Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Stimate domnule Paul Goma,

Liniştea suspectă care vă deghizează textele e balansată de oboseala care a cuprins şi celelalte modele, fantoşele pe care le demascaţi. Generaţia din care fac parte, câţi om mai fi rămas consumatori de texte, după un prim şoc produs de republicarea scriitorilor interbelici, şi care a premers solidarizării cu nepoţii acestei tradiţii, recunoscuţi aşa cum o ştafetă ar fi fost aruncată la orb peste gard, a ȋnţeles că trebuie căutat mai departe. Ȋn România acum e linişte şi memoria joacă festa lucidităţii chiar şi pentru unii care – spuneţi dumneavoastră – nu ar avea dreptul de a pronunţa unele adevăruri, sau fapte.

Eu sunt de vreo cinci ani ȋn Amsterdam, aşa că ȋn România e şi mai linişte, dar să vă spun cum după ani de lecturi care evitau cu disciplină autori români ȋn viaţă, v-am descoperit: m-am ȋntâlnit cu acel boxer de la Dinamo care a fost trimis de Pacepa să vă ambienteze ȋntr-o doară, un cascador, prieten, ȋl cunoştea, ne-am salutat lângă Universitate, am băut o cafea pe o terasă şi eu am rămas tăcut, privindu-l, repetându-mi ȋn gând ceea ce ȋmi spusese cascadorul: “Ăsta l-a bătut pe Goma.” Citeam de ani câte 8-10-14 ore pe zi şi nu ştiam cine e Goma. Mă ȋntrebam dacă trebuia să stau la masa aia dar am stat să ghicesc până la sfârşit tăcerile şi pândele acelui individ.

Şi să vă mai spun că semănaţi cu bunicul meu din partea mamei (până şi gesturile), el s-a născut lângă Hurez, era la fel de frust ȋn exprimare, de pornit pentru partida lui şi de critic, de aceea nu pot să fiu supărat pe nici o floare de cucută care creşte pe câte o frază de-a dumneavoastră, că ȋmi aduc aminte de bunicul şi ȋmi place. Dar vă scriu pentru cu totul altceva, ȋn aceste zile am descoperit de ce nu citesc autori români, citindu-vă: eram asigurat că ratau subiectul dar nu ştiam cum. Şi nici istoricii, nici presa, nimeni nu mă ajuta aşa că mă ȋntreţineam cu romantici germani, romane sud-americane ori lecturi mai aride. Acum ştiu ce se petrece ȋn România, aveam toate faptele, toate declaraţiile, văzusem ori cunoscusem oameni dar nu aveam cheia. Pentru asta vă mulţumesc, pentru că am reuşit să scap de povara unor neȋnţelesuri din care unele, poate, m-au şi izgonit, aşa cum securişti metabolizaţi ȋn organele noi mai dau câte o ȋmproşcătură de cerneală de sepia ȋn ochii pruncului.

Conspiraţia tăcerii din jurul dumneavoastră e mai subtilă şi mai lipsită de sensibilităţi pentru chiar sonarul unor indivizi interesaţi de lectură, ceea ce e atât de grav ȋncât ȋl indic ca pe ciudăţenia de căpătâi a istoriei noastre literare contemporane. Neȋnţelegerile, pipărate de zâmbete jenate ori solidarizări toptanice, vă transformă ȋntr-un autor care se disipă ȋn marginea textelor sale, cum un chip s-ar scurge ȋn clepsidră, lângă o carte, este poate temperamentul şi sabia textului. Căci ȋn adânc lucrurile sunt clare dar ar trebui ca o generaţie de scriitori de doctorate să vă purice şi să vă decidă aortele, să vă decapilarizeze, să vă scoată din nou unghiile textelor, să vă parfumeze şi să zică: Uite, noi am săpat ȋn Goma şi am găsit uriaşul ăsta, ia să vedem care ştie să muşte din el, care are stomac să-l ȋnghită.

L-am cunoscut pe Marcel Petrişor – fiindu-mi profesor de franceză ȋn Spiru Haret – şi l-am vizitat de câteva ori ȋn vila lui de pe Ştefan Furtună – m-am bucurat de secvenţele ȋn care ȋl pomeniţi ȋntrebându-mă şi acum ȋnsă despre semnificaţia tăcerilor noastre, pe balconul pe care ȋl ȋncărca Dom’ Profesor cu ceaţa parfumată a pipei: căci dincolo de lecturi, Petrişor are o seninătate pe care a câştigat-o şi pe care nu o mai cedează chinului, poveştii mereu repetate. Ce m-aş fi bucurat să ţipe o dată la mine, să mă sperie aşa cum trebuia să fiu speriat. Dar făcând suma, am un nou ȋnţeles şi pentru aceste timidităţi dialogale ȋn care mi-am reprezentat, adolescent, pe scriitor, ca Scriitor, căci altul nu ştiam pe vremea aceea.

Domnule Goma, ar fi trebuit să vă citesc acum cinşpe ani şi pentru asta, nici eu nu i-o iert lui Liiceanu. Să-mi spuneţi dacă să-i rup un picior.

Cu batista ȋn vânt, din Amsterdam,

Radu Botta

noiembrie 2006

.

.

Bună dimineaţa,

am ajuns iar la jurnalele dumneavoastră, vroiam doar să vă spun că mă bucur foarte şi că ȋmi par singurele lucruri clare scrise acum despre ceea ce e ȋn ţară. Fiecare frază te unge pe inimă. Ruşine pentru generaţia asta tânără care nu a reuşit să facă pasul care trebuia şi nu a adus schimbarea prin cultură, căci politic şi economic nu e deajuns, după cum se vede. Eu am zis, trebuie să ne luptăm nu cu o generaţie ci cu două-trei.

Vă felicit şi vă urez putere de muncă şi să vă mai certaţi cu ei o mie de ani, am ȋnceput şi eu să mă cert, tot aşa, cu toţi, sper ca anul ăsta să ȋmi apară primul volum, multe din eseuri sunt deja publicate pe blogul meu, www.radubotta.com. Nu ȋmi trebuie editor, mă editez şi difuzez şi singur, de aici din Amsterdam, mă şi citesc dacă vor ei, ȋn Cişmigiu, pe scăunel, dimineaţa. Cred că ȋntr-adevăr aţi ȋmpuşcat două raţe la distanţă de un secol cu acelaşi glonţ, aţi dat nu numai modelul de rezistenţă etică ȋn dictatură, dar şi cel de rezistenţă etică ȋn libertate, tot dumneavoastră, tot singur. Din generaţia dumneavoastră, ȋn pogonul ăsta de cultură, sunteţi singurul om pe care ȋl stimez, restul e vai de curu’ lor.

Manolescu şi Liiceanu şi Pleşu chiar nu au nici o vină, am descoperit recent, ce să facă ei?! Vina o poartă tinerii care s-au izolat şi ȋmprăştiat, care lucrează camuflaţi de tăceri inexplicabile, cu privirea pe pereţi. Dacă şi-ar pune mintea cu ăştia, ȋn două săptămâni ar rezolva cazul. Dar nimeni nu acceptă provocarea din motive de recuzită: marionetele păltinişene şi paraziţii de pinacotecă s-au transformat ȋn administratori şi sunt trataţi ca atare. Cultural ei nu mai contează, doar că ocupă spaţiul culturii, dar nu au pondere, sunt mai la margine decât un ziar de duminică. Modelul din care au ieşit e mort şi doar atitudinile şi perversitatea indivizilor mai mestecă ȋn ciorbă, din ce ȋn ce mai rar de altfel. Nimeni nu le anunţă moartea la locul accidentului pentru că toţi mănâncă din cadavre, aşa sunt românii, trăiesc bine mersi cu mortul ȋn casă.

Discuţia ca atare şi critica radicală care o duceţi nu e decât o operaţie de ȋmbălsămare. Interesant e de căutat, ȋn aceeaşi ordine de idei, dacă nu un nou model, şi dumneavoastră aţi putea da de la Paris o prognoză bună, măcar câteva vârfuri de lance care să catalizeze un nou moment românesc. Ce vine după ăştia, nu vedeţi că nu mai vine nimic?! De asta sunt ei periculoşi la urma urmei, nu pentru poziţiile la drept vorbind hilare pe care le iau, mă ȋndoiesc că Pleşu şi Liiceanu sau restul mai citesc ȋn genere cărţi, decât aşa, răsfoind, la stop, ȋn maşină. Ei ard iarba şi otrăvesc fântânile, cam ăsta e “Războiul” lor, contaminează, paralizează, cumpără, ȋi trag ȋn groapă pe toţi pentru că nimeni nu se mai luptă de fapt cu paradigma asta, din România. Dacă o va găsi cineva, noua vârstă, fiţi sigur că vi se va adresa să ne trimiteţi steagul, domnule Goma,

sper să nu vă supere unele dispoziţii mai deşucheate din textele mele, dacă veţi avea răbdarea, eu nu cred că e o soluţie să fii mai bun decât ei, trebuie să fii şi mai rău, simultan, să poţi răzbi cu ăştia

cu multă simpatie,

Radu Botta.

august 2009

Adagiu: Să nu uit: un gând bun şi pentru Petrişor.

Stimate Domnule Botta,

Mesajul Dvs. de ieri a şi fost instalat în jurnalul pe august.

E bun, ar fi fost chiar foarte de n-aş fi fost eu adrisantul.

Vă salută

Paul Goma