Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Ȋn Amsterdam se evită eye-contact, am mai ȋntâlnit numai ȋn New York această ȋnfrigurare de a fi cu tine ȋnsuţi, e o nerăbdare pe stradă, oamenii se grăbesc să ajungă ȋn ei, la loc. Când se deschide brusc, lumea, nu mai avem timpul ȋntreg de a ajunge cu privirea la celălalt, uneori alergăm continuu. Dar nu e singuratatea, e altceva, şi mai greu. Căci singurătatea e un sentiment social, se petrece ȋntre om şi fantomele celorlalţi. Când fantomele ȋţi aparţin, nu mai eşti singur, chiar dacă te grăbeşti, aproape că nu mai ai unde, dar fugi.

Singuratetea e o conservă, poţi trăi o mie de ani singur fără să ai nici o problemă solitară. Dacă l-am ȋnchide pe Marx un milion de ani ȋntr-o celulă, el ar gândi ȋn continuare psihologia maselor, ar fi ȋnchis de mase pentru apartenenţa la alte mase. Masa timpului. Singurătatea e imposibilă ȋn Amsterdam. Dar nu masele te sugrumă ci ipostazele eu-lui pe care oraşul ţi le creează, vieţile anterioare, dezgropate, toate, ȋn şiruri indiene, ȋndreptându-se toate spre un viitor improbabil.

Singurătea modernilor e puţinătatea propie, uimirea care urmează acestei constatări. Că ai pornit pe un drum care nu merită. Ȋn Amsterdam ai la fiecare minut cinci oameni de pe cinci continente care ȋţi spun ȋn şapte limbi povestea vieţii lor şi-a altor cinci. Nu e singurătatea cea care ne alungă unii de alţii, e pofta de a privi ȋnăuntru ca buchetul vinului, oamenii aici se beau şi se degustă ȋn aburul rece.

Ȋn sud trebuie să sfârteci burta unui cârciumar să mai poţi simţi plăcerea cu care personaje anodine amuţesc, indivizi rătăciţi prin dimineaţă privesc scufundaţi câte un colţ de grădină, ore ȋn şir. Kierkegaard spunea că oamenii au pescaj, ca navele, cât sunt de adânci ȋn ei ȋnşişi. Ȋn grădinile scufundate, sub nivelul mării, oamenii au doar ȋnălţimi, ȋmi ȋnchipui.

Nu cred ce spune Daniel Domig ȋn New York despre figurativ, nu căutăm semnul figurii peste tot pentru că suntem singuri ȋn adâncuri. Găsim ȋnsă aceste pulsaţii personale dintr-un reflex necontrolat, faptul că nu ne putem ȋnţelege singuri, fichteeni ȋn lumea noastră ne alienează. Figurile, figurativul ne dizolvă. Pe toate planurile.

Amsterdamul ȋţi oferă o compensaţie aş spune orientală, sunt unele seri ȋn care niciunde nu am simţit ca aici, că oricare dintre noi, mergând pe stradă, ne ȋndreptăm unul către altul! Delirul acestor randez-vous-uuri cade ȋn calamburesc cum a fost azi pe bicicletă când am ieşit ȋn ploaie ȋndreptându-mă spre partidul muncitoresc al blondelor care venea şi ea pe bicicletă şi aşa de tare m-a inflamat pozna ei cu ploaia ca a prins gestul meu şi ne-am cunoscut undeva acum o mie de ani după care i-am văzut buzele alea crăpate, zemoase ca nişte plăpumi pe care sunt turnate două găleţi de zâmbet.

Toate iubirile mele au fost nişte accente de lumină de acest fel şi de aceea nici nu ştiu prea precis pe cine am iubit căci am iubit pretutindeni şi nu am căutat ȋn femei jivina şerpiliană a cuibului, urăsc căldura şi dialogul. Sunt dispoziţii ale gândirii ȋn care femeia produce un orgasm cerebral şi unele ştiu instinctiv această natură tantrică a gândului, nu pot iubi cu adevărat decât această specie de târfe. De altfel târfa e o impostură femiminină, bărbaţii sunt târfe cu mult mai mari, mai profunde.

Nimic pe lume nu e mai trist ca o femeie serioasă. Tot ce e nebun şi mă condamnă ȋn ele ȋmi promite, orice nevoie de viitor mă ȋndepărtează. Incapacitatea mea de a locui, de a mă fixa de lucruri şi obiecte sau de oameni, de a scrie sau de a nu scrie a ajuns o disciplină.

Ce carte a apărut fără să treci strângând din dinţi peste patetismul de a scrie şi câte dintre aceste lucruri sunt necesare, mai necesare ca noi ne-scriind?! Şi aşa mai departe cu fiecare om pe care ȋl ȋntâlneşti ȋn una din serile astea. Căci serile inspiră şi bucură până la nebunie bicicliştii ȋn decorul medieval, după care oraşul se retrage ruşinat ȋn penumbră pentru a-şi acoperi muşcăturile adânci.

Vă mai aduceţi poate aminte de Kant din Konigsberg? Bărbierii ȋşi potriveau ceasurile după plimbarea lui de dimineaţă. Kant subtilul, mincinosul… El nu a simţit nevoia să părăsească oraşul, exegeţii repetă asta cu regularitate, ca un element suspect. Noi unde să mai plecăm şi ce ar fi suspect ȋn asta?! Ce milioane să câştig, ce casă să cumpăr? Am ajuns. Se mai poate trăi infatuarea simplă, romană de a nu fi nimic şi a nu avea nimic la capătul ȋntregii lumi. Un centurion care se ȋntoarce pe jos.

Evident că nu ai dreptate dar te poţi bucura că toţi cei care te pot contrazice make less sense than you. Când mă ȋntreabă câte cineva cu deamănuntul mi-e ruşine să mai zic că am mai fost şi altundeva. Uneori mă ȋntreabă unde m-am născut şi când ȋnţeleg că m-am născut departe, undeva ȋn Est, ȋntr-o ţară fără istorie, mă ȋntreabă apoi unde locuiesc, şi le văd expresia chipului care mă iartă. Dacă vin de nicăieri, pentru ei, e deajuns.

Spinoza a pus pentru prima dată ȋn istorie la ȋndoială că miracolul ar exista cu adevărat. Ȋn Amsterdam. Uneori când visul te ȋnfăşoară prea strâns ȋţi aminteşti deschiderea către reflecţie a Amsterdamului, nu atât libertatea e aici miraculoasă dar că ȋn acestă libertate mai sunt oameni care ȋşi mai aduc aminte să gândească. Ȋntr-adevăr, gândirea nu e un moft, ar putea fi interzisă. Morga olandezilor halucinată de gânduri abstracte e ȋnsă o caricatură.

Şi ce e mai frumos decât să scoţi capul din oul de dinozaur ȋn care te-ai ascuns şi să ȋntâlneşti un raţiocinator care să-ţi povestească cum ai dreptate?! Căci la asta ne foloseşte nouă judecata. Gândirea câştigă ȋn demnitate când ȋţi acordă dreptate. Sunt oameni care duc lângă noi halucinaţia gândirii mai departe, ca pe orice vis şi poate că singurul loc unde ar mai merita ascultaţi – căci s-au compromis cam pe la toate mesele – e acest oraş. Gândirea renunţă la a mai fi o specie a evaziunii.

O gândire ȋnsă muzeală, ȋn dantelă şi răsucită olfactiv aşa cum poate ne ȋnvaţă Andreas Hofer ȋn “Phantom Gallery” – o sală goală ȋn care te asculţi şi te vezi. Disponibilităţile olandezilor nu trec de aceste minime eforturi dar disciplina lor e exemplară, urmăresc cu dexterităţi de insectă relieful realului sau visului, riscând tot. Din acest curaj au câştigat pentru o clipă ȋntreaga lume, pentru ca mai apoi să ȋncerce să câştige ceea ce fiecare civilizaţie a ȋncercat ȋn amurg, să câştige omul. Doar aici ȋi poţi bănui că au renunţat la vis pentru a-ţi spune o poveste şi merită tot respectul ȋntorsului din boală.

Cine mai pune hârtie ȋn pipă, ȋmi spun cu ciudă, răsfoind fiţuici bizare ale unor inşi fără coloratură, fiecare consumă cu totul alte psihedelice căci şi de asta nu putem afla unii de alţii. Ne ajunge miracolul că ne ȋntâlnim ȋn fiecare dimineaţă din nou pentru a ne mai interesa prea mult unul de altul. Dar nu pot să ignori lucrurile care au fost aici pronunţate şi fără să fi fost declarate nicicui, ȋn sinea lor oamenii ajung la capătul visului să aibă o caligrafie perfectă şi poate că e inutil de acolo să mai faci un gest către celălalt.

Ȋn Bucureşti am ȋncercat să regăsesc pariul care l-ar putea face un oraş din nou, un pariu istoric cum s-a coagulat deodată suflul periclean, generaţia romanticilor germani, avangarda franceza ori firavul şi eronatul interbelic românesc căci nu talentul ori coincidenţa a pus pe aceşti oameni deodată ȋmpreună ci un pariu istoric, o socoteală cum e ȋntr-un scenariu o frază ghid care conţine povestea şi care face cincizeci de mii de dolari, fraza motor. După care se face filmul.

Ȋn Bucureşti e evident că nimeni nu pronunţă această frază – care e simplă – şi că tot talentul din jur se frânge, se provincializează şi moare. Un sat african e mai distinct şi mai rezonant cultural decât Bucureştiul azi deşi poate acolo sunt doar trei negrii care ȋmpletesc coşuri şi un al patrulea care le vopseşte. De altfel un oraş trăieşte o singură dată. Ȋn Amsterdam nu e nevoie de un astfel de pariu, un canon cultural strict vorbind lipseşte; a fost ȋntocmit unul academic, pentru a acoperi cu el groapa fântânii, să nu cadă copiii ȋn ea. E doar oraşul. Intrii ȋn promisiune doar coborând scările şi ieşind ȋn stradă.

Aţi avut momente ȋn care simţiţi necesitatea să stoarceţi un tablou sau o carte de la un prieten, ceva ce ei nu sunt ȋmpinşi să facă şi lucrul acela e deodată mai necesar decât tot ce poţi face tu? E un lucru care te pierde uşor. Fără să mai trimiţi pe nimeni niciunde, le poţi asculta chemarea, aici ȋn mlaştină, unde au pus trei oameni blonzi un dig pe care ȋl bate vântul. Roma a ȋnceput cu un şanţ şi o crimă, Amsterdamul a ȋnceput cu o ridicătură de pământ şi cu lascivităţile negoţului.

Mă dor din Bucureşti doar acele femei goale rezemate cu spatele la ziduri căci ȋn Bucureşti femeile sunt cu mult mai deştepte decât bărbaţii, cu mult mai aproape de curajul de a spune şi de curajul de a tace, acele femei care ies de după coloane atât de ȋntregi ȋn demnitatea de a gândi că numai un gest le-ar putea rupe zdrenţele acelei lumi ȋn care sunt ȋncâlcite ca ȋn năvoade şi ar ieşi cu pas de năiadă nudul raţiunii feminine din ele, ceva mai adânc şi mai definitiv decât dragostea. Privindu-le cum se mişcă ȋn cerc ȋmi pot ȋnchipui că ispita raţiunii şi a timpului acolo e una a femeii, că intelectul nu salvează lumea pentru că lumea nu mai e a lui.

Dar Bucureştiul a fost răscolit de mistreţi, ȋn Amsterdam nimeni nu se atinge de oraş. Caraibieni care abia au uitat gustul cărnii de om aruncă suav, ridicaţi pe vârfuri, hârtiile la coş. Să fii civilizat a ajuns să fie ceva comod, la fel ca vorbitul aiurea sau ȋnşelătoria. Cele mai rele moravuri se pătrund de igiena prin care ne lăsăm unii pe alţii să ne distrugem sau construim ȋn sinea noastră, fără să ȋncălcăm nici o lege comună, ne aparţinem din nou aşa cum niciodată ȋn Noord oamenii nu au ȋncetat să-şi aparţină.

Ȋn Suedia bunăoară nu se nasc de la ȋnceputuri decât oameni liberi, singura clasă socială, chiar şi regele e un moft pentru trei bărbaţi viteji, o ȋnşelătorie. A păstra măreşte valoarea obiectelor, indiferent de conjuncturi sau derizoriul de care sunt atinse, sunt respiraţii secrete prin care se tezaurizează lumea, aşa cum bunăoară ȋn Elveţia se lustruiesc şi curăţă cu fanatism până şi tramvaiele. Oamenii produc valori indiferent de obiectele care le ȋnmagazinează, iată ce nu ştiu românii care cred că valorile ies noaptea din diamantele pe care le deţine altcineva. Banii, până şi ei, au doar o valoare sentimentală.

Când ajungi şi declari că acolo e altundeva urmează o ruptură de nivel, un botez, o bârnă, ȋn acest sens oamenii mari sunt din ce ȋn ce mai departe de ei ȋnşişi dar cei mari cu adevărat sunt cei care se pot ȋntoarce din ce ȋn ce mai aproape. E un flux care ȋi străbate, doar nebunii nu mai coboară de pe scară. Şi noi.

Am resimţit acest flux după primele două săptămâni ȋn Legiunea Străină. Noi toţi suntem făcuţi din două săptămâni căci ȋn acest interval poţi ajunge orice altceva de oriunde ai pleca aşa cum globul pământesc al simţirii şi gândirii tale, monada ta are o revoluţie de două săptămâni de lumină şi ȋntuneric. Suntem un ceas dar nu numai pentru noi, şi pentru ceilalţi, şi pentru lume. Suntem ceasul bombei care e lumea, care va exploda la sfârşit, când vom detona.

Sunt şi oameni care trăind prea aproape de ei ȋnşişi nu se pot schimba nicicum, ȋmi pot chiar ȋnchipui că sunt dintre acei oameni-pretutindeni cum mai vezi câte un maestru zen, trecut de o sută de ani, pe câte un pisc de munte ȋn Canada. Ȋncep să mă cunosc, după atâţia ani de greşeli repetate, aceleaşi greşeli şi aceleaşi fraze. Cred că descopăr treptat o boală opusă.

Ȋntorcând metafora străveche, nu e sfântul cel care s-a rătăcit pe munte ci muntele care rătăceşte sub sfânt. Dar ȋn Amsterdam ȋţi trebuie o zi. La fel, prăbuşeşti decorul vieţii şi paradoxul lumilor intermediare e că această ruină vie rămâne ȋn două dimensiuni sub bocanci, visul păstrează corpul şi comedia manevrelor tale zilnice pentru a continua pătruns de halucin până la capăt, da! Trebuie să arunci peste umăr ȋncă o zi acest corp ȋnainte, de dragul visului căci o dată cu el s-a sfârşit.

Tu eşti ciuperca ce trebuie menţinută ȋn ghiveciul camerei tale goale şi e bine să goleşti camera ȋn care stai, e o concluzie după ani de aranjamente baroce. Dacă vrei să scrii ceva, trebuie să dai afară toate obiectele, altfel or să ţi se developeze ȋn scriitură brutal. Nu poţi să scrii lângă o plantă fără ca şi ea să scrie lângă tine. Dacă realizezi acest lucru, trebuei să fugi, simplu, din România. Chiar simplu fugind ȋn ea, ȋmi ȋnchipui că prin Maramureş se mai poate scrie, ori pe la Hurez.

Sigur, când dai totul la o parte ȋn bună tradiţie carteziană, hocuspocus mental pe care orice halucinat de duzină ȋl poate gusta căci cu observaţia că exişti doar prin câteva gânduri pe fundul castronelului de mescalină a ȋnceput modernitatea aşa cum poate personal să ȋnsemne sfârşitul, un Descartes cu ochii pe spate răsucit ȋntr-un coffeeshop – ȋn fine, orice ai pune ȋn loc nu ţine, trebuie să te sprijini pe ceva să poţi merge mai departe căci altfel ai trece prin lucruri.

Şi de aceea pui oraşul, el creşte ca un regret pentru toate vieţile retezate care nu au mai putut continua pentru că ni s-au alăturat ȋn uitare. Sau că bucuria lor… căci parcă eram salvaţi! Sau nu? Ȋncerc să reconstitui Amstedamul lui Descartes şi mă ȋntreb cum cineva care a trecut pe aici a avut nevoie să inventeze modernitatea. Orice Ev Mediu ar fi fost de ajuns.

De fiecare dată mă surprinde că suntem sub un milion, acum că toate lucrurile s-au transformat ȋntr-un fel de muşuroaie. Muşuroi-bani, muşuroi-belele, muşuroi-bombe, muşuroi-biţi. Ce diferenţă ȋntre New Yorkul pe care mi-l arăta fratele meu din avion, un infinit de clădiri şi de activităţi omeneşti fără nici un sens ȋn care nu ai ȋncotro să o apuci. Omul preocupat de a se multiplica, surprins de faptul că se multiplică, indiferent aproape.

Zburam ȋn avioul personal al vărului, un Cessna silenţios ca un ceas de mână iar jos oamenii se procreeau, se certau, se ucideau sau plângeau câte douăzeci de mii o dată. Societatea milionarilor şi discuţiile dintre ei e de preferat oricăror speculaţii despre adevăr, la orice nivel, adevărul nu te ȋnvaţă să trăieşti, ȋţi poate chiar şopti contrariul. Milionarii nu te vor lăsa niciodată să mori, din igiena bucuriilor de eprubetă pe care le dezvoltă, nu te vor abandona pentru concluziile tale şi nu te vor iubi pentru ceea ce gândeşti, de asta eşti liber să gândeşti ce vrei. Dar eu aş vrea să fiu un om bogat numai pentru a gândi ca un om bogat, restul mi-e aproape indiferent.

Ȋn Amsterdam e mai linişte. Anul trecut populaţia a crescut cu şaptezeci şi şase de suflete. Numai eu ştiu vreo sută de noi veniţi dar primaria e suverană. Ȋn fine, un sătuc. Dacă ȋnchidem ochii, ne aducem aminte unii de alţii. Şi casele ni se surpă şi plouă tot timpul…

Ȋn acest sat ar fi trebuit să-mi păstrez toate iluziile cu privire la plastician ca supremă realizare. Nu ştiu ȋncă discursuri eminente care să nu poată fi demontate de cinci linii şi trei pete puse pe o pânză. Capacitatea noastră de a reprezenta surclasează modulaţiile şi radiologia gândirii. Pictorul – mai degrabă decât scriitorul -, nu mai continuă iluzia de a ȋnregistra ceva pentru o durată ȋn care plăcerea se va consuma ȋn gramofonul unei lecturi ȋndepartate. Am ȋntâlnit această formidabilă frază a lui Frank O’Hara, care exprimă simplu nostalgia şi regretul pentru plastică: “I am not a painter, I am a poet. Why? I think I would rather be a painter, but I am not.”

Artistul nu mai ȋmpachetează bucuriile să le trimită ȋn Univers. El ȋşi face curaj şi le trăieşte, am văzut asta de copil prin ateliere şi mai reţin invidia simulării pe hârtie, a constructului de catalige şi propteli din care e făcută scrierea ȋn timp ce artistul de lângă mine, având aceeaşi hârtie – ȋl vedeam: se chiar bucura de hârtia aia. Pictorul ȋmi spunea ceva despre a simţi albul la ȋnceput, ȋnainte de a atinge hârtia. Dar de acolo ȋnainte albul meu se prăbuşea ȋntr-un soi de pieptene, era Meduza albului, un lanţ care se ramifică şi mă trăgea producând plăcerea câte unui cuvânt dar amestecată cu durerea a ceea ce avea să urmeze. Pânza părea ȋnsă de fiecare dată definitivă, orice tuşă părea ca o surpa ȋnainte de a o reformula.

Pictorul de lânga mine o ducea din extaz ȋn extaz şi nu se străduia să memoreze nimic, se recompunea cu deplină libertate de fiecare dată, se ignora aş spune atât de eficient, de productiv şi de inutil, căci de fiecare dată ȋşi survenea ȋntreg. Memoria are tehnologii cu mult mai diverse decât vrem să acceptăm, conştiinţa şi efortul de a ȋnregistra, toţi aceşti mineri mentali cu macarale, săpăligi şi cărucioare se pun ȋn mişcare doar atunci când nu mai există un eveniment care să merite! Iată cum apare pictura, ȋmi spun.

Ȋn Amsterdam abia am reuşit să inversez modelul. Dacă mi-aş propune aici să exprim ceva vizual m-aş supune oprobiului public. Cine mai poate propune o imagine unor cetăţeni halucinaţi de ei ȋnşişi până la capăt? Cine intră cu un manual de logică la casa de nebuni?! De aceea plastica nu mai are cu adevărat suflu pentru că nimeni nu mai are răbdarea meşteşugărelii. Catapulta mentală a câte unei galerii funcţionează ȋncă perfect ȋn cetate dar arta a devenit o subspecie a comentarului. S-a desprins de miracolul de retină, e silogistică. Sunt trasee care pun până la capăt ȋn plastică, astăzi, ȋntrebarea, dar nu mai sunt la Amsterdam.

A fi scriitor iarăşi ȋmi pare o soluţie. Ce-ar fi să le scriu ceva – pentru că ȋn situaţia că ei ar fi văzut totul, ei bine, se mai poate presupune ȋncă – să nu fi auzit nimeni nimic. Căţi mai pot picta după o experienţă cu ayahuasca şi nu sunt transformaţi chiar şi plastic ȋn simplii mărturisitori al unui fapt abisal la care au asistat şi pe care nu-l vor ajunge niciodată cu pensula şi pe care ȋl vor forţa ȋn pictură uitând şi ultimele resurse de rafinament, dispărând ca artişti? Când şi unde vom mai găsi o artă fără semnificaţie, fără literatură, cine mai e ȋn stare de aşa ceva?