Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Pietas erga patriam,

Spinoza

Vezi, se ascund. Te miros şi te ating cu vârful limbii. Warmoesstraat e o ȋnfundătură care porneşte de la palat spre Zeedijk trecând prin spatele bursei până ȋn cartierul chinezesc; locul e ȋmpânzit de femei mici cu tălpile rotunde care merg pe tavan şi dau din degetele de la picioare. Strada ȋngustă apare ca o cameră lungă căreia ȋi lipseşte acoperişul, lămpile au rămas suspendate, atârnă ȋn ploaie ca nişte ace de patefon aruncând franjuri umbroase, şfichiuind siluetele ca nişte limbi de Agave, despicate. Bufoni de beznă, beţi şi şchiopi se zbat la picioarele câte unei domnişoare zâmbet sânbet, umbrele ei slute… Bărbaţi ȋn pijamale sau cu prosoape ȋnnodate pe coapsă fug dintr-o clădire ȋn alta la ȋntâmplare, râzănd, caldarâmul şi zidurile ca şi copacii sau luna sunt din aceleaşi pietre de cărămidă roşie, spurcată, verde, albă, spartă ca un zid nesfârşit, care ne ţine. Pe sub vechea mlaştină se taie cusăturile de iarbă şi muşchi, cioturile de rădăcină sedate cu secolele ȋn nodurile de metan se trezesc sau se zvârcolesc ȋn somn. Beau vin şi joacă poker ȋn acel noroi ȋntregi ca ȋn secunda când au fost retezaţi şi din carnea lor fermentată ies fresce albe de urină şi de mucegai. Monalise verzi, păroase care se ȋntind cât casa fac dragoste cu sfinţii şi apostolii junk din lemne subţiri şi coroiate, acoperite de graffitti, bucuria lor e mare, ca a noastră, are guler creponat şi noi ştim că nu ar fi ȋndrăznit să ne iubească. Bucuria lor e mare!

Briza şoaptelor ȋţi ard obrajii şi ochii se fac ciorchini de câte o ţâţâ gloria halleluia. Africani sau irlandezi ȋn şosete, dramatici, suicidali ies de sub colonade cu ochi de entomologi scoşi din orbite, ȋn spirală, transparenţi. Culeg cu delicateţe puku-ri de weed, ce degete lungi au, parcă de iarbă. Se ascund şi te ȋntărâtă şi ȋţi fac cu ochiul. Simţi că mergi pe urmele cuiva şi eşti curios unde s-a dus. Casele şui ca nişte pânze ȋn care bate din interior vântul sunt neverosimile de parcă s-ar fi pictat pe ele ferestrele şi poţi picta pe ele orice, sunt casele oricăror gânduri, oricăror fiinţe, pentru oricine, acasă; şubrezite deasupra străzii, cu fundaţiile surpate, se ȋnvârt ȋn jurul celor ce dorm. Viii ȋi bântuie pe morţi şi ȋi buzunăresc, le fură visele şi se travestesc ȋn bucuriile lor. Agrafe de fier ruginit ţin drugii de lemn de meranti proptiţi ȋn caldarâm, de ei atârnă mere de fier care mustesc ȋn ploaia fină, permanentă iar faţadele dezmembrate s-au desprins şi au păşit ȋn stradă. Casele, pentru prima oară, vezi că tac şi ȋncep să vorbească ȋntre ele. Pe Amstel, şapte clădiri cu lemnele şi pieile din vaci străvechi ale temeliilor complet putrezite se desprind ca un bujor unele de altele, râd. Râzi şi tu, ȋţi bagi capul ȋn moara de pumni iar din ochi ȋţi ţâşnesc lacrimile şi plângi calm, cu fruntea senină, vântul nordului. Arunci ȋn tine ancora ȋn ȋntuneric să nu te amuţească vântul şi gândurile dau toate ȋnapoi şi simţi că-ţi creşte miezul pe creanga străzii. Te duci.

“Goddamm, Goddamm, ’tis why I am, Goddamm,/ So ‘gainst the winter’s balm, Sing goddamm, sing goddamm, Dammn’ ”, cânta Ezra muzica veche, Damul. Vântul rece, violent, roşu care s-a pornit să rupă această moerass ȋn care vom muri degeaba fără să suferim şi fără să putrezim, umflaţi de săruri ne vom scufunda doar ȋn noroi ȋmbălsămaţi ȋn irisul trecătorilor. Nu mai putem pleca de aici nici morţi, am căzut destul. Ei şi noi, doar că ei ne poartă la cingătoare ca scalpurile de indian şi noi mergem pe ei ca pe catalige. Din sferele de lumină roşie ȋn care cu ochii mijiţi şi zâmbind palid plutesc amfibiile sfâşiate ale madonelor infidele, nu vor rămâne iară decât pragurile goale şi vântul muşcă de obraz druidul-junk, druidul-pank ce iese ȋncet din arhitrava lui de noroi şi plante. Şoaptele se domolesc ȋn procesiuni de seară ȋn care sexele sunt purtate pe beţe, fumegă din ele tămâia şi nimeni nu mai are curajul să mintă, ȋncepe să-şi amintească. De unde reuşim să ne amintim? Cum ȋşi pot aminti doi oameni atât de precis ceva ce nici unul nu ştie? Ceea ce este vinovat ȋn noi, condamnat deja, ȋncepe să strălucească ȋn noaptea amsteradmeză iar bezna aceasta aromată transformă totul ȋn nevinovăţie şi răsfăţ, o colonie a Paradisului pe unul dintre limburile Iadului, ultima…

La prima neatenţie a mogâldeţelor ȋn zdrenţe sub glugi calviniste care rătăcesc printre palmierii onirici ai acestui Vatican ȋntors ne vom opri cu toţii foarte aproape unii de alţii, faţă ȋn faţă. Şi nu ne vom vedea. Şi ne vom adulmeca iubito, mirosi şi ne vom atinge cu vârful limbii. Mângâind cu buricele degetelor mizeria care a murit şi ea, druidul se va desface şi nărui deasupra noastră cu o vocală veche, restauratoare. Orfanul albastru stâlceşte cu sete călcând portocalele care se rostogolesc pe caldarâm, cârligele din acoperişuri se ȋntind deasupra străzii ridicând ȋn penumbră clădirile pustii, ȋntunecate, lipsite de acoperişuri. Sunt ca nişte spânzurători pe sub care treci galben, ţuguiat de ȋntuneric, aşteptând, ascultând podelele cum troznesc, stafiile se sărută şi ele corupte de vreun ȋnger puhav… Dumnezeu trebuie să moară sau ne va trage după el! Cine a spus oare că gândurile noastre ne ascund de noi ȋnşine, că am avea o soartă mai bună? Sunt locuri unde nu mai pui ȋntrebări nu pentru că ai găsit răspunsurile ci pentru că ȋntrebările şi-au recăpătat vina. Dar şi ea străluceşte ȋn noapte.

Să fi fost un centru de promenadă pe vremea când trăia Vondel, când strada era plină de mirese şi Descartes bea Jeneve rezemat de gard ȋnchipuind pentru prima dată o lume veselă şi fără semnificaţii, lumea modernă care ne-a rămas mai ȋndârjită şi mai simandicoasă decât oraşul ȋnsuşi ȋn canavaua căruia a fost ȋnchipuită pentru prima dată laolaltă cu miniaturi de femei care brodează. Am uitat sau n-am ştiut sau nu vrem să auzim că lumea noastră nu e decât zgomotul câtorva uliţi din acest port… poate chiar strada asta care dă ȋn Schreierstoren, lumea noastră bolnavă şi radicală ȋn care ne-am adăpostit cu toţii şi nu mai ştim să ieşim căci străzile toate ȋn Amsterdam sunt rotunde, ca la Brăila. Pierduţi ȋntr-un ritual de seară, oraşul seamănă cu un sex de femeie şi din canaliculele acestui organ cântăm, plângem şi ne naştem fără speranţă, ȋnapoi! Ştii ȋnsă că oraşul pentru prima dată te-a promis că ȋţi va arăta chipul tău adevarat şi mai ştii că nimic nu e real şi că te vei pierde, şi pentru că te vei pierde ȋncepi să iubeşti oamenii ca şi cum ai fi murit şi treci pe lângă ei… demult era altfel, oamenii se adăposteau unii ȋn alţii de frig. Omul e bucuria omului se spunea ȋn vechea epopee islandeză dar acum Amsterdam te ȋnvaţă că sunt lucruri pentru care te poţi despărţi chiar şi de tine ȋnsuţi…

Scălâmbăiat de geometrii contrare Spinoza convingea trecătorii să-i cumpere lentilele sub Breukelen Bridge sub care se va naşte mai târziu istoricul american Diedrich Knickerbocker. Când ȋn Oude Kerk, pe chei, era o onoare să fi lăsat sub lespezile de granit cam aşa cum azi te-ar ȋnmormânta ȋn Manhattan ȋn sunet de harpă baroc… din toate aceste clădiri cu fundaţiile ȋn apă ieşea mirosul de zodiac al mării amestecat de arome exotice, pachetele cu nuci de cocos şi ceai din Sumatra, cacaua, piper, cuişoare şi scorţişoară din Indii erau ridicate pe sfori şi sortate de negustorii care vor disimula cu ele mâncărurile ȋnvechite ori mai ȋncolo, pe chei, câte un şir de ganezi ȋn lanţuri, căutaţi ȋn gură ȋnainte să fie ȋmbarcaţi către Brazilia unde erau vânduţi la portughezi pe loturi de câte şapte – câţi ajungeau ȋn viaţă – , şi care vor fi ȋngânat pe aceste cheiuri ȋnsângerate primele acorduri răguşite de blues… sunt oameni ȋngropaţi ȋn acest noroi care au visat ca tu să fii fericit dar nu pentru tine ȋnsuţi ci pentru ei şi din această cauză nu poţi să nu fii…

Aici zace Saskia dar acum ȋn jurul catedralei se plimbă antilieni cu pământ sub unghii şi rasta până la brâu iar ochii lor vineţi şterg vitrinele cu dominicance slute ȋn tanga care ȋţi bat ȋn geam şi te invită să intrii de parcă te-ar fi aşteptat dintotdeuna. “Fifty iuro, sak-en-fak” şi uneori dimineaţa te poţi găsi ȋn oglinda largă de-a lungul patului, galben ca un ȋnger de pripas năpustit pe o africancă cu tonuri roşietice, cu sânii ca nişte fructe incredible de capră marţiană, cu bucile ovale, perfecte, cucurbitacee. Fiecare naţie de femei are un etos al iubirii, chinezoaicele de pildă plâng şi latră ȋn iubire, europencele ȋncearcă să ia puterea iar africancele sunt supărate… Mai ȋncolo câteva taverne de haşiş cu fotolii British Colonial de piele descojită, maron, şi paturi din blănuri de miel sau piei de zebră ȋmbibate de mirosul dulceag de opiu iar Warmoesstraat e o ȋnşiruire de dărămături pestriţe, irish-pub-uri, cluburi de noapte, bodegi, hoteluri, sex-shop-uri care ȋncep să pulseze, să se aprindă şi să ridice albul ochilor ȋn putoarea viscerală cu prima umbră care se furişează pe sub streşini seara. Şi vântul bate tot timpul printre cărămizi, ȋţi intră ȋn haine şi ȋţi cotrobăie ȋn buzunare, culege hârtii de pe jos ori fură câte o pălărie sau pălmuieşte câte-un negru pe şopron aşteptând cuminte cu ochii ȋnchişi să-şi ia toata pedeapsa. Dacă ȋnchizi ochii vezi lucrurile mai clare şi mai luminoase; şi vezi ce vrei să vezi. De parcă lumina şi lucrurile nu sunt decât ȋntuneric… Alleen de wind weet wat de wind weet, /Wat de wind weet dat weet alleen de wind… suna un cântec al Wendei.

Când moartea vine, uneori sare peste o baltă să nu se ude la picioare şi nu am fi venit aici dacă nu ar fi rămas timpul acela vechi, scurs prin butoaie, putred ȋn care ne place să călătorim ori ȋn care călătorim fără să ne placă, Einstein a spus că fiecare om are o durată, un timp care ȋl scutură, altul. Neavând racheta timpului, căutăm viciile ȋn noi ori câte o imagine de fântână pe zidurile acestea de firimituri roşii. Toţi oamenii pe stradă sunt istorici travestiţi, exploratori şi culeg de pe jos şoapte, nu mucuri de ţigări şi ne adăpostim ȋn această ruină aşteptând cu toţii să zburăm, vântul ne taie ȋn răstimpuri respiraţia şi cădem cu ochii uscaţi ȋnainte ȋn furtuna gravitaţională, cerşim să putem rezista până la sfârşit. Altfel de ce am fi aici, care aici, vezi ȋn mirarea de pe feţe, ȋn gesturile grăbite că ne vom scufunda ȋn viitor, ȋn mlaştină, ȋn tot, şi aşteptarea ne alungă unii spre alţii cu bucuria că se va termina curând, mlaştina e timpul care s-a materializat ȋn ceasul de apă al ploii iar chipul nostru oglindit ȋn sticla clepsidrei se alungeşte de foamea de timp, poate că suntem aceiaşi de acum patru secole şi ne-am scufundat deja, nu ne mai aducem aminte greceşte cum i se ȋntâmpla lui Homer ȋn povestirile lui Borges. Ȋmbătrânim sau murim acceptând, abandonându-ne să ȋmbătrânim sau murim dar aici cineva a spus demult… NU. Şi trăim din resursa asta ca pe o pungă de petrol.

Boroughs declara unui ziarist: “We are here to go.” Mai degrabă “We are to go.” căci nu avem unde, adică de unde… uneori nu ne mai aducem aminte că trebuie să trăim şi stafiile ies din case şi ne bântuie irisul ochilor roze, ca bebeluşii lui Rubens plutind ȋn acelaşi vânt din pumni şi zdrenţe pe care nu l-au putut decât bănui prin coşmare pictorii sudului, Mediteranei… Secolul 17 a fost evacuat şi ȋn coralul său roşu a intrat depravarea modernă şi suspinul de currara african… Sunt tristeţi care te ȋnvaţă să mori dar sunt şi bucurii care te ȋnvaţă.

Cercurile acestea de maluri prăbuşite şi mucegai din Mokum Alef ȋn care a fost alungat stam-ul germanic, disimulat al Batavirilor, scăpat de vitregiile vecinilor tocmai pentru că nu avea stigma unui pământ de care să fie legat şi stors de vlagă, meleagul pe care prosperitatea rând pe rând va fi răsturnată de rebeliune, schisme bisericeşti şi ruperea traseeleor maritime, legea lagunei, ceasul ei de coral a funcţionat şi ȋn Nord aşa cum a apărat sute de ani Veneţia. Cercurile se ȋnvârt şi se ȋnfundă ȋn lumina rece petrecută vertical de noduri de ceaţă, oameni ȋn picioare bântuie apele ȋn bărci joase, care nu se văd şi care nu fac valuri; a fost centrul lumii pentru câteva decenii şi dacă lumea a trecut, el a rămas acelaşi. Lumea toată a fost aşa pentru un moment, pentru o clipă! Ȋmpinşi de vele bortite ca nişte pânze de păianjen, cetele de Barbari Roşii şi-au pus viaţa pentru câştig şi ȋi mai ȋntâlneşti uneori prin câte-o cronică chineză jefuind tot ce ȋntâlneau pe mare ȋn calea lor, ȋn casele acestea ca nişte şiruri de spânzurători au supt laptele de mumă prunci blonzi ca soarele şi cruzi ca lepra; ȋn acest nod de zăvoaie, câmpii, tufişuri, bălţi, ecluze, mori, pescării, drumuri, podeţe care se ȋndreaptă toate către porturi căci toate drumurile duc spre mare adică nicăieri cum mai vezi ȋncă ȋn peisajele naturaliste ale lui KoekKoek, auzi clinchetul banilor şi beregăţile tăiate şi ochii scoşi prin dulapuri, căci vechii olandezi dormeau ȋn dulapuri pictate şi lăcuite ca un set de porţelan dar de plăcerile acestor ticăloşi nu ne mai putem apăra căci dacă mâna lor e ascuţită şi grea, stafia lor e dulce…

Plăcerea nu are alibiuri, ezităm ȋn faţa plăcerilor cu laşitate, mai neştiutori decât ne ferim de crime pentru că lucrurile rele nu ne mai ating cu pielea lor de crocodil, odată consumate, dar plăcerile rămân vii pentru totdeauna, plăcerile sunt ale nimănui şi nu au autori cum au crimele, rana deschisă ȋn pântecul femeii e mereu deschisă, delirul vechi aşteaptă la prima invocare să ne bântuie cu geamătul şi rictusul său frumos ȋn care porcul şi ȋngerul se bat ȋn supremaţii efemere, spaimele vechi putrezesc transformându-se ȋn monştrii ce se admiră, degustă şi ucid de plăcere; ororile pier pentru că nu avem un organ pentru ele aşa cum pentru plăcere avem… anatomia lor e efemeră şi străzile acestea pline de puroi şi sânge, acest cuib de piraţi patronat de o catedrală ȋn ruină ne adună sufletele şi ne vindecă.

Hyeronimus Bosch nu are incandescenţa lui Durer dar exprimă filonul fantast pur, bucuria neumbrită de misticism teuton, meditaţia necontaminată de melancolie şi acest saltus mortale va fi adus ȋn modernitate definitiv prin Pieter Bruegel. Ȋnţelegem noi mai departe de Bruegel chiar şi ȋn acest timp postmodern?! Ȋn urmă cu patru secole din aceeaşi mlaştină Erasmus, cu un manuscris grec pe picioare şi pregătind schisma lui Luther ȋşi ascuţea sarcasmele, cel mai puternic om al secolului se hotărâse să trăiască mai presus de propiile idei sau ȋn pofida lor, ȋnnebunise: Want dit leuen, acht ghy dattet eenichsins moet een leuen genaemt zijn, ist dat den lust daer af getrocken is? Ȋntorşi ȋn patrie toţi aceşti piraţi ȋşi vor fi urlat durerile, zilele când naufragiaţi vor fi trebuit să-şi bea urina ori să-şi mănânce fraţii căci nu mai era nimic altceva de mâncare şi ȋşi vor mărturisi prin Hugo de Groot disperarea ȋntr-un scrâşnet abrupt: Mările… mările sunt ale nimănui!

Serile cad ca topoarele ȋn capetele trecătorilor şi strigoii ies la vânat, picturile lui Frans Hals ȋnvie. Dughenele cu substanţe exotice şi pipe din baloane de sticlă colorată aruncă holograme pe caldarâm iar vitrine cu buruieni sau mici muzee pestriţe dau viciilor un caracter select vizionar. Poţi vizita miercurea, ȋntre două şi patru o colecţie de râşniţe de cafea ce zace ȋn penumbră deasupra unui depozit de coloniale ȋn care aromele uleioase din toată America Latină se amestecă cu aerul tare de lemn fermentat; mai ȋncolo, o bibliotecă cu texte ezoterice şi cărţi de tarot, talismane navaho şi lămpi din piele de căprioară adăposteşte o ceainărie indiană. Ȋntr-un corset de drugi descojiţi şi cu pietrele dezlipite se rezeamă o condomerie de artă de un camin studenţesc din uşa căruia fumegă continuu o ceaţă aromată de marihuana ca o fabrică de adolescenţă, e o prăvălie cunoscută ȋn toată Europa ȋn care poţi să-ti travesteşti organul ȋn toate lighioanele junglei, ȋn Moş Gerilă, Big Ben sau sfântul Pavel şi mai ȋncolo o potcoverie englezească cu tatuaje şi cercei de fier pe care ţi-i agăţi de nas, de sfârcuri, de urechi, ȋn limbă sau care perforează cu o mărgea albastră clitorisul la câte o domnişoară travestită ȋn animal de casă. Şi oamenii râd, râd, râd…

Femeile se uită curioase la barbaţii pe lângă care trec, ştiu că ȋn vârsta geologică a sexelor bărbatul modern e o ruină mai apăsată şi mai vraişte decât aceste case surpate şi mai ştiu că după ziduri pândeşte la fiecare miros şi gest o dihanie, o sete care ȋi desfigurează şi care e capabilă de orice crimă şi orice plăcere, şi ele aşteaptă să iasă din noi toţi homo canis, Adam… şi să le violeze ȋn stradă. Pe lângă ziduri antilieni tăiaţi pe faţă ȋntreabă turiştii dacă vor XTS sau cocaină şi le vând ȋn buline de plastic tablete de aspirină tocate sau zahăr, dacă vrei haşiş, primeşti ciocolată elveţiană şi dacă nu ştii ce e, o fumezi… Vitrinele sunt pline de cuţite, săbii, cărţi şi falusuri din plastic sau sticlă de cele mai variate mărimi şi culori care se aprind şi se sting ca bradurile de crăciun. Grupuri de bărbaţi ȋmbrăcaţi ȋn piele şi ȋnfăşuraţi ȋn lanţuri traversează ȋncet grupurile de turişti ȋnfrigurate de plăcere şi câte o târfă ieşită de la lucru e salutată discret de un deal-er cu privirile lăsate ca o fetiţă din versurile lui Heine, hubsch. Multe din case, la etaje, au perdelele prăfuite, par nelocuite. Ȋn răstimpuri trec poliţai pe biciclete ori câte două blonde ȋmbrăcate ȋn uniformă să controleze dacă nimeni nu a murit, nu e rănit sau nu l-a găsit pe Dumnezeu. Mai auzi câte un cuvânt românesc…

Nu trebuia să vin aici, cumva ȋmi ȋnchipui că ar fi trebuit să trăiesc cu totul altceva, că lucruri pe care nu am reuşit să le recunosc şi ȋntâmpin m-au arestat pentru a mă grăbi ȋntr-un punct din care nu mai e nici o ieşire, sunt vârste prin care nu treci… şi că nu mă pot ascunde decât ȋn plăceri de adevarata mea viaţă care aleargă pe lângă mine, ȋn paralel, scriind despre mine. Un lucru pe care nu-l voi citi niciodată. Sunt ȋnchis, dar sunt ȋnchis ȋn plăcere. De multe ori m-am ȋntrebat dacă voi mai ajunge vreodată să trăiesc ceva real care să mă atingă şi să mă trimită chiar ȋn viaţa pe care mi-o atribui pe nedrept, departe de această şină de tramvai pe care mă târâi fluierând ca un Dodetzkaden. Câteva evenimente contrarii m-au rupt la sfârşitul unei copilării din care nu ȋmi mai aduc aminte mai nimic, din acel moment oglinda s-a spart, am refuzat să mai fiu eu ȋnsumi, am trăit cumva ȋn alt timp, cumva aducându-mi aminte acuzând pe rând femeile lângă care am trăit de vrăjitorie. Dar ce mă poate asigura că-mi amintesc chiar despre mine şi nu de altcineva?! Evident sunt mulţumit că am măcar atât din acel timp, ȋn parte nescurs, o fiolă cu cianura timpului pe care o porţi ȋntre dinţi fără să ştii s-o spargi, ceva pe care vezi clar cum se pune ȋn lume dar nu vezi intrarea ȋn acea cameră, acea casă, sau acel trup frumos… ce folos că ne putem bucura dacă suntem permanent departe de parcă am bucura pe alţii ȋn noi. Ca şi acest oraş ce refuză să-şi dea suflarea şi să se abandoneze mlaştinii pentru totdeauna fermentând cozile de şoarec, unghiile şi fierea noastră. Se pare ca ȋn ȋntuneric, complet izolaţi de orice sunet şi orice atingere, după câteva săptămâni oamenii ȋncep din nou să audă voci şi să simtă lucrurile, de unde vin aceste voci şi atingeri?

Treci pragul catedralei din mijlocul acestor bordeluri surpate şi vezi femei schimonosite de plâns şi aşteptare a căror faţă suferinţa, lipsită de masca lacrimilor, ȋmprumută zâmbetul păgân al plăcerii, – un saltimbanc se ȋntreba: cum să şti dacă eşti trist sau vesel fără o mască? -, femei care nu mai pot simţi decât plăcerea şi care aşteaptă inutil să sufere şi suferinţa nu vine, un delir pe altarul disimulat, măscărit, protestant, făcut din cranii de vacă şi pene de porumbel rotindu-se ca la Tanguy, un sentiment dincoace de cultură şi de istorie care ne ȋncape, ȋmpacă şi ne ȋngână absorbind-ne ȋntr-o tăcere largă prin care poţi vedea purceluşul roz al ţărmului dar simţi că ȋn vocala aceasta de piatră nu te mai regăseşti, te identifici de la distanţă aşa cum ai ȋntinde mâna ȋn oglindă. Ar fi fost simplu… Cine e acel om care iese din tine ȋn rugăciunea lor, a curvelor care intră cu feţele stoarse ȋn bromura plăcerii, tăcute, pe arcada gotică, căci tu nu mai ştii să te adresezi nimănui şi ce drept are el, cât de puternic şi cât de adevărat ar fi, asupra ta? Cum ȋl poţi scoate din scoica acestei clădiri pe omul trist din mijlocul plăcerii fără să se ȋnjumătăţească şi piară cu fiecare privire ori cuvânt? Poate că Dumnezeu şi-a făcut casă, biserică, clădire pentru că nu a ştiut să facă străzi…

Papuşa palidă pe care ne-a pus-o creştinismul ȋn vitrina pieptului invită la fel de insistent şi de neoportun arătarea noastră rătăcită pe străzile unor suspine mecanice pe care trebuie să le ȋnvăţăm acum ca pe nişte formule… de ce nu am ȋnvăţa să râdem dacă avem de ales? Străzile acestea ȋn care dezmăţul ne arde feţele sunt mai simple şi mai vechi, e doar cultura şi distanţele pe care le-am pus ȋntre noi, ele dispar şi apărem de sub zăpada aşa cum ne ȋnchipuim că suntem; la fel de inofensivi ca şi ȋn catedrală doar că nu am pierdut bagajele pe drum. Isus a peticit şi dres lumea aceea veche, pustiită de sabie şi ȋncruntări cu un sentimentalism eterat ȋn care ne sufocăm animal cu animal jungla pe care o purtăm ȋn noi, un Noe surprins de furtună care din disperare aruncă lighioanele peste bord până ȋşi aruncă şi elefantul minţii…

Departe de această respiraţie de balenă, ȋn periferia acestui Amsterdam sunt exilaţii, oamenii goi, fără amintiri şi fără cuvinte, cu feţele tăiate ȋn depresii umblând pe stradă ȋntr-un somn adânc, cu ochii deschişi. Oraşul ȋţi dă impresia că nu exişti, dejoacă subtil contondenţa evidenţelor, aerul nostru caduc de la sine ȋnţeles cum ceva s-ar fi petrecut pentru care nimic din ceea ce ai putea ȋntoarce nu mai contează ca ȋntr-un colaps şi ne dăm seama de minciună dar tot el, oraşul, comprimă sentimentul fabulos că minciuna merită. Dacă la centru fiecare vorbeşte şi râde şi plânge la ȋntâmplare, nimeni nu ştie ce se petrece ȋn cei care se târăsc ȋn cartierele mărginaşe ȋn gesturi bruşte, apucând cu sete şi trecând mai departe ȋn tăcere, aceşti viermi ai propiilor lor vieţi căzute şi putrezind la picioare, departe de familii, răvăşiţi de absenţă, conţinuţi de amnezie ca ȋntr-un formol, ȋn infarct cerebral.

Ei sunt doar departe şi departe fiind, fără obiectele, locurile şi oamenii lângă care au crescut, rămân din ce ȋn ce mai puţin dar sunt mai mulţi cu fiecare zi; abandonaţi ȋn dialectul răguşit al Olandei pentru care ȋncă ȋn 1858 primarul Amsterdamului, P. C. Hooft, tatăl istoricului, a ȋnfiinţat o cameră de Retorică pe lângă primărie pentru a curăţa limba de “uitheemse schuim”, ȋncercând să repare germana care putrezea ȋn mlaştină, se regăsesc deci aceşti exilaţi fără cuvinte sechestraţi ȋn dificultatea de a pronunţa lucruri elementare, ruinaţi de nevoia de a scoate un sunet indecent pentru a spune un lucru firesc… ȋngroziţi de gesturi, de atitudini, de ploaie şi de vânt, mulţi dintre ei ȋncearcă să reziste refuzând cu totul pulsaţiile ireale din jur şi ȋncercând să trăiască departe, nişte oameni care nu mai există pe nişte locuri care au dispărut aşa cum ţi-ai alege la ȋntâmplare o amintire de demult şi te-ai muta acolo cu tot bagajul sufletului.

Pe Warmoesstraat, la centru, Le Reveur. Răzbunat, plutind cu ochii ceţoşi ca o urmă de decantat ȋn propiul vis, incapabil de a zgâria membrana halucinaţiei care ȋl pătrunde cu tot trecutul şi viitorul şi toate lucrurile simultan, el se dăruie sieşi ȋn pofida oricăror altor promisiuni lumeşti. Zemurile Amazonului ȋi umplu ţeasta de spasmul visului şi ochii i se despică ȋn grandori incapabile de un timp sau o persoană anume, Le Reveur, degringolada lumilor… spectre care pot face orice gest, care pot pronunţa orice căci nu mai contează de unde vin şi ȋncotro, care se ȋntind uşor pe trotuar pentru a privi senini cerul. Au renunţat la această lume aşa cum ȋn India la primul capriciu metafizic oamenii ies ȋn stradă, dezbrăcaţi, cu frunze mari de bambus măturând pământul dar ȋn Amsterdam nu renunţi pentru un absolut sau altul ci pentru tine ȋnsuţi… Nu e frumos, după ce am pierdut istoric toate ȋnţelesurile să mai putem ȋncă trăi pentru ceva, pentru altceva?

Demult, am cerut ȋnapoi lumea de la aceşti rătăciţi, a fost un timp ca o ploaie de primăvară ȋn Cincinatti. Acum ei iarăşi trădează, nu ne mai dau visul, nu ni se mai adresează, nu mai avem nevoie de haosul lor, ne putem rătăci şi singuri…. Nefericirea acestui oraş ȋncepe ȋnsă cu alt soi de răsfăţ, unul etic, indivizi care au nevoie urgent de acestă lume căci lumea e visul lor, oamenii concreţi, făcuţi din cifre şi palori calculate. A fost un timp ȋn care am cerut lumea ȋnapoi şi de la aceştia. Acum şi ei trădează; şi falia creşte pentru că se lovesc reciproc, este schisma fabulatorie a Amsterdamului de astăzi, cei care au plecat ȋn căutarea visului o fac numai pentru sine şi cei care vor să facă lumea vor să o facă ȋmpotriva tuturor. Şi nimic nu ȋntrece tristeţea visurilor care se părăsesc şi interzic unul pe altul. Cu atât mai mult, dincolo sunt fapte. Şi faptele nu sunt ca oamenii, faptele se răzbună ȋntotdeauna. Ȋmi place să mă gândesc la acest oraş cum a răsturnat modelul social saxon ȋn care fiecare are un proiect pentru fiecare şi toţi pentru toţi, să nu sperăm şi să nu promitem nimic celuilalt din simpla plăcere de a vedea unde se duce… Că nu cădem ȋn anarhie din aceasta muchie de cuţit postistorica e o minune pe care acum două specii de nomazi, etici şi onirici, o calcă ȋn picioare.

Spuza conflictului fermentează ȋn pielea portocalie cu pistrui a germanilor. Ȋn sud ne punem ȋn cuvinte mai mult, ne sfărâmăm cu răbdare ȋn gânduri, anticipăm… ȋn Noord nu. Aici lucrurile se decid, mare parte, dintr-o privire. Interesele sunt mai clare, atracţiile sunt mai radicale dar ce e mai important: forţa cu care oamenii ȋşi apar unii altora e definitivă, cuvintele nu pot schimba nimic, uneori gândurile simţi cum ȋmpuşcă ȋn gol, cum nu reuşesc să apuce realităţile, sunt oameni aici care vorbesc orice şi gândesc un singur lucru. Cum s-ar desfăşura scandalul vaporos al lui Sartre in Suedia?! Cu ochelarii, cu părul lui dat peste chelie, cu pungăşia lui birocratică de stânga servită ca şarm. Nu rămânea din el mai nimic, nici măcar sloganele existenţialiste nu rezonează ȋn aerul umed, ceţos al Noordului dacă nu picură din cârpa lor sânge. Dacă rămânea să vorbească ar fi fost o dovadă că nu ştie să se ascundă la timp! Omul acela eminent şi ȋntors pe dos ca blana de nisetru din spuma lâncezită a Parisului semidoct nu are sens ȋn Noord unde prin noroaie străvechi umblă ţăranii ȋn saboţi de lemn. “A fi” ȋnsă devine ȋn Noord la fel de scandalos şi ilicit cu “a spune” la Paris…

Sigur ȋn Spania bunăoară se nasc oameni carismatici, ori ȋn Italia… farmecul italienilor. Dar magnetismul dezorganizează instituţiile, moravurile şi politica ȋn Noord ȋntr-o permanentă mişcare brauniană, hazardează orice decizie şi taie memoriile, italienii şi spaniolii şi cine vrei tu vin aici fără să mai ȋnţeleagă ceva… iar francezii ȋşi deschid frunţile şi vin dar ȋnainte să se ȋntoarcă la Paris, şterg urmele… Noordul e radical diferit de tot ce se ȋntâmplă oriunde ȋn lume şi are aventura lui cu sine care nu ȋşi face un interes de a intra ȋn istorie decât frugal… Aşa că orice discuţie e inutilă, orice platformă de idei ineficientă iar un lider care să răstoarne masa cu jetoane nu se află pentru că nimeni nu pune jetoanele pe masă, joacă cu ele ȋn buzunar. Dacă acest sectarism fantasmagoric din oraşul visului provocat de mai noile curente europene ne vor ciobi smalţul, ne vom ȋnchide ȋn noi şi vom urâ cu sete. Ȋn Amsterdam oamenii intră pe vârful degetelor unii ȋn visele celorlalţi, dacă vom prinde ȋn zona crepusculară vreun soldat ȋl vom muşca de gât.

Ȋn ciuda unei modernităţi care ne diminuează şi ne indispune, Amsterdamul ȋşi poartă mai departe corabia cu lighioane şi damnaţi. Când se ȋntâmpla să ies dimineaţa ȋn grădina de la Malu Spart, pe dealul acela invadat de flori şi de arome, ȋl găseam pe Gheorghe Iacob ȋn curte privind natura ȋnainte ca ea să se coloreze, dimineţile totul e gri şi poţi privi ȋn minuţie desenul lucrurilor ca şi cum ar fi ȋn cărbune, pictorii care adoră desenul se trezesc când e ȋncă ȋntuneric. Mozaicul caselor amsterdameze e predominant roşu dar cărămida bate ȋn galben, alb, mov, şi uneori chiar ȋn verde. Timpul amestecă nuanţele pe gevels ca pe nişte palete răspândite la ȋntâmplare, şui şi sparte. Dar dimineţile sunt carnavaleşti căci ȋnainte de a deveni roşii tot oraşul, ridicându-se din griuri, pentru câteva minute, e roz…