Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Sunt oameni care se nasc ȋntr-o cultură dar mai degrabă oamenii se nasc cu una aşa cum sunt unii care nu au nevoie nici de Dumnezeu, care au trecut pe acolo şi nu au găsit pe nimeni căci sunt oameni care trăiesc fără Dublu. Oameni care ȋşi aparţin. Nu ne priveşte şi nu ne adânceşte mica aritmetică a emoţiilor şi schimburilor de identitate cât procesul larg, oul reprezentărilor care ne ȋnveleşte fără rest sunt fragmentele de humus ȋn care gândul se ȋnfige ca o rădăcină vie, mobilă, rapidă, aleatoriu, uneori vulcanic, alteori riguros ca un gândac. Vederea la greci era ca o rază pe care ochii o aruncau ȋn afară. Ce vedem, ce descoperim ȋn alţii şi pe cer e mai degrabă noi ȋnşine decât ceea ce carapacea traversată de diafragme de orgoliu ȋn care bate sistola largită e ego-ului ne spune despre un om care nu s-a născut şi care nu va muri niciodată. Aşteptăm să venim dinăuntru când suntem ȋn jur peste tot deja manifestaţi, ca o baie de sânge. Artistul ştie.

Tot ceea ce simţim e fals, nici nu a fost altfel vreodată, de aici plecând putem să ne bucurăm din toţi rărunchii pentru că bucuria noastră nu semnifică nimic. Tot astfel fericirea are sens, şi chiar omul ȋn varianta sa paparudă, holyday. Dacă simţirea nu are obiect, dacă e un simplu periplu ȋn sine al subiectului, tot ceea ce ajungem să ştim despre noi e ceea ce ȋn absolut ne lipseşte, omul nu ȋşi spune sieşi ceva pentru simplul lui confort, nu e lucid degeaba. Tot ceea ce ne spunem e un pericol, ne sapă şui ȋn versantul viitorului, ne va măcina. Gândul e zgomotul de măsele ale lui Dumnezeu care ne mestecă precum o doză de tutun după care ne va scuipa ȋntr-un mormânt verde, gândul e o plantă carnivoră. Doar că gândim, murim, Descates s-a ȋnşelat… Lumea e dată să ne găsim ȋn ea, lumea abia e făcută pentru noi, spun mai toate religiile. Noi suntem făcuţi pentru altceva. Noi suntem lumea, cel mai degrabă asta suntem, avem lumea mai degrabă decât ne avem pe noi ȋnşine.

Să ne predăm frescelor care se desenează şi ne traversează ca nişte nori coloraţi din cele patru colţuri ale lumii, cum spun indienii Navaho. E triplul salt mortal al fiecărei vieţi, unii dintre noi sunt ȋmpinşi de pe trapez şi cad fără să sară, alţii ratează prinderea de mână, alţii pun plase peste tot, căci ei cad dinainte de a sări şi alţii sar fără să mai ajungă ori sunt lipiţi de visul lor precum tânţarii de pereţi. Ideea că venim cu un talent, cu o vocaţie pe care trebuie să o scoatem din adâncuri pentru a ne descoperi e un recurs târziu al unui gând medieval de pe vremea când nu aveam duşuri şi detergenţi, când preferam să fim spectre ȋn lumea pestilenţială ȋn care putrezeam de vii. Am trecut de această epocă egoistă, noi ştim acum că totul are suflet, sufletul capătă acum câte un om dacă-l găseşte ȋn noi. Dacă nu, trăieşte de unul singur. Ȋl poţi vedea pe străzi la fel ca ȋn epocile inaugurale, adamice, tăcut, grăbit, un pic curios, fără vreun plan şi aşteptând să ajungă, omul modern ȋn stare motrice, nepieptănat ȋn urmă cu treizeci de mii de ani, nepieptănat nici acum. Sufletul, victima. Din el Dumnezeu a făcut oameni scoţându-i din cele patru lumi fără soare ȋn această lume ȋn care nimeni şi nimic nu poate arunca ancora ȋn absolut, ȋn care fiecare o aruncă ȋn celălalt…

Ne naştem sau nu mai degrabă cu posibilitatea de a crea condiţiile de viaţă ȋn care să ne strigăm pe nume decât cu o lege pe care să o deducem din zvonurile şi ghicitorile sufletului, sunt ȋnsă printre semnele totemice şi unele plante, plămada aceasta rămâne unde a ieşit, nu ştiu oamenii că pot pleca, că trebuie. Oameni la care numai rădăcina contează, unii dintre ei au talente fulgeratoare dar tot ce au se consumă ȋntr-un efort disperat de adaptare, este legea cactusului. Cum trăieşte el ȋn perdele minerale, verzi, pe care lumina le pătrunde rece şi fără putere când intră ȋn piatră tăcută. Aceşti oameni sunt frumoşi, pătrunşi de o sete sacră de orice şi de oricine, este o alchimie absolută a resursei, nu pierd nimic, nu risipesc nimic, cern totul ȋn nodul lor mineral. Pe firele de siliciu din care sunt desfăcute vălurile ţesute de păianjenii de piatră ce rumegă nisip ca nişte cămile mici, infime dar infinit mai flegmatice se plimbă ȋn sus şi ȋn toate părţile picăturile de ambrozie distilate ȋn lumină zeci, sute de ani, picături aproape conştiente, roz, care vorbesc engleza. Picături care te privesc când te apleci deaspura micilor noduri verzi pe care e desenat aiuritor un pod de palmă…

Mai sunt dintre cei care neplecând ȋşi inventeaza o altă dimensiune, cea mai la ȋndemână este lumina ȋnsăşi căci intuiţia sursei ei e pusă ȋn noi. Lumina prin mistici şi apoi prin gunoierii filozofiei, existenţialiştii, e un concept care se aseamănă gravitaţiei, numai ca e o gravitaţie inversă, de ȋnălţare, nu de cădere. Bunăoară plantele se desfac ȋn covoare de frunze, sunt flori care prind şoareci şi sunt flori care prind oameni şi mai sunt unele flori ignorante, care ȋnvaţă din disperare viaţa pietrelor, nesimţirea lor solară. E o gelozie ȋntre regnuri aşa cum odinioară omul vroia sa fie lup sau urs. Ironia catusului e că se ȋmpotriveşte şi se ȋnalţă ȋnspre lumină deşi este mereu acolo, cactusul este o plantă care nu are spate, care de aceea nu ȋşi doreşte umbra. Care poate primi lumina de oriunde şi care se apără de un animal omniprezent, complet, ubicuu, aşa cum noi ne apăram de Dumnezeu. El prin ţepi, noi prin cuvinte, Dumnezeu prin lume… Ȋi spuneam deunăzi Brigittei că unii cactuşi sunt halucinogeni, alţii rămân prietenoşi şi când ȋi mănânci, ca femeile… Ea râde ca proasta.

Dar când nu vrea să inventeze nimic, când omul se naşte gol pe planeta fără atmosferă a frunţii lui, singur, fără apă şi fără pământ, cu nisip ȋntre dinţi, se ghemuieşte ca un nod pe nisip hăcuit de coşmarul de a se deplasa, cu tendoanele creierului tăiate. Am ȋntâlnit ȋn superbia lor astfel de oameni imediat ca ei să fie acoperiţi căci astfel de indivizi trăiesc ȋn eclipsă, ies o dată la zece ani să ia apă după care nu-i mai poţi vedea. Sunt plăceri ȋn noi mai stranii, mai date cu capul de pereţi decât orice eprubetă ȋn care putem noi imagina să scurgem vreun organ. Anatomia ȋntoarsă a acestor brontozauri ai vocaţiei, căci vocaţia a evoluat şi ea dar are un paleolitic ca toţi peştii spinoşi, e studiul, disciplina fundamentală care aşteaptă un nou Antipa ȋn ţara unde m-am născut, undeva ȋn Est.