Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Pictura momunentala, Liceul din Callatis

Intrarea ȋn modernitate a meditaţiei ȋn marginea mării e miza de căpătâi a unui nou sens ȋn urbanismul ce ȋşi reconfigurează substanţa locuirii, ȋntemeierea cetăţii ȋnsăşi a fost la ȋnceputurile sale greceşti o meditaţie ȋn marginea mării. Care sunt sensurile, ce cromatică, ce excavaţii ȋn lumea sensibilului mai poate aduce ȋn noul ev acest sâmbure de senin şi de forţă care e marea, ȋn ce măsură sensibilitatea fragmentară şi minuţiozitatea modernului mai poate recupera fundamentul intuiţiilor primare şi, altfel spus, ȋn ce măsură marea mai poate artitectura spatiul diurn, ȋn ce măsură o mai putem pătrunde?

Rene propune ȋn meditaţia sa cromatică saturată de transpareţe si cu suprapuneri inedite un spaţiu monumental ce reuşeşte să ramifice şi realcătuiască ȋnsăşi gestul final de a locui un spaţiu deschis, senin, predat simbolismului său de ȋnceput de lume, prinderea ȋn fractali a naturii minerale, a sidefului şi a ȋncolăcirilor şi armoniilor de culori profunde, naturale, temperatura intensă subliniată de nunaţele roşiatice, de aceste pământuri care fierb şi se răsucesc, dimensiunea desfăşurată a lucrării, bogăţia şi mai ales continuul dialog pe care imaginea ȋl ȋntreţine cu privitorul ȋn sugestiile ludice, caramboleşti, senine, tentaculare, interogative, se pun ȋn slujba unui nou sens al emblematicului, ȋn vechea şi nobila tradiţie prin care ȋnsăşi umanitatea a ştiut să se ȋnnoiască şi să se edifice prin evaziune şi obsesiv.

Prin această lucrare Rene se ȋntoarce din cosmopolita capitală către izvoarele de originalitate ce i-au marcat primii ani de viaţă şi care dau ȋntr-o conduită artistică exemplară un nou drum, poate un nou orizont către o artă ce iese din valurile mării şi pune lângă noi misterul des-mărgininirii. Artistul cu chip de satir, cunoscut de toţi şi de toate ȋn acel univers ȋn care câteva mii de oameni şi-au ȋnchis visurile şi le trăiesc ȋmpreună, ȋn indiferenţa unui ev romănesc care ne vitregeşte pe toţi, este un dar al mării…

Rene Coţofană nu rămâne ȋnsă ȋn orizonturile senine, ce să facă acum acolo, un om lucid, darămite un artist?! Răscoleşte chinul, tumefierile, se pune ȋn orizontul scuturat de ceţuri ale terorii de a mai fi după ce resorturile lumii au fost consumate, adânceşte căutarea unor lumi paralele ȋn care să mai poţi ȋnvăţa să respiri ȋn voie, eliberat de convenţii, ghemuit ȋn arhetipurile tale care cedează ca nişte pneuri prea solicitate…

Cu părul lui roşu vâscos, lung, cu statura lui supradimensionată şi ȋmi amintesc ȋn urmă cu vreo cinsprezece ani că ȋl ȋntrebam cum de s-a lăsat să crească aşa ȋnalt şi lui i se făcea jenă că ȋntr-adevăr, crescuse prea mult… cu ochii lui teşiţi, şui, cu numele predestinat, dacă nu se făcea el pictor, ȋl făceam noi! Rene a fost condamnat prin cele mai mici şi mai infime gesturi să fie plastician şi nu se va fi putut sustrage acestui destin oriunde ar fi apărut… dacă s-ar fi născut acum vreo cincizeci de mii de ani, ȋl găseam fără ȋndoială pe Rene pictat pe vreun perete de stâncă, nu scăpam noi aşa uşor de el, cu atât mai important e el acum pentru oraşul nostru, pentru măcinarea şi ruperile, poate că dincolo, undeva, Rene va găsi o soluţie, un orizont pentru noi toţi, o formulă magică, un rărunchi metafizic din care să ne ȋncepem firea… şi dacă nu va găsi, nu-i nimic, ne vom uita noi la el şi-i vom găsi noi tot, Rene e una din persoanele evidente vreau să zic, genul ăsta de personaje nu mai caută, sunt deja acolo. Faptul că pictează destul de rar ne intrigă şi-l vom discuta ȋn cele ce urmează.

Pe Rene l-am ȋntâlnit la teatru, de fapt la clasa de film, am fost colegi şi am jucat ȋmpreună Caragiale ȋntr-o mise-en-scene improvizată a lui Drăgan, ce expresie mucalită avea pe vremea aia, trebuia să se concentreze că era “căldură mare” dar ce să se concentreze Rene?! Rene nu a stat niciodată ȋntr-un loc, a răscolit toate barurile studenţeşti, a locuit prin toate căminele şi prin toate vilele domneşti, a băut prin toate beciurile şi pe toate acoperişurile şi a cunoscut pe toţi, din acest punct de vedere pămătuful ăsta roşu este enciclopedia Bucureştiului eliberat, se făcuse că oraşul, ȋnsufleţit de libertate, nu mai ţinea cont de nimic, oamenii avea senzaţia că trăiesc pentru prima oară, generaţia aceea de tineri au ieşit din ghetourile istoriei cu steagurile largi, imense, fluturând, ale boemiei eterne… nimic din aceşti romantici nu a mai rămas, iată că doar retraşi prin ateliere, ȋn soaptă, se mai deapănă câte o istorioară de demult… dacă se făcea actor fără ȋndoială că Rene ar fi făcut cel mai frumos personaj al lui Don Quijote din toata istoria teatrului…

Puţini sunt deci dintre aceia care au răscolit cu mai multă vervă acel oraş care se trezea după revoluţie şi care se predase tinerilor ca o ruină, ca o rană sângerândă, un oraş tentacular ce-şi retrăia cu iz medieval a o suta tinereţe, poate ultima ȋnainte ca obsesiile materialiste să răstoarne pentru ultima dată şi definitiv farmecul romantic vehi, plin de grădini şi smintit, de cita…