Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Clezio scrie “Proces verbal”, primul său roman, destul de inegal – dar publicat la 23 de ani! – ȋn cafenele, lucrează cu predilecţie ȋn spaţii deschise, printre picioare, ȋn pieţe. Spaima de a te rupe de oameni, de oi, e fără ȋndoială veritabilă când scrii, un soi de agorafobie criptică. Am abandonat ȋn toamna aceea românească, ultimă, ȋncăperile umbroase, sinistre, bibliotecile prăfuite, nu pot evada ȋnsă cu totul, nu pot face decât corecturi ȋn oraş sau ȋn tren, mă irit şi spuzesc ȋn interstiţiile cuvintelor dar ȋmi scapă iniţiativele mai consistente ale textului, nu pot scrie decât din fântână. După acel moment nu am mai pus cărţile ȋn rafturi ci ȋn cuburi abritrare, printre ghivece cu flori, pe treptele patului, nu mai suport bibliotecile. La “Balkon” e ȋntotdeauna loc ȋn gara asta aglomerată, o cafenea suspendată pe o pasarelă, textul e deja dactolografiat şi ȋl trec ȋn scris de mână eliminându-i bruscheţile, uneori pierzând ritmul pe care nu-l mai simt ȋn româneşte, nu mai am respiraţia, nu mai pronunţ româneşte, scriu din ce ȋn ce o limbă mai mută, mai compactă, mai imposibilă. La stânga e o roşcată pe la vreo 35 de ani care se preface că priveşte ȋn aceeaşi direcţie oamenii care trec pe sub noi cu feţele mate, neştiind că sunt observaţi. Scriu cu ea, ȋn decorul ei, dacă mă scufund prea departe ȋn mineralul câte unui gând, roşcata mă aduce ȋnapoi, yo-yo roşcata! – sunt ca ȋntr-o lesă, un simplu căţeluş literar care nu mai poate scăpa de stăpâna lui inocentă, aruncată deasupra unei cafele, privind şi ea din balconul sânilor. Acum va muri sau va strănuta. Strănută ȋn textul meu şi ȋmi face bine.

Ceilalţi povestesc şi Clezio scrie, marea parte a vieţii sale se consumă ȋn calitatea de martor, uneori un simplu voyerur. Aşa cum se poate scrie din senzualitatea femeilor care trec prin pasajul ăsta, prin gară, m-am ȋntrebat dacă se află şi o senzualitate a gândirii, să te poţi impregna de humusul ei cu aceeaşi avariţie, gândirea poate avea aplombul senzual al femeii. Dar romancierul nu este un tehnician al conceptului ci mai degrabă un visător, e important să continuăm să citim romane – de ce e important?! Cel de-al treilea – martorul – care e Clezio, care e textul, pune ȋn referinţă autorul, gara. Naşterea noastră ca scriitori se petrece ȋntr-o familie – fabulată, ca orice familie -, unu, doi, trei. Cine eşti? Clezio ȋmpinge drama celui de al treilea până la sfâşierea lui de stânci, martorul se umple de frumos, crapă, ne preumblă ca pe şerpi, ne prinde ȋn ace fluturi. Ce-ar fi să alegem ȋncă o dată, mă ȋntrebam citind “Proces verbal”. Să fim cine am vrea, ca scriitori măcar, altcineva, nu copilul. Dintr-o familie care naşte de fiecare dată un bunic. Am mai fi martorul?! Ar mai fi ea roşcata dacă ar şti că e roşcata? Avantajul condiţiei martorului este că el – numai – poate spune povestea ȋntreagă, indiferent de urmări, martorul e imun?! Martorul supravieţuieşte de fiecare dată (sic). Care ar fi dispoziţia, de ce anume trebuie să te laşi inspirat să nu mai crezi ȋn martori? Ca realitatea să nu suporte nici un proces, nici măcar unul verbal. Să contruieşti, poate. Să lupţi cu martorul. Să laşi pe altcineva al treilea. Al treilea este o piesă pe care o poţi folosi, o păpuşă. De către al doilea, de către primul sau de către nimeni. Nimeni, adică el ȋnsuşi.

Este un text. Vraful ăsta ciufut de note disparate, ȋmprăştiate, cum scrii, din ce, de ce, ce-ai scris?! Fără direcţie (te fereşti de ea), tradiţia nu penalizează, ȋţi dă impulsul gol să scrii din evacuare, pe scara de incendiu – să fii martor -, dar petrecându-te ȋn trambulinele sparte şi unsuroase ale fenomenelor, eşti martor la ceva care nu duce nicăieri, un cerc. Orientalii au pus semnul cercului ca suport al meditaţiei lor, ȋn roţile sutrelor, nişte butoaie pe care sunt lipite ziare, ori ȋn buzduganul-mătanie “Om Mani Padme Hum”. Martorul decalibrează faptele. Lumea nu e un subiect, e doar un loc. Nu ţi se dă un subiect, nu ţi se dă un drum, o tehnică de scris etc, – filozofia este doar semnul bizar, vag, al acestei crize (conceptele sunt locuri goale ca şi lumea) – iar tehnologiile textului sunt aceleaşi de la ȋnceput, aproape mai sărace. Martorul – lipsit de sens şi el, tocmai de aceea poţi să-l pui la ȋnceput, ca o convenţie, sau ca o contradicţie! – dar nu ca vocaţie religioasă, ci ateistă -, să fii văzut deja, să fii constatat, să se contrazică. Să nu crezi: iată adevărata ȋncercare, când adevărul se certifică a fi ceea ce este: o simplă durere. Ȋmpotriva lui, a martorului, se ridică martorul, adică textul ȋn primul rând. Să ai bunăoară scheletul firav al unei intenţii, o schemă, poate un gând legat de nimic, ceva absurd ori ceva concret, nici-ceva. Şi mai apoi să ȋţi chemi un martor – clar, robust, altfel decât tine – , prima mea preferinţă e Kierkegaard. Frazele lui – nu am căutat de ce, de ce-aş şti? – sunt martorele oricărei ȋntâmplări, a oricărei frânturi aruncate, sparte, nedefinite, neterminate ȋn care ȋmi ţes ȋn fiecare zi un cocon literar să pot zbura, alţii ȋşi fac turn să zboare. La “Balkon” roşcata ronţăie turnul ȋngropându-se ȋn rumeguşul lui.

Ȋn miezul acestor ȋntâlniri, ȋntre ȋntâmplările fragmentelor mele şi textul lui Kierkegaard se naşte un alt text care nu mai e martor, ȋn fapt un simplu ricoşeu, rezultatul fantasmagoric al jertfei dintre fraza dintâi şi martorul din Kierkegaard. Un lucru destul de ambiguu ce se cere tradus ȋntr-un gând mai ȋntreg, ȋn ceva probabil, ȋntr-o sugestie de altundeva, acel lucru devine lumea din jurul tău, fură semnele lumii, coace. Martorul se ȋmpuşcă pentru nimicul lumii şi nimicul cuvintelor care nu duc nicăieri. Asta scrii, aşa. Ȋntrebarea finală: cum scrii, care este tehnologia textului tău, am ajuns de acolo de unde putem porni. Ce faci cu roşcata. Dacă i te-ai adresa, ea ar intra ȋn textul tău dar cum o poţi păstra ȋn afară, cum să spulberi omul din roşcata de alături, cum să ucizi martorul roşcatei, ce o va salva din ea ȋnsăşi? Textul meu se aşează ȋntre două texte, ȋntre unul prim – ce am scris pentru că nu ştiu, să nu ştiu – şi martorul său – ce ştie cineva fără să ştiu cum ştie. Apare deci un alt text – cum şti tu. Şi ne oprim aici, asta vrem, să ştie martorul, nu noi, noi ne suntem nouă ȋnşine indiferenţi, iată gândirea ȋn cea mai tragică dintre condamnările ei. Doar astfel ȋmi pot ȋnchipui, poţi sparge cercul de fiecare dată, distanţa dintre cele două texte este cumva un interval de gândit, simplu. Gândirea poate – gândi – orice, bunăoară Dumnezeu există sau Dumnezeu nu există, gândirea poate urmări ȋn mod egal aceste ipoteze pentru că ea, gândirea, nu are obiect, ȋşi produce obiectul. Emană, ar fi spus cineva. Ȋn acest fel orice interval poate fi gândit, textul şi martorul său continuă ca nişte linii paralele la infinit şi tu te aşezi pe ele cum te-ai aşeza pe schiuri. Textul tău prim, apoi martorul şi producerea textului secund, final. Poţi compromite bunăoară poziţia martorului – canibalismul lui Heidegger ȋn raport cu Nietzsche, poţ schimba cheia gândirii fără să-i schimbi semnificaţia ei de bază ori poţi să-i schimbi baza conservând ramificaţia abstracţiilor, poţi trişa, la urma urmei. Clezio câştigă această poziţie, a martorului. Chiar dacă nu răstoarnă lumea, dar asta mai contează, contează ce faci (cu tine).

Clezio scrie la ȋntâlnirea cu marea, mării, putrezind printre melci, păienjeni, adulmecat de rechini. Privirea către orizont nu are obiect, ce să focalizezi? şi pentru că obiectul ei este totdeodată omniprezent, unde să mai pui ceva? e un interval care se umple cu articulaţia liberă a propiei tale gândiri, cu dimensiunea ei. E gândirea ca loc, aşa cum lumea e locul fără gândire. Pentru categoriile sale estetice, Kant a exemplificat privirea către mare, marea ca privire, ca deschidere, e interesant cum el a proiectat pe orizontală o categorie estetică şi pe verticală, “legea de deasupra”, ca şi categorie etică. Ce-ar fi să inversăm cele două dimensiuni, aşezând etica ȋn orizontul lumii, cum fac ateii – prin această categorie, a martorului care coboară – dar să ne urcăm la stele cu frumosul şi sublimul şi cu duioşia ȋn genere. Am citit de curând o nuvelă a lui Mishima – ȋn cele zece pagini ultime n-am reuşit să ghicesc cum se va termina şi am făcut o mie de presupuneri, Mishima a câştigat brutal, un sfârşit total, neaşteptat, nesperat, din nimic, definitv, “Moarte ȋn miezul verii”. E povestea unei familii care se reface după un eveniment fatal ȋn faţa mării, o variantă japoneză a subiectului pe care l-a dus la capătul decadent al putreziciunii Thomas Mann. Dar cu subtilităţile nihilismului nipon. Putreziciunea lui Clezio e inaugurală, el e martorul acestui fapt – marea – ȋn variantă fantasmagorică marea e lectorul ȋnsuşi, citeşte cu tine cum stă roşcata ȋn faţa cafelei sau cafeaua ȋn marginea roşcatei – producând primul nivel de text, extragerea, ȋn sinonimiile, ȋn arţagul privirii; abducţiile pe care textul ȋn varianta modelului discutat anterior le-ar suporta mai apoi – prin rejudecarea, prin calificarea ȋn amănunt a mărturiei, sunt inutile: Clezio termină gândul ȋn sensibil – ȋl propteşte ȋn senzual (ȋn momentul ȋn care această senzualitate bunăoară ar fi devenit meditaţie). Marea ȋl condamnă pe Clezio, se poate şi aşa.

Unu, doi, trei. Plasma sensibilităţii ȋn care se aşează textul clezian creează ȋn actul lecturii, produce un al treilea text, lectura de această dată, ce recalifică substanţa fantasmagorică. Unde, cine citeşte, este o ȋntrebare la fel de ȋndreptăţită cu ȋntrebarea cine scrie, sunt texte, cum e cel clezian, care se citesc mai degrabă decât sunt scrise, se citesc fără să mai rămână scrise, se citesc şi se scriu ȋn acelaşi timp, nu ȋn doi timpi. Eşti constrâns să produci al treilea text – de care aminteam la ȋnceput, pe care l-am lua dialectic, hegelian, ca revenire la sine, ȋl produci deci ȋntre tine şi el (text), dar nu-l scrii, implicându-te ca autor – căci era o revenire la sine simbolică, nu efectivă, ci ca lector. Momentul meditativ al textului nu e pus ȋn text, e pus ȋn actul lecturii, textul ȋn sine nu mediază nimic, am spune. E peisaj, nu psihologie, dacă am putea pune astfel problema. Ȋn acest fel Clezio produce ȋn tine cel mai de mirare şi mai fermecător lector, produce lectorul, nu textul. Am scris această notă pentru a ȋmi exprima un regret: citesc Clezio cu operaţia mentală cu care aş fi vrut să scriu, cu care scriu de fapt.

Nu cred ȋn martor pentru că mai degrabă cred că am venit să construim, cumva totul, să uimim martorul, all the time. Martorul, ȋn fond, nici nu dispunem de el. El se alungă tot mai departe, sare tot timpul din cerc. Ȋn acest fel, poate că el face jocul. Poate că el e regizorul ȋntregii poveşti, aş vrea evident să pun mâna pe el, să fiu el. Ar fi bizar, tot aşa, să nu fiu el, până la capăt. Să alegi să pui scriitorul ȋn frază, ar ȋnsemna să scrii o frază mai alambicată – să poţi ȋncăpea, ca un năvod -, şi să vezi ȋn ce poziţie, ȋn ce operaţie, ȋn ce colţ te vei situa. (să scrii fraza oglindind de fiecare dată ȋn următoarea frază ceea ce se află – ȋn mod definitiv, tragic – ȋn prima, ca două oglinzi faţă ȋn faţă). Ca doi peşti faţă ȋn faţă, am spune, lângă Clezio, pe plajă. Să poţi mai apoi să scrii fraza dinăuntrul ei pentru că ȋnăuntrul frazei tale e un fapt ȋnnăbuşit de martorii lui, siluit de martori, falsificat. Interesant că dislocarea operaţiilor de acest tip şi constituierea straturilor de conştiinţă de care te poţi folosi ȋn producerea textului – a textului ca mise-ne-scene, nu ca şi structura gramaticală -, sunt ȋn detaliu cernute de Wittgenstein, să luăm un fragment sugestiv din Philosophische Bemerkungen: “Man sagt auch: “wir könnten Worte gar nicht gebrauchen, wenn wir nicht sie & die Gegenstände die sie bezeichnen wiedererkennten”. Wenn wir die Farbe Grün nicht als solche wiedererkennten (wohl wegen Mangels an Gedächtnis), so könnten wir also das Wort “Grün” nicht anwenden. Aber haben wir denn irgend eine Kontrolle dieses Wiedererkennens, so daß wir wissen daß es wirklich ein Wiedererkennen ist? Wenn wir von einem Wiedererkennen reden, so meinen wir, daß wir etwas als das erkennen, was es, nach andern Kriterien, wirklich ist. “Erkennen” heißt: erkennen, was ist.” (Ms-115: XI, 9) Recunoaşterea pe care o comentează Wittgenstein demonstrează că ȋn procesul mai specific de producere a unui text sunt operaţii care stabilesc un strat obiectiv, ireductibil, şi altele care alterează acest strat, ȋl des-califică. Ȋn acest mic fragment este pusă de fapt sarcina textului: ce e din ce scrii? Ȋn ce măsură participi la crima pe care textul tău o pune ȋn scenă.

Lucrurile trebuiesc tratate cu toată seriozitatea căci Clezio declară celor din comiteul Nobel că ei fac o greşeală dar că le mulţumeşte pentru această greşeală. Cu alte cuvinte martorul Clezio, prin ce a trădat el, căci martorii pot trăda, ori au fost poate martori a/pentru altceva. Ȋn ce măsură mărturia senzualului Clezio e o mărturie falsă. Ȋn ce măsură e literatură, adică.