Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

“Am văzut o biserică în mijlocul unui câmp de porumb. Coperişul căzuse înlăuntru, păreţii erau crăpaţi, pe alocurea căzând în ruină, înnaltă floarea soarelui se iţiia la fereştile-i fără cercevele şi păsările-şi făcuseră cuiburile între grinzile bolţilor ei dărâmate. Era de plâns, cu adevărat, să priveşti aşa o desolare; dar niciodată n’am văzut o mai magică privelişte.” Regina Maria

Luaţi prin surprindere, intelectualii europeni vor trebui să dea un nou tip de om universal, America a câştigat toate pariurile ȋn afara acestuia: individul ce sta la baza ei e o noţiune fără conţinut, o abstracţie, o formulă de politeţe, – individul concret e mai mizerabil decât ȋn mai vechile, aristocratele si feudalele state europene -, Europa nu mai are alt mit ȋn afara acestuia, de om universal, orice altceva e semnul unei schisme, grecii nu s-au gândit să fie greci când au ȋnceput să gândească, şi-au dat seama pe parcurs, la ce să ne gândim ȋncă nu ştim – ca să devenim europeni; nu vom putea fi ȋn virtutea faptului că am fost. America ne-a salvat de ideologia maselor prin individ, cine ne va salva de ideologia individului? Ei, iată la ce, o divagaţie… Şi putem să-i luăm şi pe turci cu noi, şi pe venezueleni. Că suntem, nu mai ţine de noi, am pus la bătaie.

Ȋn afara variantelor mai vechi, de om al luminilor bunăoară, o singură variantă mai face concurenţă pe scena lumii acestui om universal, ȋntruchipându-l: omul etern. Ȋn Europa nu mai există oameni eterni, sunt pe cale de dispariţie (sic), alte specii de oameni calcă locul, nu mai există deci acei oameni care au luat totul de la ȋnnaintaşi, grai, port, case, tradiţii şi le-au pus mai ȋncolo o sută de ani, neschimbate, ȋn Egipt au fost trei mii de ani ȋn care nu s-a schimbat aproape nimic. Cum se simţeau oamenii după trei mii de ani de nimic?

Cineva mi-a arătat o fotografie din interiorul unei case părăsite din Ţara Moţilor, era o schelărie de lemn decojit, un acoperiş transparent pe care se urcase iarba şi aspectul acela de bârne prăbuşite, de smocuri de paie umede, improvizaţia aceea de lemne indoite cu un asemenea simţ că parcă se ţineau toate unele de altele, şi unde era moţul? La urma urmei. Am simţit că din gaura aia am ieşit noi toţi, era ca o fereastră ȋn neolitic, un om etern, ȋntreg, modern, care abia plecase de acasă. Catedralele ăstora din Noord păreau acum făcute din paie, la dispoziţia unui capriciu gotic de juma’de secol şi casa aia din cremene. Casele africanilor sunt mai degraba natură, e altceva, omul care se furişează ȋn natură, care se ascunde, africanul este abia născut, nu a ȋnceput ȋncă revolta… Omul etern mai e doar ȋn Romania deci, şi poate ceva pe la sârbi şi macedoneni. Ȋntrebarea e interesantă, au oare chinezii, ȋn lipsa unei tradiţii eschatologice un om etern? Răspunsul e nu, nu au. Chinezul transformă orice, ar face orice să iasă din istorie, faptul că nu o inventat-o ȋncă nu-l ajută cu nimic…

Fascinaţia către arhaic a europenilor nu a fost un capriciu artistic, a fost intuiţia unei noi platforme culturale din care noile tehnologii ale timpului vor fi lămurite, acum când istoria nu mai are nici un sens, când putem să ne reluăm ȋndeletnicirile eternităţii, sau nici un sens anume, vreau să spun.

Acum, când memoria e inutilă pentru că nu mai dă seama de lucruri, le minte, am descoperit prin faptul că totul e limbaj, deci, omul etern e singurul care ȋşi poate aduce aminte ȋn mod util, organizat, suntem noi ȋnşine după ce punem ȋn paranteză toate artificiile puterii şi ale puterii timpului. Căci ne facem o grotă ȋn acest pământ, legăm nişte bârne cu sfori şi apoi plecăm aşa cum sufletul ȋşi face o grotă ȋn trup, face ce face şi apoi pleacă. Omul religios e fermecător dar e pus pe şotii. Omul religios e omul compromis de dumnezeire. Omul etern, nu, compromite el pe Dumnezeu. Omul etern nu e acelaşi cu cel religios, eternitatea e o stare de fapt, cea mai simplă, priviţi o pisică cum stă pe geam. E eternă. Ar trebui să te cutremuri nu ȋn faţa unui om care poate cunoaşte –ca grecul – ci ȋn faţa unui om care nu mai poate afla nimic, un om care şi-a ȋnghiţit mirarea. Cine se mai miră azi? Şi uite câţi savanţi avem.
Acest om etern e complet apolitic, evident, pentru ca simpla lui gestică ȋl situează sub sau deasupra statului, dar nu ca pe un barbar, ci altfel: ȋl situează astfel cu toată cultura şi am putea spune, cu toată civilizaţia lui. Ȋntr-o epocă ȋn care puterea se divide neȋncetat, omul acesta poate trăi din ce ȋn ce mai comod, omul acesta se poate regăsi…

Românii, sau nu poate românii, mai degrabă unii români au trecut cu miile pe sub istorie pentru a se revărsa ȋntregi din basmele greceşti şi poveştile latine direct ȋn Europa noastră astăzi. Toţi ceilalţi au simulat ca să spunem aşa toată istoria şi au ajuns la acelaşi rezultat, arta arhaică românească i-a scăpat şi pe francezi de neoclasicism la timpul potrivit. Acum acelaşi om etern poate să dea o nouă expresie, ȋn mijlocul cetătii, dar cum spuneam, unde e moţul? Unde eşti bade?

Pentru că nu contează cât ai parcurs, ȋn ordine spirituală. Erudiţia e inutilă, cerbul e mai graţios ca o balerină, pisica mea mai deşteaptă decât Hamlet. Unele lucruri sunt şi pot fi formulate de la jumătatea frazei. Din această perspectivă temporală, suntem cei mai aproape de omul pe care urmează să-l inventeze ăştia. Şi puţin pe la sârbi, şi puţin pe la macedoneni.

“Le grand secret est la: la pansee se fait dans la bouche.” Tristan Tzara – Dada manifeste sur l’amour faible et l’amour amer

Din când ȋn când am câte o idee urgentă. Urăsc aceste idei urgente, pentru ele trebuie să mă trezesc din somn, să cobor scara patului şi să le scriu, uneori să ȋmi ȋntrerup masa, alteori scriu ȋn tramvai sau pe WC. Nimic nu rămâne din ele pentru că nu am răbdarea să le urmez, de la un timp le recunosc, ȋmi stăpânesc entuziasmul şi nu le mai iau ȋn serios, dar tot trebuie să le scriu, de această dată este o casă, am multe idei-case, nu neapărat idei de arhitectură, mai degrabă părţi de funcţionalitate umană cărora trebuie să le pun un acoperiş, aşa apare o casă.

Ȋn casa asta, care e ȋn mijlocul oraşului, oricare oraş, e o sferă mare, din plasmă, şi ȋn colţ o cameră video, acolo fiecare invitat se duce şi ȋnregistrează un mesaj de cinsprezece secunde, cele cinsprezece secunde de notorietate, scrisese cineva pe un perete. Necenzurat, sunt locuri care vor trebui declarate necenzurate, libere până şi de umanism, nu mai avem aceste petece de salbăticie ȋn mod organizat. Noi ştim că suntem criminali dar ştiinţa ȋn sine nu e criminală. Ȋntâi vreau să spun orice şi mai apoi ceva. Sfera rotitoare derulează continuu aceste mesaje, Io sono un porco, spunea Dali, mai este pe undeva pe sus şi un avocat! Copiii, studenţii sau ȋndrăgostiţii ce pot intra liber ȋn această casă, trebuie să enunţe un proiect de lege, oricare, cât de absurd, chiar şi o lege fizică ori patafizică, avocatul-păpuşă ȋnregistrează mesajul, cei interesaţi pot intra sub o perdea roşie şi asculta proiectele de lege enunţate de ceilalţi, multe, mii, care se adună ȋntr-o arhivă, printre ele sunt şi legile deja promulgate de parlamentul român, ordonanţele acelea de urgenţă cu scutirea de vamă pentru un pian. Legile nu sunt un domeniu auster, dacă citeşti legile unui popor, vei avea ȋn faţa ta un manual de suprarealism. Codul penal spune: Io sono un porco… Maravillioso!

Tot aşa mai este pe unul din coridoare maşina de făcut poezii de care mi-a povestit prietenul meu Luca, de la Brussel, când eram ameţiţi de marihuana, mai mult el. E o bandă de hârtie pe care fiecare scrie câte un cuvânt sau o expresie, chiar o porcărie, chiar o nuditate… gândim porcării, privim porcării imperialiste si suprarealiste, şi când dai la manivelă, textul care rezultă e inconştientul legal al poporului cu o legitimitate echivalentă cu Mioriţa sau legenda cealaltă, cum se numea… banda de hârtie poate fi, printr-un angrenaj care creează mici noduri, citită aleator, mult ȋnapoi, apoi se mai poate face un site care să publice arhivele Bucureştilor, centrul să se numească Tristan Tzara, să fie monumentul nostru pentru absurdul lor, absurdul lor pentru monumentul nostru. Bravo, bravo, bravo, bravo, spunea Arp.

Să mai fie şi o tribună de parlament, bravo, la care să ţină cine vrea o cuvântare scurtă şi multe telefoane pe jos, la care să se deruleze aceste cuvântări, pe care le poţi ridica la ȋntâmplare, iar ȋntr-o cameră la etaj, un securist ȋn faţa căruia să facă fiecare un denunţ, ȋntr-o nişă să fie un preot, bravo, acesta va primi o confesiune. Ȋn pivniţă, o păpuşă ȋmbrăcată ȋn puşcăriaş, Ceauşescu, Ana Pauker, Gheorghiu Dej, maravilloso. Pe care invitaţii aceştia, turişti prin Bucureşti, ori poate vecini, să trebuiască să o chinuiască, să o pălmuiască, să o sugrume. Nu pot trece pragul acelei camere de la subsol dacă nu acceptă să dea o palmă acelei păpuşi, şi dacă nu intră cu atât mai bine…

Casa va funcţiona ca o conştiinţă care se va ȋnnoda şi va creşte, ca un miez dulce, se va demola ȋn fiecare Decembrie, se va reclădi ȋn ianuarie, se va putea şi picta, şi scrie ȋn diferite locuri ale clădirii, cât timp va fi demolată, se va picta pe dărămăturile ei. Muchos gracia. Ȋn interior va mai fi şi o sală a oglinzilor ȋn care cel care stă ȋn mijlocul ȋncăperii, se va putea vedea peste tot, pe pereţi, pe tavan, ȋn câteva sute de ipostaze, se va scrie pe ipostaze, iar ȋn curte vor fi femei poliţist, goale… Fiecare zi să aibe o temă, fiecare lună să aibe o culoare, fiecare an să aibe un animal…

Această casă va fi legată la alte situri, fiecare corespunzând micilor unităţi administrative, primării de sectoare, primării ale satelor şi aşa prin toată ţara, vom trece ţărănimea pe internet, pe muntele Ceahlău se va instala unul ȋntr-un fotoliu care ne va spune ȋn direct care e starea ţării, nimeni nu va putea să-i facă nimic, nimeni nu-l va putea opri, nimeni nu-i va spune ce trebuie să zică, fiecare televizor va avea o camera web, oamenii vor putea propune măsuri pentru repararea străzilor, schimbarea unui funcţionar obraznic, o lege nouă, şi va putea fi ascultat ȋn circuit ȋnchis de către cei din zona de interes, oamenii vor putea ȋn fine vorbi unii cu alţii, ȋn fiecare sat se va izola unul ȋn podul casei şi va vorbi tot timpul… nu vom mai cumpăra nici un ziar, nu vom mai deschide nici un post public căci nu ştim cine vorbeşte şi de ce, opiniile nu se vor mai dicta prin mass-media controlată de securitate şi politicianism. Tribunii se vor ȋntâlni la sfârşitul anului şi vor face un partid portocaliu, acesta va câştiga alegerile. Ştiu că e posibil. Ştiu.

După care va veni iar Iliescu şi vom mânca jar.

M-a ȋntrebat astăzi un englez de ce am mai plecat din România, la ce vorbesc continuu de România, gata, sunt ȋn Amsterdam, m-am vindecat! Dacă eram Dan Puric, aş fi spus că oamenii duc mâna unde ȋi doare, indiferent cât de larg le e trupul. Dar cum nu sunt viteaz, deşi am stat pe strada revelaţiilor făcând autostopul – m-a luat altcineva -, i-am zis că dintotdeauna am vrut să spun nişte lucruri celor la care m-am gândit prima oară, pe un fel de fereastră şubredă, la o masă de lemn scrijelită şi cu sertarele surpate, aşa am crezut eu despre mine, atunci, la ȋnceput, că sunt scriitor, de asta, era un fel de tribună, acolo am vrut eu să scriu. Şi trebuie să ȋnchei aceste socoteli pentru a scrie abia mai apoi despre altceva, pentru a trage cortina, nu eşti scriitor ȋn sine, eşti scriitor ȋn legătură cu, prin, despre (din nefericire). Ca om te naşti dintr-o mamă, ca scriitor te moşeşte un subiect, ȋn cazuri fericite; când te moşeşte un alt scriitor, să-ţi dai zece ani să scapi de el ori să te spânzuri, s-ar putea să nu scapi.

Aici, ȋn Olanda, nu prea mai am legături cu românii – teribile fiinţe! -, dar nu ştiu ȋncă să pot scrie despre altceva, altcineva, măcar altcumva, de români nu scapi decât scriindu-i, fuga e lipsită de sens, nu poti fugi decat afara, inauntru ramai… Ȋn Olanda, ca să rezum, sunt un vagabond, un vecin straniu şi tăcut, un prieten fără contur şi mereu preocupat venit dintr-o ţară unde oamenii nu au feţe, un iubit care are un talent despre care nimeni nu ştie nimic şi năuc, un hoerenloper (mergător la curve), nu simt nevoia să spun ȋncă nimic olandezilor, n-am răbdarea asta, cred de fapt că ei ştiu mai multe ca mine, când cineva mă mai citeşte ȋn câte un fragment rătăcit din engleză, mă supar, trebuie sa dau explicatii bizare, nu vor ȋnţelege nimic. Scriu ce ȋmi spun ei despre un subiect pe care ei nu ȋl ştiu, nu ȋl recunosc şi nu au nevoie de el. Scriu că am căzut ȋntre. Dacă aş fi căzut ȋntre ei şi mine, aş fi un om ȋmplinit, mi-aş fi luat pălărie cu boruri largi şi m-as plimba ȋn picioare, ȋn barcă, cu doi acordeaonişti, pe sub poduri… Dar n-am barcă, am doar hârtie.

Ȋn legătură cu România, mai am ȋncă un subiect aşa-zis onest, numai ȋn legătură cu ea, numai ȋn povestea asta se mai poate muri… I-am mai zis englezului că aş fi aruncat şi acest ultim balast de aşa-zis civism, un simplu scrupul ȋntr-o lume pe care vreau s-o ȋnţeleg şi s-o trăiesc indiferent de cei din jurul meu, completamente liber, el ȋnţelege asta, chiar şi eu am ȋnceput să văd o cale. Cred că zona de creaţie care mi se potriveşte nu e estetica ori ontologia, cred că ȋn afara perioadelor când desenez, mai degrabă aş vrea să creez ceva ȋn ordine etică! Dar românii gândesc tocmai pe dos, ei nu mai au acest vis – ori poate ȋl calcă ȋn picioare de ciudă cum făcea maestrul giudoka Frazzei cu o căciulă, ȋn Pietrosul Rodnei, că i-am spart capul lui Buzatu cu o piatră; nu mai au acest vis cu mici excepţii, ȋn legătură cu România, deşi ȋn ordine etică aproape toţi, luaţi unul câte unul, sunt mai geniali decât mine, sparg mai multe capete, poartă mai multe coroniţe la capătul zilei.

De asta, ȋi explic, România e un subiect literar, nu e o ţară, despre România se scrie şi se vorbeşte, ceea ce se face nu prea contează, nu prea se face nimic, aşa e şi Imperiul Roman ȋn această epocă, doar se scrie despre el, România e o fabulă, un rit de trecere ȋn Occident; şi mai ales e un subiect literar, un motiv, o metaforă, aici la Amsterdam, nu acolo, ȋn România. Dacă aş abandona această firavă ȋndeletnicire, aş pierde ultimul meu subiect prin care vreau să fiu folositor şi altora, ce m-o fi apucat – dar toţi cei care m-ar recepta sunt unul câte unul scriitori ei ȋnşişi, nu făptuitori, cu oamenii de acţiune nu e bine să vorbeşti, cu cât te retragi mai repede, cu atât mai bine, din subiectele fără ieşire, subiectele de tinereţe, ȋn care o să regreţi tot ce spui. Literatura era ceva mai nobil, mai singular, ȋmi ȋnchipuiam. Un unchi de-al meu ȋmi spunea că maică-sa spera pentru el, văzându-l că devine pictor, chinuindu-se prin colţuri, să fie vreun om bogat spera femeia, ei bine eu speram pentru mine, făcându-mă scriitor, să pot să fiu singur, cine ar fi crezut că voi fi ȋnvăţat o limbă deja populată, mai populată decât ţara, mai compactă, mai rea… Dacă voi ȋnvăţa să scriu bine ȋn limba olandeză, promit să nu mai intre ȋn acea limbă nimeni fără voia mea.

România ca o formă de opium… aşa cum ȋţi fumezi ultima ţigare ȋnainte de a te arunca ȋn valurile de fericire fără judecători, fără spectatori, fără memorie, un opium făcut dintr-o bucată verde de cianură, aşa poate şi-a băut şi Socrate cetatea lui, sinucigându-se, refuzând să scape. A ştiut că de ar fi emigrat, venea cetatea după el şi iar ȋi oferea cucută… România mă bântuie şi nu mă lasă să mă ticăloşesc ȋn voie, deplâng această legătură, aş fi vrut să mă fi născut nicăieri. Şi apoi eu nu am emigrat ȋn Olanda, ȋi zic englezilui, am descălecat măh englezoiule… adică aici tot Românie e. Tu crezi că ai venit ȋn Olanda, eu nu mai cred asta…

După cum vreau să-i dau fericirea pe care o ştiu, ţarişoarei cu gust de năut din ȋnchipuirile mele, fiecare vine cu fericirea lui, e şi ăsta o formă de bazar, aşa cum peste drum au deschis alţii o tejghea cu nefericirile lor, nu vreau s-o sfinţesc, o ţară sfântă mai rar, nu cred aşa de mult ȋn sfinţire de altfel, cred că ar fi un păcat… Aş vrea s-o ticăloşesc ca pe sor-mea… Să pritrocească ȋn mine şi ȋn ea până când va reuşi să trăiască ȋn această lume, să răzbată, România mea, că fiecare are dreptul la o bucată, că fiecare vrea altceva, chiar şi ȋn România ȋnchipuită, unii vor s-o ducă ȋn Paradis ȋntreagă, neştiind că Paradisul nu e parcelat pe naţiuni, dac-ar fi fost, ar fi ştiut englezul meu şi toţi acolo ar fi vorbit deja engleză…

Rockefeller şi-a educat copiii mereu păcălindu-i, minţindu-i, punându-i să aleagă, după care acest Rockefeller şi-a dat averea poporului american – deci n-a fost un ticălos! Spartanii ȋşi lăsau adolescenţii fără casă şi fără hrană, să ȋnveţe ce e viaţa şi lupta, paideumă pe care o urmăm şi noi decisiv… Dacă ȋi ȋnchideau ȋn biserici, deşi pe vremea aia nu erau biserici, nu mai auzeaţi de Sparta, spartanii au trăit aspritatea ascetică si bucuria de a fi ticălos, câştigul hoţului ȋn acelaşi timp… dacă ne vor ȋnchide şi pe noi ȋn biserici, nici de noi nu veţi mai auzi, că noi trebuie acum să vedem ce e hoţul, ce e sfântul am priceput, de două mii de ani ȋntoarcem obrajii, să mai ȋntoarcem şi vorba, ne năruim pentru că nu ştim să ne ferim de hoţi, nu pentru că nu ştim să ne ferim de sfinţi şi pentru că nu vrem să trăim printre hoţi din mijlocul lor… Oricât de bine am vrea să vrem, tot nu putem să oprim răul, important e să nu vrem prea cu dinadinsul ceva foarte special, dacă va fi să greşim tocmai acolo? E ca la poker: nu pune toţi banii pe masă când te uiţi la cineva, chiar şi la Dumnezeu… Trebuie să recunoaştem că şi Dumenzeu are un fel de pokerface, că si el a furat…

Dacă noi pe lumea asta credeam ȋn Bine, ori dacă Binele credea ȋn noi, ȋl realizam, până acum ar fi fost timp, evident că ȋn această lume se petrece altceva. Asta vreau să ştiu eu şi asta ar trebui să aflam, de aceea mai cred că nu Răul e cel care ne duce de Râpă. Cred că Binele s-a ticăloşit. Cred ȋntr-adevăr, că Dumenzeu ne-a trădat. Şi cred că ne-am pierdut dreptul de a-i mai spune Lui direct ce s-a ȋntâmplat. Cred că ne Pierdem Timpul cu El… din vina noastră evident. Ȋn zona ȋn care l-am găsit, mai sunt lucruri, nu trebuie să strănutăm la prima floare, când ieşim ȋn poieniţă. Trebuie să ţinem linia telefonică ocupată, până aflăm toată povestea cea rea, după aia, dăm drumul şi la mătănii… asta să ne fie paguba. Nu poţi să repari lumea cu petece rupte din glie paradisiacă… strici lumea… Lumea asta e căzută, până şi Isus a coborât, totul trebuie să cadă pentru a ȋncepe dialogul, visele noastre pe rând trebuie să cadă, plutim…

Erorile eticii postmoderne nu pot fi rezolvate cu soluţiile eticii medievale, nici măcar cu soluţiile eticii eterne… trebuie o etică postmodernă, fiecare timp creşte din sine ȋnsuşi pentru a atinge eternul, nu e un etern care se revarsă ca un efluviu peste tot, iată de ce nu mai merg eu la Biserici – am cântat destul vreo doi ani ȋn nişte coruri protestante “Halleuia” ȋn germană, o ȋn-cântare pentru suflet… Destul pentru care iată de ce nici Biserica nu mai vine la mine, ca să spunem ȋntreagă pozna firii, dacă e o fire peste tot, şi acum o confesiune: am fost adoptat de lutherani. Mi-au dat casă, mi-au dat aragaz şi ȋmi repară centrala electrică de câte ori se ȋnfundă câte ceva. S-au uitat la mine, vă ȋnchipuiţi câţi au nevoie de adăpost ȋn Amsterdam printre luterani? Şi mi-au zis numai mie: scrii? Da. Bun, treci ȋnăuntru. Locuiam pe vremea aceia ȋntr-un fel de colonie africană, ȋn periferia periferiei, chiar ȋn centru! Or fi având şi ei o poveste ȋnăuntru dar nu m-au ȋntrebat despre ce scriu, le-a ajuns. Când scrii, te mai cheamă şi povestea, te mai ȋngăduie… Pentru ȋnţelegerea românului mediu, luteranii sunt un fel de reformă monetară ȋn teologie.

Nici că sunt grec-ortodox nu i-a interesat, aici ortodoxia are conotaţii foarte disciplinare, să fii ortodox e un fel de fraudă teologică, să mai şi spui, e un semn de frondă, ȋnseamnă că adânc ȋn tine tânjeşti pentru un petec de autoritate asupra celuilalt pe care toată lumea l-a abolit, ne-am calmat, ne-am câştigat autonomia, ne-a ajuns, ne rugăm pe verticală! Ȋn ce mă priveşte, mă ȋntreb bineȋnţeles despre ce scriu dar după cum se vede, scriu tot despre ce vrea scrierea să scrie, aşa că nu ar fi avut spor nici luteranii mei cu ȋntrebările. Iată de ce Biserica nu mai vine la mine, zic, când ȋn mod concret eu locuiesc ȋn Biserică. Că nu mai sunt la modă aş spune, nu că n-ar mai fi la modă pe Pământ, cred că nici ȋn ceruri Bisericile nu mai sunt la modă, cred că sfinţii fac figură ridicolă până şi ȋn Paradis la ora asta… Să fim păgâni mi-e dor, ȋi e dor şi lui Isus dar El cui să spuie, să mai coboare o dată să ne zică ultimele concluzii?

Sunt ȋn fiecare epocă sentimente adânci, abisale, care contrabalansează suferinţele ori frustrările pământului, mai avem noi gingăşia de a privi o scenă a răstignirii pictată ȋn secolul 15, abia ȋntr-o halucinaţie pe psilocibină am mai priceput ce vedeau cei din seclul 15, păcatele mele… Pentru că nu mai avem asta, pentru că sufletul trăieşte altcumva, altceva, poate la fel de adânc şi poate mai adânc şi mai repede – de ce nu mai repede? E interzis? – ei bine trebuie să gândim şi să rezolvăm aporiile acestei lumi din schelăria complicată a sentimentelor şi abisurilor clipei, şi sentimentele au o istorie… Noi privim, ȋnţelegem, ne adâncim altcumva… astfel tot altcumva… trebuie să ne şi regăsim. De ce să nu recunosc, aş prefera să dispar ȋn vreo şcoală iezuită, cum e Xaveriushuis ori Canisiushuis, să mă ȋmbrac ȋntr-o pânză de sac… dar nu mai e atât de simplu! I-am cerut fostului meu coleg Dan Ion un loc ȋn mănăstire, se ȋntâmpla ȋn urmă cu vreo zece ani, şi tot spre Legiunea Străină am plecat până la urmă… Aşa alege omul, nu calea mai uşoară. Erau mai multe adevăruri scrise pe tatuajele şi ȋn bărbile bătrânilor legionari din Marsilia decât ȋn latina iezuită…

Cât despre mine, sunt cu totul mutat la Biserică, cu tot cu bicicletă, şi bicicleta mi-o parchez ȋntr-o catedrala devenită garaj de biciclete, nu mai au bani să restaureze clădirea, aşa că scoate primăria din parcarea bicicletelor, nicicând nu au fost mai suav păzite, ȋn spatele acestor şiruri mute stă una bicicletă ruptă, ruginită, care le deapănă celorlalte teologia apostată a şurubăriei eterne… Se poate face teologie din orice punct ȋn spaţiul infinit, ăsta e neajunsul teologiei, neajunsul lui Dumnezeu că s-a declarat peste tot, paguba ubicuităţii, Isus nu ne mai aparţine, avem cimitire şi pentru căţei. Dumnezeu apără orice şi de aceea teologul este primul ȋntre demagogi, el este singurul dintre cei cu allure academique care ȋşi inventează cu totul faptele.

Dacă vine vreun ortodox şi mă ia la rost, ȋi pot spune ce mi-a zis mie acel domine, de ce era ȋn turn făcută uşa aceea ȋn podea. Mi-a zis că pe acolo, când intrau credincioşii, popa urina ȋn capul lor. Popa e o invenţie ceva mai recentă decât Dumnezeu, ceva mai uşor de răsturnat, aşa că pentru mine şi pentru bicicleta mea, eu sunt popa, dacă mă apucă vreo urmă mizantropică, vreau cel mult să fac pe mine! Şi dacă tot m-am mutat la Biserică, vă invit şi pe dumneavoastră. Ştiu să cânt… doar că am alte picturi pe pereţi şi aparţin cu trup şi suflet acestor scene de apostazie… câtuşi de puţin răstignire, câtuşi de puţin medievale, câtuşi de puţin rele. Şi ca să ȋnchei pe o notă veselă, blasfemică, lumească – ȋn fapt un act creştinesc ȋn ochii protestantului -, vin şi vă spun: bucuraţi-vă! Dumnezeu a murit dar a lăsat din altruism paradisul gol, năvăliţi, daţi-vă cu bicicleta! Queen avea o melodie, poate compusă pe străzile Amsterdamului:

“ I want to ride my bicycle
I want to ride it where I like”…

Dar ȋnainte de a ajunge ȋn Paradis, trebuie să oprim la prima haltă, mai sunt nouă până la capăt, la capăt adică ȋn lumea aceasta, unde suntem, când vom ajunge aici, va trebui să ne mai gândim ȋncă o dată dacă ȋn Paradis vrem să ajungem – prin sinuciderea simplului fapt al aşteptării morţii, prin anticipări prăpăstioase, ori prin sinuciderea ca surpare a timpului ȋn modelul etern, prin anticipări surâse -, noi nu am ajuns ȋncă pe Pământ, de-aia vrem ȋn Paradis, de-aia vrem pe Lună, pe Pământ nu mai vrea nimeni! Paradisul e ȋncă un lucru inventat de Diavol pentru a ne ȋmpiedica să ajungem pe Pământ (bine mersi). Oamenii care simt tragismul, care ȋşi ȋngăduie să fie trişti, vor ajunge şi la Poarta Paradisului cu lacrimi pe obraji, lumea asta ȋn care trăim e un racnet de entuziasm, de la prima picătură de sânge până la ultima lacrimă de bucurie, e de mirare de altfel că oamenii pot plânge când sunt trişti… ar trebui să plângi doar când eşti fericit, plânsul e prea valoros, prea intens să-l predăm tristeţilor noastre… chiar ruga noastră e prea frumoasă s-o dăm unui trup schingiuit, râsul, râsul până şi ȋn faţa morţii… Cum spunea W. Burroughs: “So I don’t know what was the matter with him.”

Nu suferinţa ne va sfinţi, ci râsul… suferinţa ori plânsul ȋncurajează pe călăi, de râs nimeni nu poate scăpa… Dacă vom fi râs din toţi rărunchii cincizeci de ani sub sovietici, ȋi vom fi predat pe toţi unor nebunii colective sinucigaşe, suferinţa şi lacrimile nu au făcut decât să hrănească patologia ucigaşă a analfabeţilor stârniţi din câmpiile Siberiei… Râsul e mai sfânt decât suferinţa! Râsul e tragic! Noi am suferit nu pentru că am fost torturaţi şi omorâţi, am suferit că n-am putut să râdem… E un zen-adevăr, treceţi peste el dacă nu ȋl acceptaţi. Până la a zecea haltă deci, acum suntem la prima, să salutăm pe Primul Vrăjitor! Ne aflăm acum ȋntre Primul Vrăjitor şi cel de Al Doilea. Al Doilea ȋncă nu s-a anunţat, când toţi cei Zece Vrăjitori se vor aduna, şi când vor cânta noaptea la heleşteu, tranziţia se va termina, şi chiar urmele de lacrimi şi sânge se vor şterge de pe “obrazul copilului”, vom fi aşa cum am fi fost dacă nu ar fi venit sovieticii peste noi, dacă nu l-am fi citit pe Marx, dacă nici Brâncoveanu nu ar fi fost mazilit de turci! Şi dacă nu vor veni toţi zece, vom-vor rămâne blocaţi ȋn metrou, sub pământ. Unii numără ȋn România miliardarii, noi numărăm pe vrăjitori. Cine e Puric, ăsta e subiectul articolului. Dacă ar fi avut el zece “dani” şi nu unul… ne-ar fi scos de păr din fântână…

Cine poate fi, cine este… Ȋn 1996, ȋn Belgia, ȋn cafeneaua “Den Hemel” (Paradisul) din Gent s-au ȋntâlnit trei muzicanţi, ei se vor constitui ȋn grupul inţial al trupei cu nume grecesc “Ambrozijn”… din punct de vedere acustic cea mai ȋnsemnată grupare muzicală de gen, nicicând nu au sunat mai suav şi mai dulce ritumurile de curte ale troubadurilor şi truverilor, poate doar ȋn vremea lor. Ritmurile Kabonkăi şi ale cypres-ului, “Tous les amants…” Sunetele acelea te ȋnvaţă tot ce vrei să ştii fără să-ţi spună nimic, fără vreo disciplină oarecare, fără vreun adevăr măcar… Când vom mai ştii noi să ȋnvătăm fără penurie, suplicii, morgă şi dresul vocii?

Până atunci, Dan Puric a venit să ne deschidă către o nouă sensibilitate, să ne scoată din letargie, să ne redea reacţiile fireşti, este un teribil efort nervos, de miniaturist, care suprapune o lume a valorilor ideală pe compromisurile noastre de zi cu zi… care ȋncearcă din răsputeri schimbarea tuturor sentimentelor cu care ne trăim, căci ne trăim greşit… Peste acest efort de primă excavare vor trebui puse noile concepte, o minte organizată, disciplinată, ȋnfrânată va trebui să pună ȋn tabel tot ce a rezultat din primul efort real de schimbare a paradigmei culturale. Puric nu are această calificare ȋncă, nici nu şi-o arogă, nici nu o vrea, poate, munca de laborator e mai gravă, mai tristă decât voltele acestea ȋn forţă pe care le produce Puric, el are numai capilarele pentru o semnificaţie pe care o prinde ȋn filigram, aforistic… dar ce prinde el nu prinde nimeni altcineva şi ȋn nici un caz atât de bine ca el, şi el nu află pentru că are instrumentele de a afla, pentru că ȋntrebările l-au dus acolo, el află pentru ca ȋi e dor, pentru că vrea, pentru că speră… Puric… Puric…

Pentru acest efort un om cu o solidă pregătire academică va trebui să ridice de pe jos cioburile, un om cu suflet rătăcit prin bibliotecă… or mai fi dintre aceştia? Care vor putea aduna ȋncă o dată, din perspectiva unei tradiţii de gândire, şi nu de simţire, ce se petrece cu noi? Şi care va fi deajuns de ȋmplântat ȋn viaţă şi de informat cu privire la mediul european ȋn care vom imersa pentru a elabora până la capăt ȋnţelegerea noastră ȋn timp? Iată că după primul vrăjitor se va impune cel de al doilea, el va aduce cadrul, vom gândi deja ȋn alte cuvinte, vom spera altfel şi vom şti mai bine… Iar după cel de al doilea, nu ştiu… poate vor urma din nou greşeli, poate Puric va sări de pe scenă şi tot el va fi şi al treilea, ori poate el va fi toţi cei zece, până la capăt… de ce să nu credem, dacă Dumnezeu te poate converti, poate ca şi filozofia are puterea asta, poate că până şi timpul, spiritul timpului te poate converti, poate că Puric va mai afla câte ceva… şi va ajunge să bea ambrozie sub stejar… poate la capăt vom râde… până atunci imi amintesc o scenă din Chaplin, vagabond, cum suntem noi toţi rupţi ȋn coate, acum. Care uluit urmăreşte cu privirea, cu sufletul la gură, salturile unui Puric. C ést tout…

L-am ȋntâlnit de câteva ori pe Mihail Neamţu, demult… era la fel de interesat de organigrama generaţionistă, felul ȋn care mi s-a adresat, poate o specie de curiozitate pe care nu aveam cum să i-o satisfac, poziţionarea mea precoce ȋn forma generaţionist priapică ce se ȋnvălmăşeşte ȋn fiecare entuziasm ce are şansa să se ȋnnăsprească public, m-a făcut să nu am nici un termen pentru dialogul pe care el a avut bunăvoinţa să-l ȋnceapă, politeţea poate, ori numai o străfulgerată necuviinţă… Căci ȋntrebări din acestea, adânci, nu se pun, nici nu se trag concluziile, nici măcar gândurile nu trebuiesc mânate ȋn acea zonă, noi nu suntem decât arareori ceea ce trebuie să fim, ceea ce visăm să fim, ceea ce visează alţii despre noi nu suntem niciodată, aşa că nefăcând parte din nici un program politic, cultural, umanist… nu am avut ce să-i ofer, nici acum n-am dar din motive contrare…

Ce era să zic: domnule Neamţu, firavele mele competenţe teoretice nu ȋmi sunt suficiente câteodată nici să trec strada… citesc şi discut de frică, cred că mă voi prăbuşi, am sentimentul că ideea e un alibi, dacă aş face din asta o scenă ȋn parc… eram ȋn Cişmigiu – şi aş lua cuvântul cum se face prin Anglia, unde v-aţi dus la capăt doctoratul, n-aş mai putea să gândesc sau să am iluzia aceasta dulce-amăruie. Am o deficienţă teribilă: nu pot să gândesc public. Nici de scris nu pot să scriu măcar ȋn doi, scriu pentru mine, sunt o ȋntreprindere exclusiv particulară ȋn peisajul cultural, am ieşit din decor de altfel. Mă iubesc! Am făcut teatru să văd dacă pot să rezist, n-am nici o soluţie, vorba maestrului. Evident nu i-am spus nimic din acestea… ar fi fost prea mult şi el mi-ar fi găsit ȋn acel moment cusururi… nici asta nu vroiam. Aşa cum nici acum nu vreau, pentru el, să-i găsesc lipsele.

Spre deosebire de toţi ceilaţi, Neamţu merită o penalizare ȋn termeni pozitivi, simplul fapt că vorbeşte, uneori că spune enormităţi, ȋl curăţă de păcate, mie ȋmi plac prostiile lui mai mult decât teologia lui ortodoxă, lufturile lui de caracter chiar, promit mai multe, din teologie n-o să scoată decât o vacă de muls, din teribilismele cu care efemer se exhibează, va scoate poate un autor… nu spun că va scoate, că nu e obligat! Mi-am pus ȋn legătură cu imaginea care i s-a format, problema deformărilor de perspectivă, nevoia lui cea mare nu e de carieră, de coterie, şi nici măcar de prilejul grandios al generaţiei nu are el nevoie, el vrea să se orienteze pe teren, să nu lufteze. Vrea să ştie unde se află, care e contextul ȋn care va fi recuperat peste ani, el vrea să scrie nu acum, vrea să scrie mâine, ori poate la capătul vremii, de acolo ȋi vorbim şi noi acum, dacă ni se permite licenţa.

Câteva distincţii de ȋnceput. Şi un citat din chiar domnul Neamţu: “Ȋncă din primavara lui 1990, când noi, neointerbelicii, ne-am năpustit cu sfântă sete encomiast-exegetică asupra generaţiei ’27”… Neo-interbelicii, “Noe”-interbelicii, asta ȋnţelegem profund… se poate! Sperăm cu toţii ȋntr-un alt neo-război, şi chiar ȋn diferenţa aş spune surpată a ideii de ȋnnoire pe care am aduce-o platformelor ideatice interbelice, se poate pentru că se poate ȋncă, nu s-a spus nimic, nu s-a scris nimic, dar de ce să nu se poată ȋncă? Voi clarifica de ce nu se mai poate, chiar dacă, ȋn unele nişe, cute, bârloage, biblioteci, se mai promite marea cu sarea, aş spune la limită că voi preciza de ce nu se mai poate chiar dacă este deja realizat, prezent! Căci promisiunile şi misiunile şi tot pro-ul s-a dat, e acolo. Noi ştim ce vom fi şi peste o mie de ani, de la asta pornim, vorbim doar de la capătul vremii… Dar Neamţu nu are vreo vină, are şi el doar un alibi…

Aş spune chiar că are un alibi imposibil, acela al aşteptării… aş spune că Neamţu aşteaptă o lămurire, ştie el, numai el ştie ce vreau să zic acum, şi mai ştie că am dreptate, o să spună că n-am deşi nu o să spună nimic. Adică, ceea ce nu e evident, e acest “noi”. Care noi, neointerbelicii? Noi – voi? Şi la ce să te năpusteşti, din care sete, din setea de ei sau de tine, e important să ştii de ce să te arunci ȋn encomium aşa cum e important să ştii de ce să nu arunci piatra, sunt vinovăţii congrunte, şi de ce din 1990? Şi te mai poţi resuscita ȋn encomium când eşti exeget? Cu privire la o generaţie faustică? Oare nu damnarea, detaliul trădării, talentul şi excelenţa formulării prin care această trădare a fost condusă, nu este ea esenţa a ceea ce s-a petrecut, cu alte cuvinte, din generaţia ’27. nu este tocmai pariul un pariu de reformulat şi generaţia de izgonit din encomium? De noi nu putem vorbi, ȋn primă fază, pentru că nu putem vorbi măcar de “ei”, “voi”, nu avem asta de recuperat, după cum Neamţu se ȋnşală profund cu privire la “noi”. Un om care e atât de grăbit solidar, va rămâne singur, va rămâne ȋn urmă…

Dar el nu a rămas ȋncă, merge chiar ȋnainte. Ȋn maraton, căci despre asta e vorba, el zice: “Oamenii adînci evită debutul diaristic, soluţiile facile, producţia juvenilă de platitudini, invidia pauperă, împăunarea de sine, exhibiţionismul isteric.” Deci ȋn maraton sunt folosiţi unii sau alţii la tăierea aerului, aşa şi ȋn cultură, sunt oameni care răscolesc şi care se compromit, Neamţu din fericire e unul din aceştia, şi nu un veleitar. E interessant de pus ȋntr-un articol ce nu poate anunţa el, şi anume o generaţie, nu pentru că nu va exista o generaţie, va fi una, dar una care a trădat, nu un ideal umanist, cum au făcut interbelicii care au acceptat crima politică, pe fragmente, pe şuşotite, ceva mai adânc de această dată, s-au trădat pe ei ȋnşişi. Şi de aceea poate, câţiva dintre cei care se vor ridica, nu mai ştiu cine şi cum, vor fi şi mai strălucitori decât cei vechi, miza faustică e dusă mai departe, poate peste un neo-război, va veni iar un Neamţ care va spera din nou să găsească secretul. Şi tot aşa.

Nu generaţia trebuie luată la “puricat” aş spune, ci crima cea nouă… care e dracul la modă? Asta e ȋntrebarea dacă ȋntrebările ne bântuie, dacă ne-ar bântui răspunsurile, iată că am putea spune, crima cea veche a fost nu un context, nu un pretext, nici măcar un complot, ȋn termenii aceia aşa gândea toată epoca, toţi oamenii din Europa noastră, ȋn acea vreme ȋn care democraţia ȋnsemna ceva foarte diferit de ceea ce ȋnseamnă acum, pentru că dreptul ca disciplină, ca metodă de a face un stat, o ţară, nu fusese internalizat idealului democrat, aparţinea mai degrabă celorlalte variante, dictaturii bunăoară, din această cauză intelectualii au optat ȋmpotriva democraţiei: ei au optat de fapt pentru o lume, pentru un stat de drept, democraţia nu putea, ȋn forma ei laxă, liberală, asigura ordinea socială.

Un alt doilea punct, antisemitismul – acest reflex social care a explodat in Bavaria are foarte multe forme, sunt specialişti care au ȋmpărţit ȋn specii şi subspecii antisemitismul, e interesant să vedem pentru care dintre ele au optat unii dintre intelectualii noştrii şi de ce. Nu luăm nominal, la grămadă acum. A fost un antisemitism economic dar nu acesta a contat, ce a contat cu adevărat ȋn opţiunea intelectualilor a fost ideea unei civilizaţii care să rodească din matca etnică a poporului român şi care să se impună ȋn lume, s-au căutat secretele de a cuceri lumea, concluziile că lumea aparţine paradigmei anglo-saxone pentru totdeauna, nu fuseseră trase. Intelectualii români au crezut că ȋn creuzetul etnic mai pot sfărâma o piatră filozofală, mai pot supune secretelor timpului fiinţa pură a românismului şi cuceri lumea cu sufletul de român, astfel ajuns ȋn formula lui ultimă, prin care ar fi integrat cu gingăşie si cutezanţă totul… Generaţia aceea a fost mare, a crescut, pentru că a simţit pentru un moment că poate cuceri lumea, că poate ȋncerca măcar asta. Şi acum vin şi ȋntreb: care “noi, neointerbelicii”?!

Mai departe, căci trădarea se duce… de ce au propovăduit unii dintre ei crima, crima pură, crima simplă… pentru asta trebuie să ȋnţelegem că şi crima are o istorie, aşa cum are şi Dumnezeu, aşa cum şi virtutea are, deci. Trebuie să mai ştim că pe vremea aceea individul ca individ nu avea atâtea resurse de a se adresa, de a se face auzit, de a se face temut, ideile nu sunt cum au ajuns acum, un fel de laborator plin de manometre si eprubete cu urechi de sfinţi şi cu ghicitori. Lumea aceea despre care vorbim e lumea reală, ce trăim noi e fost deja devastat, trăim din firimituri, suntem deprinşi să credem ȋn toate ideile bune sau mai degrabă ȋn ce auzim, moartea ideologiilor nu ȋnseamnă absenţa lor ci dexteritatea absolută a idelogiei, momentul cănd a camuflat tot, chiar şi pe sine… De aceea noi nu mai concepem să vrem să omorâm pe cineva, deşi acceptăm că e bine sau măcar indiferent că America mai ucide câte un criminal ȋn serie, că ȋn Irak se ucide pentru democraţie… Utopia a migrat, crima e tot acolo…

Aşa cum ȋn biserică sau pe stadion, ca să nu plictisim lumea cu ȋmprejurari lipsite de delicateţe, se stabilesc relaţii de la masă la ȋnnaintaş-preot, se dau mesaje venite din vocea profundă, ca o mişcare de crengi ȋn pădure… se trăieşte ȋntr-o substanţă cumună, de grăire dimpreună, tot aşa noi am pierdut acest exerciţiu solemn, profund, nu mai ştim, trairile noastre comune s-au izolat, ne-am ȋnsingurat până şi ȋn adâncuri, ne-am pierdut vocea adâncurilor, am plătit asta cu un război, omul nu ştie ce poate scoate din adâncuri aşa cum nu ştii ce scoţi din mare, datorită acestui pericol, stăm acum singuri atârnaţi de televizoare, goliţi de substanţă… ȋntre războaie era chiar pe dos. Ȋn acel moment lumea era liberă cu totul, puteam ȋncerca să ne punem cu totul ȋn lume, aveam chiar datoria asta, să ne ȋntoarcem ca un ciorap pe dos, societatea devenise un teribil, imens aparat de distilat emoţii, de decantat stări… intelectualul nu era pus ȋn situaţia de a ȋncadra frumos o idee şi a o atârna imediat de vreun cui la muzeu, intelectualul trebuia să vibreze ȋn acea imensă instalaţie din emoţii şi schimburi umorale, singurul fapt care zguduie conştiinţa cu totul, din temelii, e crima. Crima e astfel ȋncă pusă ȋn scenă ȋn acelaşi mod, ȋn torrida spaniolă… Ȋntr-un astfel de moment de rezonanţă absolută care cerea crima s-a născut şi Isus… numai că el a ştiut să ȋntoarcă vremea, ȋn numele lui ceilalţi nu au mai ştiut…

Pe vremea interbelicilor, crima era imposibilitatea indivizilor de a se adresa unii altora ȋn chip juridic, crima era lipsa cadrului, etnia era de fapt ceea ce sunt azi societăţile multinaţionale, tipul acesta de solidarităţi obscure, de care nu te poţi apăra cu sistemele juridice ale statelor izolate, nici măcar cu ONU… Şi ȋn plus, crima nici nu a fost crimă… a fost text… Ăsta e paradoxul. Oamenii au scris, nu au ȋmpuşcat. Dacă am câştigat de-acum libertatea de exprimare, totală, trebuie să vedem acest lucru simplu, solidaritatea pentru actul criminal este un gest simbolic, aşa cum un gest simbolic este şi crima mântuitorului, ceea ce se petrece ȋn Biserică… este tot o crimă, făptuită, pusă ȋn scenă cu cele mai bune intenţii… Adeziunea la crimă a intelectuallilor a fost la fel de simbolică, a fost adeziunea la statul de drept… şi la libertate spirituală, e grav dar e adevărat…

Şi acum Neamţul nostru pe câmpii… Pentru a tranşa subiectul, aş spune că nu sunt ȋmpotriva lui, ca nu voi fi niciodată poate pentru că ȋn ciuda ascuţimilor sale şi el se hrăneşte din speranţa noastră, şi poate el, ca teolog, va avea şansa ȋntreagă să măsoare ȋntreagă crima ori măcar tumefierile ce ne aşteaptă… noul gest simbolic, să mângâie cu privirea vitraliul sub care ne vom desena cu stângăcie rănile, de aici trebuie pornit Neamţule, dacă te zdruncini, vei găsi că nu ȋţi prieşte nici un vecin şi nici o idee din care scoţi pana… dar pentru faptul că vorbeşti, te cerţi şi rectifici, meriţi, ne meriţi, şi te meriţi pe rând, poate nu chiar ȋn ordinea asta…

Am rămas dator cu un răspuns, de ce nu se mai poate. Am senzaţia ȋnsă, dacă aş pronunţa şi acest ciot de raţionament, el ar cade. Deşi ştiu că e adevărat, dar după cum sunt unele lucruri ce nu trebuiesc tăcute, sunt unele care nu trebuiesc numite. Sunt ca unele bucăţi şubrede ȋn coral: dacă le mişti, se duc mai adânc… ceea ce sperăm şi cu Neamţu.

Notă: recitind paginile de jurnal bucureştene am realizat cu stupoare că ȋn Cişmigiu nu l-am ȋntâlnit pe Mihai Neamţu ci pe altcineva, nu mai contează acum pe cine. Consider ȋnsă că acest amănunt nu schimbă cu nimic amplasamentul articolului de faţă dar e de datoria mea să precizez faptele aşa cum s-au petrecut.