Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Yab Yum e o casă ca oricare alta, ȋn linie cu birourile avocaţilor şi cu atelierele surpate de pe Singel. Pe la opt, ciocanul unei vipere de bronz muşcă vizorul uşii, candela grinzilor se aprinde ȋncet peste ape iar de dedesubt, din tăcerea de groapă, Amsterdamul se hâţână, plezneşte şi se desprinde. Ȋn briza rece ȋţi descoperi miezul din care curge bezna şi poţi opri fluviul nopţii dar ȋl laşi să ne ducă. Ferestrele pe Wallen se leagănă şi se depărtează unele de altele ȋn naufragiu, cu păsările adormite ȋn ele. Păsări fără cap, ca nişte butoaie sparte cărora li s-a dat cepul. Las altora, pe rând, să spună adevărurile pe care nu vreau să le ating, să le pronunţ, de care avem nevoie. Din semnele goale ale mării, ţin aproape. Ȋntrebările moarte se lovesc de chei, vela de şarpe le ȋnfăşoară ciolanele ȋn privirea verticală. Dar cui ȋi mai pasă.

Aceleaşi depărtări ne ȋnfiripă şi pe noi ȋn marginea apei, la ȋnceputuri, când ȋntrăm cu promisiunea de a ajunge ȋn celălalt. Ȋn marginea lor, oamenii nu mai ţin nimic pentru sine, dau, preoţesc ceea ce au ei mai scump, banii, trupurile, adevărurile, moartea. Oraşele se compun centrifugal, ca oamenii, numai obiectele apar când fragmentele lor se ȋntâlnesc, de aceea nu ne vom ȋntâlni ȋn această viaţă nici pe noi, niciodată. Testimoniu din care ne ȋntoarcem ca nişte vikingi ȋn bărcile de fum, căci la fel murim, nu ȋn noi ȋnşine, ȋnspre altceva. Dacă am muri ȋnspre noi, simplu, absolut, am fi eterni, n-am muri. Un zeu la capătul lumii, ȋn afara ei, e monumentul acestui fapt, că nici ȋn celălalt nu e nimeni. Când marea, demult, era un om ca noi toţi, aveai ȋncotro. Pentru toţi cei care au plecat fără hărţi, odă.

M-am hotărât să ȋnviu ȋntr-o lume ȋn care cu toţii suntem pe jumătate vii, pe jumătate morţi, să ȋnviu cum m-aş mai naşte o dată, de ce nu ne-am naşte ȋn loc să murim, ȋn loc să trăim? Pentru că orice sfârşit e mai aproape decât orice se ȋntâmplă, s-ar ȋntâmpla pe Pământ, de ce altceva. Din sfoara de fum a oceanului o altă fantomă de ocru şi galben despică perdeaua de sare, se ridică şi rămâne clipocind suspendată, ca o a doua lună. Septembrie, târfele tac smirnă ȋn buricul nopţii. Noi, târfele, cei care creem ȋn adâncuri ceea ce oamenii vor crede despre ei ȋnşişi, despre lume şi despre noi. Mucegaiurile iubirii ne rod pasiuni mai adânci şi mai grele, am ȋmprăştiat zvonul că trebuie să ajungem numai ȋntr-un alt om, definitiv, pentru a ne salva. Ştim ȋnsă că trebuie să ajungem la toţi.

Şi acest arlechin pe pieptul cărora cei ce vor să uite pun capul, s-a dus departe şi nu mai dă nici un semn. Dorinţa nu se mai face om, nu mai trecem prin oglindă, poate fi oricine. Fantoma iubirii pâlpâie fără faţă ȋn irisul târfelor. Arlechinul, speranţa cea din urmă, uneori el vorbeşte. Rupt de lume, el, poate o viaţă a mea trecută, poate viitoare. Amurgul te ȋnşală ȋntotdeauna. Turner avea să descopere lumina vagă, descompusă a Veneţiei după ce Veneţia murise, Beuys ȋnsă va intui zăcământul acesta de ocru şi palid al porţelanului care s-a copt ȋn nisipul nordului. Lumina ȋn care nu te mai poţi separa.

Arareori o mai vezi, temperatura putridă a aşteptării ȋn care trecutul preschimbă lucrurile, pentru o clipă, ȋn strămoşii lucrurilor, albi, grei de fericire. De Hollandse licht, abia mai mijeşte căci s-au desecat oglinzile şi ceasul lagunelor a stat. Un spectru rupt din capătul de siliciu al Atlanticului. O lumină de nisip, densă, fără soare, soarele aici nu mai are putere, e un glob rece, indiferent. Raze haotice, jucate de dune, de apă şi de nori, un soare muşcat, intoxicat. Cerbii de beznă urcă limburile joase ale Atlanticului să ne depună ȋn suflete ouăle de ceaţă şi minciună, oamenii ȋncep să se foiască, să ajungă ȋntr-alţii, nicăieri. Peştii rup tăcerea, femeile mai fac un pas.

Către sfârşit, lumina dispare din văzduh şi intră ȋn lucruri, străluminând anatomia lor hazardată prin care le vezi inima bătând, e din ce ȋn ce mai greu, mai absurd să mergi care ȋncotro, trebuie să te aşezi. Felinarul, ca o ghindă verde, ȋşi scoate caliciul prin pereţii bordelurilor, macaralele acoperişurilor ȋncep ȋntr-un sfârşit să urce noaptea din fântânile de noroi. Nu poţi ȋncepe decât din această surpare generală, când rămâi numai tu, cu gleznele ȋn apă. Şi ridici de pe jos un pumn de pământ. Şi faci lumea la loc. E frig, dacă pui urechea pe dunele de nisip, auzi balenele cântând ȋn Islanda şi la capăt, tot tu. Poate că acel tu trăieşte mai bine ca tine. Poate că umblaţi unul după altul sau poate e Arlechinul din nou.

Pinii strâng ȋn plaiurile de biciclete ruginite de dedesubt cărămizile cheiului, chiar că e frig. Curvele astea pe chei sunt semnul sigur al libertăţii, amurgul oraşelor e promiscuu căci sexul se eliberează ȋntotdeauna ultimul, când oraşul moare. Momentul ultim, când nu ne mai rămâne decât să ne bucurăm, agonia. Nimeni altcineva nu vrea să ne iubim, de aceea ne ascundem de fapt ȋn iubire. Sufletele putrede ale curvelor gustă ȋn roiuri din nectarul negru al mlaştinii, trec cu mustăţile de libelulă peste obrajii bărbaţilor care păşesc tăcuţi, ȋn şiruri, pe baricadele ȋnguste de cărămidă. Oraşul şi oamenii sunt o ȋnşiruire de poduri aruncate peste ape, prin norii care plutesc cu păsările adormite ȋn ei, păsări hulpave, visând peştii de dedesubt.

Ȋntr-o atfel de tăcere, când a trecut atât de mult, nu mai contează ce spui, nu mai ai vreun vis pentru o astfel de lume, nu mai poţi adăuga nimic. Un hippie spusese pe vremuri: Man, I do not have words… I have only a soul! Ochii răspândesc ȋn corp morfina ȋnţelesului, lumea, din ceea ce ai visa-o, o priveşti. La sfârşit, te aşteaptă un moment ca acesta, când vei regreta doar ce nu ai făcut, ȋmi spun, şi trec mai departe, printre siluete care mă cheamă ȋn coridoare şi străzi lungi, mai ȋnguste ca umerii… dar unde să te duci, când nu ai de unde să vii?!

Târfele cos prin firide irisul trecătorilor şi cad cu aripile arse. Unele sunt rele, te urăsc, altele sunt aproape indiferente. Sau imune, stau agăţate de fereastră fără să uite nimic din ceea ce-au fost, vii, ȋncercănate. Şoapta lui Sapho pluteşte prin câte un colţ de travestiţi, o plută cu scheletul mâncat de sifilis al Veronicăi Franco se scurge pe gracht, prin ȋntuneric, te roagă să nu intrii. Therese imploră cu o mână desfăcută pe cărămida rece Cerurile din ea şi din noi căci printre bordeluri sunt cripte şi biserici, ȋn fundul curţilor se urcă pe ziduri râsul de crocodil al lui Casanova. Cineva ȋnchide memoria şi ȋi aruncă cheia la canal, nu vom mai găsi niciodată ceea ce ne va schimba definitiv şi ceea ce nu vom mai putea uita.

Nu ai timp şi spaţiu pentru ceea ce vrei ȋntr-adevăr să faci. De aceea trebuie să cauţi altceva. Pe altcineva. Flacăra neagră a apei pătrunde rânced lebăda nopţii, până la inimă. Reptila creierului ne deschide ȋncet fruntea. Care o fi jertfa noastră? Ȋntr-un anumit sens, fac parte din acei sălbatici ai modernităţii, din aceia care distrug tot, doar că eu mă ȋntorc. Speranţa de a te găsi ȋn ceilalţi pentru că nu te-ai găsit ȋn tine te va duce prea departe, simţi că te va omorâ. Şi de aceea trebuie să mergi la rădăcină, să vezi că tu i-ai făcut, că tu ȋi poţi desface. Tot aşa a apărut acest oraş, dintr-un gând că lumea nu e rotundă, că se termină ȋn noi. Dacă nu ȋncepe.

Şarpele de lună, cu limba scoasă, pluteşte pe Wallen, el e singura certitudine. Măştile scălâmbăiate ale curvelor se adună ghemotoace sub un pod de piatră, printre paharele de hârtie, ȋn sforăit de griuri, muşcate de gât. Vorbind ruseşte, cu patru ţâţe. Albi, ȋn cercul lunii, ca ȋntr-un sex de femeie, umăr la umăr, putrezim şi cântăm. O, Doamne, dă-ne putere, să nu credem ȋn tine prea devreme. Poate că totul trebuie ȋndrăznit, dacă totul trebuie cunoscut. Ziua asta este ȋnchisă ȋn ea, nu duce nicăieri. Ȋmi ȋnchipui că ȋngerii trec la fel printre noi, alegându-ne.

Ȋn glazvantul nopţilor calde şi umede, după un fum de marihuana sau o linie de speed, când nu mai ştii drumul spre casă şi când africancele din jurul bisericii te-ar jefui pentru două atingeri mizere, te opreşti sângeriu, ucis, pe tâmpla de piatră. Amsterdamul cade ȋn jurul tău ȋn dominoul unei memorii la care nu ajungi dar din care nici nu poţi ieşi, ca o buclă ȋn timp. Lucrurile care se vor petrece nu-ţi aparţin, sunt ale oraşului, vor rămâne ȋn el când vei fugi, vor rămâne ȋn el chiar şi de vei rămâne. Doar dacă vei fi fericit, fericirea aceea va fi a ta.

Te oboseşte gândul că unii au găsit ieşirea din labirint, că au mers până la capăt şi au supravieţuit. Prin colţurile de clădiri şui, mâncate de seculi, ştii că trebuie să mori aici. Te sfâşie patrul istoriilor care spuzesc zidurile, din stâlpii goi de viermi străvechi. Patrul cămilelor sub coama verde a femeilor pe care le-ai iubit din praguri. Patrul mării. O caravană de uscaţi prin ȋntuneric, prin aer, iată ce a mai rămas. Orice fericire are un gangster, doar iubirea nu are nevoie de unul. Ori poate că este acolo sus cineva. Dacă am lăsa această lume să trăiască, ea ne-ar duce la capăt, nu trebuie mai ȋntâi să fii ca totul să se ȋmplinească ȋn jur, trebuie să ştii doar să dispari, eficient.

Ȋn pădurile de aramă ale turnurilor, liliecii se şterg spasmotic pe boturile pe care a căzut ultima tuşă din roşul amurgului şi nasc prunci negrii, de sârmă. Sub clopotul de noroi e mereu cineva. Nu mai participi la nimic din ceea ce astăzi se face. Omul e fundamental altundeva. Aşa e seara, el se depărtează, din lucruri, până apune şi din limburule de nisip ale sufletului, după care dimineata se apropie iar, omul e sub toate trenţele astea şi se ȋnvârte ȋn cerc, ca un prizonier. Unele mici comunităţi se rup ȋn istorie să trăiască ȋn libertate, după care unul câte unul fug. Indienii numesc foc, Agni, această fugă, tot ea cheamă zeii ȋn lume. Dar acum ȋi alungă.

Omul. Omul nu e mişcarea generală, ȋnsumarea oarecare a reflexiilor, a mişcărilor lui de peste tot, omul e punctiform, descompus ȋn capilarul fiecarui gest. Om e să sari pe fereastră. Oamenii se găsesc ȋntregi ȋn gropile de oameni. Ȋn fagurele nopţii, el nu are semnificaţie, trebuie cules ca un snop de grâu, ȋn lanul trădării şi deliciului. Ne-am depărtat ceva, e adevărat. Dar cine ne spune că dincolo nu e un continent mai ȋncăpător şi că toată lumea nu ne va urma, mai târziu? Dacă nimeni nu s-a ȋntors, numai plecarea are sens. Şi dacă nu ne vom ȋntoarce oameni, şi mai bine.

Din cearcănul vitrinelor pulsează câte un iris jilav, proletarele sexului te ȋmbie şi-ţi bagă mâna cavernoasă prin haine. La bordel, printre draperiile lui Ţăndărică, te urci pe câte douăzeci de femei. Ce a mai rămas din ele, carcasa şi sufletul, neamestecate; femeile dispun, le bănuiesc, mai mult de ele ȋnsele decât noi reuşim să le târâm ȋn adânc, ele sunt ȋntotdeauna cu un pas ȋn faţă. Ȋn aceeaşi caravană nocturnă, sub biciul sexului care ne mână, şi din ouăle din noi, care fierb. Noi sunem judecaţi ȋn bucuriile noastre şi nu pentru ele, pe noi ne judecă altcineva, poate…

Unul lângă altul, oamenii se iubesc indiferent cum au ajuns acolo, arunci la gunoi fantasma iubirii şi e din nou iubire. Melcii ies din pereţii criptei lui Menandru, mâncându-şi unul altuia sexul, busturi răsucite se preling roze printre borduri de mătase, cercurile, bumbii şi părul curvelor, glasul lor de lămâie stoarsă. Orice lucru, se spune, ȋncepe de undeva, această zi nu a ȋnceput niciunde. And one was dead. La capătul a ceea ce spui, nu vei fi iubit, ci doar te vei recunoaşte, de aceea trebuie să spui totul cu orice preţ. Să vezi cât eşti de rău.

Câte un spânzurat de limbă le priveşte dintr-un colţ, tremurând, ȋn marsupiul unei tăceri vinovate. Femeile ȋşi spală părul cu urină, ȋl ȋncarcă cu gel, ȋl ridică ȋn cupe ȋnalte, ireverenţioase, ori ȋl dau peste faţă ȋntr-o mască neagră şi ȋl prind ȋn păsări de ceafă. Femei-sculpturi, umblă printre noi ȋn tocuri ȋnalte, incredibile, şi au poleială pe bestiarul tatuat al crupei. Ele ne ȋnvaţă că nu există profunzime. Că totul se poate prinde ȋntr-un singur cerc. Oare ele ştiu ceva sau nu ştiu ceva de au ajuns acolo? Sau, mai rău, ajungi acolo indiferent?

Oamenii nu pot trăi fără să obţină din ei ȋn răstimpuri decantatul de cenuşă al sufletului. Tărfele acestea găsesc uneori câte un pilastru de care se pun ancoră, ȋn abis. De acest abis avem nevoie, pe Wallen se fac confesiuni. Ceva ce nu pot nici chiar ele trăda, ceva mai adânc decât ele. De ce mai putem ȋnvăţa de la un om care e mai adânc decât noi, chiar dacă el e rău? Sau cum acest zvon neclar se poate ȋntoarce ȋmpotriva răutăţii din el, salvându-l ȋn momentul căderii, cum am muri ȋn aer, ȋnaintea impactului. Dacă sunt căi de a ieşi din orice, lumea e pur şi simplu mai mare decât bănuiam. Şi nu are ȋntr-adevăr decât o dimensiune.

O namilă cheală, un englez cu umerii păroşi şi cu ceafa de cauciuc, ȋntr-o pioşenie dementă, stă ȋngenuncheat cu faţa la perete. Poartă o cămaşă ȋnflorată, cu margarete. Din uşă se desprinde uşor o brunetă arsă de soare care ȋi intinde gingaş sexul, dându-i să bea. O scenă veche. Ce mai contează cărei virtuţi, cărei nevoi ȋn noi răspunde, cărei feţe. Siluetele arse trec printre pereţii descojiţi ai portului, ȋn mirosul de sare, zgâriind cu unghiile uşor câte o mână de naufragiat care se pune cu ultima putere de marginea bărcii. Şi după care noaptea ȋi taie degetele, barca e plină. Din tencuială bate gongul fosil al scâncetelui. Din fiecare zid se aude acelaşi lucru, dacă ştii să asculţi. Zidul e sex.

Umbrele de carton şi perdelele largi ȋţi cad pe umeri, furişul şi gâlceava femeilor sunt desprinse dintr-un secol ȋn care oamenii trăiau ascunşi. Nu mai avem cum să ne ascundem. Pe coridoarele secolului douăzeci trec cei care au crezut că au dreptul de a trăi deasupra moralei. Aceştia vor intra acum la camere cu morală cu tot. Tocmai de aceea trebuie totul reinventat, pentru că a murit deja. Pentru că a venit noaptea. Pentru că suntem din nou liberi. Şi ne vom ucide din nou, cu bucurie.

Dincolo de uşa verde, lângă o piatră ce poartă basorelieful unui falus, o piesă adusă din bordelurile antice de Theo Heuft, pe sub porumbeii pictaţi pe stucatură, se deschid pledurile parfumate ale livingului pleznit ȋn culori de mascara. Pereţii sunt căptuşiţi cu piele şi nasturi ȋn cel mai cunoscut bordel al modernităţii, piele de om. Aici sunt academicieni curve, ȋn stil clasic britanic. Pe mesele rotunde stau castele din pahare de champagne, meniurile poartă papion. Lucrurile sunt cu toatele făcute de bărbaţi, femeile ar decora altfel lumea, poate cu obiecte roz sau fără obiecte, cu goliciuni doar…

Poţi discuta cu ele despre Kafka, l-au citit pe Musil şi unele produc ȋn răstimpuri mici broşuri existenţialiste. Fără nici un cusur. Viciul are uneori talent, alteori geniu, nu orice crimă este pedepsită, poate, dacă ştii cum e acea crimă făcută, ȋnainte de a o face. Creştinii au crezut chiar că ȋncă mai putem scăpa, cu toţii. Nu aşa că e frumos? Eu am impresia sinceră că fiecare scăpăm, că am ajuns acolo, că s-a petrecut ceva iarăşi, o fi venit Isus, nu ştiu, dar s-a petrecut. Pe furiş. Teologii ne vor urma, traşi de mustăţuri.

Marţea se recheamă la mese de catifea zeii şi scovergile vechilor Rederijen, cenalcuri medievale din care ne-au rămas scrieri naive şi adevărate ale unor oameni pentru care literatura era ca şi creşterea peştilor, colecţionarea cutiilor goale, a ţiglelor. Oamenii pierduţi au simţul ȋntreg al documentului, dacă ştiu că nu pot iniţia nimic, se regăsesc. Propii lor criminali, feroce. Când se termină de citit, din frescele umede se desprind lascive, de pe lângă ziduri sau din fotolii Ludovic al XIV-lea trupuri despuiate care te vor adulmeca şi ȋţi vor zmulge hainele răsturnându-te ȋntr-un jacuzzi cu nuferi.

Aburi de tămâie indiană se ridică din paharele sexului, câte o matroană ȋn capoade largi, creponate, cu faţă de travestit ȋşi coboară omida ȋn gineceu. Numai ciumă nu e. Supraveghează discret, somnolentă, etica firavă a viciului. Din ȋncăperile vecine se aud nicovalele, foalele şi cărbunii stinşi cu apa iubirii, oamenii ard şi ȋn Paradis. Aşa cum probabil că vorbesc franceza. Ȋn afara pierderii, ȋn subsolul acestor momente, oamenii urmăresc, află, cad, au şcoli şi cresc judecăţi contrare, merg. Nimeni nu s-a pierdut ȋn carne căci carnea nu are fantome. Viciul e o mască pentru ca doi oameni de nicăieri să se poată ȋntâlni şi dispare ȋn nicăieri, virtuţile nu ne mai pot aduna. Ȋn virtute ne ignorăm, viciul e virtutea. Ce dacă ne bucurăm?

Ȋntr-un colţ, o negresă zace pe covor, cu ochii goi, cu ţâţele ȋn cruce, ȋşi alintă gânditoare sexul umed, prelungind ȋn gând ultimele arome abstracte de haşiş. Lângă ea un neamţ scrie cu o cariocă albastră o partitură de jazz nesfârşită, măruntă, pe pielea unei blonde care dispare sub text. După care aceasta se zmulge, sare ȋntr-un picior, ȋşi ȋntinde coatele, sânii, pentru ca neamţul să cânte violent, cu ochelarii săriţi, câte o bucată de piele, sigiliul sexului… La capătul marilor bucurii şi marilor suferinţe, sunt aceleaşi adevăruri. Sentimentele sunt lipsite de partitură, sunt libere, le poţi da orice conţinut. Şi mai sunt bucurii pe care nu le mai poţi recunoaşte, poate sunt suferinţe şi noi nu ştim, ca acestea.

Când am renunţat să ne cântăm pielea, ori poate pielea ne-a ȋnşelat şi se strecoară ȋn adâncuri? Cât din ceea ce ştim nu am simţit vreodată ȋn mod dinstinct ȋn piele, pielea treieră, e ca un culegător ȋn lanul lui de grâu. Sunt oameni care au pielea adâncă, mai adâncă decât sufletul chiar. Femeile nu ştiu să se privească, nu ştiu că pot fi râvnite, ȋnvaţă asta. Iar dacă au un text scris pe piele e mai uşor, căci oricum au un text scris pe piele. Sunt oarbe, pradă unor fantome care ies din privirile de lup ale bărbaţilor, ȋn casa asta de fier.

Aceste târfe de lux cu gesturi largi şi cu buzele de trandafir ȋţi fură sau ȋţi dau plăcerea cum ar fi toată a lor sau ȋţi găsesc cu vârful limbii puncte ȋn care un delir paralizant te poate surprinde şi realcătui. Te vor trânti printre perne şi te vor zgâria şi rupe ȋn cele mai firave şi mai adânci gesturi de voluptate, nu numai viermii te pot descompune, şi femeile te mănâncă de viu. Nişte gheişe pentru care dominicanele acelea din vitrine nu sunt decât proletare nenorocite care te buzunăresc pentru un sex de mântuială.

Damnarea caldă, agonia aromelor orientale şi vinul de Bordeaux sucombă ȋn plină reverie literară căci nu e frumos şi bine să ştii că ceea ce s-ar petrece cu tine e real. Trebuie să-ţi ȋnchipui că ai descoperit cum ar arăta lumea dacă am fi continuat păgâni şi curaţi prin istorie, lipsiţi de alibiuri creştine. Şi te livrezi dezmăţului antic fără să cunoşti, fără să ȋntrebi şi fără să ştii despre altcineva, nimeni nu e atent la cine eşti sau ce faci, se fereşte de cei dintre care s-a rupt. Aici, ȋţi poţi găsi noi prieteni, noi cunoştinţe, oamenii te vor ţine minte. Şi ticălosul acesta e mai bun ca tine, pe care ȋl descoperi pierdut. De ce?!

Viciul e boală, oamenii se feresc şi de cei printre care se vor ȋntoarce. Ȋn sfârşit poţi fi tu ȋnşelând toate aşteptările celorlalţi despre tine. La capătul câtorva romane neterminate şi a unui jurnal cât un raft, de nestrăbătut, am hotărât să nu mai scriu. N-am mai simţit demult fericirea aceasta, când am fugit de undeva. De fapt, scriind fugeam. M-am hotărât să stau. Dacă mai cred, după atâţi ani, să fiu nimeni din nou, căci am crezut că mă vor duce dincolo, cuvintele mele. Dar nu e adevărat. Trebuie să merg eu ȋnsumi.