre, il brule tout ce qui apparait devant lui. C’est par un regard de ce troisieme oeil que Kama, le dieu-de-l’erotisme, fut reduit en cendres et c’est par ce regard que les dieux et tous les etres crees sont detruits a chacune des destructions periodiques de l’Univers.”

Ori Tucci, ȋntr-un fragment despre gnoza tantrică: “In the depths of the body lies a black serpent which gnaws at thee night and day and a man can only with great difficulty free himself of the goad of this Kama.”"Kama is not love, but, generically, all instinctive life, the uncontrolled source of procreating and enjoyment.” Aş fi putut accepta oricare din scenariile budiste ca ȋntâmplându-mi-se şi certificând tradiţia, este ȋn ultimă instanţă certificatul de piele şi retină dat unor gânduri pe care le-am parcurs mai mult sau mai puţin, zgâriind pereţii. Oricât de stinghere ȋn rândul altor gânduri, ele rămân să ambienteze şi coloreze un peisaj existent. Poate că le-am şi uitat, de trăiesc!

Nu ȋnsă şi un scenariu mitologic ca acela dintre ochiul de foc şi şarpe, elemente pe care, de altfel, ȋnainte de lectura din Danielou, nici nu le pusesem ȋn relaţie. Deşi mi-am amintit mai apoi că ele s-au petecut ȋn directă succesiune. Nu mă tentează nici o explicatie junghiana şi nu cred că simpla morfologie a sacrului poate explica un scenariu mitologic pe care să-l trăieşti, un mit pe care să-l trăieşti cu detalii şi accente, chiar aşa cum ȋl vei găsi notat de un preot budist ȋn urmă cu două mii de ani.

Asta nu se poate şi nu se poate mai degrabă decât a afla totul şi a dispune de esenţa tuturor lucrurilor, ceea ce ȋn ȋmprejurările speciale ale acestor gânduri, accept cu uşurinţă. Oare nu numai că putem vedea orice, aşa cum am spus cu privire la formarea imaginilor dar vedem mai degraba ceva? Şi anume ce? Sau mai pe şleau: de ce nu vedem tot, dacă putem?!

Se pregăteşte poate că ȋn fiecare din noi o astfel de ȋntâmplare dar la care nu mai ajungem ȋncurcaţi ȋn dispoziţiile contrare ale timpului nostru? Cum putem trăi un mit, când ne parvine el şi ce ȋl pregăteşte, este bine sau rău, ȋi putem ieşi ȋn ȋntâmpinare, ȋl putem pierde, putem trece pe lângă el fără să-l observăm că ne scapă? Şi ȋn fond, ce s-a ȋntâmplat? Ce se va mai petrece?