Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Şi Amsterdam, am ajuns. Am scăpat de fapt. Dar nu de mine căci nu pe mine m-am salvat, eu pot trăi din trei firimituri la două zile şi poate să se stingă şi lumina. Ȋntr-o cameră goală următorii o sută de ani, fără să aud şi să văd nimic, n-aş fi lipsit de nimic, deşi poate că nu e chiar adevărat. Dispun de câteva specii de autism, ca de un pian, cum se miră copiii tot timpul, stupefacţia aceea. O pot reproduce. Lipsit de orice certitudini de care pot profita, pot fi ȋnchis ca un cerc, cu creionul, ȋn scriere.

Ȋnainte a de a vorbi, copiii privesc cu energia cu care mai târziu vor pronunţa, ochii lor largi pun lucrurile ȋn ele ȋnsele. Ȋntr-un anumit sens, amintirea aceasta o mai am ȋntreagă despre mine, mă regăsesc la fel ȋn primele mele fotografii. Stupefiat. De la ȋnceput n-am priceput nimic, poate, atunci oi fi renunţat, dintr-un eveniment pe care l-am pierdut. Privirea mea, din primele momente, demult, pare ȋnsă mai vagă, nu pune lucrurile ci pare a le suspenda. Mic fiind, tăceam, până mi-a venit ideea să scriu, ca să tac mai departe.

Dacă nu i-aş mai vedea şi auzi, aş avea altceva mai bun de făcut. Am scăpat de ei, de disperarea lor oarbă, de fatalismul şi inutilitatea lor. Resorturile şi elanul sunt retezate dar asta nu ȋnseamnă nimic căci lumea poate fi un act spontan, poate fi improvizată, mutată de aici acolo, un cort. Nevoia de lume iată, a dispărut şi indivizii, desprinşi, sunt din ce ȋn ce mai abstracţi, mai imposibili. Nu te poţi sustrage dezastrului care are energia unei explozii, unei depresurizări. E poate vechea melancolie de care amintesc ȋn secolul nouăsprezece călătorii prin Ţările Române, o profunzime falsă, ȋnchipuită a spiritului care nu mai are aderenţă şi care se consumă inutil, ȋn margine. Dar care acum a căpătat ȋncrâncenare, care a devenit vocaţie. Cu mici excepţii mărturisitorii acestui fapt dau disciplină şi geometrie. Creează cea mai otrăvită dintre umori, entuziasmul. Disoluţia.

Am descoperit că nu pot trăi cu un pacient care se ȋmpuşcă ȋn fiecare zi, ca suntem pe rând pacientul unei boli care nu ȋmi aparţine. Dimineaţa ȋl rugam, dupăamiaza cât ţinea, să nu ȋşi ȋncarce pistolul ȋn scena ionesciană. Pe la şase baga un glonţ pe ţeavă. De la şapte până la opt plângeam ȋn hohote la picioarele lui să nu ȋndrăznească şi la opt fix apasa pe trăgaci. Ȋn fiecare zi. Este tratatul de istorie românească contemporană. Totul ȋntr-un bordel desigur. Poveştile cu eroi sunt pentru oameni care nu ştiu să se bucure.

Mă ȋntreb ȋn răstimpuri ce ar putea schimba, disloca acest val de oroare valahă. După care ȋmi imaginez că această ţinere ȋn margine e o virtute modernă ca oricare dintre spaimele noastre abstracte, e un univers care se cere parcurs cu creionul, particularităţi aşa cum orice trib prin Africa ȋşi mutilează buzele, urechile, ȋşi bagă un os ȋn nas. E forma noastră de canibalism. Iar imunitatea unora, aproape o mutaţie genetică.

Nu am avut milă pentru cei care suferă pentru că suferinţa e o boală psihică, animalele nu cunosc decât moartea şi jocul, de aceea sunt pure, doar caii au poate un sentiment agonic, precoce. Am ştiut de mic că ȋn orice suferinţă e o minciună undeva. Prefer să mor decât să mă doară, prefer să mor chiar şi decât să trăiesc gândindu-mă că mă doare. Am vrut să curm firul de câteva ori pentru a nu mă da ȋnvins dar nu am avut atât de multă ȋncredere ȋn mine ȋnsumi, sunt mai stabil decât propiile-mi idei, decât orice aş crede.

De asta plec, fug, părăsesc, salvez, recupăr, institui, e un curs natural. Ȋntr-un anumit sens, este semnul meu de solidaritate pentru că marile suferinţe sunt acolo subterane, sunt purtate cu zâmbetul pe buze. Dar nu este curajul budist de a demonta aparenţele acestei lumi, este chiar omul devenit aparenţă, dizolvat, predat. Ȋn această ipostază mai poţi salva câte ceva, de dincolo.

Nici migrena socială ori mizeria nu e o scuză, şi ele sunt boli aşa cum porcii caută noroaiele, aşa apar dezastrele printre noi, de ce nu există brazi mizerabili? Lumea e mai simplă, din câteva gesturi enigma şi tragedia ei ar putea fi ȋnlăturate, nefericirea e o vină ȋntr-o lume ca asta. Suferinţa colectivă e o utopie ca şi fericirea colectivă, sărăcia şi puşcăria sunt voluntare, iubirea nu e un sentiment, e o artă, femeia e o instituţie istorică. Pentru o cauză nobilă te bucuri, nu suferi.

Când intrii ȋntr-un univers abstract, cum au românii, pricepi că fiecare are o problemă falsă dar românii mei vrăjitori vor să-ţi modifice percepţiile. La capătul fiecărui om pe care ȋl ȋntâlneşti, dispari. Sunt indivizi care se adaptează mediului şi care secretă ȋntr-un târziu un soi de cianură, ori o urmă de melc, cum spunea Gunter Grass despre subteranul ȋn care trăiau germanii sub naţional-socialişti.

Am plecat din România pentru simplul fapt că a pleca e un mit ca oricare altul – de unde să pleci de fapt?! – sau pentru a reuşi să iubesc acea ţară fără a scrie ea despre mine, vroiam să scriu eu despre ea. Lucru pe care l-am pierdut pe drum. Şi la sfârşit am uitat aşa de bine ceea ce trebuia uitat că ȋntâlnirea cu ea se face ȋn cele mai infime dintre lucruri, nu ȋmi mai aduc aminte nimic precis, am ȋnceput să visez din nou despre acolo, să contruiesc lacuri, clădiri imense ori să irig pământul. Să am iluzia României.

Prizonieratul acestei ţări e departe de a se fi diminuat ȋn ultimii ani, libertatea românilor e ȋncă una dintre minciuni. România e ȋncă un subteran securist care pute. Nu mai sper măcar ȋn cei câţiva prieteni sectari pierduţi unul după altul, cei care o părăsiseră şi care ȋncă o locuiesc indiferent, ȋntr-o uitare şi mai bună. Am plecat pentru că ei plecaseră şi pentru că rămăsesem singur cu o speranţă comună. Sau aşa am crezut.

Nu se urniseră de fapt din loc, le-am visat plecarea aşa cum acum ȋmi visez mie ȋntoarcerea şi e mai bine aşa. Ȋntre oricare dintre oameni, România e o ceartă fără sfârşit. Paradoxal e că după zece ani mă ȋntorc la mine ȋn locuri pe care mai departe nu le ȋnţeleg, ȋn oameni pe care nu ȋi pătrund, nimic nu a fost urnit. Nu am ȋnvăţat nimic care să-mi poată folosi ȋntr-o astfel de lume. De la nimeni.

Poate ar fi trebuit să plec ȋn America. Nu ştiu ȋn detaliu cum e acolo dar se pare că americanii au un soi de entuziasm de a schimba sistemul, un soi de utopie pe decade. Din zece ȋn zece ani ei schimbă tot, nu aşteaptă ca ȋn Europa o generaţie. Asta pentru că americanii au suflu pe la douăzeci şi cinci de ani până pe la treizeci şi cinci. Europenii abia ȋşi construiesc situaţia spre patruzeci de ani şi acumulează autoritate, nu bani. După care urmează un prizonierat.

Europenii sunt incapabili să ȋnţeleagă sau să accepte ruptura pe care au operat-o americanii ȋn lumea modernă, cum au reuşit aceştia să se unească ȋn cerc, prin capătul unei istorii moderne, de ȋnceputul ei, şi anume de ȋnceputul ei oriental. Procesiunile psihedelice ale lui “Greatfull Dead” demonstrează potenţialul abisal al Americii, ȋn raport cu o Europă atentă, firavă, nemişcată, proptită ȋn fachirismul propiei tradiţii. Europenii ȋşi salvează pe rând tradiţia producând judecăţiele lipsite de orice conţinut psihologic din care e făcută ştiinţa lor. Poţi fi orice şi oricine, venind de oriunde şi ȋndreptându-te oriunde dar ştiind aceleaşi lucruri, iată inima Europei, mândria ei.

Nici un fapt, nici un adevăr nu te pune pe nici o cale, America ȋnsă s-a predat tuturor căilor deodată, nu mai adună ȋn linia veche europeană pentru că nu mai crede ȋn critic㸠nu o mai vrea. Pentru că orice e “critică”, de fapt. De aceea Europa surâde, crede că America nu are intelectuali. Intelectuali are, dar se numesc altfel, nu ştiu, poate Bob Dylan. Cu atât mai mult cu cât Europa nu mai participă la istoria intelectuală a lumii decât ȋn marginea muzeală a gesturilor ei, ȋn ricoşeu. Să locuieşti ȋn Europa e o capcană.

Din Amsterdam se poate observa un alt lucru, că sistemul trebuie lăsat aşa cum e, că nu trebuie schimbat nimic. Aici s-a oprit ȋn secolul şaptesprezece. Faptul de a fi ȋmpreună capătă involuntar suficiente ideologii şi fără discursuri ipocrite, chiar şi partidele de stânga pot face documentare despre “Flower Power”. Ȋn Amsterdam erosul doar păstrează lucrurile, nu avem nevoie de legi.

Amsterdamul este experiementul neterminat al unei tradiţii paralele prin care am fi ajuns mai aproape de noi decât filonul de gândire, istoria politică, balastul cutumelor şi miezul simţirii ne permite ȋn prelungirea tendinţei europene, acum sub maturaţie anglo-saxonă. Este o lume care se lărgeşte şi adânceşte prin infinite aproximaţii. Orice rigoare te prinde ȋntr-o astfel de lume pe picior greşit, este statul aşa cum l-ar fi ȋnchipuit Buddha, dacă el ar fi scris Republica dar din păcate nu avem scrierile lui de tinereţe.

Felul ȋn care ne iubim sau glazurăm reciproc ne ţine ȋndeajuns; felul ȋn care ne dispărem, ȋi ţine pe ceilalţi. Ne adunăm ȋn jurul unor lucruri care au fost de la ȋnceput, prin biserici sau prin bordeluri, niciodată ȋn preajma câte unui discurs public, politic sau literar. Şi eu, sunt scriitor când pot lipsi. Nu instituţionalizăm societatea, o epurăm de o umanitate care o ȋmpovărează. Omul naiv pe care l-a descoperit America prin anii şaizeci a prins rădăcini. Iar ȋn locul lui Kerouac, e simplu câte o clădire, aproape nimic. Nici un precedent social nu a fost realizat ȋn istorie la acest nivel fără să fi avut un damf de mănăstire. Aici n-are. Parfum.

Monarhia te scuteşte de inoportunităţi politice, garantează că ruşii nu vor pune un preşedinte ȋn fruntea Olandei care să fie maior KGB. E semnul unei ultime loialităţi ȋntr-o lume care amestecă borcanele. Şi ȋn fond ereditatea e singura garanţie că nu ne vor fi vândute resursele, cum i s-a ȋntâmplat României. Dacă România ar fi avut rege, ea nu ar fi cedat dreptul al exploatare al aurului canadienilor, aurul dacilor din Apuseni, ori dreptul de exploatare al gazului, nu mai ştiu cui. Aurul pentru care am apărut căci fără aurul acela poate nici Traian nu ar fi invadat Dacia. Comoara lui Scorillo e la Toronto, pe o hârtie semnată de un birocrat băşinos.

Un argument suficient ȋmpotriva republicii, a celor care se furişează. Păstrăm totul cu orice preţ, iată o lege a timpului care nu mai curge ȋnnoind, ceea ce e la ȋndemână. Greu e să păstrezi când totul se ȋnnoieşte de la sine, ȋmpotriva ta. Cine ne asigură că viitorul nu e ȋnapoi? Sunt prea mulţi oameni care pierd prea multe lucruri ȋn timp pentru ca viitorul să nu fie ȋnapoi.

Civilizaţia ȋn America e să faci o rachetă care să pună un câine pe lună. Ȋn Amsterdam gândul integrator al lui Spinoza se probează ca mai prodund decât tradiţia anglo-saxonă a Utopiei lui Morus. O ştiinţă de a ȋngloba cât mai multe din cele existente ȋn aşa fel ȋncât ele să nu se distrugă reciproc, să nu se ȋntoarcă ȋmpotriva noastră. Să pui luna pe câine. Civilizaţia ȋnseamnă simplu de a face omul posibil, aşa cum e el, ȋn lume.

Diverse comunităţi caraibiene au mai mare succes ca noi, ăştilalţi. Gelozia omului modern e formidabilă, el are intuiţia exactă a pierderii produse ȋn saltul istoric. Gelozie care se declanşează când acesta realizează că nu a ajuns nicăieri, că seamănă cu acel om din boscheti, că spiritele, melancoliile şi subtilităţile sunt ceva ȋnnăscut, nu dobândit prin cultură ori civilizaţie. Că omul e ȋntreg la ȋnceputuri, iar cultura doar circ, iluzia facerii.

Geniul olandez este unul etic. Uneori a ne suporta unii pe alţii e o ecuaţie barocă ȋntre economişti şi tot felul de aranjamente politice. Iar această ecuaţie se complică exponenţial pentru că toate lucrurile ȋn care nu mai credem şi pe care nu mai vrem să le ştim, constituie ȋn fapt lumea şi se cer declarate. E o groapă de gunoi a normelor, legilor, chipurilor, ideilor care ne ȋmbâcseşte. Ȋn acest labirint omul redevine un primitiv, sintetizează şi reduce, găseşte o cale.

El trebuie să ajungă treptat din ce ȋn ce mai departe de tot şi de la un anumit punct, de sine, căci sinele e confiscat, laolaltă ȋn magma sinelui. Omul trebuie să se apere pe sine ȋn lucruri din ce ȋn ce mai străine, iată inumanitatea modernilor. Sistemul democratic este judecarea, punerea ȋn perspectivă la un anumit interval a lumii ȋn care individul trăieşte dar şi curajul individului de a accepta o lume pe care ceilalţi o fac pentru el. Curaj pe care nimeni nu ȋl are până la capăt.

Omul ȋnsă se poate revolta, poate judeca constant, licita realitatea cu sinele de fiecare dată, nu are nevoie de un sistem politic pentru asta cum nu are nevoie ca acest sistem să-i garanteze libertatea de gândire. Cine nu e liber să gândească?! Şi vulturii, şi scaunele sunt libere să gândească. Omul poate găsi ȋnsă o altă lege, una a lui. Ȋn care poate trăi ca ȋntr-un cocon de mătase. Aşa cum găseşte ȋn sine de fiecare dată o libertate ȋn care să pronunţe şi să judece, omul e sortit să găsească ȋn afara lui libertatea absolută pe care o are ȋn el ȋnsuşi. Omul ȋnsă nu mai gândeşte decât pe interior.

Altfel este ȋncălcată şi libertatea din el ȋnsuşi, libertatea judecăţilor, evaluărilor, căci această libertate porneşte dintr-o simplă oglindire. Nu poţi gândi ceva ce nu poţi ȋncepe. Societatea nu protejează şi nu instituie experienţele care au adus o fericire durabilă şi care au dat profunzime omului. Societatea sabotează omul, de la ȋnceput. Aceste rădăcini anarhice, fragmentele de legi pe care le aduce individul, pot intra ȋn sistem, uneori ele conspiră pentru libertatea tuturor, ȋntr-o convergenţă oarecare, aiurea. Alteori această supă primară este o convenţie. Sau un decor, simplu. Amsterdam.

Sigur, a te opri ȋn fruntea unui gând e cel mai ridicol cârlionţ mental pe care ȋl poţi avea pe sub masă, poţi face orice altceva ȋn afară de a te izola şi scrie. Ȋntr-un oraş pe care grupuri de spanioli ȋl traversează indignaţi cu un singur cuvânt pe buze: depravado… Şi astfel ȋţi oferi şansa de a urmări mai precis precaritatea gândului acestui oraş sau a ta aici. Instinctul, când nu mai e urgenţă, e cea mai pură dintre uimiri, e stupefacţie şi adevăr.

Sunt oraşe tăcute ori abisuri budiste din care se torc textele care pătrund ȋn noi, oi, până la capăt, sunt oraşe ȋnsă care nu dau un text, care doar respiră, trăiesc, fiecare moment şi loc are tehnologia propriei memorii. Amsterdamul râde. Uneori râde de sine căci sub valurile de emigranţi olandezii descoperă ȋn răstimpuri nevoia de Amsterdam ca exclusivă şi prin câte un politician ca Wilders vrea să izoleze ceva care a fost la ȋnceput deschidere, mutilează un chip vechi, pentru care nu mai are curajul privirii.

Olandezii au pictat pentru că nevoia de a crea nu s-a condamnat prin uitările infinitezimale care ȋmbibă gestul scrisului, liniile goale, fără desen ale alfabetului nostru. Au onorat o nevoie mai simplă, ca ȋn pofida oricărui gând, să pună o privire care să-l demonstreze şi nu o umbră care se furişează şi-l ȋnchipuie. E un dor prin care toţi scriitorii autentici pictează. Am coborât din desen din nevoia pură de algebră, de numere, de noduri pe o sfoară de semit căci aşa a apărut alfabetul nostru.

Altfel am fi rămas ȋn confuzia şi farmecul hieroglific al alfabetelor orientale sau maya. Dar pentru că nevoia noastră de algebră a devenit o epidemie, primii moderni erau obsedaţi de a pune totul ȋn cifre, am abandonat un fior care ne ţinea aproape, cine ar fi putut minţi ȋntr-o lume care se vede? Ei bine Amsterdam e locul unde te poţi pentru totdeauna şi fără neajunsuri despărţi de algebra gândirii. Desface nodul…

Frumuseţea capătă adâncime când vezi cum de aici nu mai apare nici un vizionar. Profeţia s-a dat, sunt numai sfinţii de-acum ȋn cazarma visului. Nici măcar Isus nu mai e anunţat că revine, la nebuni le e frică să nu piardă oraşul dacă spun adevărul! Lucrurile se recompun ȋn noi şi tot ceea ce putem ȋnchipui e deodată adevărat şi se pune la mijloc.

Şi nebunia aceasta poartă ȋn ea un adevăr mai dens şi mai strălucitor decât orice minte surpată ȋn defileurile silogisticii căci suntem departe de a ne fi mutat ȋn intelect, noi, sărmanii, am rămas ȋn afara zidurilor, ȋnchişi pe dinafară, condamnaţi să reinventăm omul ȋn suprafeţe. Pândim din viitor, lăsând lumea să renunţe a se flagela cu statul, cu legile, cu sine ȋnsuşi. Va mai veni o vreme când toţi ne vor urma şi dacă nu va veni, mai bine.

Dacă privim natura ori şerpii ori norii pe cer nu putem apuca cu mintea acele drumuri, nu ceea ce percepem contează, nu ne ducem nicăieri. Ceva mai adânc şi mai răsucit se ridică ȋn noi ca un val sărat şi acolo trebuie să-ţi faci loc, ȋn acele biografii trebuie să lucrezi şi cărţile acelei biblioteci trebuie să le scrii. E grav să ştii că oricât de departe ai ajuns, trebuie să cauţi altundeva.

Adânc, viaţa e o tehnologie suficientă. Nu trebuie să duci oameni pe Marte ȋn costume greoaie şi cu lanţuri de picioare. Ci să dai umanitatea gândacilor care pot trăi liberi ȋn radiaţia solară, să pui omul ȋn delfini şi ȋn girafe, nu pe Marte. Orice şoarece e mai departe, ȋn orbita lui. Libertatea trebuie salvată căci omul e ȋn gând, un gând, nu e ceea ce vedem cu ochii. Când acest om ne va privi ȋn ochi, ȋl vom vedea pe El.

Cu puţin efort poţi simula orice competenţă ȋn această lume poroasă şi ajungând primul dintre ei să fi un stafidit, pus ȋn frunte să miroşi urât. Umaniştii au renunţat pe rând la ştiinţe rămânând cu personajul pe scenă, fără partitură. Nu sunt un om de litere ȋmpotriva tuturor claustrărilor mele ȋn bibliotecă şi nu am nici un reflex livresc. Tot ceea ce mi-ar putea oferi ceilalţi, ştiu să iau din mine.

Sângele pulsează ȋn venă, strigătul e o formă de meditaţie ca oricare alta. Voinţa dispune altfel decât personajele eterice, blasfemiate, lugubre de savanţi care dau din mâini şi pronunţă haloul cuvintelor mari. Sunt definitiv ȋmpotriva modelului de creator medieval, claustrat, bisericos, feroce. A şti nu e o demnitate, e travestire. Ȋmi plac sandalele.

Astăzi cercetarea se răscumpără ȋn pantaloni scurţi abia prin acei angajaţi care umblă pe gurile reci ale vulcanilor şi prin noroaie, copleşiţi că Pământul rămâne fără baterii, că vin asteroizii, că se mută polii. Ȋntr-un congres, la o masă verde se va ridica cineva care va spune: vine o piatră şi ne va spulbera. Şi ceilalţi nu ȋl vor crede şi piatra va veni. Şi ce dacă.

Ori va aduce din gheţarii de pe Marte, congelaţi, mamuţii de acolo. Nu ne interesează ȋn mod fundamental că piatra vine. Pe planeta minţii noastre ea deja a lovit. E indiferent dacă vom face o pensiune de stundenţi pe Venus, poate că ȋn acel moment planetele se vor muta mai departe, şi mai departe şi se vor ȋnarma ȋntr-adevăr ȋmpotriva noastră. Sunt ȋntrebări mai grave decât tot ceea ce vedem şi decât tot ceea ce vom trăi, până la capătul lumii. Necunoaşterea se strecoară ca o maree ȋn toate cunoştinţele noastre, nu gândirea e pură, necunoaşterea e, domnule Kant.

Cuvintele au o voinţă a lor, nu poţi să pronunţi nepedepsit. Dacă vrei cu barbă să vorbeşti din fântână, nu te mai aude nimeni. De asta nu m-am făcut popă. Oamenii nu mai au dispoziţia cunoaşterii, contextul ei, politeţea. Nici cunoaşterea nu mai are politeţi. Ideile nu au neutralitate, ca un fapt fizic, ele sunt cu sine ȋnsele vulcani şi poli care se mută. Ȋnfuleci carne crudă, voinţa ȋnneacă un devot hindu ce taie capul la o capră şi bea sângele care ţâşneşte din venele desfăcute, lasă sângele să ȋl acopere, să fure zeul. Voinţa lui. Ȋn lumea lui Manson.

Dar să nu omori capra. Asta e dificultatea gestului ultim. Aşa cum planeta face cu noi, ne simte pulsând de frica magnetică, de particule solare, va veni un timp când ne vom da seama că ni s-a dat inteligenţa nu să cunoaştem, ci să supravieţuim. Cand nu va mai fi timp pentru ȋntrebare, va trebui să dăm direct răspunsul.

Să simţi viţelul Yvonnei care se ȋnfrigurează de durerea şi frica morţii când am muşcat din carnea ei vie şi cum aceeaşi carne o simţeam deja moartă, abandonată ȋn dinţii mei şi când priveam, era viţelul ei iarăşi ce respira grăbit, undeva ȋn acea carne. Iar ȋn acea dupăamiază când am mâncat de viu un fruct de ananas care se ascunsese ȋn solzi, dar l-am găsit… Instinctele sunt atât de adânci că si mâncând ne putem salva, nu mai trebuie să credem, credem până nu mai putem.

Pentru că nu pot să pun o plantă pe masă. O privesc până ȋncepe ea să mă privească şi se modifică, milimetru cu milimetru, ȋntr-o altă plantă, cu mâinile sus. Pentru că nu pot trăi printre cărţi. Ȋncep să mă gâtuie, le colecţionez şi le mut continuu, dealtfel citesc mai degrabă texte pe monitor. Descărnate, cearceafuri, cărţile sunt mai directe, te poţi feri de ele şi descotorosi de şoaptele şi aerul acela de mort din preajma bibliotecilor.

Şi am nevoie de tăcerea, de lipsa celor din jur, ca ei să mă ignore şi să mă considere un tâmpit. Ori măcar definitiv absent. Uneori nu-mi găsesc pentru multe secunde, pentru minute ȋn şir cuvintele. Mă sperii, poate le voi fi pierdut pentru totdeauna, cuvintele mele nu le chem ȋn mod obişnuit, sunt independente de mine. Ele mă duc, ele mă ȋntorc, oamenii sunt cu mult mai mici.

Cei care ȋmi ghicesc sau bănuiesc vreo preocupare abstractă mă ȋncântă iarăşi, căci se ȋnşală. Mai ales acestora nu le spun nimic, am ȋncetat să le vorbesc ȋn ultimul timp. Prefer ca ceilalţi să creadă că sunt serios pentru că mă doare ceva. Şi pentru că gândesc cu tot corpul, am oroare de specia celor care gândesc numai cu fruntea. Simt uneori când sar dimineaţa ȋn apa rece cum gândurile se adună de oriunde, din mâini şi din picioare, din apă chiar. Gândesc cu altceva decât toţi cei din ȋn jurul meu, nu pot să intru ȋn reţea.

Prefer ȋnsă oamenii cărţilor, gesturile se pot lectura ca şi text, puţini sunt cei care ştiu să ȋnsumeze aceste semne, să le pună pe rafturile propiilor lor gesturi. Mulţi dintre noi risipesc fiinţa celorlalţi, crezând că e inutilă, că trece. Emoţiile au o memorie şi o arhitectură la fel de densă ca orice declamaţie hermetică, sunt sentimente şi orori care merg ȋnaintea timpului ca nişte tehnologii bizare. Cărţile sunt chiar scrise din nevoia neexprimată de a citi gesturi căci de ce ai ȋnregistra altfel? La ce? Ne ȋntoarcem la oameni, tăcerea lor să ne spună despre ce am citit, dar ȋi vrem ȋn tăcere. Textul se ȋntoarce ȋn siluetă, silueta din text se strecoară printre oameni, de unde a ieşit.

Scrisul e unul din miturile dolmenice, vine din perioada ȋn care nu puteam reprezenta fără să reproducem o sumă de adevăruri comune, nişte prelungiri de gând, ca nişte franjuri pe care ȋi târâm de pământ cu toţii. De pe vremea când scriam pentru a rămâne şi nu pentru că nu se putea altfel, de pe vremea când nu eram bolnavi de scris, scriem. Cordialitatea anticilor nu mai merită consideraţia noastră, să te ridici când nimeni nu scrie ȋn detrimentul tău e o excrocherie. Ca orice primordiu…

Fiecare să avem o poveste pentru a ne recunoaşte, a ne saluta, a nu uita limba şi a nu ne uita ȋn copaci. Mai avem noi resursele pentru a aduna ȋntr-o viaţă tot ceea ce trăim – până şi pentru asta s-a inventat o singurătate, ȋn tine, faţă de tine, cu tine… Mai contează acum ce ştim la gramadă?

Fiecare fuge de povestea care i se scrie pe urme căci suntem mai preţioşi decât orice lucru care se poate spune despre noi ȋnşine. Cine se poate ȋndoi că cele mai multe dintre cărţi au fost de fapt nescrise şi că acel om care a trăit acea carte a simţit la un moment dat că nu o va scrie şi că acest lucru face parte din frumuseţea acelei cărţi? Preocuparea pentru existenţă a modernilor urmează unei evacuări, se dăduse deja alarma, anticii doar mai ştiau că ȋn această căutare se ascundea altceva. Dar noi ştim doar ce-au scris. Şi dacă măsurăm cât scriem şi ce anume din noi, vedem că nici n-ar mai trebui căutat.