Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Mircea Cărtărescu

Cenaclul lui Cărtărescu se ţinea ȋntr-una din sălile de la etaj, domnişoarele acelea sterpezii, bucălate sau somnambule de-a dreptul pe care doar Facultatea de Litere le poate produce ȋn serie găsiseră ȋn aceste dupăamieze târzii ocazia să spună totului tot, nu ȋmi permiteam să lipsesc prea des… Cu atât mai mult cu cât eram zi de zi ȋn barul de la subsol peste care se ȋnstăpânea efemer Bogdan-Lefter şi Cafeneaua lui Critică, uneori venea cine nu te aşteptai ȋn subsolul ăla: studenţi, scriitori, miniştrii, criminali de drept comun, aurolaci care ȋşi pieduseră pe vecie putinţa de a articula vreun cuvânt şi fetele de prin provicie care nu trebuiau sa fie seara nicăieri. Mica ȋncăpere neagră, ca un vagon ȋn care se fuma zdravăn, se ȋnchidea la şase, când ȋncepea şi Cenaclul iar noi urcam cu păhărele de cafea, alţii cu fiole de votkă prin manşete, se putea fuma pe mai departe sus şi era circ. N-am citit niciodată nimic, mai bine m-aş fi bătut cinstit. Că scriam mă privea, cred că mai toţi scriam ȋn secret. Cred că si portarul scria. Pentru mine ȋnsă textul, cum ieşea, era cu totul neadresat.

Cenaclul ȋncepuse mai degrabă ca un experiment freudian decât unul literar, simpla aşezare a acestei comunităţi te descumpănea. Nu subiecte, nu stil, un fel de maidan, fantasme doar neprelucrate şi se putea spune orice, chiar era de preferat să se citească orice, să se meargă cât mai departe. Câţiva erau pornografi şi se creau momente penibile cum mai fac americanii la stand-up comedy, când ȋnjură sala. Această nebunie colectivă o mai penalizam din spate unde mă retrăgeam cu studenţii de la filozofie dar ambiţia inutilă a literaţilor ne lăsa fără argumente, când eşti foarte hotărât nu prea mai contează ce ţi se răspunde. Mai des mă ȋnsoţeam cu Cristi Constantinescu, şi el poet, la limita tuturor crizelor reale sau ȋnchipuite dar un personaj care se sabota cu entuziasmul de nezdruncinat al năpăditului. Unul din acela care putea răsturna masa ȋn loc să spună ceva cu sens. Zis şi făcut.

Cărtărescu asculta totdeauna fără ezitări, poate că studenţii răspundeau unor latenţe din chiar textele maestrului pletos şi sfrijit, el asculta deci şi comentariile, după care enunţa destul de bizar ceva despre intenţia autorului sau autoarei, niciodată nu comenta textul din cadastrul tehnic, ȋl proiecta să spunem douăzeci de ani de acum ȋnainte. Şi deci rămânea fără replică. Mai trebuie să spun că nu ȋl citisem pe vremea aceea pe Cărtărescu, nu ȋl evitam ȋn mod special dar nu mă interesau autorii români, nu credeam nimic din ei. Nici trei fraze nu puteam rezista. O să am abia târziu supliciul literaturii româneşti contemporane după ce exasperat de titlurile care lipseau din rafturile mele, Mihai Munteanu, fiul generalului DIE Munteanu, al doilea om după Pacepa, la care mă mutasem ȋntâmplător şi naiv ȋn gazdă, venise cu un braţ de cărţi româneşti, atât de româneşti, pur româneşti, din acelea care nu trec graniţa că n-au unde. Aveam să-i ȋntorc roaba de literatură cu sentimentul că s-a petrecut o tragedie. Talent avem dar mai avem de trecut apa.

Ruinele lui Ţepeş, zona Lipscani

Pe vremea aceea nu aveam o disciplină a lecturii decât pentru temele care mă interesau şi ȋn general zăboveam prin filozofie sau pe texte clasice, poţi alege o carte dintr-o singură frază, după cum o poţi destitui, indiferent ce-ar conţine. Cărtărescu de aceea a fost pentru mine o curiozitate pe care nu am simţit nevoia să o epuizez. Eram poate singurul din sală care nu ȋl citise şi nici nu avea de gând să o facă, ȋncercasem de fapt cu Levantul, foarte de demult dar şi el a renunţat la Levant mai târziu şi la ȋntreaga lui poezie. Figura lui mă indispunea, chiar şi când cobora printre noi ȋn bar şi ȋşi bea repede cafeluţa, proţăpindu-se pe câte o văgăună cu bănci ȋn care ne ȋnghesuiam câte zece, doisprezece. Nu ştiam cum să mă port cu el, nici el nu ştia cum să se poarte cu el, asta le ȋntrecea pe toate, ȋmi spuneam. Şi mai avea şi admiraţii pe care nu le puteam pricepe, de exemplu Nedelciu. Pentru că l-am cunoscut pe Nedelciu ȋn barul Literelor m-am invitat de două ori la el acasă sub pretextul unei emisiuni de televiziune, a doua oară Nedelciu era grav, se plimba prin casă ȋn scaun cu rotile, avea ȋnsă o dispoziţie serioasă, senină. Degeaba, tot nu l-am putut citi.

De când mă ştiu, simt oroare pentru oamenii gingaşi, mă refer la Cărtărescu. Ei, cei gingaşi, ar trebui să aibe o eleganţă infinită pentru a se răscumpăra din această calamitate, bunăoară lui Bogdan Tătaru-Cazaban ȋi reuşeşte. Pe Cazaban l-am cunoscut la conferinţele care au marcat lansarea Revistei Archeus, ȋn aula de la Filozofie. Pe atunci se formase un grup destul de compact cu Eugen Ciurtin, Andrei Timotin, Mihaela Timuş şi alţii, era interesant cum eleganţa lui Cazaban ȋl salva din respiraţia grupului conferindu-i autonomie. Nu ştiu dacă stilul te salvează ca gânditor dar cu siguranţă te poate scoate din ȋncurcături. Nici soliditatea nu e de preferat, un autor prea masiv nu poate sta locului, se ȋmbolnăveşte de inimă. Alergătorii pot scrie bine, scrisul are ritmul, respiraţia, anatomia fugii. Sunt oameni care biologic nu pot scrie deşi nu le rămâne decât asta de făcut, cum e Pleşu. El a ratat anatomia scrisului, nu are cărţi pentru că nu poate sta la birou, trebuie să se mişte şi de aceea nu scrie, vorbeşte. Poate chiar gândi lăsat pe spate, comod, ȋn fotoliu, din acea poziţie nimeni altcineva nu poate spune ceva cu sens. Cărtărescu scrie dar degeaba scrie căci cade sub anatomia lectorului de talie medie. Ȋl acoperi senzorial deci ȋl ignori citindu-l.

Ei bine, dintre sărbătorile acelui Bucureşti, cenaclul acela a fost cel mai frumos pretext şi poate şi o victorie efemeră dar binevenită ȋmpotriva celor de la filozofie care se anchilozaseră de fenomenologie şi erudiţii. Notele de subsol ce trebuiau să te turtească sau măcar să-ţi taie nasul, iaca bairam de data asta. Se petreceau primele polarizări şi se consumau speranţele ori iluziile unei ţări deschise ȋn care evenimentul cultural ar mai fi dat tonul, ȋşi cauta corespondenţii, cheama la solidarităţi făţişe, adulmeca succcesul. Ritmuri care s-au pierdut treptat ȋn suspensia aceasta europeană care nu mai are nici un sens de-acum şi nici mirese. Erau câteva astfel de locuri şi persoane, dar nu erau multe. Aş aminti mise-en-scene-le savante de la Colegiul Noua Europă ale lui Pleşu, solemne-n toate cele. Am fost şi ȋncă sunt ȋmpotriva lui Pleşu pentru că după ce construieşte un discurs şi-i pune piper că ȋnţelegi să pui ȋntrebarea finală, se repede el repede cu răspunsul şi-ţi spune că nu are soluţii. L-am citit mai apoi pe Cărtărescu, acesta are. Nu că soluţiile te-ar rezolva.

Andrei Pleşu

La NEC, conferinţele aveau un ritual probat de parcursul de ministru al gazdei, spectatorii erau intimidaţi, când luau cuvântul spuneau o aberaţie, ceva ȋncalificabil, ȋţi trebuia multă energie şi mult curaj să poţi măcar asculta ce se spune. Ȋn general se edificau statutele culturale după care se trecea la pişcoturi, şampanie şi ocheade. Nimic rău ȋn asta. Cum nu aveam nici un steag de apărat, nu am mai insistat. Când se aduc osanale, şi să taci e rău. Cu anii, mai mult cu anii lui decât cu anii mei, renunţ să-l mai judec pe Pleşu, el a adus relativismul ȋn aerul cazon, a secularizat. Ceea ce spune ȋnsă de fiecare dată, destul de des ȋncă, nu se ȋnscrie ȋn nici o speranţă comună. Detaşarea şi impasul nu sunt măcar necesare, românul poate gândi eficient şi ȋn stare de isterie, chiar mai bine, isteria este o formă de luciditate de altfel la români. Pleşu nu a avut putere pur şi simplu, a sărit pe schelă ca un sculptor de ornamente şi a umplut frizele cu frunze iar când a venit Fidias – nu vă speriaţi, nu a venit -, nu a mai avut unde să-şi pună caii şi busturile. Iar eu ȋl ȋntreb de ce nu a venit Fidias. Nu-l putem condamna pentru asta. Şi nici să ne uităm sub frunze nu se face.

Ion Bogdan Lefter

Iarăşi interesante erau serile lui Lefter, Lefter spre deosebire de mulţi, a rămas om ȋn lumea aceia cam atinsă de Bizanţ. El prezida şi modera ca şi cum nu ar fi existat, se suspenda. Psihologic, nu l-am ȋnţeles pe Lefter şi nu-l pot măcar bănui dar Bucureştiul are mulţi din ăştia. Uneori seara ȋncepea cu chitara clasică a lui Nuţu, recitările la lumânări ale lui Ion Sora, bibliotecarul hirsut din Ciorogârla care venea ȋn fiecare zi cu rata să zacă ȋn barurile Arhitecturii sau Literelor şi care a ȋnfiinţat multe trupe de teatru ce se desfăşurau pe la Institutul Schiller ori prin sălile goale, seara, din Arhitectură. Casa Schiller era, este ȋncă, o clădire interbelică, masivă, de lângă Ambasada Statelor Unite, pe Batiştei, care se punea la dispoziţia primului venit şi unde ne dădeau nemţii subsolul să ȋntindem perdele şi să pictăm pereţii. Ȋn urmă cu o săptămână l-am ȋntâlnit pe Sora la “Vaca stearpă”, cum ȋi zice el Lăptăriei lui Enache, că au pus o vacă de carton pe terasă. Mai nou e angajat acum pe post de “ţăran” la Muzeul Ţăranului. Un om care după un ocol de jumătate de secol a reajuns ţăran pentru că ţărănia e o formă de stil ca şi barocul ori neoclasicismul, un stil care poate primi o ultimă notă de rafinament. Şi l-au angajat.

Am ȋncercat de data astă să-l fac să scrie istoria Bucureştilor, de la revoluţie ȋncoace. “Băi Sora, fratele meu, tu eşti singurul care poate să scrie asta, tu ai fost peste tot, tu ȋi ştii pe toţi, până şi pe Vasilica Tastaman.” N-am avut timp să-i explic tot gândul cu pricina, ca literat scrie lucruri extrem de severe, partituri actoriceşti pe care doar magnetismul, contaminarea, nebunia unuia dintre cei ce-l ştiu le poate desluşi, şi nici aceştia bine. Sunt nişte texte complet vidate, nu le ȋnţelege decât el şi noi, cei care ȋl ştim. El a ajuns o formulă ȋn teatru cum e Grotowsky numai ca nimeni nu se ocupă de asta, nici măcar Sora. Pe de altă parte, nu poţi să faci din Einstein Ion Creangă, cu istoria asta a Bucureştilor. Chiar dacă omul din faţa ta seamănă cel mai mult cu Ion Creangă, el e Einstein, nu are acces la o naraţiune simplă, nu poate povesti, de-a dreptul. El joacă tot timpul, şi când scrie.

Ion Sora

Ȋmi amintesc nişte bucăţi cu totul spulberate adunate sub titlul: “Altfel”. Ştiu, titlul e mai des ȋntâlnit şi nefericit. Ion Sora e poate poarta către Apus a isteţilor din care fac mulţi parte, indivizi care nu se pot ȋnregimenta propiului talent, un talent care ȋi buruieneşte iar micimea culturii române e probată tocmai prin nepriceperea celorlalţi, a noastră, de a ȋncadra astfel de parcursuri singulare, spulberate. Dintre isteţi face şi Pleşu parte, chiar dacă e deştept. El, dacă nu a ştiut unde să se ducă, şi-a făcut loc. Ȋn România mai ales e bine să nu crezi ȋn ierarhiile locului, cei mai interesanţi oameni nici nu au ȋnceput să lucreze la ei ȋnşişi. Sunt ne-ȋncepuţi şi uneori, tragic şi solemn, nenăscuţi sunt deja perfecţi, gata să moară.

Mi-a reamintit Sora ȋntr-o fracţiune de secundă forţa acelor ani ȋn care prindeam oamenii cum prind porumbeii frecvenţa pământului. Eram pe la Cercul Militar şi era dimineaţă ȋnainte de a ieşi mătuşile şi portarii la muncă cu traistele croşetate, fugind după tramvaie. Sora zice după un lung moment de tăcere care ȋncepuse de la arteziana de la Universitate, prinzând ȋntr-o bucată de frază toată uitarea, tot rateul şi aşteptarea inutilă a românilor, ȋn momentul cand a simţit că trebuie să-mi spună ceva despre români, căci eu plecasem: “Băi, eu cred că românii aşteaptă să vină Ceauşescu din nou.” După care iarăşi tăcere, o tăcere din aia din mustăţi, cu gândul că vom rezista, o tăcere care ne va minţi şi de această dată, căci vom trăi ȋn pofida noastră. Căci noi am zis să trăim aşa şi uite că am descoperit şi cum am zis, adică Sora a descoperit, cine a putut să facă mai bine şi mai simplu arheologia acestor catatonii? Căci de ce stăm noi ȋn loc?

Uneori mai venea un austriac, schizofrenic, din specia celor deliranţi care construia cosmogonii şi delira cu o asemenea forţă, ore ȋntregi, că-ţi trebuia o legiune de Eliade şi Culieni să-l ȋnţelegi şi să-i faci dicţionar. Un om pentru care trebuiau românii să facă un templu, nu să-l interneze şi fugărească, sunt oameni care sunt nebuni ȋn sensul bun, căci sunt mai presus decât noi. Nu sunt nebuni decât ȋn sensul ȋn care nouă aştilalţi ne lipseşte ceva. Nebunia este ieşirea din regulă ȋn toate direcţiile, nu numai pe câmp, chiar şi pe drum… Dealtfel acel personaj reclama el ȋnsuşi, singur, ȋncă o enciclopedie a religiilor, a fost singurul om ȋn faţa căruia am simţit că la nivel conceptual ȋmi scapă pământul de sub picioare. Cum ȋl chema oare? Cineva avusese dispoziţia să-i noteze câteva deliruri şi să le publice sub forma unor versuri albe dar ȋntr-o variantă diminuată, execrabilă. A fost momentul ȋn care am priceput că va fi ceva ce nu ȋmi pot propune să ȋnvăţ ȋn felul ȋn care parcurgeam, oarecum grijuliu, etapele. Mi-a dat şi o dedicaţie pe volumul lui, m-am gândit la ea o lună, ȋncă mă gândesc la ea şi nici nu o mai ţin minte.

Cetatea lui Ţepeş, cuibul boemei bucureştene

Ce seri puteau să se ȋnfiripe acolo, uneori interpretarea se rupea şi spectatorii interveneau pentru ca mai apoi să continue ȋn vecinătatea concretă, sigură a câte unui spectator care modifica prin caracterul şi ezitările lui ȋntreaga scenă. Textul se pierdea, erau caracterele, reacţii care preluau spectatorul şi ȋi dădeau replica ȋn sensul ȋn care sensibilitatea lui se oglindea ȋn actori, totul se transforma de fapt ȋn câţiva autori pe scenă care compuneau şi disecau din punct de vedere sensibil câte un spectator, luat ca subiect, ȋntr-un text clasic. Erau actorii care puneau un text la mijloc. Totul ȋncepuse cu mult ȋnainte, cu Mihai Voicu care avea bani să te ȋngroape cu ei dar care nu ȋşi putea pune baiere histrionismului său şi juca, preda actorie şi bea whisky fără ȋncetare, dădea şi de mâncat studenţilor lui de prin provincie care se urcau dimineaţa pe scenă, ca dromaderii, cu stomacele lipite. A predat ani de zile fără să ceară vreun salariu, cu sticla de Black Label pe masă, cămaşa ieşită din pantaloni şi modula dialogurile din Ondine… el… Falstaff! Ȋmi aduc aminte cu drag de multe din acele exerciţii de actorie. Să fii actor e cea mai gingaşă dintre meserii dar să te ferească Dumnezeu de ironia unui actor, l-au mâncat fript şi pe Voicu. Actorii sunt ca fiarele la circ, dacă ȋi laşi să te bănuie, ȋţi sar la gât.

Leonard Armăşescu, le roi de la boheme

Spre dimineaţă ȋn Papion mai veneau lubrici Radu Zetu, acum actor la Teatrul Mic, Ovidiu Niculescu, Bădia – care vorbeau unii că s-a culcat cu noru-sa, tot cascador la origine şi ajuns actor că vorbea mult, şi amicii mei de totdeauna, cascadorii Vali Albineţ, Rodringer, de care am auzit ȋn gara din Paris că ajunsese borfaş prin Roma, Mărculescu, asasinat lângă Bucureşti, ȋntr-o discotecă, Fram, americanul ucis de ciroză şi voie bună şi mulţi alţii se năruiau, Rona Hartner cu care aveam să joc pe holurile Naţionalului Shakespeare… la examenul de regie al Ilincăi Bernea. Şi bineȋnţeles peste toţi şi toate trona duhul sfâşietor, socratic, absolut al lui Leonard Armăşescu. Omul intuiţiilor absolute şi al seducţiei, acest arhitect din Deva a dat măsura aceslui moment al Bucureştilor. Cărtărescu ori Pleşu ori Lefter ori ce altă mireasă a culturii româneşti nu se compară cu o jumătate de oră de abis cu Armăşescu, un arhitect din Deva… un smintit… capabil să-şi pună amprenta pe sufletul unui om prin trei vorbe dezlânate spuse ca un zvon pe seară… un mare anonim, ca peste tot ȋn istoria noastră.

Ruinele lui Ţepeş, zona Lipscani