Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

De pe terasa cafenelei Danzig, din Waterlooplein, vezi Amstelul, undeva ȋn dreapta sunt casele care dansează, casele bete, cele şapte clădiri râmase fără temelii şi care se ȋnclină ȋn toate părţile, palii de lemn pe care erau aşezate au putrezit pentru că nivelul apei a scăzut pentru un timp, lăsându-i să se usuce şi apoi să macine repede, ȋn stânga e clădirea teatrului operei, e locul unde s-a născut Spinoza, erau pe vremea aceia trei sinagogi aici ce nu se vedeau din stradă, la două minute e casa lui Rembrandt, golită de executorii lui care i-au pus pe caldarâm toate lucrurile când acesta a dat faliment, ȋn jurul acestui loc se ţine zilnic un bazar imens ȋn Amsterdam, cu tot felul de vechituri, poate au ȋnceput atunci, cu boarfele lui Rembrandt, un fel de Obor, vis-a-vis de această piaţă e o mică seră, o grădină botanică unde dimineaţa deja stau indivizi suspecţi cu câte o bere “Grolsch” aburindă, prăvăliţi pe câte o bancă ȋn poziţiile pe care le mai vezi prin tablourile italieneşti că e Isus, moale, când ȋl dau jos de pe cruce, deci Spinoza s-a născut undeva sub scena teatrului de astăzi. Să vedem sub ce scenă de teatru a ajuns acum.

Cu un gânditor poţi să te răzleţeşti ȋn gândirea lui, ȋn sensul ȋn care ȋl frecventezi cum ai intra ȋntr-o cafenea, te uiţi pe uşă, vezi conturul mai pronunţat al stâlpilor, meselor, oamenii dinăuntru, ce ȋşi spun ei… după care poţi să intri chiar dând la o parte pluşul roşu al gordijnei, ar ȋnsemna ȋn acest punct că ai câştigat o demnitate academică, poţi să reperezei ceea ce este ȋn bar cu ochii ȋnchişi, ai căpătat lista de inventar, discuţi preţurile, mai faci şi un studiu de piaţă dacă ai fi câştigat să intri ȋn acest bar şi nu ȋn altele, pui toate ȋntrebările. Dacă ȋntr-adevăr vrei să te ȋntâlneşti cu acel gânditor – la ce să mai ieşi din casă dacă nu vezi pe nimeni?! -, trebuie să mergi mai departe. Interesant ar fi să-i faci să vină ei la tine, dar nu te crede lumea…

Mai departe să vezi ȋn ce constă efortul gândirii lui, să refaci epoca, să reconstruieşti totul, până şi respiraţia mâţelor de pe strada gândirii lui, şi să prinzi cu gingăşie fluturele gândirii acelui om, să-l tragi ȋn pumn, uşor, după tine, printre secole, şi să-i dai drumul pe strada ta… Astăzi vom vorbi despre Spinoza, dar nu ȋn mod profesoral, ci aşa, mai improvizat, noi vrem să ne ȋntâlnim cu el… dacă gândirea nu poate ajunge acolo, e degeaba gândire, vom merge cu ce ajunge acolo, şi o vom numi gândire. Şi nu ȋmi dau ȋntâlnire cu el la Danzig, ȋn Amsterdam, la Bucureşti vreau să ne vedem. “La bulivard…”

Goethe spunea ca prin Spinoza el a văzut lumea cu o claritate namaȋntâlnită ȋnainte, Lessing credea că singura filozofie ȋn genere e a lui Spinoza, Hegel susţinea că că spinozismul este ȋnceputul esenţial al filozofării, dacă cineva vrea să filozofeze ȋn genere, trebuie mai ȋntâi să fie spinozist, Schelling nu credea să poţi intra ȋn adevărul şi deplinul filozofiei fără să te fi lăsat ȋn imersia filozofiei lui Spinoza, Windelband numeşte opera lui Spinoza cel mai impresionant poem al conceptului, şi acum despre curajul lui, gândirea e un salt ȋntotdeauna, e să laşi lucrurile pe care oamenii le consideră sigure şi faste pentru ceva nesigur şi poate nefast. Gândirea e şi un salt ȋn lume, acum, să te laşi lumii, ȋn forma ȋn care gândirea ȋnsăşi e drumul către orice. Gândirea nu capătă demnităţi prin simpla ei exercitare, prin subtilitate, prin profunzime chiar, toate acestea sunt jocurile secunde ale gândirii, aproape inutile. Ȋncoronarea gândirii e direcţia ei.

Spinoza a sărit ȋn sine. Să laşi, aşa cum filozoful nostru spune ȋn “Tractatus de Intellectus Emendatione”, bogăţia, onoarea şi plăcerea simţurilor pentru o căutare a perfecţiunii ultime pe care omul o poate atinge cu sine ȋnsuşi. Spinoza a ȋncercat ȋmpotriva vremurilor, moravurilor şi societăţii să fie om, să fie cel mai bun om, cu riscul de a pierde valorile vieţii, cu riscul de a nu a mai fi, nici măcar om. Să descoperi ceva pentru care să te umplii de o fericire eternă, omul deci ca lucrare, nu viaţa ca lucrare e drumul gândirii… imo an aliquid daretur, quo invento et acquisito continua ac summa in aeternum fruerer laetitia, spune el, acest fruerer laetitia, dacă vom face şi analiza acestui concept, vom vedea că el va dispare la sfârşitul modernităţii şi că ȋn locul lui va fi pusă chiar lumea.

Spinoza determină ȋn economia gândirii efortul cel adevărat, distincţie prin care bunurile pământeşti devin lipsite de importanţă. E inutil să te gândeşti la plăceri, la onoare, e inutil pentru că simplu act de a gândi astfel e un act ratat al gândirii care are o altă menire, care poate lupta pentru altceva, mai ȋncăpător. Dar aceste lucruri nu sunt o simplă declaraţie, Spinoza fuge, Spinoza refuză bani, Spinoza crede ȋn calea lui, ȋntoarce ȋmpotriva lumii valorile sale, sigur că deţine adevărul, pentru a ȋnvinge această lume, pentru ca fericirea lui să se impună peste veac mai mare decât bogăţiile, decât onorurile şi decât toate plăcerile. Te poţi ȋntâlni cu un astfel de om la Bucureşti? Este potrivit el să scrie vreun capitol de etică?!

Desprinderea de lume pentru a găsi altceva, mai bun, e un gest des ȋntâlnit, e un gest de când lumea, una este ȋnsă plecarea din credinţă, crezi că altundeva e ceva mai bun, crezi şi te tot duci ştiind că nu laşi ȋn urmă nimic valoros, deci aflându-te ȋn exilul lumii, lumea ca exil, vrei să vii acasă, alta e plecarea indiană, să spunem, care pleacă pentru a ieşi din iluzie, iată o altă cale deci. Pleacă pentru că nu poate sta, pleacă să vină; şi alta e plecarea lui Spinoza, care pleacă spre ceva necunoscut părăsind valorile recunoscute: divitas scilicet, honorem atque libidinem, adică bogăţiile, onorurile şi plăcerile. Spinoza pleacă de acasă instituind exilul ca şi gândire. Gândirea ȋnseamnă să pleci aşa cum pe altă filieră să fii ȋnseamnă să stai.

Este modelul prin care Occidentul a descoperit şi colonizat lumea, genul acesta de risc asumat, vikingii plecau la fel, fără hărţi, nu se mai puteau ȋntoarce, etica ȋnsă a lui Spinoza vindecă Occidentul ȋn plecarea lui eternă, dă plecării substanţă, căci dacă e să nu găseşti nimic, poţi ȋncă să te găseşti pe tine, “rotunjeşte lumea” ȋn spiritul modern. La capătul tuturor drumurilor tale, te aştepţi. Pe care să-l alegi? Aici intervine etica. Aristotel spunea ȋn Cartea ȋntâi din Etica Nicomahică, poate că şi omul, ca un arcaş, trebuie să ţintească la ceva şi trebuie să vedem cel puţin ce este acel lucru. Dacii trăgeau cu arcurile spre ceruri; ȋn România de astăzi, dacii din ceruri trag cu arcurile spre noi, spre Pământ. Dintre toţi zeii, abia iubirea avea un arcaş, pe Cupidon. Dacă grecii ai fi dat un arcaş şi gândirii, eram poate mai departe ȋn timp… Dar ȋl avem pe Spinoza.

Textele acestui gânditor trebuiesc citite ȋn latină – şi nu ȋn olandeză, care se ȋmpleticeşte şi dă ochii peste cap, zici că ai injectat-o cu adrenalină, nu ȋn germană, unde ai spune că Spinoza e vreun fenomenolog obscur… nu ȋn engleză, că doar nu e o cuvântare la Harvard, ȋn franceză nu ştiu, că nu vreau să ȋncerc. Ȋn latină e mai simplu, dacă ai ceva de completat, ştii că te cerţi cu Spinoza, nu te iei la bătaie cu vreun exeget, exegeza e ȋn filozofie ce sunt corbii pe câmp pentru că aşa zis câmpul ȋn exegeză e ce sunt filozofii ȋn corb. Chiar şi când ştii mai puţină latină decât olandeză, latina e mai clară. Ca limbă negustorească, olandeza se uită mereu pe pereţi când ȋţi vinde ceva, cam aşa cum se scrie pe la ziar ȋn mod obişnuit la noi ȋn România, domnii de acolo sunt foarte aproape de a introduce olandeza ȋn vorbirea curentă, cu un alt index. Dar asta nu este o discuţie despre Spinoza, mai degrabă este una de ce a plecat el de fapt. Spinoza nu pleacă din bogăţie şi huzur, mai degrrabă renunţă să le caute pe acestea tocmai pentru că ȋn genere e pus ȋn situaţia de a alege ceva, o căutare. Gândirea descalifică agregarea lumească ȋn situaţia ȋn care e pusă să aleagă ȋntre ea şi această lume, Spinoza nu judecă din gloria acestei lumi ci din afara ei. De acolo ȋncepe drumul.

Din fragmentele care preced obişnuit tratatul de etică desprindem etica gândirii, exerciţiul firesc al gândirii porneşte ȋmpotriva tuturor lucrurilor deja ȋnstituite ȋn lume, a fructelor ei, ȋmpotriva tuturor judecăţilor, prejudecăţilor, ȋmpotriva aşezării lumii am spune, lucru decisiv pus şi de Descartes. Gândirea nu respectă nimic, e ireverentă, aşa cum respectul nu respectă gândirea, aşa cum smerenia nu te zguduie, Spinoza a fost de altfel primul care a exclus ipoteza miracolului, nu există miracole, a zis el. E o afirmaţie care trebuie ȋncadrată ȋn etica aceasta a gândirii, să nu o numim gnoseologie, ştim de acum că Spinoza nu a căutat adevărul, el a căutat să se umple de etern şi de fericire. Nici nu ne aşteptăm să-l găsim adevărat ci tocmai aşa cum s-a ȋnchipuit pe sine.

Am gasit in cartea intai din Etica lui o fraza tragica ce ar fi trebuit pusa deasupra tuturor puscariilor comuniste: “At corpus non terminatur cogitatione, nec cogitatio corpore.” Adica un corp nu poate fi limitat printr-un gand, nici un gand nu poate fi limitat printr-un corp. Cine ar fi banuit ca noi am fi cazut pe ipoteza asta vreo cincizeci de ani?