Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Dacă nu porneşti când paşii ȋţi vin ȋn gând, căci ȋnainte de gânduri ai paşii care vin şi vrei să ȋi asculţi, dacă nu porneşti ȋn acel moment să urlii până ȋţi ies curcubeie din urechi, nevoia ta de copaci şi soare şi lumea nu se mai ȋnfăptuie din acel moment cum ai atinge nepermis un mugure şi el se ȋnchide, o să ajungi la bordel. Oglinzile sparte ȋţi vor tăia limba. Vei parcurge o viaţă ȋn cerc, pe propiile-ţi urme sau şi mai rău, pe urmele altora, căci eşti prizonierul lor. Nu vei mai şti nimic, nu vei mai spera nimic, te vei târâ să ajungi din nou la groapa cuvintelor şi groapa se va muta din ce ȋn ce mai departe. Căci scrii din nimic, adică din instinct, şi scrisul e mai adânc decât viaţa, decât ce poţi stoarce. Când nu scrii, nu mai poţi ştii ce se ȋntâmplă cu tine.

Un om care s-a promis pe sine nu va tace nici unui cuvânt care se pronunţă ȋn el iar supliciul transparenţei ȋl consumă şi ȋl uneşte. Este o nevoie vitală, nu serveşte nimănui. Dacă te pui ȋmpotriva acelor cuvinte pentru un sacrificiu mai mare, zeul nu te va accepta decât pe tine la schimb. Şi lumea va dispare ȋnainte ca tu să poţi muri şi rămâi ȋn afara ei cum te-ar fi uitat, nu te-a omorât ȋnainte ca totul să dispară. Ajuns aici, ȋnţelegi că prima ta nevoie de a scrie şi vorbi era această desluşire originară, că acum eşti alungat printre lucruri din ce ȋn ce mai contondente şi mai opace, că ai ajuns ȋntr-un punct ȋn care erai promis orişicum. Şi că ai ȋn faţa ta ceva, nu ştii ce, pe care ar fi trebuit numai să-l scrii. Abia după această cădere te poţi bucura, descoperi fără să vrei, aproape fără să ştii, fără să accepţi, lumea nu e promisă metodicilor. Oamenii răi sunt metodici.

Nu mai e un aici şi nu mai e un acolo, ca la neamţul acela. E doar pe din afară. Se poate ca amerindianul să aibe aceeaşi anxietate ȋn faţa unui stâlp pe care sunt sculptaţi strămoşi şi animale. El ştie că nu se urcă ȋn ȋn ceruri, că stă cumva alături, că asistă, că e singura victimă ȋntr-o poveste frumoasă, ȋn singura poveste. Şi ȋn ultimă instanţă, dincoace, e singura posibilitate de a muri, nu putem imagina alta, iar de trăit trăim oricum pe dinafară. Dar poate că ȋn cea mai frumoasă dintre lumi e la fel, poate că nu e altfel, ȋntr-un sens mai profund. Oamenii adânci ȋşi ţin respiraţia când trecem pe lângă ei, ei bănuiesc că noi nu mai căutăm, că sperăm de-acum să fi găsit. Neştiind, dar neştiind precis, neştiind bine. Dincoace, căzut din căruţă, trebuie să rememorezi, să simţi, să joci lumea pentru ca ea să apară din nou, să vopseşti obiectele cu aparenţa lor căci au devenit toate mate, albe, fără culoare, să ȋnveţi puii de căpriori să meargă căci nimeni nu mai ştie nimic.

Dacă ai pierdut sâmburii cu care veniseşi pe lume, scrisurile, şi nu le-ai ȋnceput, ai rătăcit, nu mai poţi spera. Tot ce poţi obţine e o amânare. Ȋţi rămâne să trăieşti doar căci ţi s-a refuzat şi nu vrei să trăieşti căci totul e ȋnapoia ta, ȋn cuvânt. Şi vrei să găseşti aiurea faptele desecate, oraşul subteran ȋn care nu mai locuieşte nimeni, textul ȋn felul ȋn care aceasta curge ȋncă pe dedesubt. Fără intenţie, o propozitie sau un om nu are sens. Dincoace, ȋncerci să-ţi faci o promisiune mai adâncă. De abia când ȋncepi să iubeşti ȋmpotriva lumii vezi cât e lumea de mică. Că lumea poate fi străbătută mai eficient bucurându-te de ea decât cu ȋntrebarea. Căci de la capăt te poţi răzbuna bucurându-te de lucrurile pentru care ai fost destinat să te chinui.

Tot mai departe, lucrurile se tranşează din ce ȋn ce mai simplu, te obişnuieşti să nu ȋţi asculte nimeni gândurile, nu mai trebuie măcar să le formulezi. Le consumi ca o gesticulaţie prinzându-le abia, ca o geometrie care combină şi răscoceşte o lume nu mai rea şi nu mai bună decât aceea care dispare sub noi, ca o proiecţie in vitro, paralelă. Am ajuns la cuvinte nu pentru noi ȋnşine, am fost cumpăraţi de cuvinte pentru celălalt. Tu ȋnsuţi nu eşti celălalt niciodată, cuvintele curg ȋntr-un singur sens, indiferent cine le pronunţă. Ȋncepi să te desluşeşti ȋn tăcere, prin pereţi, prin oameni, fără să le mai simţi respiraţia şi spaimele, eşti beat. Dar n-ai băut nimic, tocmai, tu n-ai băut.

Faptele ȋşi pierd ligamentele când vorbele apun lucrurile şi nu le mai luminează, oamenii se golesc de sentimente, poveştile ȋşi pierd epica şi păsările craca. Poţi creşte ȋn tăcere dar e inutil să taci ori poate indiferent, tăcerea e vinovată, nimeni nu tace. Sunt grotele, boscheţii, munţii care se revarsă ȋn chipurile stoarse ale modernilor care fug la fel unii de alţii ȋn locuri stinghere, ȋn ziduri de piatră care ȋi ascund, precum făceau la ȋnceputuri. Acum rămân ȋnsă ȋn mijlocul nostru, zâmbesc, participă până se sting brusc, absorbiţi de tăcerea din peştera lor, omorâţi de ursul lângă care au trăit toată viaţa. Sunt tăceri care cresc ȋn noi, cavaleri de tăcere care ne fură pe cal şi ne duc, care ne târăsc prin praful tăcerii. Sunt oameni care dispar ȋnainte de a muri.

Nu mai trăim pentru acele umori negre din care fugeam pe munţi, nu mai murim pentru ele, dar nu le-am părăsit. Această beznă conspiră, uneori o putem auzi, alteori o putem numi şi dacă avem noroc, ajunge ea să ne numească pe noi. Ȋnainte ca o carte să fi fost scrisă, a fost nevoia primitivă de carte, de scriitură, de semn şi au mai fost aceia care nu au cedat. Care nu au scris, care au fost oameni până la capăt. Căzut ȋn falia nevoii de lume care a ȋnmugurit pentru prima dată ȋn tine şi pe care ai părăsit-o ca pe o iubită care vorbeşte prea mult, poţi vedea peretele ȋn care geologia frustrării şi laşităţii a ȋnregistrat eşecul, poţi vedea adică cartea care nu s-a scris, ochii ei plânşi. Strigoiul cărţii.

Nu s-a scris ȋn prezenţa ei, ȋn iminenţa unei lumi care nu ȋncăpea nimic altceva decât o carte. Şi pentru că nu s-a scris şi cum anume, va trebui să reiau. Nu pentru altceva dar sunt oameni care au găsit ȋntre timp secretele acelei lumi şi cum se poate trăi. Ceva cu totul imposibil. O nouă eleganţă, un pas de balet căci la capătul oricărei scriituri, ca şi la capătul oricărei civilizaţii stă un element coregrafic. Marile civilizaţii ale Africii au fost condamnate de această geometrie pe care nu au sesizat-o şi la care au renunţat pe drum, lipsă din care nici nu au scris. De scris, scriem pentru ceilalţi, iar de nescris, nescriem pentru noi.

Se pare că textul porneşte dintr-un salut din acesta, un hello al formelor. Care nu se mai adânceşte ȋn tine, rămâne să plutească şi ȋn digul căruia mai pui şi tu o cărămidă. Resursele de eleganţă ale englezilor sunt poate duse ȋn abstract prea mult. Cad din poftă. Francezii sunt epidermici, bolnavi. Olandezii vor prin eleganţă să salveze toate aparenţele lumii lor unde au casele mici, vapoarele cam vaporoase, limba cam stricată. Un olandez e elegant ȋmpotriva a tot ce-l ȋnconjoară şi ȋi aparţine. Aşa cum scriitura trebuie să fie. Ruptura ultimă din evoluţia olandezilor ar fi fost sortită să fie text. Şi n-a fost.

Macheta intenţiei acestui text simulează textul fără să opereze nici o schimbare ȋn lume, fără să propună şi fără nici un angajament extra-textual, este un text ȋnchis. Putem scrie de exemplu o altă carte pe care ar fi scris-o Plutarh după cum putem ȋncerca să scriem o carte pe care am fi scris-o noi ȋnşine. Nu ȋnseamnă că o scriem. Pentru că a scrie e un angajament public şi personal care ţine de o ocazie, de o kairos ar spune cineva, şi această ocazie s-a pierdut. Majoritatea textelor ȋncep un univers, ȋl provoacă ori măcar ȋl simulează, sunt putine texte scrise postum ȋn sensul ȋn care recuperează arheologic un fragment de viaţă pe care nu-l mai pune ca miză, ȋl destituie. Ȋn sensul ȋn care viaţa a spus deja mai mult decât textul sau l-a contrazis. Un astfel de text nu poate fi decât o minciună.

Tăcerea pe care au ridicat-o creştinii ca un zid ȋmpotriva celor care se năpusteau să zică ceva a devenit prin inversie izvorul lor de simţire şi registrele epurate, senile ale comunităţilor creştine de aiurea se hrănesc dintr-o aceeaşi frustrare, de a nu pune semn. De a te nega. Dar poţi să taci şi pentru tine, nu numai pentru Dumnezeu, iată ȋnceputul firav al unui dezastru care s-a ȋntins. Că poţi să crezi ȋn tine ca şi ȋn El. Poţi să nu scrii, să nu vorbeşti şi să rămâi al tău. Cei care cred că nu poate ȋncăpea atâta bronz ȋn forma ta de lut presupun că eşti pe undeva spart. Nu vor să ştie că poţi fugi atât de radical de ceilalţi, dar nu ȋn ceruri, ci ȋn tine. Că ţii aproape.

Cei pentru care ar fi scris acest text şi autorul sunt deopotrivă dispăruţi, se recunoaşte acest lucru deschis, cădem de acord să discutăm un risc inutil deja, cu resursele ultime ale discreţiei. Scriem secrete. Cearcănele şi buşitura autorului care a mers pe la toţi prietenii lui să ceară ca ei să scrie ȋn locul lui acestă carte, rămasă nescrisă şi din faptul de a fi nescrisă, răzbunată după moarte. Sunt ȋnsă cărţi care te vampirizează, care trăiesc ȋn locul tău, pe care nimeni nu le scrie şi nimeni nu le aşteaptă, pentru că le ştim. Cărţi pentru care autorul e indiferent, anonim, care trăiesc ȋn locul tău. Şi pentru că nimeni nu le-a scris când s-au petrecut, demult, nimeni nu le mai poate scrie. Trăiesc ca nişte morţi, printre noi. Şi ne vizitează. Să ȋncerci o astfel de carte ȋnseamnă să o trădezi ȋn acelaşi timp.

Toate cărţile sunt nescrise de câteva ori până să ajungă pe hârtie şi chiar scrise de mai multe ori, niciodată scrise ultima dată, rămase nescrise ȋn ultimă instanţă. Foarte probabil că le foloseşte mai mult să fie de mai multe ori nescrise decât de mai multe ori scrise. Ȋn cazul de faţă nu mai foloseşte nimănui, autorul doar vrea să ȋmpărtăşească public ruşinea de a nu o fi scris ȋnainte să moară ori de a nu o fi scris după moarte. O carte nescrisă oferă avantaje imense, ȋi poţi vedea cusururile, o poţi urmări cum ceilalţi ar citi-o şi o poţi rescrie de fiecare dată iar pentru că ocazia ei a trecut, mai o poţi tot de atâtea ori abandona. Ȋi poţi lăsa pe ceilalţi să câştige ȋmpotriva cărţii tale şi este tot ceea ce ȋţi doreşti. Altfel nu i-ai ierta, i-ai părăsi şi pe ei.

Chiar oamenii mor de mai multe ori şi acest lucru ne vindecă şi ne dă speranţă căci nu putem muri brusc şi absolut dintr-o viaţă deplină. Aşa cum nici nu putem să nu scriem fără să fi scris… Raportul pe care scrierea ȋl preia este un raport vital, el poate fi şi trăit, nu numai scris, dezastru. Poţi fura scrisul, nu numai el să te fure pe tine, poţi deveni şi tu un hoţ.

S-ar putea să fi ȋncercat de vreo două ori să schimb ceva ȋn fundaţia celuilalt, ȋn două ȋndelungi ȋnfruntări, ambele eşecuri. Nu e deajuns să pui pe individ ȋntr-o altfel de conjunctură, omul nu se schimbă, are ȋn el resurse infinite să stea pe loc. La fel gândurile, sparte de modernitate, nu mai pot fi apucate, lumea nu mai poate fi gândită, problemele numite. A ȋnţelege acest lucru nu ȋnseamnă să faci parte din decadenţă, nu ȋnseamnă nimic. Ȋn imposibilitatea de a mai crea un eveniment comun şi de a ȋmpinge oamenii din ei ȋnşişi, nimeni nu mai poate avea un proiect decât pentru sine, din instinct vrei ȋnsă să faci o lume pentru toţi. Şi ȋn loc de a o face, scrii. Veriga de la ȋnceput s-a rupt. Fragmentele acestea sparte, cioburi dintr-o oală veche, perfectă care a fost la ȋnceputuri, cum spun evreii, sunt condamnări mai adânci decât vrem noi să credem ori să acceptăm. Este ocazia pierdută ȋn sensul tuturor, nu este numai o carte, este sensul cărţii.

Apoi ar trebui măcar pasager să asumăm că nu ignorăm separaţii care ne vin cultural de niciunde dar nu sunt cu atât mai puţin prezente, cum e o convenţie ȋn teatru. Când eşti la ȋnceput, eşti avid să trăieşti şi bucăţi din viaţa celorlaţi ori să ȋţi ȋnsuşeşti termenii unui dialog ȋnainte să se pronunţe ceva. Pentru un lucru pe care ȋl amâni şi care ne va rupe pe toţi. Mai târziu realizezi că e inutil să salvezi lumea din jurul tău, că e cel mai inutil şi mai otrăvit coşmar, unul din care nu numai că se poate scrie dar se poate şi trăi degeaba. Dar nu poţi salva nimic, trebuie să contruieşti. Trebuie să construieşti chiar lucrurile care deja sunt, iată de ce sarcina este una a textului, nu e pusă ȋn lume.

Ceea ce nu ni se spune e că – nouă ni se spune că nu există răspunsuri. Nu există nici ȋntrebările. Dacă ar exista, lumea s-ar rezolva ca un aranjament la Trianon. Inutilitatea gândirii ca act de severitate – căci există şi o gândire undeva ȋn Est care zâmbeşte – o putem proba simplu: rămânem noi ȋnşine iar cei din jur rămân doar ei, şi nici atât. Saltul vital nu are nici o urmă. Aşa apare de fapt bordelul. Bordelul este lumea regăsită ȋn acest sens, iar curva este autorul, ca un fragment de text care ne traversează, ȋntr-o lume care nu mai poate fi scrisă, ȋn singura lume care mai merită scrisă, dincolo de ceea ce trăim, pentru noi ȋnşine, adică pentru lumea noastră aşa cum e ea.

Actul separaţiei nu se abrogă ȋn gândire, e bordel. Iar purtătorii acestei nobile titulaturi, gânditorii, nu fac decât să ne fure gândurile aşa cum politicienii ne fură pâinea. Plăpânzii şi furişaţii care citesc ȋn stele ştiu ȋntotdeauna unde trebuie să ajungă şi deşi nu ştiu unde se află, parcă e mai interesant cu ei la drum. De asta gândirea a căzut cumva ȋn desuetitudine, e preferată sora ei mai mică şi mai ȋnfocată, speranţa, care se spune că moare ultima. Entuziasmul câştigă teren ȋmpotriva introspecţiei. Dar speranţa adevarată nu moare niciodată, gândeşte de capul ei. De aceea trebuie căutată o gândire care nu mai speră. Textul este ȋnsă speranţa ȋnsăşi, parte din saltul acelei gândiri, poate chiar partea de speranţă din gândire, vârful. Scriitura nu ne poate da adevărul pentru simplul fapt că gestul scrierii e lipsit de sens, ȋn noua conjunctură, adică dă sens.

Speranţa s-a răscumpărat ultimului secol, gândirea şi-a dat ultima suflare. Nimic din ceea ce e judecat nu are vreo şansă, intelectul e un fel de măsea de minte, ne-a folosit să muşcăm din dinozaur, dinozaurul a murit şi măseaua se retrage. Nu mai putem gândi deja decât cu plăcerea cu care ne dăm ȋn leagăne, ne legănăm ȋn gândire, am priceput volatilitatea ei. Dacă am spune până la capăt ce gândim, ne vom da seama că nu gândim noi, că e doar o speranţă. Ȋn falia, ȋn fisura pe care simţirea o sapă ȋn noi, poate ȋn spaimele cele mai puternice sau doar ȋn extaz, sunt rudimente ale unei căutări care modifică ȋn adevăr ceea ce suntem, cum ar fi o interfaţă a scrierii care suntem noi, căci şi noi suntem text. Putem scrie ȋntr-adevăr textul care suntem, iată surpriza, putem spera ȋntr-adevăr. Dar şirul acesta de evenimente pe care indienii l-au numit karmic nu trebuie ȋntrerupt, trebuie intensificat, e o altă karma, nu aceea prin care vom deveni ȋntregul univers, ci aceea prin care vom deveni la capăt oameni. Ce va mai rămâne din noi după ce vom fi sperat tot.

Ȋmi imaginez lângă grecoaică o viaţă ȋn care nu ar fi trebuit să execut nici un silogism, ca un porc. Dar care arcuit de mistica bucilor ei să fie mai bună şi mai profundă decât inutilitatea judicioasă ȋn care mă scald. Valoarea ta creşte nu numai din ce ȋn ce mai aproape de tine ȋnsuţi dar şi din ce ȋn ce mai aproape de obiecte, şi de acolo se spune câte ceva. Sunt animale mai profunde ca noi, deşi nu au intelect, poţi fi, dacă eşti sincer până la capăt, umilit de o căprioară.

Actul gândirii oricât ar fi de serios se ȋntreţine deci, din nefericire, mai mult cu speranţa şi parcă ne aducem mai mult cu ea decât cu stăpâna casei. Sau la Yab Yum spunem că nu ne rămâne decât să ne bucurăm indiferent cât de mare ar fi condamnarea sau de ce natură, bucuria ȋnsăşi e o condamnare pentru cine a gustat din ambrozia gândurilor serioase care zac acum sub dunele de nisip, uscate. Când ȋncepi să te bucuri ȋmpotriva ta, ȋncepi să ȋnţelegi. Sunt martori care ne condamnă ȋn noi pentru ceea ce facem dar sunt martori care ne condamnă ȋn noi şi pentru că existăm ȋn genere.

Ruptura aceasta de nivel alterează alegerile prin care trebuie să treci pentru a ajunge dincolo, ȋn scriitura celuilalt de sine, căci şi el te alege din neştiinţa lui, din ȋntâmplările lui, deci pentru ceva ce nu vrei să pronunţi, pentru ceva care nu contează. De aceea numim gânduri lucruri pe care le adâncim ȋn comun, când de fapt adâncirea se petrece alcumva, altundeva, urmează alte căi, mai firave, mai vagi, sub gânduri. Eredităţile acestor promisiuni mai adânci, dacă ar fi urmărite, nu s-ar depune ȋntr-o tradiţie filozofică, ar fi simple filoane de magnetism care nu pot depăşi decât arareori spaţiul unui oraş. A găsi ȋn magma acestor eredităţi ereditatea primară e a găsi regele. Acesta ȋnsă nu e cel care ocupă tronul ci ȋn mod fosforescent şi atroce, regele este uneori pentru o clipă cineva, apoi se mută, alteori durează pentru câteva zile.

Uneori un sfânt de piatră din acesta mai iese de sub şoproanele firii violând câte o curvă pe gard, gândurile au şi ele nevoile lor. Lucrurile erau legate de gândurile noastre adânci dar am ştiut să-l evacuăm pe Dumenzeu din istorie, ce o fi căutat acolo, nu mai avem nevoie de disciplină pentru că nu ne mai ȋndreptăm niciunde. Epistema căderii e mai bogată. Bordelul este de fapt raportul celuilalt cu tine, ȋn situaţia ideală ȋn care tu ai găsi chiar cuvintele pe care ar trebui să le pronunţi. El nu te va auzi. Te va alege pentru ingenuităţile tale, uneori pentru ceea ce nu pronunţi, tocmai pentru că nu pronunţi. Greutatea nu e să scrii cartea ci să scrii tocmai cartea lui. Caci raportul cu el e ȋntâmplător, inutil, anonim. Adică bordel.

Ferindu-te de concupiscenţă, nu aflii lumea căci lumea se dă sieşi cu generozitate. Lumea e mai generoasă decât vrem noi să recunoaştem. Apostolii acestei lumi nu şi-au scris ȋncă scripturile de foc, de aceea nu putem să credem ȋn ea aşa cum credem ȋn El. Pe nerăsuflate. Şi nici nu le vor scrie, nimeni nu poate scrie atât de aproape de el ȋnsuşi.

Ori poate am uitat pentru totdeauna cine sau ce suntem. Ne ȋndreptăm spre noi ȋnşine de astă dată aşa cum ne ȋndreptam odinioară spre Dumnezeu, fără speranţă. Şi ne ferim de fantome ori poate am ajuns deja, am lăsat aburul lor rece să ne pătrundă şi inspire. Şi faptul simplu de a crea neȋnţelesuri ne oblăduie. Lucrurile absurde, puse la mijloc, ne vor vindeca de lucrurile adevărate, care ne cheamă spre margine. Sunt oameni ȋnsă care se exclud voluntar, preţioşi ca soarele, imposibilitatea lor de a face o afacere publică din găselniţele firii ne spulberă orice nevoie de a mai vorbi, de a ne mai adresa. Sunt oameni care tac – fără să le ştie -tocmai lucrurile care vrem noi să le pronunţăm, de ce le-am mai spune?!

După ce au consumat istoria, oamenii aşteaptă. Poroşi şi surpaţi de gândul unei cuprinderi care nu mai vine, sunt cu milioanele bolnavi de această aşteptare pe limbul de nisip al timpului care nu mai bate ȋn păsări şi ȋn copaci şi ȋn stele, căci timpul şi el are o istorie, şi el a murit. Oamenii nu mai pot face nimic, nici aşteptarea nu mai are sens. Sunt milioane chiar care refuză să se bucure căci simt că nu le-a venit rândul. Am investit fericirea cu un soi de funcţie publică. Iar oamenii care se rup râzând din mulţime par să ascundă o crimă. Sau şi mai rău, o datorie.

Ȋi explic Yvonnei că lumea era un bordel la ȋnceput şi că va reintra ȋn bordel imediat ce vom ȋnţelege că guvernele, cărţile, sfinţii, Dracul şi rachetele au pătruns ȋntre noi dar acolo nu trebuie să fie decât mădularul meu, şi ȋi arăt bucata de carne care e secretul universului, ȋntreaga filozofie. Dacă ar fi atât de simplu, de ce am mai ajuns oameni, ȋmi răspunde ea. Să ştim că ne ȋntoarcem, ȋi spun. Umanitatea este un profit pe care animalul din noi ȋl ȋntreprinde, animal pe care noi ȋl privim ca pe o sumă de specii inferioare, toate animalele ȋnsă ȋşi continuă ȋn nişa lor căutarea. Ele nu au decis să devină oameni pentru că nu au un profit din asta, ȋşi ascut ghearele, dinţii, urechile prin bezna unei evoluţii care pare a nu le duce nicăieri. Dar dacă le duce undeva, dacă Dumnezeu nu a făcut oamenii ci a făcut delfinii sau panterele mai ȋntâi? Dacă omul e un experiment al animalelor, al animalului ȋn cel mai corect caz, pentru a ȋncerca această direcţie, resursele acestei erori. Sau şi mai trist? Dacă ele au tras deja concluzia? Dacă vom mai trăda animalul din noi, ȋi spun târfei, animalul va ȋnceta să mai devină om şi dracu ne ia.

Jung a avut dreptate dar a fost doar ȋnceputul. Preferăm logosul când ȋmbătrânim, căci vom ajunge ridicoli profeţind plăceri la o sală goală. Logosul e o colivie ȋn care erosul ȋşi cântă trilul. Gândirea, vrăjitoria ei dulce, e singura formă decentă de bătrâneţe. Sunt oameni ȋnsă cărora le cântă colivia, fetele ştiu. Gândirea e o formaţiune cum are coralul sau şi mai simplu, cum e un copac, căci copacul nu e depozitul de celuloză pe care ȋl ȋnalţă materia verde, ca un muşuroi de furnici, e stratul ca o peliculă subţire care se ȋnalţă şi construieşte acea structura osificată, aşa cum omul are oase şi aşa mai departe. Gândirea e punerea ȋn schelet. Când păsările au ȋnvăţat să zboare, ele au ȋnceput să gândească invers, au descongestionat structurile, au ȋntors gravitaţia. Noi vrem să zburăm, simţim asta. De aici trebuie plecat. Dar nu ȋmi pot propune să zbor de unul singur, trebuie să facem un efort comun, ȋndelungat, pentru un salt genetic probabil. Ȋn mod sigur, peste vreo câteva milioane de ani, vom zbura. Ca dracii vom zbura.

Ceea ce e de preţuit la olandezi e că ei nu gândesc ȋn locuri publice. Pe la colţuri cel mult, ca o formă de pedeapsă, cu genunchii pe nuci. Gândirea ȋn sine nu e făcută să fie pusă ȋn circulaţie ȋn forma strigăturilor, horelor sau pastilelor ȋmpotriva febrei. Gândirea pare să fie mult diferită de expresia ei şi nu ȋncepe cu o mirare, ar fi prea simplu. Ȋn Noord ȋncepe cu o bănuială. Aici oamenii se ȋntorc din ei pentru a gândi – spre deosebire de lumea mediteraneeană unde oamenii se ȋnalţă pe vârfurile picioarelor ȋn gândire. Gândirea ȋn Noord ȋşi pierde valoarea ei ornamentală. Ceea ce este o binecuvântare. Când gândeşti, dă-ţi jos cerceii, cine poate?!

Olandezii şi ȋn general englezii cam ştiu ce e strădania abstractă, duc gestul mental până acolo unde nu mai rămane nimic consumând complet nevoia de silogism, iritarea şi spasmul acela năclăit de judecăţi contrare. Dar nu rămân ȋn gândire, păşesc cu fiecare concluzie ȋn viaţă. De aceea ȋn filozofia lor dau drumul la iepure din pălărie cu fiecare frază. Ei nu se aruncă ȋn concluzie fără să ȋncerce apa cu vârful piciorului. De unde rezultă că gândirea e un mediu, are o climă, că dorim instinctiv să ne adaptăm acelei planete, că nu o asumăm, că o apropiem provizoriu, prudent. Pentru că ştim că numai gândirea ne poate ucide, din ce avem ȋn noi. Pentru că nu am decis ȋncă să ne predăm, nu am hotărât ca numai gândirea din noi să continue, să dispărem. Dacă vom avea surpriza că această facultate face, modelează, creează, propagă, ne va da viaţă? Şi vom avea surpriza că vom ajunge acolo nu sfinţi ci animale, aproape ȋn patru picioare din nou.

Dexterităţile prin care englezii şi olandezii ştiu să consume fără rest materia gândului se petrece ȋn conjuncturi contrare, resorturile lingvistice sunt cât se poate de diferite. Apartenenţa culturală retează orice presupoziţie care ar ȋncepe din semantică şi lingvistici comparate. Engleza e o limbă ȋn care obiectele se lăfăie iar subiectul e stingher, decolorat, pe când olandeza, ca dialect german, este efortul mereu ȋnnoit al unui subiect de a menţine şi crea ȋn jur obiectele din simplele operaţii pure ale subiectivităţii. Heidegger a citit grecii pe dos, ȋn cuvinte nu e nimic. Cuvintele sunt goale chiar, le ȋnţelegem din instinct.

Nemţii ȋncă o caută pe gândire cu entuziasm, gândirea nu ȋi poate pune jos. Orice om care ȋşi arogă exerciţiul gândirii ȋn public e un clown. Un proces cu mult mai serios, mai efemer şi mai des decât ne ȋnchipuim noi când auzim infracţiunea publică a acestei performităţi se alcătuieşte aproape public ȋn procesul gândirii, pe la spate ar spune Yvonne. Secretul ei e unul singur, să ȋi dai ocazia să ȋţi producă de undeva, de oriunde, un răspuns, tot de aceea e falsă.

Instinctul e semnul căutării, uneori rămâi fără răspuns! E mai sincer. Sau ai un răspuns pe care nu-l ştii. E mai sigur. Gândirea nu asumă ȋn fapt resorturi ca aparţinându-i, cum ar fi instinctul, pentru că ea ȋncearcă să salveze omul de propriile-i maşinaţii, de tâlcul gândirii. Din acest incomprehensibil pe care ȋl numim instinct pentru a nu-l numi, din fundamentele ratate ale introspecţiei vom găsi legile unei noi modernităţi, aşa cum Descartes le-a găsit ȋn necesităţile matematice. Este ȋn fond o zonă care are obligativităţi şi acte punitive mai fulminante decât blazarea unui triunghi isoscel.

Gândirea e pugilism dar aşa cum boxul a falsificat natura pură, intimă a cruzimii, filozofia a scos din ţâţâni uşa dincolo de care ne iubeam pe noi ȋnşine. Şi ironia supremă, olandezii nu caută temeiuri, ȋntâi fac şi apoi pun ȋntrebările. Ȋn zece ani nu am ȋntâlnit ȋncă un olandez ȋmpiedicat de o interogaţie, priponit. Sunt printre puţinele popoare care au reuşit să evite cu răspunsuri minore, dar corecte, ȋntrebările mari, dar incorecte. Olandezii, dintre noi toţi, au dus civilizaţia dincolo de ceea ce e comprehensiv ȋn lumea contemporană, ei au acceptat lucruri fără să ceară să le priceapă, numai pentru motivul că sunt eterne, adică umane. Deci sunt ȋn afara ȋntrebării. Proiectul acesta politic devansează orice proiect care priveşte subiectivitatea, dintre cele care circulă ȋn lumea noastră cam amestecată.

De altfel teatrul şi filozofia s-au cam terminat. Mai apar prin teatru Indiile Galante sau Lion King, acelaşi Broadway şi prin filozofie unde discutăm la Paris diafanul, străveziul, corporalitatea, elucidăm treptele fantomaticului şi controlăm tibetan, la etajul doi al clădirii, respiraţia. Am redevenit din nou oameni. Am reintrat ȋn civilie. Lumea nu e un dezastru de la sine, dezastrul lumii este amurgul acestei facultăţi, gândirea, care se cere reinventată, de fapt pur şi simplu amputată ȋn forma ei prezentă. Din punct de vedere biologic gândirea e o unghie, o extremitate fără simţire, care serveşte să ne scoatem ochii sau să scoatem un miez din coaja unei nuci. Tot ce e bun e iraţional, ȋncă. Nu pierdem ȋnsă speranţa ca ȋntr-o zi vom putea gândi tot.

Aşa cum sexul nu se mai face public, peste câteva mii de ani nici nu se va mai gândi ȋn piaţa publică, ne vom ruşina până la capăt de ipocrizia oricărei gândiri declarate. Poate nici nu vom mai vorbi căci ceea ce avem de spus unii altora e destul de puţin. Vom gândi spontan, cum fac copii, căci dacă nu au ştiinţă, ei, au totuşi o tehnologie, dispun de noi ȋn mod absolut. Aşa să dispunem şi noi de restul. Cu un zâmbet gândire, cu un zâmbet abstract.

La sfârşitul istoriei va rămâne un om delicat, nu unul semnificativ. Vor fi bordeluri pentru dezmăţurile intelectului aşa cum şi credinţa s-a strâns prin biserici, nu mai e igienic să te rogi la colţul străzii, deranjezi. Nu am respect pentru oameni pe care ȋi văd pierduţi ȋn gândire, mi-e jenă de ei căci sunt cu adevărat pierduţi. Aţi văzut acele fotografii de autori care stau cu mâinile pe frunte ori cu bretonul ȋn furtuna idealului, hamangienii?

Ȋn momentul ȋn care ȋi vom desconspira: ȋn spatele gândirii e un vis şi ȋn spatele visului, nimic – vom ȋnţelege că putem ȋnţelege fără să gândim. Iar dacă totuşi acceptăm riscul judecăţii, să ducem până la capăt ceea ce punem. Putem reȋncepe. Aşa cum a ȋnceput şi gândirea, ca un fel de Urban Art…