Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Duceam de fiecare dată până la capat efortul de a-mi aminti vreun lucru şi exerciţiile de memorie se declanşau automat ȋn momentul ȋn care descopeream o umbră, ceva pe care nu mi-l mai pot reprezenta ȋn mod precis ori vreun cuvant căci scrisul ȋmi limpezise memoria şi o puteam parcurge schematic, rapid. Mă repezeam atunci ȋn acel colţ şi mă concentram ȋn acel punct până când vocabula pierdută ceda ori vreo impresie oarecare se actualiza cu precizie, caligrafiat. Ȋn special dimineaţa se ȋntampla acest lucru, imi propuneam ca ȋnainte de a ajunge ȋn staţia de tramvai să am deja soluţia problemei mele, mergeam ca pe sârmă, ȋncordat, ştiind că nu pierdusem niciodată jocul acesta.

Răsfoind prin ciornele care s-au adunat prin mansarde şi Calderon ȋn căutarea unui timp confuz, ȋncarcerat, sinistru mă izbeşte una din observaţiile mele cum nu aş mai fi scris de vreo zece ani. Se ȋntampla ȋn toamna anului 2000 şi este adevarat că ardeam de fiecare dată totul, uneori ȋn cazane ȋncăpătoare şi ȋmpreună cu haine vechi, ca ȋn strada Lirei, ori mai pe urmă ȋn grămăjoare mici de cenuşă ȋn faţa casei, ca ȋn timpul căsniciei mele, ȋn Grozăveşti. Frica de a fi citit nu m-a părăsit nici acum, ştiu că ceea ce fac când scriu nu este definitiv, final, că e doar simularea unui fapt pe care ȋl intuiesc altfel şi care a ajuns scriitură după o perioadă de acumulări şi mutaţii pe care nu mi le amintesc detaliat dar care mai apoi fapt s-a amestecat cu senzaţii, culori, gesturi, a devenit ceva mixt, de necalificat.

O lungă perioadă de timp m-am amăgit cu ideea unui doctorat pe tema originii scrisului ȋn cultura chineză căci acea manieră de a ȋnregistra gândul se plia ȋn mod precis pe o experienţă interioară ce nu mai putea discerne discursul ȋn măsura ȋn care acesta, epurat de suporturi plastice, se autonomizează. Sigur că intensitatea mutaţiilor care au preluat tensiunile ce s-au inaugurat ȋn scris şi le-au tălmăcit mai târziu ȋntr-o limbă de neȋnregistrat, de neformulat, au finanţat pe mai departe un interes ce va rămane ȋn mine central, va alcătui singura mea preocupare dar se va rătăci… Mai ştiu ȋnsă că această limbă ȋşi va găsi momentele ei şi va răbufni ȋn răstimpuri uimindu-mă şi pe mine. Din scrisul că mă bucură atât nu am rămas decât ca un turist care stă şi priveşte vulcanii noroioşi…

Oricât de rafinate ori pasionale ar putea ajunge aceste coji de gând, ele rămân impregnate ȋn moment, durerea acestor lanţuri ermetice se prinde de gleznele ochilor câteodată cu o icnitură din care frumuseţea, stoarsă, fără cuvinte, face un pas, pluteşte câteva clipe ȋn aer şi apoi cade pe pământ… Aşa am ajuns ȋntr-o seară de toamnă ȋn grădina “Bordei” iar coniferele se scuturaseră masiv, neobişnuit. Se formase un strat de ace de culoare antracit, umede, mirositoare şi consistenţa, frăgezimea acelei substanţe ȋmi cuprinsese simţul ȋntr-o asemenea măsură că am ȋnceput să-mi umplu buzunarele cu crengi şi am tras după mine o ramură destul de voluminoasă dar nu aveam ȋndeajuns să mă pot pierde ȋn acea simţire şi plin de ace de brad am ocolit parcul evitând de a mă urca ȋn tramvai cu ceilalţi oameni.

Mi-am dat seama după scurt timp că nu voi ajunge nicăieri, că va trebui să ȋnvăţ din nou cuvintele aşa cum mă bucuram de ele la ȋnceput, că orice alte lucruri mă vor exceda şi că voi rămâne inutil privind o mare de frunze la care voi trebui să renunţ una câte una. Priveam acele brazde parfumate şi părea că pot atinge fiecare ac, ȋl pot simţi cum căzuse şi rămăsese suspendat ca ȋntr-o ȋncâlcită, infinită ecuaţie de gravităţi, ştiam că mi-au trebuit mulţi ani să pot transfera minima mea ȋndeletnicire scriitoricească ȋn aceste imense ȋnfloriri ale simţirii dar ce folos… fără cuvinte, nimeni nu mă va crede şi pentru că sunt aici singur, plec.

Uneori puteam urca ȋn sugestiile unei femei, aşa cum mă impregnam de imaginea Micăi, o fată ȋnaltă, blondă şi care a venit la ȋntâlnire cu o floare albă, imensa prinsă ȋn păr, de nu ştiam cum să mă ascund de lume, şi scriam fără respiraţie despre orice subiect, era ea, Mica, cea care reuşea să agrege motorul cuvintelor dar ele, cuvintele, nu reuşeau să se mişte de unele singure şi regretul ăsta era lucid, rău.

Majoritatea timpului trăiam ȋnsă pe teritoriul mamei, aşa mă obişnuisem să cred, trebuia să fac orice ȋmi spunea ea. Cu atât mai mult cu căt părea că toţi o ascultau. Intuiţiile ei mă dezarmau de fiecare dată căci imediat de a intra pe uşă ȋmi povestea tot ce făcusem eu ȋn acea zi. Urmele fărădelegilor mele zăceau fără scăpare peste tot şi oricât mă chinuiam să locuiesc fără urmă locuinţa noastră, trebuia ca de fiecare dată să fi făcut o greşeala. Mă obişnuisem ca de fiecare dată, la orice ȋntrebare, să răspund adevărul fără să mă gândesc, indiferent de consecinţe. Dacă aş fi minţit, ea ar fi văzut imediat. Mă lua ȋn braţe, mă mânuia ca pe o jucărie, mă aşeza pe un scaun şi-mi ordona: “Mănânci tot.” O urmăream oriunde mă lua după ea, fără gânduri. Mai târziu aveam să datorez mamei ȋn ȋntregime anii de recluziune, banii de carţi, toată acea perioadă ȋn care cu toţii se ȋntrebau cu ce mă ocup.

Doar mama a avut ȋncrederea pe care o avusesem şi eu ȋn mine, ȋn acele timpuri. Poate că ȋntr-o anume măsură tinereţea lui Iacob, visurile acelea desprinse de realitate pe care orice umanist trebuie să le ispăşească au dat mamei o altă speranţă şi au dat măsura unor scuze repetate, violente, din care a fost facuta mica ori marea mea rătăcire, poate că uneori fugile şi lipsele mele de explicaţii au pricinuit câte o lacrimă, aşa cum mă privise mama prin mansardele nu mai ȋncăpătoare decât nişte cămări ȋn care trăiam mumificat ȋn cateva mii de volume şi parcă lipsit de perspectiva şi de simţ pentru real, alunecam…

Verile le petreceam in mare parte la masuratori, in delta. Tata iesise din marina desi ajunsese profesor de navigatie in Academia Militara din Constanta militara pentru a intra in cercetare. Am colindat saptamani intregi cu Hidrologul, Lipova si Sulina pe canalele Deltei, printre pădurile inundate, câmpiile de stuf şi micile insule acoperite de pelicani. Seara agăţam de vapor un şir lung de bărci pescăreşti şi pentru că ȋi duceam spre cherhanale, primeam de la fiecare peşti pe care marinarii ȋi curăţau cu repeziciune făcând de fiecare dată ciorbă pescărească cu apă din Dunăre, şi grătar. Ȋn timpul zilei, dacă se apropiau de noi, ştiam că ne ofereau peşte ȋn schimbul alcoolului. Pescarii beau orice, inclusiv alcool medicinal ori parfum. Se ȋntampla ȋnsă ca peştele să ne prisosească şi curăţat, tăiat ȋn două, era pus la uscat pe punte, pe cabine, peste tot aşa că nu prea mai aveai pe unde să calci dar carnea deshidratată, uşor sărată, era teribil de gustoasă. Periodic, şalupa poliţiei ne oprea să ne percheziţioneze dacă avem peşte interzis, cum ar fi somnul ȋn perioada de ȋnmuire ori mai ştiu eu ce altă specie protejată. Imediat de zăream una din vedetele cu girofar, ascundeam peştele cu icre sub o scară unde nu se căuta niciodată. Eram firesc solidar cu echipajul şi primeam ȋntotdeauna mită să conduc vaporul când vom ajunge ȋntr-un canal mai larg.

Uneori mergeam pe Chefalul, o navă de mare, staţionată ȋn portul Tomis din Constanţa. Acolo puteam ieşi ȋn port cu o barcă de fibră de sticlă, goală, ȋn care pusesem un scaun de bucătărie şi invitam domnişoarele să le plimb după cum seara puneam reflectorul de pe vapor pe boscheţii de unde perechile săreau goale, ȋnjurându-ne. O colegă a tatei, o brunetă ȋnaltă, cu ochii verzi stătea toata ziua la soare, ȋn bichini, pe puntea doi, uneori citea o carte, alteori adormea pe lemnele ȋncălzite de soare. O spionam şi o provocam să mă ajute cu undiţele. Doina o chema, Doina o chemam.

Câteodată, aveam şansa ca elevii de la institut să mă ia cu iolele amiralilor pe mare şi spaima cu care am urcat şi coborât pe valurile din ce ȋn ce mai sălbatice, starea de entuziasm şi energie a celor din jur, poziţia nemişcată pe care trebuia să o adopt pentru ca braţul catargului să nu mă măture ȋn apă, n-o voi uita niciodată. Marea ȋţi dă un sentiment de beţie, e ca un animal gigantic, ȋn fierbere, pe care ȋncerci să te ţii ȋn echilibru şi cazi ȋn toate părţile, stare de victorie, frică, abandon şi iaraşi victorie te ȋncarcă cu adrenalină. Vântul ȋţi ia auzul şi sforile pe care le mânuiesc marinarii par a avea un efect de papusar norocos, nebun, ce-şi salvează la nesfârşit fantoşa de pânză şi lemn.

Valurile se sparg de ţărm zgomotos dar mai apoi ele devin tăcute, nu le simţi ameninţarea. Spre larg ȋncep să poarte ȋn ele zgomote largi, masive. ca nişte consoane ale unui cuvânt vechi pe care ȋl vor fi ascultat şi primii oameni, dar un zgomot care nu are nimic uman. Aceste consoane se ȋnteţesc şi se suprapun pentru a se adăuga şuieratura vântului ce prinde vârful valului şi ţipă din el ca dintr-o frunză după care ȋncep să răsune ecouri şi valurile pot rezona le fel de uşor şi de bine cum o fac pereţii de piatră ai munţilor. Dacă ţi-e spaimă, poţi să pricepi limba de cremene a mării cum te ameninţă şi cântă sfârşitul, ȋn imponderabilul valului, e doar un pas pe care ȋl poţi face ȋn bazaltul de dedesubt, şi te poţi ȋncleşta de balustrada privind cu stupoare, cu sentimentul urgent, decisiv că te scufunzi după cum trecându-ţi frica, primeşti botezul mării şi ea se desprinde de tine, cuvintele i se ȋmprăştie şi trec, rămâne doar o bucurie şi simţi ȋn obraz respiraţiile albastre, crude, ale planetei.

——————

ilustratie – blazon www.richardolmsted.com www.kimevans.com