Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Când era mică, Ilinca era la fel de stranie. M-a luat odată la arhitectură, ȋn Taverna din miezul institutului Ion Mincu, prin luminătorul cu scara de fier, deasupra, unde ne urcam adesea cu păhărelele de cafea, să zăcem pe un trunchi de copac, şi unde mai scăpam de mesele năpădite de studenţi care trimeteau de la unii la alţii un geniu ȋn matematică, pletos şi moale ca o momâie care făcea spontan ȋn minte operatii cu şase cifre: cât fac măh 573854 de ȋnmulţit cu 397251? Figura calmă, abstrusă, nemişcată ne spunea spontan: 227964075354. Bun, du-te acum la ceilalţi până verificăm.

Sus, la copac, nu mai era vreun matematician, se căţăra Ilinca Bernea şi ne jumulea pe rând de fulgi metafizici ca pe găini. O cunoşteam de ceva vreme şi mi-a propus să joc ȋn piesa pe care o pregătea, “A douăsprezecea noapte”, rolul lui Sir Toby, aceam să ȋncepem pe holurile Naţionalului, ori prin podul de la Majestic… ȋn decorurile, se pregătea tot atunci, piesa Ghetoul parcă, aveam să joc de câteva ori ȋmbrăcat ȋn gardian rolul acela de silen… Dar la copac acolo mi-a spus câteva lucruri despre mine, repede, adânci, un pic forţate poate şi pe care nu le-am recunoscut ȋn nici un fel ca fiind ale mele, ca fiind eu. Aşa că am coborât năuc, năuc sunt şi azi când o ascult sau o citesc.

Cu Ilinca ȋnsă erai ȋntotdeauna pe drumul cel bun, la capătul a câteva ore, te cunoşteai cu toată lumea, m-a dus o dată ȋn Cotroceni, prin vilele alea ȋn care şi-a ȋnceput şi tata traseul politic, fiecare casă are acolo câte o istorie ameţitoare, ȋn aceasta unde merseserăm noi intraseră arabii, şi tuaregii aceştia deghizaţi mobilaseră totul ȋn stil oriental, doar vitraliile mai rămăseseră brâncoveneşti… şi nimeni nu era acasă decât o domnişoară blondă, străvezie, care locuia la etaj ȋntr-un dormitor imens, roz, plin de păpuşi, şi de lucruri parfumate iar din acea cameră de cadână ieşeai ȋntr-un balcon de piatră ȋn care se servea o cafea tare ȋn ceşti bineȋnteles din arabesc albastru… şi peste balconul acesta de piatră cădea o viţă deasă care adumbrea genele blondei, aruncând ȋn lumina verde siluetele noastre somnolente…

Spre deosebire de noi toţi Ilinca mergea mai totdeauna mai departe, iubirile ei abstracte te minunau şi te ȋntărâtau, sunt multe femei din care nu pricepi nimic, Ilinca ȋnsă aveai imresia că nici ea nu pricepe şi mirarea asta se amesteca cu o spaimă, poate jocul spaimei, dar nu mai puţin reală, nu mai puţin spaimă… când am intrat ȋn camera ei, căci după ce se ȋnchideau barurile ne retrăgeam la unii sau la alţii să continuăm indefinit serile, am amuţit, pereţii erau scrijeliţi cu citate din diferiţi filozofi, uneori cu cifre, ȋntr-un colţ un pian, aş spune literar, pianul literar al Ilincăi, căci nu mai cânta de pe vrea aia… doar scria despre pianul ei, poate la pian direct că nu ȋmi aduc aminte să fi avut masă, şi apoi hârtiile, hârtiile zăceau peste tot, Ilinca era de hârtie!

După care am uitat de Ilinca vreo zece ani, am ȋntâlnit-o pe Magheru parcă o dată, ȋmi spunsese că făcea acum naveta la un teatru din afara Bucureşitului, era mai hotărâtă, era chiar enervată dacă imi aduc bine aminte, aveam să citesc mai târziu unele din fragmentele scrise din această perioadă tulbure, poate că atunci s-a petrecut ceva care a rupt-o de fireasca ȋnfăţişare a lumii, ceva nu atât tragic cât final… Ȋmi ȋnchipui că o formă bună, savuroasă de copilărie a fost ȋnnecată ȋntr-un val de judecăţi contrare, de lucidităţi şi lumi abstracte. Ilinca nu se mai juca… După care găsesc numele ei ȋntâmplător, publicase. Şi am apucat să citesc…

Ernesc Bernea, ȋn afara angajamentelor politice care nu mai interesează pe nimeni ȋn mod plauzibil, avea să deschidă primul curs de etnologie la noi, credea că satul nu e o vârstă a unui organism care se va complica şi dezvolta pe mai departe ȋn oraş, credea ca satul, aşa cum a fost la noi, la români, e culmea civilizatorie la care omul poate ȋn genere ajunge. Satul nu a devenit oraş pentru că ȋn cuprinsul lui omul a găsit resorturile de a se căuta pe sine, a găsit răspunsurile la marile sale ȋntrebări şi a găsit speranţa ȋn ceilalţi firească, ȋntreagă, oraşul va spulbera fiecare din aceste culmi ale umanismului la care ajunsese satul românesc… Ernest Bernea se va fi mângâiat cu gândul să fi pus sub pecetea timpului, peste jumătate de veac, pe această nepoată, pe Ilinca, ce va reformula tehnica literară sub semnul invocaţiei… Invocaţia, da, ce ar fi fost ca oamenii să nu se piardă unii de alţii, cum ar fi vrut Ernest, la ce puteri ar fi ajuns ei unii cu alţii?

De unde şi-a tras puterea Ilinca? Când am ȋntâlnit-o, după zece ani, am ȋnţeles nu numai că ea trecuse printr-o vârstă ȋntreagă fără confortul unor prieteni care să-i fi ȋngânat ȋntrebările şi să-i fi răscolit răspunsurile, ajunse acum ȋn matca intenselor preocupări abstracte, dar nu numai că a scăpat acestui turnir nihilist la care trebuie să te ȋncurajezi zilnic ȋn Romania de azi – şi care macină ȋn continuare toate talentele de la primele silabe, ȋndoctrinându-le şi predându-le dislexiei şȋ lumii semidocţilor, dar Ilinca scăpase de una singură şi mai mult: găsise ȋn ea puterea să se adreseze, să spună tot, să acuze şi să conchidă ȋn raport cu lumea ȋn care trăieşte. Spre deosebire de mai izolatele grupuri care au păstrat rezerva şi s-au mulţumit să amâne ştiind că timpul e de partea lor, Ilinca a făcut un grup de una singură. Invocaţia… da. Faptul că nu a trebuit să se ȋmpartă, să se compare, să se dozeze tot timpul, a rupt digurile. La capătul acestui tur de forţă, mi s-a părut o clipă că Ilinca nu mai ştie ce este…

M-am ȋndreptat către teatru când am avut mai mută poftă să mă ȋngrop ȋn bibliotecă, am crezut ȋntotdeauna că filozofia te poate transforma ȋntr-un om urât, chiar Literele te pot pierde, cred. Când ai mai multă nevoie de idei, ca de aer, ȋn acel moment trebuie să te urci pe scenă, cu pâine şi apă, să locuieşti acolo, câţiva ani. Doar aşa poţi scăpa. Teatrul a pus măsura gândului grec, rodul emoţiilor care s-au educat unele pe altele până au ajuns om, de acolo au ȋnceput grecii să gândească, să gândească spre noi, să iradieze adică. Cu Ilinca m-am ȋntâlnit la teatru, eram amândoi suferinzi că nimeni nu mai ştie să gândească, nu mai vrea, nu mai suportă, ȋn jur. A gândi e indecent dacă nu ştii să simţi acea gândire, a exprima ceva ce gândeşti fără să suferi consecinţa acelui gând, e fals, trebuie mai ȋntâi să ȋnveţi să simţi şi mai poi să gândeşti, iată supliciul teatrului, dacă ȋţi ȋntră asta ȋn sânge, ce faci mai departe nu mai contează, ai scăpat… Ilinca spune de-a dreptul: “Ştii cât ȋmi ia mie să scriu nişte fraze dintr-astea? Puţin mai mult decăt mi-ar lua ca să le rostesc dintr-un foc. Ştii cât mi-a trebuit ca să scriu trei fraze despre ceea ce am simţit atunci când te-am alăptat prima oară? Mai bine de o săptămână… Lucrurile adevărate sunt greu de istorisit. Mizeriile astea de eşafodaje raţionale le concepi cât ai bate din palme…”

Când am aflat răspunsurile la ȋntrebările pe care le trăiam sau trăirile la care mă ȋntrebam, am sărit de pe scenă, cred că vine o vârstă a salubrităţii, cred că fără un moment adânc, de penumbre, clasici şi nimic, ȋn care să poţi să ȋţi faci temeinic şcoala, să treci prin toţi autorii, cu delicateţe şi răbdare, cred că nu poţi ȋnvăţa să vorbeşti, te pierzi. Când m-am ȋntors din drumul scenei, am rămas cu o singură ȋntrebare: dacă se putea merge mai departe, daca teatrul e o şcoală ȋn felul ȋn care filozofia e, la acelaşi nivel, dacă pe drumul către idee, trebuie la un moment să părăseşti teatrul sau poţi să treci prin? Ilinca e răspunsul la această ȋntrebare, se poate trece prin…

România e un teritoriu devastat ȋn toate sensurile, poate mai adânc sunt dezrădăcinate sentimentele şi gingăşia oamenilor decăt resorturile lor economice, mulţi oameni acceptă să rămână şi să-şi caute fericirea ȋntr-o ȋmprejurare mai pauperă, prin Brazilia bunăoară pentru că semnificaţiile vechi, imuabile, sunt intacte, noi suntem cu totul sub tăvălug, scăpaţi ȋn treierătoare… un scriitor poate refuza această ispită grea, rea a semenilor, cum mai fac cei care vor să fugă, ori care măcar declară asta, ultimii ani am devenit un fel de arhivar al escapismului românesc, Ilinca e dintre aceia care fug ȋnauntru, fug prin idee, fug luptând din toate puterile, nu fug cu spatele, fug cu faţa, dar poate ca la urma urmei nici nu e ea cea care fuge, poate sunt românii, nu există ţară la care această vrăjitoare albă să nu aibe leacul gestului, ideii, câte unui personaj, poate o scenă ȋntreagă, multe din paginile ei sunt un rechizitoriu, o condamnare şi o lecţie de supravieţuire.

Ȋn căderea generală se altoiesc semnificaţiile absurde, onirismul, o goană dulce după sensuri, câteodată e deajuns să ȋntrebe de vorbă, această Ilincă, şi ştii că totul s-a sfârşit, că nu mai putem juca nici o comedie, că trebuie să spunem adevărul, dar nu oricare, şi de aici ȋncepe un alt chin, adevărul ei… Din capătul acelei lumi abrutizate Ilinca vrea să salveze tocmai femeia… Ȋn “Semnul Lunii” pune ca un statement această declaraţie: “Ȋncercăm să refacem traseul invers dinspre fundul prăpastiei spre spirit, certându-ne cu toate contrafacerile şi perversiunile la care e supusă fiinţa umană, smulgând măştile sub care e sufocată şi arzându-le rând pe rând…”

I-am spus ȋntr-o scrisoare, deunăzi, că femeia nu cred că poate fi salvată. Am pe masă o mie de pagini ale Ilincăi, cea mai frumoasă pledoarie pentru femeie pe care o ştiu, pe care mi-o pot ȋnchipui… Spre deosebire de majoritatea femeilor, care recurg la seducţie pentru a-şi impune ideile, Ilinca recurge la raţiune, la o raţiune aş spune critică, dusă la ultimele consecinţe, Ilinca face parte din acele fiinţe androgine, aşa cum sugerează personajul auctorial al nuvelelor ei androgine, face parte deci din acele fiinţe care te pot deconstrui dintr-o privire, care te pot delegitima metafizic, ȋn cazul unor fraude arhetipale. Spre mirarea ei şi spre mirarea noastră, Ilinca rămâne om, suportă anguasele de care suntem toţi bolnavi… ȋn afara acestei raţiuni critice care se desfăşoară de un metodism feroce, Ilinca prinde momentele ȋn teatralismul, efuziunea lor feroce, dialogurile ei sunt la fel de caligrafice, totale, ca şi fragmentele de eseu.

Ceea ce mă dedică literaturii ei e felul ȋn care oamenii fug unii spre alţii ȋn lumea care ȋi asupreşte, care ȋi refuză, datorită unor astfel de vitregii oamenii reuşesc adeseori să ajungă unii ȋn alţii foarte departe, mai au răbdarea să se caute, mai au plăcerea să se găsească, e o specie de fericire care nu mai e accesibila noilor tristeţi, anominale, din cealaltă lume, care s-a trădat până la capăt, de aceea poate magma sensibilităţii şi trădărilor din preajma Ilincăi ȋncă mai pot da o poveste, oamenii se pot sfârşi tragic ȋn naufragiul lumii pentru că se mai pot ȋncă recunoaşte… Pentru mine şi nu mă ȋndoiesc că pentru mai toată lumea, ce a fost mai frumos se petrece aşa cum se petrece ȋn cărţile Ilincăi… Ȋn fond, Ilinca e teologul acelei lumi, câştigă repetat ȋn disputa cu lumea ei partea de regret, frumos şi nostalgie care urmează afronturilor efective, scandate, din literatură, ȋntrebarea e dacă Ilinca se salveză, dacă ȋn cadastrul tihnit al literaturii ei, ea se răscumpără acelei lumi. Nu ştiu…

Nu mi-am pus niciodată problema că bărbaţii ar ieşi câştigaţi din ȋnfruntarea pe viaţă şi pe moarte cu femeile, nu cred că mai contează că lumea e a bărbaţilor, nici că Dumnezeu e bărbat nu mai e de vreun folos major… Ilinca suferă şi deplânge fiecare amănunt al acestui complot vechi, anonim, fiecare cută de simţire e ridicată ȋn soare să fie cântărită. E un tur de forţă care nu scapă nimic. Nu putem măcar pretinde la sfârşit că femeia nu există, ceea ce cred că e de fapt adevărul, şi dacă nu există ce?! E mai puţin adevărat ce spune ea acolo? Nu. Dacă scrierile Ilincăi ar fi traduse ȋn arăbeşte, ea ar fi condamnată de toată peninsula arabă, armate de terorişti ar sta la uşa ei cu bricheta, ar fi protejată de toată lumea civilizată, asta e Ilinca ȋn forma ei doctrinară, afurisită. Dar ce e literatura ei?

Lumea a trădat-o pe Ilinca, asta neȋndoios, la fel de neȋndoios cum ea a ştiut prin literatură să o să ducă mai departe condamnarea, ȋnapoi ȋn lume, să facă ȋn jur tăcere, gol, şi apoi să se ridice cortina, să pornească un carusel de semnificaţii care să plasmuiască ȋn voci profunde, clasice, o nouă realitate, nimeni, nici cel mai răscolit dintre romantici nu poate creşte de unul singur ȋntr-o lume otrăvită, descărnată, doar regizorul poate, canonul regizoral poate popula orice loc cu silueta firavă dar mustind de semnificaţii ale câte unui german simulat până la disperare, până când lumea se răscoleşte sub o paideumă nouă, până când acea lume care te refuză, te năpădeşte şi vrea să te sugrume, ȋncepe să te educe… ăsta e secretul supravieţuirii, creşterii Ilincăi Bernea… curajul ei de a scrie ȋmpotriva tuturor, de a susţine idei pe care nu le revendică nimeni, nici măcar victimele ideilor contrare… invocaţia umple pe Egon Schiele, ȋl vascularizează ȋn poveste, şi acest pictor al ravagiilor femeii, reanimat, joacă şi pătimeşte ȋn regia unei domnişoare care ȋi dedică o monografie de la capătul lumii, cum Egon nu a avut până acum, Klimt se mai trezeşte, cine o fi Emil? Gellu Naum joacă ȋn piesă… nu e nici o piesă, e felul de a scrie.

Faptul că se poate ȋnvecina la ȋntâmplare, că Ilinca se revendică unui alt timp, al unui alt spaţiu şi că nu o putem ancora ȋn nici o stare din care să o condamnăm placid, cred că prin acestea toate, urmate firesc, cu deciziile clare ale unei discipline, Ilinca sparge paradigma generaţionistă ȋn care s-au acumulat prestigiile şi poftele de ascensiune ale românilor de un veac ȋncoace. Poţi reuşi şi de unul singur, poţi vieţui cât de mult, te poţi forma şi te poţi găsi când nimeni nu te vrea, când nimeni nu te recunoaşte, când tu ȋnsuţi te ȋndoieşti de tine ȋn fiecare zi, când tulburat, te trăieşti cu disperare, până când disperarea se lichefiază ȋn judecăţi şi spaima pură devine artă… este paradigma regizorului, invocaţia, o mise-en-scene ȋn care ȋncep să se ȋnvârtă fantomele bune ale trecutului… putem pune ȋn siluetele ȋmpuşcate de timp, ȋn nume abia, o altă simţire, şi tot aşa ne putem ridică din tranşeele fiinţei ȋn care ne-am aruncat, ȋn care ne-am născut aproape, dacă avem gingăşia de a ne naşte femeie, doamne fereşte…

Adâncimea la care Ilinca deconstruieşte şi aşează, nu este literară, este filozofică, felul torenţial şi subtil prin care ideile devin personaje ori redevin idei este unic ȋn literatura noastră, mai detaşată ȋn demnităţile şi confortul ei inutil… Ilinca te solicită, gândeşti şi te miri tot timpul, citind-o. Speciile de fantastic, iarăşi, ȋn care operează, suspansul şi senzaţia că se poate ȋntâmpla orice, de oriunde şi oricum, sunt reuşite printr-o ȋndelungă şcoală a spaimelor şi ruperilor de stare, sunt unele scene care se datorează unei ȋndelungi şcoli de simţire… nu se poate ajunge acolo fără să fi trăit cumva, nu ştiu cum, totul… Ȋntruchipările androgine ies astfel din mintea cuprinsă de vis a poetului şi lumea noastră aşa cum o ştim intră la loc ȋn cutia Pandorei, căci lumea e condamnarea noastră ȋntreagă, visul ne poate, când ne poate, salva…

Multe dintre rândurile pe care le-a scris le-am citit certându-mă cu ea… Spre deosebire de Ilinca, cred că lumea aceasta nu trebuie salvată, trebuie trăită ca deja salvată, Ilinca face ȋnsă tot efortul de a ajunge acolo, literar vorbind, şi părăsind acum dihotomiile şi paradoxurile feminităţii şi ale renegării sau refugiului, am primit deunăzi un tratat de estetică a durerii, nu este ȋncă publicat, Ilinca e şi poet, din specia aceea rea, totală, de poet voce, care a dispărut cu totul ȋn poezie, pe care nu ȋl mai poţi găsi, şi iată ca nu am mai recunoscut ȋn acele versuri prietena din copilărie, pe Ilinca… zburase din cuşcă, din cuşca de ea, de mine şi de noi, devenise o voce clară, care ne spunea cum să fie omorâtă: “De poeţi nu e niciodată nevoie/ Ei sunt nişte paraziţi, nişte lepădături, sunt cu toţii nebuni de legat./ Ei nu merită să trăiască ȋn lume/ Pentru că tot ce vor e să fugă din ea.”

Spinoza: “At corpus non terminatur cogitatione, nec cogitatio corpore.” Etica, De Deo ( Un corp nu poate fi limitat printr-un gând, nici un gând nu poate fi limitat printr-un corp)

Scrisesem câteva rânduri febrile ȋntărâtat de traducerile din Nietzsche care zăceau de-acum pe toate tarabele Bucureştilor, anunţând reacţiunea, erau mai degrabă, ȋmi aduc amite, din exerciţiile de sofisticărie puerilă prin care ȋmi propusesem să pot demonstra orice prin metoda ȋntrebărilor şi răspunsurilor, ajunsesem de aceea să funţionez ȋn secţia de literatură a Liceului Spiru Haret ca un cititor de vise şi le descifram destinele colegilor mei – mai ales colegelor -, de aceea mă pusesem să scriu şi altceva decât observaţii minimaliste, eram ȋn plină vârstă a eseului… Catastrofa dulceagă şi intens corectată a argumentaţiilor mele interminabile, şui, cui să o dau?

Marcel Petrişor a fost pentru mine, ȋn acei ani, chipul scriitorului, ȋmi aduc şi acum aminte de lecţiile lui de franceză, nişte bijuterii de punere ȋn scenă a condamnării, ironiei, regimului penal ȋn care se ȋncadrau greşelile de pronunţie şi gramaticeştile noastre naivităţi, era o formă prin care acest mare mărturisitor al trecerii prin puşcăriile comuniste găsise o formă de candoare ȋn a-şi deschide rana, ȋn a ne sugera o dramă esenţială pe lângă care trecuserăm aproape indiferenţi, era poate singura lecţie de istorie contemporană ţinută ȋn franceză din Bucureşti, de un personaj din Eugen Ionescu…

Nu ȋi vei descoperi cu uşurinţă acestui ardelean masiv, mergând legănat pentru că fusese bătut la tălpi până i se rupseseră oasele şi se sudaseră strâmb, nu ȋi vei găsi zic, o urmă de tristeţe… Ȋl găseam pe holurile liceului după mirosul nelipsit al pipei sale de cireş şi ȋl voi fi vizitat de câteva ori ȋn vila sa de lângă Ştefan Furtună unde vom fi adăstat la câteva discuţii de demult… Avea el acolo un balcon cu două fotolii faţă ȋn faţă iar la mijloc un scăunel de tutun şi cafele. Dintre toate ȋntâlnirile noastre, aceea de sub statuia lui Haret, cu manuscrisele mele pe genunchi, a fost cea care mi-a rămas mai cu deosebire ȋn minte. Tot atunci am primit şi primul meu sfat ȋn cele scriitoriceşti: să scriu mai mult despre mine, să nu mă pierd ȋn sofisticăriile fără sfârşit… nu ştiu dacă voi fi respectat acest simplu ȋndemn…

Aveam acasă tot felul de albume de artă, le răsfoiam cu nerăbdare pentru câteva zile , apoi le abandonam pentru ȋncă o jumătate de an. M-am mirat foarte să găsesc pe coperta monografiei despre Grunewald ca autor, pe dom’ Profesor, cum ȋi spuneam noi. Rândurile din “Fortul 13” despre ȋnchisoare, sub comunişti, aveau, prin critica intelectuală adusă regimului şi călăilor, era acolo un aer de seminar, autorul epuizase momentul crimei prin reinstaurarea omului cultural. Momentul epopeic, patriarhal din “Căruţa cu scânduri” arată forţa acestui ardelean pe care comuniştii n-au frânt-o, nici măcar umorul nu i l-au alterat, seninătatea. Doar rândurile pentru Grunewald, pentru acest pictor al chinului, al iadului pe pământ, mai duce ȋn chiar miezul faptei, ȋn pumnul de lacrimi cu care acest om frumos a fost lovit ȋn chiar miezul tinereţii sale, la douăzeci şi sapte de ani.

Dintre mărturisitorii noştrii fiecare are un alt chip, poartă o speranţă veche, ȋşi ȋnţelege istoria printr-o cheie a unui timp ȋn care un alt proiect istoric se pronunţase până la capăt. Petrişor ȋnsă a intrat ȋn puşcărie ȋnaintea oricărei opţiuni. Pentru nimic. Marcel Petrişor e chipul copilului care traversează cu ochii largi această furtună a istoriei. Şi care alege până la capăt partea victimelor, pentru că de partea lor e totul. Prin ultimul volum, “Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi”, ȋn care povestirea “Paznicii şi bătaia” face parte dintre cele mai tragice şi mai definitive bucăţi de proză scrise vreodată ȋn româneşte, Petrişor dă cheia jocului de oglinzi de la capătul tunelului. Felul ȋn care am stat unii lângă alţii, căci asta mai ales riscăm să uităm, să nu mai ȋnţelegem. Secretul unei lumi ȋn care confruntarea e totală.

La capăt, chinul se destramă prin oameni a căror voinţă e mai tare decât sistemul: Nae Cojocaru şi Aurel State, ori prin oameni al căror intelect e mai puternic decât sistemul: Petre Ţutea, sistemul crapă. Victime şi călăi se bat ȋn fond pe aceleaşi lucru: pe evidenţe. Citind cartea lui Petrişor mi-am dat seama că dintre toţi intelectualii noştrii interbelici, Ţutea e singurul care a continuat lupta intelectuală cu un univers ȋnchis ȋn care omul l-a găsit pe duşmanul lui total: pe comunist. Vulcănescu murise. Marcel Petrişor, prin contaminarea cu aceşti oameni imenşi, teribili, pe care i-a ȋntâlnit prin puşcării, stupefacţia pe care o stârneau poate discuţiile dintre Nichifor Crainic şi Ţuţea, a reuşit de fiecare dată să stoarcă ȋnţelesurile, ȋnvăţătura. Petrişor nu se vaită, a ieşit din puşcărie cum cobora Diogene de pe dealurile ȋn care se ȋnfruntau grecii lui. Cu ȋnţelesul.

Petrişor a trăit ȋmpotriva lor şi a râs ȋmpotriva lor şi i-a văzut pe toţi aşa cum au fost, după cum a căutat ȋn seminţiile noi sâmburii unui alt timp. Cum de nu l-au frânt câinii? A intrat ȋn puşcărie cu o vitalitate de urs, ridica deasupra capului roata de tren…

maestrul Gheorghe Iacob

Cum adică Arta prin excelenţă?! Ȋn sensul celor două spaime. De două ori m-am pierdut cu totul ȋn privire, am avut un atac de panică ȋn ochii verzi a unei vrăjitoare, cu mulţi ani ȋn urmă, am simţit cum mi se taie voinţa cum ai stinge lumânarea, ars de focul verde al acelei bestii gingaşe. M-am aruncat cu capul ȋn pernă şi am rămas aşa vreo jumătate de oră, să mă scot din mormânt. Am ȋnţeles că ȋnainte de a crede ȋn mine, privesc. A privi e primordial. Şi că pot muri ȋn privire, că privirea bate ca o inimă şi nu ai voie să o strângi in pumn… şi o altă spaimă la Iacob, la Malu Spart, era un tablou ȋn tonalităţi albastre ȋn care degradeurile si unduirile şi ȋncolăcirea stranie, organică, mi-a arătat un trup de femeie cuprins de un fior care o roteşte şi am intrat, ȋmi amintesc şi acum ȋn acel desen ca ȋntr-o mandală, Iacob nu se sfiieşte să lucreze când sunt persoane de faţă, de fapt ar fi şi greu căci el lucrează continuu de vreo 60 de ani. Când merge cu maşina, doarme, când mănâncă, trage cu ochiul la pânze.

Apoi am reuşit să o văd, acea formă, brusc, cum ar fi ȋnceput să respire, ȋnviase. Şi era cel mai frumos lucru pe care ȋl văzusem până atunci, dar acel lucru nu ȋl consumam ȋn privire, nu ȋl puteam de altfel vedea, ȋl urmăream numai, ȋl urmam. Asta a fost de fapt tragedia momentului, că refuzam să mă desprind şi să renunţ la acea arătare albastră cu o hotărâre pe care nu o puteam controla. Şi am ȋnţeles ca va trebui să urmez acea Ariatnă până la capăt, că ceva foarte adânc şi foarte important ţine de acel drum, de acea deschidere operată ȋn albastru. Am ȋntors privirea aproape speriat către Iacob şi ȋmi amintesc şi acum ȋncordarea lui, am ȋncercat să ştiu dacă vedem acelaşi lucru. A avut şi el o tresărire, am ȋnţeles că ştie, chiar dacă ȋn acel moment vedeam lucruri diferite, stie. Ar fi fost imposibil să nu ştie, la urma urmei. Deşi ar fi existat o posibilitate, să ştim diferit şi pentru o clipă am avut senzaţia că el mă ȋntreabă pe mine ce este ceea ce vedem amândoi, că nici el nu ştie. Am simţit brusc nevoia să-i cer tabloul. Gestul i se va părea ridicol, nu mi-l va da. M-am gândit să il cumpăr, să mă dispensez de efortul de a-i explica ceva. Ce ar spune ȋnsă mama să cumpăr un tablou de la Iacob, plus că nimeni nu va pricepe gestul meu. Şi nici bani nu aveam, cum să cumperi ceva dacă nu ai bani. Am rămas ȋn faţa acelei spaime frumoase atins de aripile de ȋnger, amuţit, părăsit, şi dimineaţa am cercetat din nou pânza, aratarea ziua dormea…

Ȋntre aceste două spaime, spaima bună şi spaima rea e nu numai regimul estetic al privirii ci tot ceea ce poţi să fii sau să nu fii ȋmi ȋnchipui…

Mulţi ani şi poate dintodeauna m-am ȋntrebat ce face Iacob. El dintre noi toţi ştie să rişte o ȋntrebare până la capat fără nici o reverenţă către lumea reală, o ȋntrebare care poate rupe totul ȋntr-o clipă ȋn defileele ontologice ale interogaţiei, nu ştiu om şi nu cred că mai e vreunul ȋn această epocă care să se ȋntrebe ȋn mod total despre totul, ca şi cum ȋn actul privirii, ȋn contemplarea susţinută a culorilor, ar fi lipsit de linistea şi pajiştile evidenţei… Reculeg uneori tăcerea, nerăbdarea de a porni oriȋncotro din preajma lui şi riscul asumat ȋn totalitate către orice concluzie de oriunde ar fi apărut ea ca pe cele mai frumoase evidenţe ale unei vecinătăţi veritabile, de-a lungul anilor mă voi fi ȋntâlnit cu mulţi romancieri, istorici, sanscritologi ori filozofi ai culturii şi fiecare dintre ei se vor fi separat de mine ȋn spaţiul ȋntrebării, vor fi plecat cu ei ȋnşişi ȋn tăcerea lor. Iacob are răbdarea tăcerii comune, Iacob e singurul care rămâne până când ȋnrebarea se termină, pentru altceva, cu el numai am spus pe ascuns că suntem nemuritori, ori că vom fi. Ȋncă din momentele când nu ştiam să vorbesc a fost acolo şi nebunia ȋntrebărilor, firea lor bezmetică m-a prins pentru totdeauna. Târziu voi fi ȋnţeles cum cuvintele ȋi hrănesc privirea, ȋl fac să vadă mai adânc, ȋl ȋmplântă ȋn fire şi el poartă ochii ca doua ancori ȋn lume, ȋntr-o lume ȋn care voi fi naufragiat de atâtea ori, cu fiecare dintre ȋntrebările mele mai mici ori mai mari. Pe el ȋntrebările ȋl aduc, cum ar fi deja răspunsuri, ȋntrebările sunt sâmburii din răspunsurile ce se coc pretutindeni…

Niciodată nu mi-am ȋnchipuit să ştiu, că voi scrie textul acesta, că voi fi pus să răspund primei şi celei mai ȋntortocheate dintre ȋntâlnirile vieţii mele, de fapt nu, am ştiut că va trebui să scriu ȋntăi asta şi apoi altceva. Pentru că am lăsat ca pânzele largi, tapiseriile si marmorile lui să mă poarte fără ȋntrebări, am vorbit tot acest răstimp despre altceva! Am ştiut că mă va duce ȋn inima lucrurilor şi pentru mine Iacob e ȋncă singurul care a găsit, singurul pe care l-am urmat asa cum ȋn Tibet se dau reminiscenţele unei persoane, fără să-mi amintesc că ceea ce ştiu e al meu sau al lui căci ceea ce ştii e al nimănui… şi Iacob a ştiut dintre noi toţi să nu se mutileze pe drum, ȋn căutare, a ajuns acolo ȋntreg… Din preajma lui nu am cules numai imboldul de a fi altceva, de a mă zmulge către o lume pe care prin el o ghicisem pentru prima oară dar si proporţiile, fluorescenţa nuanţelor, lumina ȋn care ȋnnota ȋn atelierul lui ȋnalt ca un hangar de avion, prăvălit deasupra unei grădini de piersici, cu o pensulă legată de un băţ imens, ca o undiţă, acolo, ȋn lumină, Iacob a pus ȋn mine echilibrele şi ponderile care m-au putut mai apoi strecura prin râpile gândirii şi ale vieţii, am ştiut că indiferent cât de departe vrem să ajungem, se poate ajunge frumos. Iar acest lucru nu ţine de un timp sau de o ȋmprejurare, de o zodie sub care artistul se pune ȋntâmplător pentru ca Iacob a fost ȋn luptă cu timpul lui, cu tot timpul lui, din vârste, din epocă, din noi, ceilalţi.

- Vezi? Acum e un drac. Uite, râde. Şi acum e un om la cosit, ȋncovoiat, a căzut.

- Acum e o paparudă. Şi acum un chip transfigurat de uimire, ca o suferinţă. Sau de plăcere mai degrabă.

- Un silen cu nasul rupt de gelozia turcilor…

Din peretele rupt de Argeş se scurg ȋn apă straturile multicolore de nisip, cremene, silexuri şi oase, ca intr-o clepsidră de douăzeci de metrii iar apa repede şi ȋntortocheată mai scoate ȋn rastimpuri câte o barcă dacică ȋngropată ȋn mâl pe care o pune la mal parcă aşteptându-şi grav stăpânii şi care se fărămă şi evaporă ȋn aerul tare ȋn câteva clipe, sub dealul rupt de ape, protejat de câteva insule din cimenturi naturale, e satul iar deasupra satului un conac italienesc ȋn mijlocul unor movile de flori care ies din ierburi ca nişte cocoaşe de dromaderi şeherezadici, la picioarele prunilor stau marmori şi dintr-un crâmpei de zid se ridică un picior de cetate, o ȋncrengătură de fortificaţie din bârne de stejar sub care sunt aşezate atelierele lui Iacob iar acum e seară, greieri prin iarbă, veveriţele s-au retras in podul casei mele, de dincolo de gardul de liliac după ce mi-au jefuit cu o manie de arhivar caisul, ȋn şemineu arde o buturugă şi artistul stă rezemat pe o bancă de lemn masivă, romană, ȋn ȋntuneric şi mă ȋnvaţă să văd chipuri, oameni, răzbunări si poveşti de dragoste ȋn buturuga ce se rotea ȋn foc cum creşteau hieroglifele odinioară pe oasele de ţestoasă ale chinezilor avizi să citească viitorul. Noi ce să ȋntrebăm buturuga, nu ne interesa viitorul, era ceva mai adânc ȋn focul de la Malu Spart.

Pictura momunentala, Liceul din Callatis

Intrarea ȋn modernitate a meditaţiei ȋn marginea mării e miza de căpătâi a unui nou sens ȋn urbanismul ce ȋşi reconfigurează substanţa locuirii, ȋntemeierea cetăţii ȋnsăşi a fost la ȋnceputurile sale greceşti o meditaţie ȋn marginea mării. Care sunt sensurile, ce cromatică, ce excavaţii ȋn lumea sensibilului mai poate aduce ȋn noul ev acest sâmbure de senin şi de forţă care e marea, ȋn ce măsură sensibilitatea fragmentară şi minuţiozitatea modernului mai poate recupera fundamentul intuiţiilor primare şi, altfel spus, ȋn ce măsură marea mai poate artitectura spatiul diurn, ȋn ce măsură o mai putem pătrunde?

Rene propune ȋn meditaţia sa cromatică saturată de transpareţe si cu suprapuneri inedite un spaţiu monumental ce reuşeşte să ramifice şi realcătuiască ȋnsăşi gestul final de a locui un spaţiu deschis, senin, predat simbolismului său de ȋnceput de lume, prinderea ȋn fractali a naturii minerale, a sidefului şi a ȋncolăcirilor şi armoniilor de culori profunde, naturale, temperatura intensă subliniată de nunaţele roşiatice, de aceste pământuri care fierb şi se răsucesc, dimensiunea desfăşurată a lucrării, bogăţia şi mai ales continuul dialog pe care imaginea ȋl ȋntreţine cu privitorul ȋn sugestiile ludice, caramboleşti, senine, tentaculare, interogative, se pun ȋn slujba unui nou sens al emblematicului, ȋn vechea şi nobila tradiţie prin care ȋnsăşi umanitatea a ştiut să se ȋnnoiască şi să se edifice prin evaziune şi obsesiv.

Prin această lucrare Rene se ȋntoarce din cosmopolita capitală către izvoarele de originalitate ce i-au marcat primii ani de viaţă şi care dau ȋntr-o conduită artistică exemplară un nou drum, poate un nou orizont către o artă ce iese din valurile mării şi pune lângă noi misterul des-mărgininirii. Artistul cu chip de satir, cunoscut de toţi şi de toate ȋn acel univers ȋn care câteva mii de oameni şi-au ȋnchis visurile şi le trăiesc ȋmpreună, ȋn indiferenţa unui ev romănesc care ne vitregeşte pe toţi, este un dar al mării…

Rene Coţofană nu rămâne ȋnsă ȋn orizonturile senine, ce să facă acum acolo, un om lucid, darămite un artist?! Răscoleşte chinul, tumefierile, se pune ȋn orizontul scuturat de ceţuri ale terorii de a mai fi după ce resorturile lumii au fost consumate, adânceşte căutarea unor lumi paralele ȋn care să mai poţi ȋnvăţa să respiri ȋn voie, eliberat de convenţii, ghemuit ȋn arhetipurile tale care cedează ca nişte pneuri prea solicitate…

Cu părul lui roşu vâscos, lung, cu statura lui supradimensionată şi ȋmi amintesc ȋn urmă cu vreo cinsprezece ani că ȋl ȋntrebam cum de s-a lăsat să crească aşa ȋnalt şi lui i se făcea jenă că ȋntr-adevăr, crescuse prea mult… cu ochii lui teşiţi, şui, cu numele predestinat, dacă nu se făcea el pictor, ȋl făceam noi! Rene a fost condamnat prin cele mai mici şi mai infime gesturi să fie plastician şi nu se va fi putut sustrage acestui destin oriunde ar fi apărut… dacă s-ar fi născut acum vreo cincizeci de mii de ani, ȋl găseam fără ȋndoială pe Rene pictat pe vreun perete de stâncă, nu scăpam noi aşa uşor de el, cu atât mai important e el acum pentru oraşul nostru, pentru măcinarea şi ruperile, poate că dincolo, undeva, Rene va găsi o soluţie, un orizont pentru noi toţi, o formulă magică, un rărunchi metafizic din care să ne ȋncepem firea… şi dacă nu va găsi, nu-i nimic, ne vom uita noi la el şi-i vom găsi noi tot, Rene e una din persoanele evidente vreau să zic, genul ăsta de personaje nu mai caută, sunt deja acolo. Faptul că pictează destul de rar ne intrigă şi-l vom discuta ȋn cele ce urmează.

Pe Rene l-am ȋntâlnit la teatru, de fapt la clasa de film, am fost colegi şi am jucat ȋmpreună Caragiale ȋntr-o mise-en-scene improvizată a lui Drăgan, ce expresie mucalită avea pe vremea aia, trebuia să se concentreze că era “căldură mare” dar ce să se concentreze Rene?! Rene nu a stat niciodată ȋntr-un loc, a răscolit toate barurile studenţeşti, a locuit prin toate căminele şi prin toate vilele domneşti, a băut prin toate beciurile şi pe toate acoperişurile şi a cunoscut pe toţi, din acest punct de vedere pămătuful ăsta roşu este enciclopedia Bucureştiului eliberat, se făcuse că oraşul, ȋnsufleţit de libertate, nu mai ţinea cont de nimic, oamenii avea senzaţia că trăiesc pentru prima oară, generaţia aceea de tineri au ieşit din ghetourile istoriei cu steagurile largi, imense, fluturând, ale boemiei eterne… nimic din aceşti romantici nu a mai rămas, iată că doar retraşi prin ateliere, ȋn soaptă, se mai deapănă câte o istorioară de demult… dacă se făcea actor fără ȋndoială că Rene ar fi făcut cel mai frumos personaj al lui Don Quijote din toata istoria teatrului…

Puţini sunt deci dintre aceia care au răscolit cu mai multă vervă acel oraş care se trezea după revoluţie şi care se predase tinerilor ca o ruină, ca o rană sângerândă, un oraş tentacular ce-şi retrăia cu iz medieval a o suta tinereţe, poate ultima ȋnainte ca obsesiile materialiste să răstoarne pentru ultima dată şi definitiv farmecul romantic vehi, plin de grădini şi smintit, de cita…