Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Ȋn câteva rânduri mi s-a transmis mai pe ocolite că nu se prea ȋnţelege, dar aşa, pe ton laudativ, deunăzi mi s-a aruncat de către cineva – nu zic cine, persoană la care ţineam, pe şleau: sorry. Am recitit ȋmpotriva textului, intenţiei, intonaţiei şi mi-a apărut o simplă suită lăsată ȋn suspensie, cum te-ai feri să spui tocmai ce trebuia, presărată cu afirmaţii trase din condei, care ȋţi forţează mâna, continuate cu absurdităţi tipice pentru cineva care nu e la curent cu nimic, un text surpat, “ME”. Poate am plăceri perverse, de a spune lucruri fără ca acestea să fie ȋnţelese, cu atât mai mult cu cât de la un anumit nivel trebuie să ai argumente. Am reluat cu răbdare tonul reproşului şi am ajuns la concluzia că am nevoie de o scuză, un articol despre lectură, despre eliberarea actului de a lectura, primatul lecturii, despre lipsa argumentului. Să dau lectura – ce ruşine! -, cum fac uneori pictorii – cât cinism -, ȋnsoţiţi fiind de curatori şi critici care ȋţi-spun-să-ştii-ce-vezi: câtă poezie. Poate pictez ori poate spun ȋntradevăr numai lucrurile pe care le spun, sunt texte care ȋşi aleg la ȋntâmplare cheia, orientalii au făcut civilizaţii ȋntregi din lucruri spuse pe jumătate; bucuriile care ţin de textele mele nu au, am realizat târziu, nici o relevantă pentru textul ȋn cauză. Râd şi vorbesc aiurea pe lângă ele, merg de-a buşilea, dau din urechi. Şi ȋmi aleg subiecte serioase. Şi spun ceva.

Lectura ca şi act, ȋmi ȋnchipui, supravieţuieşte imaginii, epocii pop… lectura poate fi prilejuită, ȋntreţinută de orice. Declaraţia că totul e limbaj nu ȋnseamnă că totul se leagă ȋn sine, cu sine, cum sunt lanţurile ribonucleice, ci mai ales că totul ţi se adresează, că e limbă, că plafonierele, mânerele de la geamuri şi capacele de canal sunt limbă aşa cum limba engleză este, la fel de concretă, precisă, legată. A căuta felul ȋn care gramatica se generează, a nu scrie ȋn gramaticile convenţionale, ȋn limba maternă, ȋn vreo limbă anume, a te exprima la ȋntâmplare, bunăoară să renunţăm ȋn fiecare zi la zece cuvinte – putem ȋncă spune tot ce avem de spus? de a ȋncerca să exprimi ȋn detaliu lucruri prin piuit de sticlete atârnat de pervaz; se ȋntâmpla undeva departe, ȋntr-un trib de indieni, era un individ care se certa tot timpul cu broaştele pentru că broaştele ȋncepuseră să spună, să comenteze, să lege fraze. Renunţăm la broscăit nu pentru că nu mai auzim că broaştele spun ȋntradevăr ceva, ci pentru că nu ne mai interesează ce spun. Stăm cu limba noastră ȋn spunerea oamenilor şi fabricăm consens ca nişte mori stricate. Unde ne va duce acest consens, unde ne duce limba?

A exprima tocmai gramatica acelor cuvinte, nu cuvintele. Sunt unii pictori care inserează câte un cuvânt pe pânză, ȋn ce măsură el este altfel citit? A căuta limita cuvintelor, un soi de dicţionar de frontieră, la capătul a tot ceea ce putem spune, contrazicându-ne, a căuta frontiera plastică, fantasmagorică a cuvintelor, momentul când acesta se developează ȋn imagine şi creează, din acel punct, un alt fel de discurs. Argumentul cromatic. Ȋn filozofia zen sunt gesturi, culori, sferturi de cuvânt care se contrazic şi suspendă reciproc, nu ai nevoie de discurs. Omul repune printr-un efort suprem de creaţie limba ȋnapoi ȋn creuzetul de sensuri din care a ieşit spartă. Am găsit câteva versuri ȋn Kurt Schwitters care mă bântuie aceste zile, versuri care demonstrează ca o jucărie că stratul de sens e mai departe decât frişca ȋnţelesurilor noastre, că sub cuvinte sunt râuri ȋn care ne ȋnnecăm copiii, poezia se numeşte “Zwölf”:

“Eins Zwei Drei Vier Fünf
Fünf Vier Drei Zwei Eins
Zwei Drei Vier Fünf Sechs
Sechs Fünf Vier Drei Zwei
Sieben Sieben Sieben Sieben Sieben
Acht Eins
Neun Eins
Zehn Eins
Elf Eins
Zehn Neun Acht Sieben Sechs
Fünf Vier Drei Zwei Eins.”

Textul, după cum se vede, nu e necesar, el ȋndeplineşte simpla funcţie a pergamentului, a pânzei, textul ȋn sine este o carcasă aşa cum hârtia este, mort, uneori ajung câteva pete de cafea, le poţi citi ore ȋn şir dacă le găseşti curgerea; bunăoară bunica mea a citit mai multă cafea decât cărţi -, poţi citi parfumuri, mâncăruri, actul lecturii e o patimă iar scriitorul e o sectă, un provincial, un neavenit. Sunt pete de praf şi strungăreţe mai vaste decât opera lui Gide, mai revoluţionare ca Marx, să citeşti nu-ţi trebuie nimic. Poţi chiar citi să nu citeşti, la limită, dacă duci perversiunea lui Proust la capăt – stil dealtfel furat din scrierile lui Kandinsky, de către Proust. Poţi citi o carte nescrisă, privind textura hârtiei, asociind-o, investind-o şi trăgând la tine micile accidente din celuloză, poţi chiar scrie, transcrie pe hârtie ceea ce deja e pe acea hârtie scris, poţi copia textul astfel – după cum astfel orice carte scrisă e mai puţin decât acea carte nescrisă, mai puţin text… A scrie ȋnseamnă a ne-scrie.

Lectura se ajută de cuvinte ȋn măsura ȋn care se obligă pe sine astfel să se lipsească de lucruri, de preajmă, de paraziţi, textul nu contează ȋn el ȋnsuşi cât ȋn dispoziţia lui internă de a se izola, de a rupe. Textul contează pentru că ȋn privirea, ȋn felul nostru de a ne mişca, de a observa, nu putem reconstitui lectura, textul care ne aparţine de fapt (care suntem?). Ȋn acest fel, textul e o treaptă ȋn ontogeneza unui text mai mare, mai cuprinzător, total, pe care ȋl vom alege la sfârşit, care se va desfăşura ca o lectură totală, textul e să arunci zarurile ȋntr-un astfel de lucru, care ȋţi scapă. După cum ȋn ordine inversă, textul aşteaptă să fie racordat la ceea ce ȋl diferenţiază, disponibilizează, ȋnneacă, anume de preajma, din intimitatea ȋn care e pus ȋn scenă, legat de ceea ce se desfăşoară ȋn noi arbitrar, de grădina ȋn care ȋl degustăm, nu e necesar să continuăm ruperea internă a textului, putem tocmai să o neutralizăm, să-l folosim ȋn vederea lecturii. Nopţile de la Malu Spart sunt nopţile acelea pentru lecturile şi greierii de pe deal. Locul nu se ȋmbibă numai cu oase ci cu lecturi, ȋn mod definitiv, arheologul e o fiinţă privilegiată din toate punctele de vedere, el reciteşte două-trei texte pe toate oalele şi oasele pe care le scoate din pământ.

Era imaginii nu este ȋn mod necesar o criză a lecturii deşi este şi asta, dar criza va trece, textul poate nu va rezista pentru că textul este una dintre servituţile noastre. Vom ajunge, poate, nu numai să nu mai scriem, dar să renunţăm şi la cuvinte. Textul ne sapă. Dacă n-am avea scriere am avea cu mult mai multă memorie, spuneau anticii iar dacă n-am avea nici imagine, am vedea mai departe. Contururile, cuvintele, oamenii astupă mai degrabă, decât deschid. Aţi ȋncercat o dupăamiază fără voci? Doar forme, sunete, culori, ȋn semiȋntuneric, fără nici un gând pe care să-l ridici ȋn cuvinte, după câteva ore vezi că nu ai nevoie de cuvinte, că poţi gândi cu orice: cu scaune, cu var, după care mai poţi observa că gândirea nu ȋţi aparţine, iarăşi un mit cum era sufletul pe care medievalii ȋl puneau ȋn inimă. Gândirea e peste tot, nu noi o gândim, nu ştiu cum ajungem la ea, poate o culegem, suntem ȋn starea de culegători cu gândurile noastre. De aici am venit, din aceste dupăamieze, cu portocalele gândirii ȋn buzunare. Duceţi-vă la repetiţii, la teatru. Daţi-vă cu capul de pereţi. Ei bine textul ȋnseamnă să ȋţi dai cu pereţii ȋn cap. Şi scriem ȋn afara noastră pentru că nu mai ştim să scriem ȋnăuntru.

Primul şi cel mai acut, specific deficit de lectură l-am resimţit ȋn faţa unui prieten olandez care ȋnchidea toate cercurile frazelor mele demonstrându-mi falsitatea afirmaţiilor, una câte una se ȋmpuşcau cum dobori sticlele, refuza să iasă din text, ȋn afara lui, ȋn afara afarelui. Am realizat că ȋn ciuda raţionalismului său ȋmi păstrez un avantaj, numesc lucruri care ne ţin ca un ȋnveliş evident şi absurd, care nu intră ȋn joc, nu se actualizează, dar care ne indică poziţia, azimutul. Erau lucruri care la o analiză mai detaliată puteau primi răspunsuri simple dar valoarea unor ȋntrebări nu este interogativă, este afirmativă. Unele ȋntrebări spun ceva iar de-a lungul istoriei sunt chiar ȋntrebări care au devenit cineva. El ȋnsuşi, olandezul Anwer, refuză să devină ȋntrebare la loc, ȋi supravieţuieşte. Dacă i-aş fi spus că trăieşte pe mormântul propiei sale ȋntrebări, mi-ar fi zis poate că este răspunsul la acea ȋntrebare. Când de fapt ȋntrebarea aceea nu are răspuns, ceva de genul acesta, ȋnţelegeţi.

O prima clasificare ar porni de la text: sunt texte care simulează gândirea şi care simulează subiectul, care sunt ele ȋnsele un act de voinţă. Aceste texte sunt rezultatul unei operaţii de regurgitare cognitivă, nu am alt exemplu mai la ȋndemână decât Heidegger. Acesta ȋţi vinde categoriile lui, este un text care ȋnchide ȋn fond, sistematicitatea şi pisălogeala unei materii pe care o găseşti spontan aruncată pe hârtie ȋn muntele de ciorne ȋn care a murit Nietzsche nebun, această plasmă este pusă ȋn gravitaţia câtorva categorii şi ucisă. Strângerea foalelor gândirii, a acordeonului, poate fi productivă, deschizătoare, cum a fost ȋn cazul lui Kant, aici simţi că ţi se scrântesc neuronii sub baletul silogistic. Se petrece poate acelaşi lucru cu Spinoza. Tipul acesta ȋnsă de tragere ȋn concept – de clarificare – nu ştiu, nu vreau, nu cred ȋn el. Poate datorită lecturilor budiste am căpătat un soi de scepticism pozitiv ȋn legătură cu textul, cred că textul are nevoie de o altă tehnologie, cred că s-a mutat, mai precis. Nu ştiu să explic, clarific, gândesc, demonstrez, nu scriu partituri. Ȋn fragmentele din toamna lui 1869 pe care le-a lăsat Nietzsche găsim o distincţie pe care el o face cu privire la text, la apariţia dramei germane din aşa numita “muzică literară” deci dintr-o ascendenţă a textului ȋn faţa muzicii [1-68] Textul are astfel un moment prin care el foloseşte platforma unei alte expresii pentru a intra ȋn scenă, se prea poate ca textul să fi avut nevoie de astfel de interludii dar acum textul nu mai are nevoie de muzică. De aceea ȋn fond nu mai auzim textul, nu ne mai putem apăra ȋmpotriva lui, nu-l mai putem conduce: pentru că el nu mai are muzică, s-a petrecut această tragică mutaţie. Performitatea subredă a mâzgălelilor mele ȋn raport cu a lansa un produs, a anunţa o marcă e nulă. E poate ȋncercarea de a găsi din nou muzica, ignorând textul. Căci ȋn mod obiectiv nu spun nimic ȋn nici unul dintre eseurile mele, ele ca gen sunt poezie, doar ca formă sunt eseu, proză. De aceea nu sunt ȋnţeles şi pe drept, n-ai ce, dinspre. Deşi ȋncerc să spun ceva, e clar.

Iar aşa cum scriu, citesc. Au trecut mulţi ani până să fiu atent la titlurile şi autorii cărţilor pe care le parcurgeam fără să ştiu ce este ȋn ele, fără să reţin numele personajelor, fără nici un fel de referinţă. Ȋmi amintesc chiar unele fragmente că le descoperisem să le mai fi citit o dată, cu multă vreme ȋn urmă şi să nu mă actualizez decât pe mine lângă text. De aceea mi-e greu să rezum, să povestesc o carte, să descriu, să duc un proiect la capăt, orice gând se descompune baroc, se exponenţiază fără disciplină. Au fost şi momente penibile, evident, e foarte greu să te legi dintr-o astfel de ȋmprejurare. Cu timpul ȋnsă mă conving, am dreptate, şi mă ȋngrozesc de orice frază bine construită, de orice gând bine aranjat ȋn geometria lui, de orice proiect de viaţă prea ordonat. La capăt, ȋncep să-mi fac din asta o disciplină. Scriitura pune ordine, dă măsura unor intervaluri de sens, stabileşte direcţii, absoarbe neliniştea de a mă pierde continuu. Capătă un rol. Textul se păstrează ȋn catodul acestor piruete, el nu se adresează ȋn mod fundamental, el e ȋn fond o formă de tăcere, nu vociferează. Poate că oamenii vorbesc, sunt ancoraţi ȋn voce iar textele tac, sunt libere. Sunt ȋnsă oameni care ȋncep să vorbească prin textele lor, care ȋncep să se adreseze, dar acelea nu mai sunt texte, sunt plăci de patefon. Textele veritabile nu au autor, nu au personaje, ȋntâmplări etc, le recunoşti când dispari, şi ele, şi tu.

Clasificarea textelor ar putea dura toată luna lui Noiembrie dacă nu am decide acum un criteriu, să simplificăm. Acesta poate fi actul lecturii ȋn sensul ȋn care textul spune din ce ȋn ce mai puţin până când el ȋnsuşi nu mai este decât textul pe care lectorul ȋl creează, deci textul se suspendă ȋn actul lecturii. Este simplu o sfoară, cum a şi ȋnceput de altfel, scrierea, câteva noduri pe o sfoară. Ȋl lasă pe cititor ȋn toată libertatea lui să reacţioneze aşa cum vrea, să creeze aşa cum pofteşte, şi poate, de ce nu, să reproducă tocmai libertatea acestui cititor, să o măsoare, dacă vreţi. Lasă cititorul să se spânzure de text, altfel nu pricepe, textele sunt spânzurători. Textul deci ȋşi suspendă orice rigoare, orice nevoie de coerenţă şi ȋn fond el nu este decât punerea ȋn scenă a lecturii, lectura primează, nu textul. Textul când nu mai ai scăpare. Cum te strânge de gât cineva şi ai vreo trei minute pentru ca mai apoi să dispari, dacă această urgenţă nu face parte din actul lecturii, ea, lectura, ca act, se amână. Ȋn ce fel se poate textul suspenda? Reducţia aceasta e importantă ȋn virtutea unei lipse de deziderat a gândirii ȋn genere, gândirea nu e dată bunăoară nici măcar pentru actul cunoaşterii, gândirea deci nu poartă ȋn ea nici o misiune, doar aşa e gândire. Gândirea nu e o ȋntrebare, nu e nimic. Gândiţi-vă la gândire ca la un instinct, creierul e o glandă. Disponibilitatea către mari construcţii ale gândirii nu este ea ȋnsăşi gândire, nu eşti un mare gânditor dacă ridici o catedrală a gândirii, eşti mai degrabă constructor de catedrale.

E foarte interesant că primele incursiuni ȋn lectură sunt ȋncărcate de aşteptări fantasmagorice care ȋn timp determină tot mai precis ceea ce primeşti de la un text, unele dintre structurile lingvistice sunt investite cu sens, altele dez-investite. Textul ca atare, ȋn măsura ȋn care poartă un ȋnţeles, trebuie să parcurgă nişte scenarii de sens. Ruperea acestor scenarii este refuzată de inerţia şi conformismul nostru pentru că ȋn raport cu aceste repere este preformată ȋntreaga lume a valorilor de care depindem cu trup şi suflet. Ce tip de text poate ajunge la liziera acestor ultime elemente, ȋn sensul ȋn care poţi recâştiga controlul, ȋn care poţi da cheia acestui puzzel? Ȋn care poţi gândi din nou ȋn fond, ȋncepe adică. Mitul este unul din răspunsurile posibile. Mitul ȋnsă, la rândul său, confiscă actul lecturii care se produce ca şi termen mediu ȋntre specificitatea vagă a mitului şi propensiunea lectorului. Mitul este ȋncă drum, gândirea altuia, adică lume, inutil, indecent. Oamenii consumă gândire aşa cum consumă animale şi plante: le omoară ȋntâi. Iar textele ȋnsele sunt şi ele ca animalele şi ca plantele, te ȋnţeapă şi ȋţi sar la gât, uneori te ucid durabil. Textul e junglă, nu e ceva delicat ȋn care intrii ca ȋntr-un magazin. Sunt otrăvuri, licori şi mai ales, din nefericire, sunt noi ȋnşine. De ce textele importante, grele, nu sunt citite uneori nici de studenţii la Filozofie, ȋn anul patru? Un text trebuie să ai cu ce să-l citeşti, trebuie să ȋnveţi lectura mai ȋntâi, altfel nu o să devii decât un producător academic de maculatură pentru că a produce text nu cere, la multe din nivelele lui, să-l ȋnţelegi, să-l citeşti veritabil, poţi să produci textul ȋn felul ȋn care brodezi: atent la noduri, nu la desen. Şi iese. Pentru că aşa cum elefanţii şi maimuţele pot picta, aşa pot şi unii oameni scrie.

Ȋn facultatea de film ȋnveţi tot felul de teorii psihanalitice despre a te raporta la imagine, concluzia e că imaginea te aduce ȋntr-o stare de absorbţie care e sinonimă visului. Şi textul te poate aduce de altfel ȋn aceeaşi stare de absorbţie, nu este ceva cu totul propiu imaginii şi mai ales raţiunea ȋnsăşi, logosul poate fi şi el trăit ca să mă exprim astfel, ȋn transă. Logosul e o specie a visului, singurul care se probează, care poate fi repetat, dar nu mai consistent, nu mai puternic, nu mai durabil decât visul. Luciditatea, capacitatea noastră critică nu este ȋn mod radical luciditate, e orice. Ȋn felul acesta riscul de a produce un text care să nu valorifice miza gândirii pusă ȋn el ci să ducă doar ştafeta mai departe pentru un vis lucid e imensă. Poţi sforăi de să scuturi ferestrele ȋn cel mai important dintre gândurile vieţii tale. Gândirea se poate şi ea automatiza, deveni o maşină. Sunt bunăoară oameni care nu mai ştiu că trăiesc, dar de gândit continuă ȋn mod coerent, acolo, ȋn provincia lor.

E un tip de texte din ce ȋn ce mai firav reprezentat, textele care pun ȋn paranteză lumea, omul, viaţa, America, Europa, rasele, evreii, tâţele etc. Echilibrul acestor probleme e ȋnsăşi dezechilibrul profund, actual. E un fel de pornografie dacă vreţi: a arăta părţi intime, neinterpretate dintr-un trup care are el ȋnsuşi o conduită decentă dar… iată că se vede. Zona care nu se discută, tabuizarea unor părţi continentale de realitate este ȋn fond sarcina ne-gândirii, nu a gândirii, nu e deajuns să revoluţionezi, trebuie să revolţi. Ei bine, pornografia e ȋn mintea pornografilor, nu pe epiderma blondei din staţia de tramvai. Pentru că nu există probleme ȋn genere, evident că nu există nici probleme rezolvate, tăceri nici ele nu există, ȋn mod fundamental se vorbeşte. Ar trebui militat pentru un nudism al conceptelor. Noi suntem ȋntr-un timp, ȋntr-o naţiune, ȋntr-un individ doar pentru că ne interzicem să fim oricând, oriunde şi oricine, ceea ce e iarăşi o sarcină a gândirii, poate singura. Suntem ȋnghesuiţi să fim. Dasein?! Nein doch! Alles-sein ist “Da”, Alles-Sein ist “Dada”! Nu gândim deci ȋnspre bun-frumos-drept. Gândirea e ȋnspre lucrul interzis, asta e marea lecţie a acelei poveşti: gândirea desconspiră lumea, altfel nu e gândire, gândirea e, poate, o femeie: inutilă, ȋntâmplătoare, la schimb, pudică.

Se poate pune ȋntrebarea: şi unde mai este responsabilitatea gândirii? Dar până acum unde a fost? Gândirea e iresponsabilă, responsabilizarea gândirii, de la vorbitul şi scrisul cu teză până la formulare: sintaxă şi morfologie nu au adus un spor de gândire, e una dintre abstinenţele noastre cu urmări grave. Instinctele ţin lumea, ele au pus omul pe Lună, nu gândirea, ea-gândirea ar fi realizat cu resursele pe care le avem şi cu voinţa de care dispunem, paradisul aici, pe Pământ. Dar omul vrea pe Lună. Care este deci textul care să reproducă actul lecturii fără să spună el ȋnsuşi nimic, care să fie citit fără rest? Dacă aş fi avut răspuns la ȋntrebarea asta… cei câţiva amici care ȋmi spun că nu ȋnţeleg caută un răspuns sau măcar o ȋntrebare dar nu am nici un răspuns şi nici ȋntrebări nu am. Nu pentru că n-aş avea, ci pentru că e inutil să ai, oamenii nu trăiesc din soluţii, răspunsuri, probleme, ei trăiesc din orice, secretul lumii, dacă-l aflii, mâine iei acelaşi tramvai şi bei aceeaşi cafea iar dacă nu iei tramvaiul şi cafeaua, ȋnseamnă că s-a stricat ceva mai degrabă. Să scapi de ȋntrebarea “ce să gândesc” să ieşi din acest tunel, iată provocarea gândirii, să nu o iei ȋn serios. Mai cred că ȋn fond gândirea nu e o reducţie a “tot ceea ce şti” pentru a afla că “exişti” ci mai degrabă e o reducţie a tuturor elementelor cu ele ȋnsele, nu subiectul trebuie să facă reductia carteziană, ci obiectul. Asta demonstrează subiectul: când ȋi spui tramvaiului: nu exişti, nu eşti. Când ştii asta. Şi dacă dă peste tine, cu atât mai bine, ai ȋncercat. Ai ajuns.

Din nefericire, oamenii cred ȋn cuvinte deşi cuvintele pot ȋnsemna pe rând orice lucru, câteodată simultan. Ȋnţelegând că ceea ce creezi prin cuvinte – pronuntându-le – este la fel de puţin stabil oricare ar fi sistemul tău de referinţă şi adevărul de adânc, că nu te prinzi de cuvinte, că ele nu te ţin, că vei cădea printre ele, ajungi să consideri că ele nu te pot salva. Că orice ai spune, eşti pierdut, ceva mai adânc contează. Evident, poţi deveni un preot al cuvintelor, care sacrifică marile vocabule pe roata pietrei aztece a pronunţiei. Din cuvinte ȋnsă nu curge sânge, cuvintele au ȋn venele lor, apă. Acest fapt conţine deopotrivă moartea culturii ȋn el. Un lucru e clar ȋnsă, cuvintele sunt halucinogenele cele mai puternice, cu ele poţi ajunge oriunde şi orice. Chiar şi puterea lor le face inutile, nu numai vidul din ele. Putem renunţa la cuvinte cum trece mimul prin ele…