Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Generaţia după ‘44 s-a pierdut ȋn prizonierat nu pentru ȋngustimea timpului sub ruşi, pentru beton, oameni ȋn paltoane şi sârmă ghimpată. Retezarea afectului, abolirea discuţiilor fireşti de la sfârşitul secolului nouăsprezece şi ȋngroparea cu tenacitate a ceea ce cu adevărat s-a petrecut ȋntre războaie a suspendat această generaţie. Zidurile dintre noi au ȋnceput puşcăria, se pare că solidaritatea noastră, loialităţile noastre au fost puşcăriile altora, altfel n-am fi ajuns atât de sparţi, dacă n-am fi fost noi ȋnşine un zid! Să fi fost un osândit pe care nu-l mai aşteaptă nimeni, totul ȋn jur moare şi rămâne doar el cu piatra pe care curg mucegaiurile, când ȋi va veni timpul nu va mai avea nici cine să-i deschidă porţile. Şi dacă le-ar deschide, niciȋncotro, căci el s-a născut ȋnăuntru, va trăi tot acolo cu uşile date de perete temniţei, ȋşi va fi făcut din ea casă. Izolarea, blestemul, n-au mai avut leac, a trebuit să te reinventezi om pe marginea vulcanului, ȋn cenuşă. Mai singuri nu vor fi nicicând nişte oameni, cum sunt părinţii noştrii, mai rupţi, mai sălbatici, mai răi. Dacă ar fi fost să trăiască ȋn timpul lor, dar şi ei au trăit ca şi noi, altcândva…

Câinii uitării, din pragul aceloraşi ziduri care ȋnvie şi ȋncep să vorbească, ling rănile vechi şi se gudură pe la gleznele noastre. Tristeţile s-au ȋnvechit ȋn vitrină, politicienii când vorbesc, se gâdilă, şi dacă ȋi ȋntrebi pe români ce fac, ȋţi spun simplu: alergătură. Călători străini prin Ţările Române numeau odinioară melancolia noastră deşi nu o puteau determina precis, zâmbetul acela oblic, de lemn. Dar nu mai avem săraci trişti, nu recunoaştem calicimea, râdem, râde şi ea. Sunt doar nebuni; noile gulaguri fără ideologie, doar mizerie, periferiile umane ȋn care indivizii mor dar oamenii, carnea lor doar supravieţuieşte ȋn turme. Nici aceşti condamnaţi nu spun nimic nimănui, nu se ȋntorc către lume din disperarea lor, uneori şi ei evadează. Italienii prind pe la marginea oraşelor un astfel de sălbatic, un român care nu mai are persoană, ȋl pune să danseze şi să cânte, uneori ȋl filmează, le spune spettro, adică strigoi. Sunt românii noştrii care au sărit gardurile disperării prin alt loc, nu pe unde lărgisem noi gaura ȋn gard, la revoluţie.

Comunismul n-are vină, nici capitalismul nu merge. Marx a profeţit valoarea bunurilor comune şi ce a fost la mijloc, ce surpriză pe Marx, s-a dus dracu’, sunt sigur că el, personal, ar mai ȋncerca o dată. Ar găsi eroarea sistemului, deşi are cine să caute până şi asta. Sunt oameni care nu pot face decât paradisuri, ca nişte pictori de paradis, am primit deunăzi o reproducere a Paradisului lui Hieronymus Bosch şi am privit ȋn detaliu toate maimuţele lui. M-am ȋntrebat dacă Hieronymus, ȋn secolul ăla, credea ȋn posibilitatea Paradisului, unde era imaginea pe care el o picta, era adevărată, ştia că era vis, credea ȋn ea, picta chiar Paradisul sau numai o fabulă, maimuţele din tablou trebuiau să-mi spună ce credea Hieronymus. Aşa sunt eu, ȋntreb maimuţele despre Paradis şi nu pe Dumnezeu, sper să ȋmi păstrez ȋntrebarea ȋn oricare dintre conjuncturi, Paradisul este o ȋntrebare, ȋn fond, despre maimuţă; şi m-am mai ȋntrebat, firesc, unde e Hieronymus ȋn tablou, care e privirea pictorului, meşteşugarului, căci trebuia să fi avut şi el, ca pictor, mândria asta, că priveşte cumva din interior o aşa de ȋntinsă grădină a deliciilor.

Marx, ştiam, privea de sus, el nu apărea ȋn tablou pentru că el era Dumnezeu, ȋn Capitalul vorbeşte Dumnezeu, dar Hieronymus? Vă dau o veste proastă: Hieronymus ştia unde e Paradisul. Şi ȋncă una: Hieronymus nu e ȋn Paradis! Din această fabulă tragem următoarea concluzie: credinciosul are până şi necredinţa mai organizată, mai logică, mai disciplinată decât formele de atesim secularizate pe care comunismul le-a indus ȋn mase. Credinciosul e până şi ateul prin excelenţă, ateismul comunist nu e ateism, e simplu uitare. Hieronymus nu e ȋn tablou nu pentru că ȋl priveşte cum Marx privea chemând oştile lui Asoka, de pe tronul facerii. El priveşte din genunchi Paradisul: ȋl picta, de aceea nu a apărut ȋn tablou, Hieronymus e ȋn faţa tabloului de fapt, ȋl pictează, şi ȋl vedem, dacă avem ochi buni, ȋngenuncheat acolo, ȋn faţa Paradisului. O fi fost Paradisul sau n-o fi fost? Despre Marx ştim, n-a fost.

Şi cât l-am iubit pe Marx, cât i-am iubit pe Stalin, pe Lenin… oooo Doamne, şi tot au murit! De ce-or fi murit?! Pentru ei am renunţat treptat la ce era ȋn noi ȋnşine pentru altceva şi mai aproape, un fel de insectă, şi ne-am fi dus şi mai departe, să-i iubim şi mai adânc, suntem ȋncă pe val. Ȋi iubim ȋncă din faptul că vrem să respirăm mai puţin, să nu eliminăm prea mult CO doi, vrem să domesticim toate animalele de pe pământ, vrem să dăm la peşte cu gâze ecologice, din dragoste de libelulă. O ideologie a fericirii cum e budismul transformă omul ȋntr-o plantă, ȋl ȋncetineşte şi ȋl diminuază turnându-i pe gât oglinzi fierbinţi care ȋi pătrund corpul şi spiritul, până când din el nu rămâne decât o oglindă, ȋn care ne privim noi. Dar nu avem curajul ăsta, căci până să ajungi Buddha, trebuie să te priveşti ȋn Buddha, şi cine are curajul ăsta? Căci primeşti ȋnapoi privirea.

O ideologie a morţii ȋnsă ȋl reduce pe om ȋntr-un parcurs invers, ȋl poate duce la capăt lăsându-l să trăiască, să meargă pe stradă, să spună chiar adevărul, dar el e deja ajuns, sfârşit. Ȋntr-o postură mentală imobilă ca un yoghin ce priveşte o piatră şi nu mai ştii cine priveşte, piatra yoghinul sau yoghinul piatra, aşa sunt ei, praf, comuniştii, pulbere a istoriei, oameni care au luat posturile adevărului şi au rămas aşa, ȋnţepeniţi ȋn postură: doar că ei nu au găsit. Pentru că au plecat chiar ȋn căutara Paradisului, nu vor să spună că nu au găsit şi stau şi pun pe ici pe colo câte o piatră pe o temelie, mai curăţă praful de pe pian, sunt comuniştii, femeile noastre de serviciu, uneori ȋn dansul ăsta, din anticameră ȋn anticameră, din şoaptă ȋn şoaptă, mai pun ei un preşedinte, poate. Guvernul României stă sub ameninţarea acestor secte de eunuci de vreo douăzeci de ani. Nu sunt organizaţi, că i-am putea răpune ȋntr-o noapte a sfântului Bartolomeu, hehe, sunt pe cont propiu. Comunişti pe cont propiu, coşmarul lui Marx, dragul, sunt pe capul nostru, ieşiţi din coşmarul lui, intacţi, nici el nu-i vroia! Atunci de ce-au venit?! Nu ne mai jucăm.

După care am venit noi, generaţia pe care nu o mai tămâiază nimeni pentru că nu se ştie ce e, cine e, unde duce, ni s-a spus că suntem salvaţi dar e deajuns?! Nouă ȋn primul rând nu ni s-a spus de ce ne-am născut tocmai acum, deşi cam acum ar fi trebuit să ne fi născut, dacă priveşti evenimentele, dar nu ni s-a spus bunăoară ce urmează şi e evident că urmează ceva, toată lumea ştie. Sau am fost mutaţi ȋntr-un alt timp căci suntem laolată cu cei care nu pot uita, cu gestica lor – ăştia ce caută ȋn trăsură?! Călăii s-au ascuns, au alte bucurii acum, un călău nu are regrete, are numai bucurii. Părinţii noştrii au scăpat de ei şi au schimbat garderoba regretelor, regretele că nu trăiesc ceea ce trăim noi, că nu s-au născut şi ei tot acum. Dar ne au acum pe noi, noi nu mai avem călăii pe care ȋi visează ei şi conspiraţia asta că nu avem şi că ce au trăit ei şi ce au suferit ne ȋnnebuneşte, dacă ar fi ceva adevărat, am şti, dar nu poate să fie. Am apărut ȋntr-o poveste ȋn care nu se mai ştie nimic, când am realizat că nu mai putem crede, că orice credinţă e oarbă, că orice certitudine ne ciunteşte, orice adevăr ne trădează. E un moment de spălare de păcate, domnilor, vă anunţ oficial, orice se poate ȋntâmpla cu lumea noastră acum, dar un lucru e clar: nu ne pictează Hieronymus! Căci noi ne-am născut ȋn Purgatoriu! Hieronymus pictează Paradisul, unde eşti Hieroooooniiiiiiiiiimuuuuussssss? Ar trebuit să ne salvăm de la un gol mai mare decât linia zidurilor vechi, libertatea te poate ameninţa mai direct, e mai aproape. Ei au compromis totul. Şi noi suntem puşi să ne salvăm ȋnapoi, ȋn lumea lor. Dar noi vrem ȋnainte, ȋnainte dracului, ne rosteşte o maimuţă din tablou.

Evacuarea persoanei din cei martirizaţi de marxism sau marxişti sau pur şi simplu vechi poate fi ȋnsoţită ȋnsă şi de o minimă plăcere, ca orice excreţie. Nu scapi de nişte reziduuri materiale ci te scapi pe tine propia persoană. Miro avea un tablou din ăsta, se ȋntrebau criticii ce vroiau să spună, pe ascuns se ȋntrebau că la expoziţie au servit ei o poveste savantă. Să scuze situaţia că Miro s-a răhăţit ȋn public, ȋn fine, vorbeam despre altceva. Se mai scuză, se mai caută soluţia la problema asta veche – coşmarul conservatorilor de dinainte de 1900 -, şi când nu e mângâierea dulce a utopiei e măcar semnalul unei solidarităţi ratate, stafia lui Vasile Roaită. Eu l-am văzut pe Vasile Roaită, nu vă spun unde, am ȋncheiat discuţia, I said nothing. Aceşti marxişti de spiţa a şaptea sau social-democraţi nu ȋnţeleg că sărăcia nu e o condamnare socială ci o ideologie (cu ispitele ei). Aşa cum şi comunismul sau capitalismul este, sărăcia e o şcoală, o lecţie de anatomie, pe pereţi atârnă ȋn panouri bogat colorate largi secţiuni anatomice. Acolo vezi că unii cai pot sta ȋn picioare şi nechează chiar şi tăiaţi pe jumătate, aşa vezi şi pe stradă, sărăcia: oameni tăiaţi ȋn secţiune frontală nechezând, se poate. Ȋn faţa stafiei sure a sărăciei, când o privesc curat ȋn ochi, unii se trezesc, nu mai cred ȋn ea şi se hotărăsc să trăiască după care mai sunt oameni care se lasă convertiţi de sărăcie, care reuşesc să-i dea un chip. Comuniştii, când au văzut-o, au devenit criminali de drept comun, revoluţionari, cum spun ei. Noi, când am sărăcit, n-am mai devenit nimic – la ce să devii, noi ştim că toţi s-au minţit, de ce ȋntr-o lume ca asta, cum ar fi posibil deci ca tocmai noi să ştim adevărul? Şi să nu ştim?

Să fii sărac ȋnseamnă mai ȋntâi de toate să crezi asta, să nu crezi decât asta, fiecare popor are formele lui de sărăcie. Olandezii au săraci hoinari, epicureici, care atârnă de oraşe ȋntr-un timp care s-a oprit, săracii lor nu mai caută nimic, visează. Săracii lor sunt oameni ȋmpliniţi, dacă ai ajuns unde ȋţi propusesei cu tine şi nu mai aştepţi nimic de la ceilalţi, ȋn Olanda ai situaţia asta: ieşi pe stradă şi ȋncepi pelegrinarea, ca pe Ind. Numai că acolo budiştii mătură ȋn faţa lor strada, să nu calce gâzele, aici le mătură alţii, nici mătură nu-ţi trebuie pe drumul mântuirii, mergi cu mâinile ȋn buzunare. La români, sărăcia e un soi de furtună, o bătaie continuă, e coborârea ȋn animalic şi la capătul ei e invariabil un gest de sinucigaş. Am privit ȋn ochi oameni care ştiu ce e sărăcia cum ai vedea pe Dracul şi am văzut ȋn ochii lor că l-au văzut cum ne uităm noi după căprioare. Dacă dintr-o nefericire a istoriei ȋi voi sta unui om din acesta ȋn drum, vreodată, să fie iertat, el a văzut mai multe, noi suntem copiii lui, ne poate lua de pe lumea asta când vrea el. Lumea aşa cum e ea acum trăieşte toată pentru că săracilor ni s-a făcut milă de noi şi nu ne fură, nu ne omoară ȋn stradă, dacă ȋnţelegi asta, ȋncepi să pricepi câte o bâlbă din Hieronymus… Săracii ne lasă lumea ȋn dar pentru că ne e milă de noi, pe mulţi nu i-ar costa nimic să ne ia totul.

Lucrurile se ȋmpart ȋn fiecare clipă ȋn mod egal după care iarăşi clipă de clipă săracii le pierd, tu când vii ȋn faţa lui aveţi pentru o clipă amândoi aceleaşi lucruri, după care ȋl laşi ȋn şanţul lui, să moară. Asta ne spune şi Marx, că ȋl laşi să moară, numai că straniu, el nu te poate fura, nu te poate decât omorâ, Marx a crezut că ne poate fura, nu, ne poate doar da la mir. Pe noi, burghezii, duşmanii poporului, unde e el poporul, să mă bat cu el? Şi poporul spune: Aaiiiiiici! Săracul a sărăcit pentru un singur lucru: a dat totul, din asta nu ȋl poţi ȋntoarce, aşa pictează el. Clipa, singura, e comunistă, dacă ȋnchizi ochii ai tot şi toţi clipim ȋn felul ăsta, clipesc şi cei care ne iau ȋnapoi totul, tot aşa. Sărac ȋnseamnă să-ţi faci socoteala dar acest timp nu vine niciodată. Şi mai sunt iarăşi indivizi care abia sărăcind se ȋmbogăţesc, câştigă, aşa cum ai descoperi cine eşti doar la bătrâneţe. Sunt averi care te sărăcesc, te ocupă, te ȋnghesuiesc averile altora, doar că uneori le porţi chiar tu, le aduni tu. Averile poporului, ni se răspunde din sală.

Se ȋntâmplă pentru că tot ceea ce ai, ai cumva ȋn comun iar dacă tu n-ai decât ȋn comun, adică n-ai, nici ȋn comun nu poţi să ai. Şi ei, părinţii noştrii, s-au retras ca melcii round-en-round. Capitalismul făcut de aceşti oameni round-en-round nu face decât să capitalizeze reziduurile de persoană ale fiecărui ascuns şi rătăcit prin peşterile fricilor şi bucuriilor lor divizate la infinit, distilate de ideologie sau nepăsare, o nepăsare agresivă ca o revoltă. Este capitalizarea mutanţilor pe care comunismul i-a creat, ieşirea din peşteră. Un alt sistem dar ȋn fond este acelaşi om – potenţat nefericit de capitalism -, cu un rezultat congruent. Bogăţia unora dintre ciocoii noi, a celor mai mulţi, nu e bogăţie, e altceva: e sărăcia noastră, a tuturora, o sărăcie ȋnsumată, hemoragică. Pe care nimeni nu o revendică, pentru că e comună. Mai nimeni nu cred să se fi ȋmbogăţit până acum prin România, bogăţia ȋnseamnă să ai idei pentru banii tăi – ȋnainte şi după -, ideile banilor tăi, bani pentru ideile altora şi pe alţii pentru banii tăi. Bogăţia la români este simplu: banii altora, şi atât. Un furt, capitalismul adică, iaca facem şi hoţia asta, că aia veche nu mai merge.

Restaurarea bunurilor comune: peisaje, linişte pe stradă, solidarităţi, instituţii nu a fost ȋncepută decât dintr-o vagă vinovăţie europeană. După ce ieşi din peşteră filozoful spune că urmează o perioadă ȋn care nu mai vezi nimic – atât e de filozof că nu ne spune şi ce se petrece cu tine când nu mai vezi nimic, el aşteaptă să ȋţi vină vederea, să poată vorbi. Şi faţă de cine să te simţi vinovat? Faţă de bulgari?! Aceşti indivizi s-au rătăcit ȋnsă indefinit, nu au mai avut acces la ce este comun, ei s-au prăbuşit ȋn sine şi au devenit printr-o vrăjitorie bunul noastru comun, ruina pe care trăim. E o ruină ȋnsă pe care o locuim paşnic, ȋmpăcaţi. Surprinşi, iubind-o, fără ȋntrebări. Cu timpul ȋncepe să ȋmi reuşească, ajuns câte două săptămâni pe an ȋn Bucureşti, să nu mai iau România ca pe un fapt, locuită adică de români. Am ȋnceput să-i exclud, s-ar putea ȋn câteva veri să-i car pe toţi, nu ştiu unde să-i pun, dar ȋn România nu-i mai las nici mort. Vreau să vorbesc cu Hieronymus, ȋi dau lui.

Ruinele sunt iarăşi de mai multe feluri, sunt ruine care păstrează amprenta timpului ducând ȋn viitor mesajul unei civilizaţii, ruina aceasta ȋnsă este cu curu-n sus: este ruina viitorului care duce invariabil mesajul către trecut. Noi cădem la mijloc, nouă nu ne aparţine decât prezentul. Suntem o generaţie ca libelulele, ieşim din ouă, ne ȋmperechem şi aşteptăm seara să putem muri. Vă daţi seama ce figură or să facă ăstia când or să vadă că nu vine seara şi vine Hieronymus!

Umorul ȋnsă, ironia şi pântecul ne arată că părinţii noştrii sunt fericiţi când au ieşit cu baierele, cu hainele gri, cu frezurile gri, cu oraşele pe care le sluţesc ȋn continuare. Şi ei au umor, de acolo de unde sunt, şi ei au fântâni, au şi lună pe cer, le dă şi căldură iarna, tot Partidul, Iliescu mânca-l-ar mama. Atât cât au. Dacă Ceauşescu a fost odios ca tătuc, căci toţi ăştia din garda veche ȋl pizmeau pe Stalin şi Stalin, cu o traumă părintească de partea tatălui, vroia să fie el tata, generaţia nouă de politruci au fost inavitabil copiii, au intrat ȋn menajeria grădiniţei, s-au adaptat imaginarului. De aceea tenul, simpatoşenia, şi mustăciunea erau golăneşti – am spus golăneşti?! – veridice, de bebeluşi. Femeile i-au iubit că erau mame, bunicile la fel, dar noi de ce să-i iubim, că noi nu vrem copii, vrem să oprim lanţul trofic.

Ei nu sunt ai acestui pământ şi se vor răzbuna, ne vor trage şi pe noi ȋn groapă căci fiecare dintre ei poartă o ruşine, altfel n-ar tăcea, plătesc dijma, altfel n-ar vorbi. Ce ştiu papalicu şi cu coana mare, nu răstoarnă ea filozofia noastră, au mai văzut ei şi pe alţii, tot aşa, era troleul plin de ei, cu ochii pe sacoşe. Ei nu vor mai mult şi vor acum să ne dea şi nouă asta: să nu vrem. De unde tot vrem, asta ȋi nelinisteşte pe ei. De unde tot au cei ce au? Iată ȋntradevăr o enigmă, toţi ȋşi pun ȋntrebarea asta, de parcă n-ar şti că e undeva o gaură ȋn tabloul lui Hieronymus. Dacă vom avea totuşi străfulgeraţi, din toţi rărunchii, se vor neferici: pentru că ȋn sinea lor tot ce ai, furi. Şi dacă are-fură unul mai mult e păcat de la Dumnezeu, că de acolo puteau să ia toţi! Ce ţi-este dat ţi s-a luat pentru celălalt şi el strigă că n-are că nu i s-a dat! Cine ia şi cine dă, dacă am şti măcar asta. Să ȋmpartă iar ei totul de la capăt, că vor dreptatea dulăii ăştia bătrânii ca alte alea. Dar aşa, la colţ, la copac.

Agitaţia avocaţilor, anticamerele şi lehuzia politicienilor reiterează ȋnsă vag o periferie fanariotă ȋn care suntem condamnaţi constant să cerşim până şi ceea ce avem deja. Ȋn mod himeric, românul arde orice act de propietate: pe clădiri, pe persoane, pe idei, pe melodii: nu se pot face averi ȋn nici un sens, ȋn nici o direcţie. De ce să aibe altul şi noi nu? Cu ce drept? Şi ȋţi intră ȋn casă, ȋl găseşti la masă, bea din cafeaua ta, ascultă din radioul tău şi se uită la asta mică ȋn capod, prin bucătărie. S-a petrecut, ȋn mic, o revoluţie: ai un musafir; un proletar, un intrus care are aceleaşi drepturi ca şi tine ȋn casa ta. Ok. Te pui şi tu la masă, ȋi torni ȋn ceaşcă, accepţi situaţia şi aştepţi să pună mâna pe capodul lu’ asta mică, atunci vei sări, până atunci nu: propietatea ta s-a restrâns la un teritoriu de dinainte de umanitate, asta mai ai, adică doar maimuţa ȋn tine mai e propietară, omul a capitulat. Şi tot aşa, aştepţi să pună mâna pe capod, din generaţie ȋn generaţie, până când umblaţi toţi ȋn casă ȋn capoade, vă culcaţi ȋn trei cu asta mică şi atunci ne-am născut noi, v-am găsit ȋn capoade prin sufragerie, noi cine să ştim care e ăla care e celălalt? Şi ce să vă facem?! Să vă dăm capoadele jos?!

Dacă urmăreşti cu atenţie intonaţiile, căci suntem totuşi veseli, de ce râdem tot timpul, care sunt atitudinile de bază care generează hlizeala: e falimentul celuilalt. Noi râdem din sperietură şi sperietura e trăită ȋn altul, această schimbare de roluri ne oferă bergsonian prilejul râsului. Când celălalt nu mai are nimic, ne umflă râsul. Formidabil mi se pare că deseori primim ȋnapoi râsul, râsul are dimensiuni mistice ȋn România. Râdem de sărăcie, de aia nu scăpăm, ne ȋnveseleşte, peste tot e ca o scenă de teatru, cum aveau englezii ȋn epoca elisabetană, din mizerie şi mister, la fiecare colţ de stradă, o baricadă, dar ei nu luau cu asalt palatele, urcau pe baricadă nişte păpuşi sau săreau ei, zicându-şi rege. Şi au făcut dracului aşa o revoluţie, păpuşarii. Şi noi tot aşa, un circ din maidan până la palat dar pe noi ne-a luat dracu’, n-au făcut revoluţie păpuşarii, a făcut păpuşa! Ne-a luat păpuşa fraţilor!

Sărăcia oferă reminiscenţe identitare celor care au scăpat, celor care pot spera, de aceea nimeni nu luptă ȋmpotriva sărăciei, sărăcia e o formă de bogăţie. Sunt indivizi care ȋşi trag identitatea din mizeria celorlalţi, ei simt asta, uneori fericirea şi confortul lor seamănă cu o spaimă. Se bucură cu frica de a nu mai apuca bucuria, de a o prinde fără să-i găsească ȋnţelesul. Sunt condamnaţi la fericire. De altfel e simplu de văzut: ei sunt, ei vorbesc, ei vor şi ei suspină pentru că ceilalţi n-au, nu pentru ca ceilalţi să aibe. Discuţia este purtată ȋn felul ăsta, e organizată, are concluziile astea, perimetrul ăsta. E o nuanţă foarte importantă, prezentă la fiecare dintre ei, chiar şi la ziarişti. Să fii fericit ȋn acea lume e unul dintre coşmare. Asta le spuneam şi unora care mă licitau ȋntr-un bar de noapte ȋn Bucureşti, cât să-mi dea ei pe lună ca să mă ȋntorc. Zece mii? No. O suta de mii? No. Băi, eu nu mă mai ȋntorc. Păi de ce. Păi de ce să mă ȋntorc?

Dacă ȋmparţi averile, nu mai are nimeni nimic, averile nu sunt matematice. Iar săracul face inevitabil două rele: nu-şi dă sieşi şi trebuie să mai ia şi de la altul, bogatul face cel puţin una bună: ȋşi dă sieşi. Deşi sunt cazuri când averea e mai puternică decât omul, când bogatul nu-şi dă nici sieşi ori când adună lucruri fără preţ, gunoaie. Sărăcia are şi ea o extremă: când nu te aduni nici pe tine ȋnsuţi. Averile ȋnsă pot omorâ oamenii, aşa cum sufereau ţăranii pe la 1907, cu dijmele, claca, taxele pentru şoricărit, cocărit, pescuit, podărit, fumărit, morărit, la sfârşit era un om ȋnfometat. Dar comunismul a demonstrat că omul se poate ȋntoarce şi el ȋmpotriva averilor – ca şi consumerismul. Ȋţi poţi ȋnchipui ce minte criminală şi proastă: dacă vrei să-i iei banii, i-ai şi du-te cu ei. Dar de ce să-l furi şi de avere?!

Timpul nostru este al goanei după aur, această goană are un singur ȋnţeles şi un singur sfârşit: aurul e inutil, valoarea lui e dată de rest. Aurul trebuie să-l gândeşti, ăsta e sensul lui, el e aur atât cât ȋl gândeşti ca aur, deci ȋl poţi face din gândire, el e gândire. Ştiu o familie aici cu totul spulberată, vile ȋn Antile, conturi ȋn bancă, un vapor ȋn spatele casei şi nimeni ȋn acea familie nu mai poate face nimic, stau ȋn faţa televizorului ca sicriele egiptene, ȋn picioare, nu pot aduna săptămâni la rând nişte lucruri dintr-un pod ȋn care au ȋnghesuit mobile aduse din Indonezia, cu praf pe ele din 1948 toamna, nu mai ştiu să aleagă nici măcar o pastă de dinţi din supermarket, privesc raftul minute ȋn şir, fără să aleagă, au ajuns la capăt, nu mai au gândirea averii lor, au pierdut totul, definitiv. Eu le-am spus, cred că i-a vizitat Marx ȋntr-o noapte şi ei nu bagă de seamă, să lase lumina aprinsă. Şi de atunci nu mai am voie la ei ȋn casă, sunt suspect. Când ȋl ai aurul, e inutil; de fapt aurul nu trebuie să-l ai, trebuie să-l gândeşti. Atunci eşti bogat.

Sub Soviete, te furi şi pe tine să te poţi separa ȋn ȋntuneric, când nu te mai ascultă nimeni, să-ţi spui ceva, orice, să-ţi poţi spune adică, te furi ca interlocutor. Ȋn capitalism nu te poţi da vorbelor căci ceilalţi te fură din ele. Părinţii noştrii sunt dedesubt, de aceea nu-i poţi apuca, nu-i poţi numi, cine vrea să le vorbească nu ȋi poate ajunge. Cine va vrea să ȋi schimbe va muri căci stau sub şapte peceţi. Cine vrea să ȋi omoare, ȋi omoară degeaba, căci ei numai la asta se pricep, să ȋnghită. Generozitatea se ȋnvaţă greu, mai bine nu se ȋnvaţă, să ştii să-ţi dai ţie oferindu-i altuia ceva e dificil. Trebuie ȋnsă să mai ştim ceva: ei au fost crescuţi de nişte oameni care au suferit ȋn marea lor majoritate trauma averilor, trauma propietăţii, oameni care nu s-au ȋmpăcat să fi pierdut totul, pământ, plug, pe Codaiba şi pe Patrocle. Să vezi ce-l fugăreau prin curte şi pe Hieronymus şi ce ieşeau penele din el, sărmanul, să-l naţionalizeze! Şi au crescut copii ȋn acest regret teribil, din această amintire vin părinţii noştrii, toţi, pe drumul plângerii. Nu ştim ce şi-au spus ȋntre ele generaţiile acestea, ei şi părinţii lor, că e sub vremi, ştim doar ce ne spun ei nouă. Şi ei nu ne spun nimic, ce să ne spună?

Aflii ȋnsă că marile averi ale lumii sunt şiruri neȋntrerupte de generozităţi formidabile, incredibile. Oamenii cu adevărat bogaţi au făcut rar acele averi, ȋn marea lor majoritate le-au primit. Unii dintre ei prin naştere dar unii le-au primit pentru că alţi oameni au considerat că ei le merită. Şi ei le-au primit pentru un singur lucru: au dat ceva la schimb. E adevărat, unii au dat o noapte ȋn parc dar mai sunt dintre aceia care au dat din ei o avere mai mare decât au primit. Acei oameni au făcut mai ȋntâi averile ȋn ei ȋnşişi şi mai apoi le-au primit de la alţii. Ei au venit cu bogăţiile după ei, aşa cum sunt oameni care se ȋmbogăţesc sărăcind pe toţi cei care sunt ȋn jurul lor şi mai sunt unii care ȋmbogăţesc pe toţi cei pe care ȋi ating, ca nişte monahi, nişte sfinţi ai banilor.

Părinţii noştrii n-au făcut aur, au făcut Aiudul şi canalul. Când vreme ȋndelungată nu ţi se mai dă nimic pentru ceea ce ai ȋn tine, chiar eşti pedepsit pentru asta, nu te mai produci, nu mai faci nimic, tu nu te mai dai la schimb. Ȋn momentul când eşti pus să faci economie, pui pe tarabă ceea ce nu ai – şi ce poţi să faci? Te specializezi la ȋmpachetat. Să n-ai e o artă şi mai mare decât să ai, puţini ştiu asta, să n-aibă. Să n-ai ȋn felul ȋn care pui lucrurile la mijloc e un secret atroce, sunt locuri, stări, momente ȋn viaţă când n-ai şi te răscumperi, muchii de cuţit când poţi să te câştigi din orice cută a ceea ce te ȋnconjoară şi renunţi ȋn glumă la lume, te poţi juca cu ea. Oameni care creează spontan valori nu au nevoie de bani, Picasso ȋşi plătea supele cu un desen mic pe un şerveţel. Visez la vremea când voi primi o maşină pentru o poezie, ca Brecht, dar şi el, surpriză… tot Marx i-a dat-o….

Românii nu au ȋnvăţat nici să aibă, e periculos şi contraproductiv să-i ȋnveţi acum să n-aibă, au şi sfinţii aştia buchiile ȋn ordine, până şi ei stau aşezaţi ȋn calendar, suntem acum prin luna lui aprilie, cred că pe la Sângeorz, ȋnceputul sezonului păstoresc, când pleacă turmele pe munte, doar că muntele e peste tot acum, prin Spania, prin mlaştinile Antwerpului, peste tot e muntele, când s-or ȋntoarce din transhumanţa asta păstorii, să te vezi chiolhane. Părinţii noştrii nu ȋnţeleg că noi am spart modelul sus-jos, transhummantă, l-am modificat pe dimensiunea aici-dincolo, care e paradigma deplasării pentru Europa Vestică, aşa cum au descoperit ei că pământul e rotund, ce ne făceam fără asta. Aşa vom descoperi şi noi ceva, că România e poate rotundă, doamne fereşte! Părinţii noştrii stau atârnaţi de perfuzia unui eu lichid, incolor, inodor. Sunt părinţii noştrii cărora nu le mai poţi da nimic, nici măcar vânt. Ȋn lumea ticăloşită a lui Marx nu mai ai de unde da şi nu mai ai de ce primi, statul face asta, adică nimeni. Sunt oameni pentru care libertatea nu a ȋnsemnat decât libertatea de a se adânci ȋn fântâna ȋn care Marx i-a aruncat. Ei au luptat pentru această libertate, ei au plâns la moartea lui Stalin. Eu dacă aş merge plângând pe stradă aş vrea măcar să fie la moartea mea. Şi să mă picteze Hieronymus… ah! Ce vise… Să mai trăim noi şi să ne vedem de Sântămăria Mică!

Ȋn deşerturile utopiei, omul devine animalul care fură, Homo corripio, cineva care va plăti pentru noi toţi – el nu ştie că ȋn genere poţi avea aşa cum poţi fi: de la ȋnceputuri. Căci vii cu averea, cu valorile după tine, când te naşti, chiar şi miliardarii vin cu miliardele. Dar când nu mai găseşti nimic la suprafaţă, te naşti degeaba, ȋn gol. Te naşti părăsind lumea, ca orice naştere, că de aia plângem când ne naştem, de aia plângeau şi dacii când se năştea unul de-al lor, antropologii noştrii nu au priceput acest simplu fapt: ei plângeau cu pruncul laolaltă, se năşteau cu el o dată, trăiau naşterea cum trăim noi acum ȋnvierea, se mai năsteau o dată, cu toţii, ȋntr-un plâns! De aia plângeau, nu pentru că aici era un pământ blestemat, golit de noroc. Cine mai poate plânge astfel ca un dac? Cine mai poate râde măcar ca el? Pasiunile acestea care stau ȋn pământ ne vor urmări până la capăt, avem ȋntr-adevăr aici mai multe să ne amintim decât să mergem aiurea, de aceea nu inventăm, poate de aceea nici n-am plecat, să ne amintim, am pierdut cu siguranţă mai mult decât avem de câştigat. Altfel de ce n-am fi plecat cu toţii ȋn Brazilia? Că e mai frumos.

Dacă ai ceva e şi mai rău: faci târgul, să te naşti ȋn braţele lui Marx: mai bine te naşti sărac, ȋţi dă el. Cumperi o lume vânzându-te ȋn şoapte, ȋn colţurile buzelor, din geană. Dacă nu-ţi dă? Unde mai eşti tu acum şi cine mai merge pe drumurile tale de tine, căci acolo e ȋntotdeauna cineva, cine oi mai fi acum, unde ai ajuns ȋn cealaltă utopie a ta: tu ȋnsuţi? Toţi au avut un vis că trăiesc altundeva, s-au păstrat şi s-au admirat ȋn această lume fantasmagorică altundeva, fundamental departe de ceea ce se petrecea, cutia asta cu păpuşi vechi şi prăfuite o vreau eu din comunism, să mi-o dea cineva, ȋntr-un roman, ȋn fine, te pricepi mai bine la ceea ce ai vrea să citeşti decât la ceea ce poţi să scrii. Creştinii au inventat o viaţă după moarte, comuniştii au avut nevoie de ea mai devreme, altfel nu ar fi avut curajul să trăiască atât de departe, atât de vag, atât de cuminte.

O tristeţe mai mare decât aceea de a nu ajunge unde ar fi trebuit să ajungem – pentru că acel lucru nu a fost imaginat, ȋnceput -, este aceea de a nu ajunge unde se sfârşesc ȋncă şi se chinuie generaţiile dinaintea noastră, acel lucru e clar, definit, şi nu poate fi atins. Să ȋntoarcem ceasul şi să rupem cucul. Pentru unele lucruri, să le numeşti, trebuie să le trăieşti ȋmpreună. Şi noi acum, da, le trăim ȋmpreună, este o misiune asumată, renunţăm la ceea ce am fi făcut pentru noi pentru a afla până la capăt unde au fost ei. Unde aţi fost voi că aţi venit cu mâna goală? Şi Păcală zicea: am dat uite, o Românie ruptă ȋn cur şi am cumpărat Paradisul de la un evreu, Marx. Mai bine ȋl luaţi de la Hieronymus: făcea mai mult.

Şi noi ne pierdem timpul cu asta căci spaima e mai mare decât speranţa iar muştele şi oamenii se duc unde e focul mai mare. Sunt memorii ȋnsă care băltesc, ȋn care nu vezi nimic din ceea ce este dedesubt, cu miesme, esenţa saturniană ȋn care putrezesc ȋncă oameni cu ochii largi deschişi de spaimă, cu burta plină de ţipari şi cu cătuşe la glezne, ȋnfăşuraţi ȋn steguri tricolore, pe drumul patriei, patria mamei lor de morţi degeaba. Dacă n-au luat România după revoluţie ȋnseamnă că n-au plâns destul, că nu s-au dat cu capul de pereţi, ȋnseamnă pur şi simplu că s-au lăsat ȋnfiaţi! N-au luat-o nici măcar pentru noi, dacă nu pentru ei.

Iar la capătul unei vieţi risipite ei descoperă că au o moştenire, vei vrea să faci unul ca tine oricât de pocit te-a făcut natura, căci sub vremi ai visat. Şi se va petrece ȋncă ceva: vrei să laşi urmaşilor tăi dacă nu gloria, măcar suferinţa. Hecatomba eredităţii, memoria etosului ȋnchisă şi pusă ȋn cheie paradoxală, un timp modern, de sfârşit, pentru care nici o certitudine nu-l poate exprima şi un viitor transformat ȋn resursă, până se va termina petrolul sau soarele, este o provocare frumoasă pentru o generaţie, e mai frumos decât de-ar fi frumos. Noi aşteptăm doar să-i putem condamna şi pe ceilalţi, şi pe morţi, recâştigându-i ezitărilor noastre, crizei. Am pierdut un gest simplu, ceea ce primitivul şi chiar medievalul ştia: ei aveau un proiect chiar şi murind, ȋn actul morţii. Mureai cum ne ducem noi ȋn parc, cu prosopul după noi, cu paletele de bertminton, sperând să nu plouă. Nici moarte nu mai avem ca lumea, şi pe ea au stricat-o ăştia. Aşa au sperat ei să nu moară, au stricat moartea, şi moartea i-a luat, moartea lor, a marxistilor, ar fi trebuit să fim noi, dar şi pe noi ne-au stricat.

Sectele psihanalitice şi onirismul de tarabă au indus ȋn postmodern iluzia că şi fără sine se produce ȋn adâncuri, cu sine, un proiect dar nu, omul e o roată care se poate opri, ea trebuie ȋmbrâncită mereu. La asta să nu renunţi niciodată, sa te ȋmbrânceşti singur. E ȋn tabloul lui Hieronymus un cerc ȋn care se ȋnvârtesc mulţimi de oameni, capre, peşti, cai, lei, pantere, crabi, unde se mai duc? Oare nu au ajuns? E roata aceasta care adună totul ȋn ea, ȋnsufleţirea de a aduce ȋn cerc, ȋn rotire totul, pe toţi, tot ce ȋntâlneşti, de oriunde, să aduni ȋn alaiul ăsta tot ce respiră. Nu revoluţie, ci bairam, nu moare nimeni sau a murit deja, tot aia. Să găseşti ȋn tine momentul impulsului care ȋnvârte roata, asta e cel mai greu, asta nu găsesc românii, e tot acolo sus şi un trib peste care a căzut o căpşună mare, cred că e ȋn Spania pe undeva, vorbesc stricat catalană.

Ȋntâlnirea ȋnsă dintre aceste generaţii, ei şi noi e un coşmar, ȋn dreapta, cred că noi suntem urechile care ţin ȋntre ele o lamă de cuţit, ăsta e personajul generaţiei, ȋn micile sugestii purgatoriale pe care Hieronimus, uite, nu a rezistat să nu le pună pe pânză, nu de alta, dar şi Purgatoriul se vinde bine, dacă n-ai Paradis destul. Puterea ȋnsă a unui conservator stă ȋn a primi orice moştenire, ȋn fond orice moştenire e un dezastru. Iar ei, sub val, au cules acelaşi fruct otrăvit din teroarea ȋn care s-au născut. Va trebui să luăm şi noi ȋncă o dată, liberi. Ne vom apropia cu sete de fântâna cu smoală şi vom bea ca la ȋmpărtăşanie. Asta am primit de la părinţii noştrii: pe Dracul.

Averea e ca monumentul, străluceşte dacă e veche dar la noi totul se macină; să ai nu e nici un secret, poate fi un noroc după cum poate să ȋţi cadă ȋn cap, să te omoare. Sunt oameni care ascunşi prin pădurile Braziliei, ȋntr-o colibă de cinci pari, au ȋn cel mai profund sens al cuvântului, au tot. Averea te poate pierde pentru că ea este libertate. Banii sunt măsura libertăţii civile, tăcerea melancolică temperamentul milionarului firesc, ce libertate la cuvânt ar mai dori un astfel de om – şi mai ales: pentru cine? Libertăţile unui american care doarme ȋntr-o cutie de carton pe stradă, ȋn Los Angeles sunt aceleaşi ca ale preşedintelui. Libertatea nu ţine de sistem, securiştii au fost, unii, mai liberi ȋn dictatură decât suntem noi acum. Libertatea ţine de poziţia ȋn sistem iar cel mai simplu poţi să spui aşa, cinic: banii. O societate din care lipsesc fizic banii ȋn cantităţi suficiente produce de la sine ceva asemănător, un soi de schimb. Banii urmează astfel măsura schimbului dintre oameni, schimburi afective, de prestigiu, solidarităţi. O societate de ticăloşi e imună la bani, oricât ai pompa ȋn ei, curge pe afară. Banul e ȋn primul rând o relaţie cu tine ȋnsuţi, şi după aceea e schimb. Secretul e să nu faci schimbul şi cu tine, să nu dai din tine pentru banii tăi, să te faci pe tine cu ei: să ajungi să fii plătit pentru ceea ce eşti. Să fii tu Paradisul, să te laşi pictat…

Libertatea tuturor e o utopie, un deziderat la fel de caraghios ca şi comunismul, cu desfiinţarea propietăţii private. Pentru că măsura democratică şi forţa unui sistem e dispoziţia ne-libertăţilor, imposibilităţilor, grosimea zidurilor dintre noi. Zidurile adică să nu ajungem ȋn celălalt cu ceea ce suntem, ceea ce nu mai putem da la schimb, falimentul. Zidul din punct de vedere pictural este şi strigătul premodern al lui Hieronymus, dacă s-ar fi născut mai acana, nu ar fi ȋmpărţit tabloul lui ȋn trei, punând o frontieră ȋntre Paradis şi Purgatoriu dar şi una ȋntre empireu şi locul unde se ȋnvârt lighioanele şi oamenii, laolaltă. Căci construcţia zidului, blestemul lui, ȋnchiderea pe care o reprezintă e dacă vrei să faci un zid, tu faci un zid la ceva, ȋnchizi ceva, bunăoară un spaţiu să-l defineşti ca pe casă, acasă, dar el te ȋnchide şi izolează de natură, te răstrânge, faci un zid care să te apere de frig şi nu mai vezi copacii… nu poţi niciodată să faci zidul pe care ȋl vrei, tu construieşti ȋntotdeauna un alt zid, care e mai compact, care are simetriile lui, care se dispun cu ironie ȋn intenţiile tale, ȋntocându-le, de aceea nu e bine să faci nici un zid, ci să le dărâmi pe toate, toate frontierele, toate naţiunile, toate religiile şi toate culorile, toate speciile, toate gândurile şi pe toţi oamenii. Să vină pictorul, că noi ne-am pus ȋn poză.

Dacă Hieronymus ar fi fost modern, el ar fi avut nevoie numai de o pânză, nu de trei, să facă Paradisul, aşa cum dacă Dumnezeu ar fi modern, ar fi avut nevoie numai de unul, nu de trei, dar amândoi suferă de acelaşi beteşug, vor să facă Paradisul punându-i frontiere. La frontieră a apărut şi Marx, mie mi se pare că el a fost născut lângă un zid. Ȋntre Paradis şi Purgatoriu, chiar şi Iad, nu e nici o frontieră, se trece liber, ca pe câmp, asta e frumos, de asta e frumoasă lumea asta a noastră. Asta e de fapt singura libertate posibilă, libertatea politicienilor e o fantoşă voodoo ONUUU. Liber e şi scaunul meu, liber să gândească, liber să mănânce, ascultă şi radio. Oamenii nu sunt liberi, oamenii nu au dreptul să trăiască, ei nu au dreptul să aibe o locuinţă, ei câştigă sau nu aceste drepturi ȋn oricare sistem ar fi el şi ironia sistemelor e că pot exista oameni buni, oameni mântuiţi ȋn oricare din punctele sistemului. Au fost gardieni care i-au salvat pe deţinuţi de alţi gardieni continuu, deţinuţi ei ȋnşişi, până la urmă, ȋn ȋnchisoarea ȋn care gardienii lor erau deţinuţii. Zidurile n-au substanţă, ca şi banii, trebuie până şi pe ele să le gândeşti ca să apară, uneori trebuie, e adevărat, să le gândeşti ca să dispară.

Românii au ȋncă pudoare faţă de bani, cred că averile sunt nedrepte, crude, omoară oamenii pe stradă dar, nu, sărăcia face asta. Imaginea pe care o vezi ȋn bani este chiar imaginea ta, banul te reflectă mai deplin decât o oglindă. Priveşte o bancnotă: ceea ce vezi eşti tu. Omul bogat e moral, nu săracul. Căci şi moraliatea e o formă de avere şi cei care adună, adună tot, cei care pierd, pierd tot. Românii au iritări ȋndreptăţite faţă de bani pentru că ei nu au o amintire prea bună despre cei cu bani, mai tot timpul la noi cei care aveau bani erau săracii. Ei rămâneau săraci din mijlocul purcoaielor de bani, fiinţe purgatoriale, ȋn mijlocul râului, mureau de sete. Reacţionau bezmetic, răzbunându-se pe ceialalţi, săracii lui, rămaşi săraci. Ce poate gândi un om a cărui foame s-a mumifiat? Puţini au fost dintre aceia care ştiau zvonul de dedesubtul averilor, inutilitatea lor şi nebunia deplină care stă ȋn ele, toate trei astea, la un loc.

Cu toţii suntem fericiţi fracţiuni de timp, chiar şi muribunzii din deşerturile Sudanului au acces la extaz, au orgasm. Aşa cum şi noi ȋn România asta spulberată avem fărâme de timp acces la libertate, la o societate democrată, dară mizeria ne răscumpără. Aşteptăm din Europa un nou reţetar deşi acceptăm ȋntr-un sfârşit că omul se dezvoltă sub sisteme, ȋmpotriva lor de fiecare dată, condamnând cu el ȋnsuşi tot ceea ce primeşte de la ceilalţi, ȋn legea lui. Dacă spui ceea ce crezi şi faci cam tot ceea ce vrei nu ȋnseamnă că eşti liber, ȋnseamnă ȋn primul rând că ai ȋncetat să mai contezi, poate. Că ceea ce contează cu adevărat s-a mutat, că dictatorul, sublim, şi-a restrâns interesul şi plăcerile, că ȋn sânul lui de fapt s-a petrecut revoluţia: el s-a deşteptat, nu noi. Nu mai are nevoie de conştiinţa ta, are nevoie de libertatea ta acum. Şi face ce vrea cu ea.

Poţi să te naşti ȋn mijlocul milioanelor aşa cum le poţi pierde dacă nu le ai ȋn tine, aşa cum simplu te naşti ȋn mijlocul tău şi te pierzi uneori, te dai, te vinzi. Sunt unii care se câştigă până şi născuţi ȋn mijlocul altora, din ei, ştiu să se zmulgă. La capăt te pierzi sau te câştigi pentru că ȋţi eşti dat sau nu, pentru că te-ai născut tu ȋnsuţi sau te-ai născut altcineva. Şi dacă le ai ȋn tine, milioanele, te poţi naşte pe o grămadă de bălagar, le vei face. Omul are la fel de fundamental aşa cum omul este, omul e născut cu buzunare. Metafizic omul e un marsupial iar omul sărac e ȋmpotriva naturii, un cangur care şi-a pierdut puiul pe câmp. Săraci suntem de curând căci milioane de ani am fost ȋn nevoie dar am gândit această nevoie, am luptat din ea, săracul este ȋnsă trecerea sub conştiinţă a acestei nevoi, adevăratul gulag. Bogatul şi el se ȋnchide, se ȋnchide ȋn tăcere, ca şi săracul. Omul care fură, ȋnsă, ne fură şi pe noi acum, când ne citeşte, omul născut cu ochii pe buzunarele altora. Forţa unui comunist e să ȋndreptăţească ceea ce fură, ca şi forţa victimei lui, ei sunt egali, ei vin ȋmpreună dar nu pleacă ȋmpreună. Sau pleacă ȋmpreună cu tot, cum ai trage de pe masă faţa de masă, cu farfurii şi pahare cu tot. Noi căutăm pe cel care ştie să tragă faţa de masă fără să clintească paharele, ce frumos ar fi să ne trezim dimineaţa şi ȋntr-adevăr să se fi petrecut revoluţia despre care vorbim că am făcut-o!

Homo corripio nu duce nicăieri ȋnsă lucrurile furate, că s-ar putea recupera oriunde le-ar aduce. El le ascunde. Hoţul fură de fapt dintr-o singură şi simplă neputinţă: nu poate să aibe. Nu crede, nu ar vrea să aibe. Hoţii pur sânge nu sunt niciodată bogaţi. Evident că unii au furat – se ştie şi cine – dar ȋnainte să fure, au avut de furat. Iar tu n-ai avut justiţie. Deci n-ai. Şi n-ai dintr-o mie de motive căci să n-ai nu e ceva spontan, ai ajuns să n-ai. Omul nu ar trebui să caute numai limitele gândirii sale dar şi limitele averii lui, a celei cu care vine pe Pământ, e o căutare le fel de complicată şi de grea şi este tot una ȋnăuntrul tău, cu tine. Cei care pierd sunt făcuţi să piardă deci mai bine pierd ȋn favoarea ta, tu ȋi vei proteja mai bine decât viaţa lor ştie să o facă, le dai sărutul, le iei banii. Sărăcia are de fapt fetişismele ei, omul cultural cât ar fi el de impostor, mai suferă de o nostalgie romantică, nu mai are pudoarea buzunarelor goale dar acceptă, chiar şi ȋn variantele lui ministeriale că e inutil să fii sărac. Şi un bogat inutil e mult mai rău decât un sărac inutil.

Hieronymus a avut pudoarea de a nu fi spus că el ar fi pictat Paradisul, tabloul se numeşte “Tuin der Lusten”, Grădina Plăcerilor adică, englezii au tradus ceva mai specific asta numind-o “The Garden of Earthly Delights”, ceea ce e fals, nu e earthly. Se vorbeşte că Hieronymus şi-a luat girafa de la Cyriac din Ancona, un anticar care străbătea Europa şi ajunsese şi ȋn Egipt iar rinocerii de la Durer, pe care l-a ȋntâlnit ȋn Hertogenbosch. Iar tabloul se găseşte ȋn Madrid, ca multe altele.

Viitorul a fost ȋntotdeauna revoluţionar, el e de fapt numai una din oglinzile strâmbe ale trecutului, trecut ȋn forma sa deplin nerealizată, trecut fără să ştim. Nu se poate spera ȋn afara a ceea ce a fost, uneori speranţa aceasta confiscă momentul şi macină tot, alteori ruina vie, fumegândă se ȋncadastrează la rândul ei ȋn ȋntoarcere. “Ce-ar fi” să ne apărăm de viitor, să ȋnvăţăm asta, să nu ne mai proiectăm ȋn nici nu fel ȋn timp, să ieşim. Viitorul este una dintre imposturi, ȋţi parvii şi doar bufniţa a rămas, spunea colegul. Deja sunt oameni – cu deosebire ȋn Est -, care speră ȋn trecut, ȋn care nostalgia se revoltă cum odinioară speranţa ni se livra, sunt oameni care vor să se fi petrecut deja ceva şi deci să nu se mai petreacă. Chiar să nu se mai petreacă spre răzbunare că nu s-a petrecut. Felul ȋn care trecem ȋn vitor lucrurile, prin care traducem cuvintele şi lucrurile trecutului ȋn cuvintele şi lucrurile viitorului a fost operaţia mentală cea mai condamnabilă a secolului douăzeci. Oamenii au căzut ȋn viitor cu urmări mai grave decât căderea medievală a omului ȋn trecut.

Secolul douăzeci şi unu e dintr-un alt blestem. Ne aflăm de fapt ȋn pragul unei galerii surpate: am predat viitorul ȋn mâinile celor care au câştigat o competenţă pentru această dimensiune temporală. Viitorul a devenit o cunoştinţă, aşa a fost de la ȋnceput, aşa civilizaţia a ȋnceput ȋn Europa, cu nişte temple care ne spuneau viitorul. Viitorul creşte asemănător unei plante, nu se mai prăvale ȋn albia timpului ca o cascadă, nu mai acceptă provocări, viitorul tace. Odinioară un filozof român vedea timpul ȋn fluxuri lichide, o imagine potrivită. Nu mai putem spera, se speră pentru noi altundeva, mai bine decât putem noi să ştim. Un manifestul futurist, reȋnnoit după o sută de ani, s-ar ridica ȋmpotriva oamenilor viitorului de care viitorul s-a impânzit. Viitorul nostru e plin de păduchi, e deja locuit!

Filippo Tommaso Marinnetti, ȋn urmă cu precis o sută de ani, publica ȋn Le Figaro un text militarist, se numea “Le Manifeste du futurisme” – “parce que nous voulons delivrer l’Italie de sa gangrene d’archeologues, de cicerones et d’antiquaries”. Ȋn acele momente zăltate omul nu mai alegea drumul spre interior care zăcea surpat ȋn cheile de marmoră, o marmoră care nu mai spunea nimic de prea mult muzeal şi ferice. De această dată trebuia să fie, să se ȋnchipuie, să se articuleze ȋn palimpsestul blestemat al unei dimensiuni temporale utopice. Omul ȋşi dădea seama că trăia ȋn alt timp, că sentimentele, lucrurile, oamenii se schimbă, curg, şi doar timpul stă pe loc… Erau semne, urechile nu se mai puneau pe piepturi, toate lebedele zburaseră cu săgeţile ȋn inimă. După ce continentele au fost descoperite şi colonizate, viitorul trebuia de asemenea descoperit şi colonizat.

Aşa cum unii oameni trăiesc prin simpatie sentimentele altcuiva, ori sunt unii care trăiesc altundeva, cum fac emigranţii care nu-şi pot modifica harta mentală pe care au dat-o o dată pentru totdeauna undeva la ieşirea ratată din copilărie, deci aşa cum oamenii pot despropietări sentimentele, spaţiul de reminiscenţele eului, aşa poate fi şi timpul dezinvestit. Sunt oameni care trăiesc altcândva; dintre aceştia, cei care trăiesc ȋn trecut, sunt norocoşi, mai au unde păşi, cei care trăiesc ȋn viitor s-au spulberat. Viitorul ar trebui recuperat, adunat din scrumiere printr-un soi de arheologie care să accepte că viitorul e o oglindă, câţiva oameni de bine ar trebui să ȋnsoţească paleontologii pe şantiere să deseneze din bucăţile de oase şi piei putrezite monstrul viitorului, să ştim şi noi care a fost prima clipă de viitor ȋn istorie, să ştim cum a apărut el… căci trecut avem toţi, de ce nu avem toţi viitor?

“Le Temps et l’Espace mourront demain. Nous vivons déjà dans l’absolu puisque nous avons déjà créé l’éternelle vitesse omniprésente.” spunea Marinnetti ȋn 1909 parcă citând dintr-un manual de fizică contemporan – ȋn strigătele de disperare ale lui Kant… Dealtfel nu viitorul trebuia reinventat, trecutul trebuia, căci acum suntem ȋn situaţia jenantă de a descoperi că fiecare lucru pe care ȋl sperăm şi ȋl inventăm ascunde ceva vechi ce contează din ce ȋn ce mai mult şi e din ce ȋn ce mai deghizat. Ni se şterge desenul. Cum moare timpul s-a gândit acest italian care a sesizat că timpul din lucruri nu mai e cuantificabil, că el nu mai poate ierarhiza ori că ierarhia timpului e o impostură şi pentru artă ȋn special, e decesul. Mai recent individualitatea artistului, mitul său a intrat ȋn ilegalitate, obiectele de artă sunt expuse fără titlu şi fără autor ȋntr-un muzeu anonim, total, atemporal, dar acum timpul moare prin amestecul dimensiunilor sale. Nu e implozie, e un crochiu de Dubuffet, mâlul. Printr-o eternitate care ȋşi lichidează avatarurile pe rând, cu nostalgia obişnuită dar cu hotărâre, că suntem ȋn viteză. Ȋn ce mă priveste, nimic nu a trecut ȋncă, să spui că a trecut e o laşitate doctrinară, eternitatea poate fi utilizată ca ipoteză de lucru, o formă de igienă a principiilor. Aşa cum timpul e o igienă a materiilor şi sufletelor. Din păcate.

Perioada dintre războaie a fost le fel ca şi saltul acesta ȋnnoitor pe care ȋl facem acum cu internet, sateliţi şi telefoane mobile, pe de o parte, iar politic libertatea actuală, libera circulaţie, poate fi similară unei Românii lărgite, odinioară… Distanţele dintre generaţii au fost la fel de uriaşe acum şi ȋn perioada interbelică, felul ȋn care a fost iniţiată, intuită primenirea vremii şi dusă până ȋn ultimele ei consecinţe a dat statura unei generaţii ca generaţie, adică aşa cum preciza Vulcănescu, care face exegeza acestui concept, “totalitatea descendenţilor imediaţi dintr-un autor comun”, ale “căror manifestări sociale converg”, cu o “unitate sufletească sau de manifestare culturală ori politică”. Ȋn acel timp nebulos, inaugural, când la fel ca noi acum ei erau lipsiţi de instrumentele de a ȋnţelege ceea ce se petrece a fost scris un document fără o prea mare valoare conceptuală, mai degrabă propagandistică… dar care a precizat abrupt confruntarea şi nevoia de schimbare, s-a numit “Manifestul crinului alb”. “Vrem să-i ȋmbrâncim din meschimărie”… se spunea acolo.

A fost un semn de frivolitate şi frondă de altfel gingaş către părinţii care cădeau ȋn alt timp şi ȋn altă ȋnţelegere, pentru greşeala lor inexistentă de altfel acest manifest a pus un hotar. La fel, părinţii noştrii aparţin unei alte specii umane, unor altor ritmuri… o diferenţă cu mult mai radicală decât ceea ce s-a petrecut odinioară şi totuşi diferenţele şi desprinderea nu s-au pus ȋn nici un fel, nimeni nu a serbat nimic… nimic nu ne ȋncurajează să credem că am fi altfel decât ei. Arca lui Noe, plutind către zări necunoscute, ridică pe catarg pavilionul negru, pirateresc… Şi ȋn prova navei, scuturate de valurile sărate, un vagabond scrie pe picioare cu un creion chimic manifestul crinului negru, epitaful, desprinderea… După douăzeci de ani. Desprinderea nu de un fapt ci de lipsa lui, cum te ȋmpingi pe chei cu piciorul, să depărtezi barca. Dar nu e nici un chei.

Bilanţul. Generaţia noastră trebuia să aducă o nouă ȋnţelegere, să facă o critică productivă a conceptelor, atitudinilor şi personajelor care preocupă şi nedretăţesc viaţa românilor, să impună prin instituţiile care le va fi creat această nouă ȋnţelegere care va fi adus schimbarea, schimbarea ȋn termenii desprinderii de trecut, a elaborării şi punerii ȋn practică a riturilor de trecere. Şi apoi schimbarea ȋn sensul orientării ȋn lumea care ne primeşte, ne integrează, ne ȋmbie şi ne pune ȋn pericol, prin descifrarea valorilor româneşti şi reȋncadrarea lor, punerea lor ȋn ritm. Intelectualul trebuie să răscumpere ruşinea pe care popoarele care nu mai au nimic, ȋnşelate, la marginea timpului, o simt pentru ele ȋnsele şi pentru lumea din care au ieşit. Ineficienţa care anchilozează intelectualitatea românească ȋnchide corpul social ȋn ȋntregul său ȋntr-un purgatoriu, ȋntr-un timp ale cărui spectralităţi nu le putem aprecia, din care nu ştim cum să ieşim decât evadând cu totul din ţară… Ea, ţara, e naufragiată ȋn aceste Bermude ale istoriei pentru că nimeni nu mai cunoaşte secretele firii iar cei care pretind că ştiu sunt dintre cei care au cele mai puţine regrete…

Ceea ce se petrece este reversul, intelectualii renunţă ȋn mod public la revoluţia socială, culturală care ar fi trebuit să urmeze revoţiei populare, ei se retrag ȋn laboratorul personal al propiei persoane, propiei mitologii de buzunar iar statutul social sunt iepurii, noul vânat. Intelectualul devine o marcă publicitară nu diferită de strepezimile placide, aromate, amărui ale unei etichete de Coca-Cola. Lipsa de ancorare ȋn adâncul etnic al poporului ȋn mijlocul căruia s-au născut ȋi condamnă pe glăsciorul filosofard pe termen lung la dispariţie şi degringoladă sufletească, intelectualitatea face o provincie, un stat ȋn stat, se izolează pentru a elucubra monocord. Tipul acesta de răsucire ȋn sine, de cădere ȋn proiect, te dispensează de a fi generos, te lipseşte de solidarităţi consistente, te predă unei lumi năpădite de invidii, comploturi, acte ratate… şi prostie.

Iradierea otrăvită a surpării mentale la care asistăm acum ȋn România se calamitează ȋntr-o ideologie interesantă, ȋn luări de poziţie, ȋn răsturnări ocazionale dar care nu fac decât să deghizeze lipsa de rezistenţă a corpului elitar, intelectualist, la disipările şi aranjamentele politice care sunt realizate din imboldurile, capriciile şi ticăloşia unor oportunişti apţi de orice discurs, de orice temă, cu orice curaj… pentru orice se nimereşte. E un fel de năvală ȋn absolut, nu mai sunt turcii, suntem noi ce năvălim ȋn viitor… ȋn grădina Edenului ȋn care vom ajunge foarte probabil că ȋn pomi vor creşte nu fructe ci ghilotine şi proteza dentară a lui Maximilien-Marie-Isodore de Robespierre…

Felul ȋn care s-a câştigat puterea de cel puţin două ori ȋn România postdecembristă semnalează că puterea a căpătat de ocazie, second-hand, conotaţii culturale. Prestaţia execrabilă a acestei formule au aruncat de tot atâtea ori România ȋnapoi ȋn timp. Nu suntem, ȋn procentaj de luciditate sau adaptare, mai câştigaţi decăt ȋn Decembrie 1989. Norodul a ȋncercat, ȋn mod repetat puterea politică a fost investită ȋn intelectualitate, despre capitalul cultural ar trebui spuse alte lucruri ȋnsă. Intelectualii au preluat la fel de naiv şi ȋn răstălmăciri la fel de suave materia dintre războaie aşa cum şi politicul a făcut-o. Distincţia şi excelenţa culturală au scăpat prin triş ştafeta unor noi grupuri de influenţă formate nu din creatori adevăraţi cu mânecile de la haine roase ci mai degrabă din administratori culturali, din oameni care sunt ataşaţi de viaţa instiuţională şi care nu devin ei ȋnşişi instituţii prin forţă intelectuală… care nu devin nimic.

Nostalgiile nu mai au nici farmec, nici ȋnţelegere. Dacă ȋntre războaie măsura faptului a fost dată de ȋntoarcerea ȋn sine, de căutarea ultimă a legii etnicului şi o necondiţionată predare la nivel de credinţă, acum trăim o deschidere perpetuă. Ne ȋndreptăm spre afară din toţi rărunchii, către alte ţări, pentru cuprinderea altor forme de spiritualitate, pentru a vedea şi auzi alţi oameni decât pe noi ȋnşine. Oamenii şi platformele trecutului nu-şi mai găsesc corespondenţii şi acest refuz e de altfel treptat asumat, fără vreo esenţială corectură de perspectivă. Paradigma deschiderii ȋnsă nu s-a pus, nu a făcut recurs la capetele de pod care unele, ar fi de bănuit, au ȋnceput să lucreze spornic dar izolate, fără să pună foc pe dealuri. Evidente sunt mai degrabă micile aranjamente şi afacerile de cartier.

Lupta s-a mutat ȋn plan administrativ, activitatea şi ferocitatea declaraţiilor, a apariţiilor ȋn grup şi a nepotismului anunţă abandonul de facto al idealurilor culturale. Ȋn situaţia fericită ȋn care aceste idealuri mocnesc ȋnfundat ȋn atmosfera de intensă elaborare academică, abandonul se răstălmăceşte pe sine pozitiv dar nu e mai puţin abandon căci ne situam ȋntre umanioare… un inginer poate face un pod din formule pe care nu trebuie să le ştie nimeni, care nu interesează, un umanist trebuie să publice şi demonstreze zi de zi formulele podului său şi când nu e pod, e groapă. Un umanist nu poate neglija să ȋmbunătăţească din toţi rărunchii lumea ȋn care trăieşte, de la discuţia cu vecinii la udarea plantelor până la sfaturi de dietă secretarelor. Dacă nu ştii, nu ştii şi gata. Nu te poţi scuza că ştii numai ceva anume decât dacă eşti fizician, matematician sau chimist.

Criza valorilor determinată de abandonul sau deruta intelectualilor declanşează ȋn societate o reacţie de recuperare brută, de improvizaţie soteriologică care răspunde pe un ton scăzut academismului declarat al personajelor ce s-au dedicat lor ȋnşile, adică nimănui. Adică s-au ascuns. Ȋn România se surpă acest mal ȋn doi versanţi la fel de spulberat ȋn bălării. Unul e biserica, Dumnezeu camuflează orice iar celălalt e naţionalismul, fanatismul justifică tot. Pentru că aceste direcţii nu sunt supravegheate critic ȋn afara unor plutonieri de provincie şi de securitate care ȋl visează pe Dumnezeu ȋn cămaşă verde, ele sunt neproductive, rele, polemice, vacarm.

Biserica constituie o adeziune firească dar ȋn afara maidanelor cu dogme, brânciurilor teologice, credinţei care ȋnchide, bărbilor care cresc ȋn deşertul mental ca nişte cactuşi pentru o halucinaţie ȋndoielnică, popilor care s-au agăţat de ziare şi televiziune ca de o nouă cruce, cibernetică, Biserica este un pariu ȋntotdeuna simplu de făcut. Ea pozitivează, adună şi resuscită toate energiile cărora li se poate adresa, marea problemă a acestei opţiuni este că nu s-a născut, n-a apărut, nu s-a miluit ȋncă cineva de noi să poată gândi cu instrumentele teologale drama şi merindele poporului român. N-am apucat să credem ȋn secolul ăsta, luăm trenul până ȋn secolul 15 şi credem de acolo. Teologii de ocazie şi care se mulţumesc să purceadă la colaje academice, duminicale, de almanah, nu reuşesc să vadă… Ȋşi pretind şi se aşteaptă, lumea ȋi va răsplăti pentru simpla lor solidaritate dar şi sudalmele adună. Lipsa de conţinut, aproape gingăşie, ȋi va salva de la uitarea eternă: lucrurile prea apăsate dor şi trec repede…

Biserica nu a ajuns să pătrundă şi resuscite faptul social, nici măcar drama ei consumată sub sovietici nu a apucat să o pună, laolaltă cu statul, ceea ce demonstrează că e lipsită complet de vitalitate instituţională. Popii n-au mărturisit, biserica doar ascultă cu disperare micile boutiquri apologetice, popii violează ȋn grup Sfânta Scriptură, adună mercenari. Căci şi Scripturile au Piteştiul lor. Provoacă orori sociale şi de gust, cei care citesc şi se desfată la sfaturile ȋnţelepţilor caută mai apoi ȋn ei pasiunile cele mai murdare, le ascut teologal şi le pun pe tarabă. Biblia e o prăjitură, un cuţit, ȋn teologie ca şi prin Groapa lui Ouatu’ umblă şuţii cu ochii galeşi. Ȋn plus, Biserica nu va reuşi din ortodoxie să discute şi asume riscurile credinţei aşa cum noul timp, suav, ni le permite, acestea sunt protestante. Adică nu mai contează dacă e vreun Dumnezeu şi cum o fi el nu mă interesează, accept temporar să Ȋl creez. Din lucidul secol nouăsprezece, Kierkegaard critica entuziasmul şi facilitatea ortodoxilor prin efortul lor inutil de a face credinţa verosimilă. Are vreun rost?

Ortodoxia ȋn forma sa dinosauriană nu mai poate credita omul haotic de astăzi, ȋl dezavantajează să creadă şi să suspine pe om, el trebuie să ȋnceapă să gândească din resorturile ciunte ale modernităţii sau să renunţe. Omul ȋnceputurilor de ev nu mai e decât pentru spiritele cele mai alese, cele mai absurde şi cele mai fericite un pariu de urmat. Să crezi e pentru pierduţi şi babe. Doar ei mai poartă şontârc rănile lui Isus, ca nişte veterani la o paradă de duminică, că n-au altceva. Ceilalţi nu vor pricepe decât lucrurile rămase ȋn sita minţii lor, lumile cele mai vechi şi mai simple sunt cel mai greu de urmat.

Ȋn Oude Kerk, ȋn Amsterdam, nu ȋngeri dolofani plutesc prin aer ci nave ȋn miniatură, trireme, bărci. Cerul e un ocean din care un teolog mai scoate ȋn răstimpuri oul lui Columb, nu mai poţi cădea ȋn ceruri, Luther a pus din cuvinte, calm, o scară. Ȋn biserca asta de piraţi, printre protestanţii simplii, fără altar şi fără popă, aşezaţi la sfârşitul timpului pe scaune de lemn, masive, din lemn adus din colonii, meditaţie despre deschiderea către şi primirea străinilor, fugarilor, rătăciţilor. Invitaseră acum şi trei popi de-ai noştrii, ortodoxi, ruşi. Au venit cu o cruce masiva de gât, ca repperii lui Tupac. Era ziua martirilor, a tuturor victimelor căzute ȋn cel de-al doilea război mondial, mai, patru. Ruşii s-au pus umăr la umăr şi s-au pornit să pupe crucea şi să cânte spre nava centrală a catedralei aşteptând cerurile să se deschidă. God, ontferm u…

Un om singur, speriat vedeam cu toţii, care fuge spre Paradis de unul singur şi care se bate cu fantomele minţii lui. Un om frumos dar un om vechi, se uitau olandezii la ei ca la tramvai. Neamţul invitat, un luteran, a evocat scurt trădările şi abandonurile după care şi-a pus ȋntrebarea dacă el ar fi avut curajul să se opună, să reziste. O băbuţă ȋnflorată dintr-o grupare dominicană care trăieşte ȋntr-o criptă pe Wallen, chiar ȋn mijlocul bordelurilor, a ţinut o cuvântare scurtă despre Amsterdam ca oraş deschis, aici va trebui de-a pururi să fie un loc de refugiu pentru fiecare, să rămână loc pentru mazzel şi pentru shalom… Aici e capătul, Amsterdam, de aici nu se mai fuge de nimic. Am vrut să ȋntreb, neamţul şi-a cerut iertare, dar rusul?

Naţionalismul… ȋn forma lui ascetică, isterioidă, panseistă… nu poate declanşa decât excluderea tuturor de către cei cu bune intenţii dar care nu reuşesc să prindă la timp idei folositoare… Naţionalismul ȋnsă ȋn forma lui edificatoare, inaugurală ar fi trebuit să se ridice din sfărâmăturile acestei lumi ca nişte forme perene de creaţie ale locului şi locul să devină persoana ȋnsăşi. Nimic mai mult, nimic mai puţin. O critică a naţionalismului e o problemă imposibilă ȋn Europa acestui moment, România nu face excepţie. Poate e chiar un caz fericit pentru că naţionalismul nostru e ȋmpodobit cu zorzoni academicoşi, la sârbi sau la austrieci e mai viteaz… Dacă pilaştrilor acestor graţii conceptuale care a fost naţionalismul nu li se va face o critică pertinentă, până la capăt şi cu orice riscuri ȋn următoarea perioadă, schisma naţionalistă se va abrutiza şi se va cufunda pentru totdeauna ȋn aporie.

Van Basten şi-a dat demisia şi printre huliganii lui Ajax am ȋnvăţat ce e naţionalismul, ce nu e el adică. Poarta “H” e blocată, Ajax a jucat prima jumătate cu tribunele goale. La pauză am rămas cu toţii pe holurile de beton urlând, cu steagurile şi cu pumnii strânşi. Hollandări blonzi, cu nasurile rotunde şi rareori câte o asprime semită a pomeţilor, Amsterdam a fost ridicat de evrei, ei au făcut şi gloria oraşului, ȋn mare parte. Ca să fim siguri de situaţie am ȋnceput cu “bloedkanker haleluja”. La care urmează de partea cealaltă un val antisemit. “En volgend jaar,/En volgend jaar,/Schoppen we joden in elkaar” “Anul viitor/ Anul viitor/ Ȋi vom snopi pe jidani ȋn bătai.” Amsterdamezii de data aceasta, cu tricouri roşii-albe pe care scrie “superjood”, adică “superjidan”, cântă din toţi rărunchii: “ we zijn super joden/ Ajax is de naam/ in heel Europa/ met een grote faam.” – “Noi suntem superjidani/ Ajax ne este numele/ ȋn larga Europă, /cu o faimă mare.” După care sărim ȋn formaţii şi urmează versurile: “En wie niet springgggggggt,/ wie niet springt die is geen joooood, / En wie niet springt die is geen jooooooooooood.” “Şi cine nu sareeeee, / Cine nu sare nu e jidaaaaann/ Păi cine nu sare nu-i jiiidaaaaaaaaann.” Şi sărim fluturând tricouri. După care urmează alte melodii alternate cu momente de tăcere din care se ridică câte o voce ascuţită, stridentă, de nebun: “jooooo-deeeeeeenn” Şi după care ȋncepe nebunia.

Crispările, ochii largi, blonzi de germani, pistruii nordului se bulucesc ca la ȋnceputuri, olandezi cu pălării largi păşesc pe puntea balenierelor aruncându-se ȋn furtună, mânaţi de un singur gând nebun: setea de câştig şi de glorie, indiferent de riscuri, “what will be, will be…” Nu mai contează ce sunt şi cu cine, nu naţionalismul lor le pune pe frunte laurii gloriei ci tocmai setea de glorie ori mai degrabă gloria ȋnsăşi primează şi mai apoi naţionalismul vine, oricare ar fi el… Naţionalismul la români produce o gamă de sentimente care nu se găsesc altminteri, care numai de acolo pot fi luate şi sunt ȋncrustate ȋn câteva gânduri şi ȋntâmplări asumate ca pur româneşti, olandezii au altă arhitectură. Ei simt gloria, gloria, gloria ȋnainte să se ȋntrebe ce sunt, sunt ce vor fi, nu au nevoie să fie olandezi pentru nişte sentimente de mândrie şi forţă şi stabilitate pe care noi românii ne-am obişnuit să le luăm din faptul că suntem ceva, adică altcineva.

Şi nu au aceşti olandezi nici o timiditate semită. Nu le e frică, cultural sau economic de evrei, ȋi ȋnţeleg şi se asimilează indiferent pe sine culturii, smecheriilor semite, căci ei duc gloria şi gloria nu le-o poate lua nimeni. Ȋnvaţă. Ce mai contează din ce popor fac parte, când ai pieptul plin, zeii ciocnesc paharele pentru tine pre limba lor. Tehnologia semită are supleţe şi farmec, e clar…  de ce ar accepta altfel evreii să fie evrei, dacă tot nu e aşa un câştig… Ni se răspunde din tribuna opusă: “Hamas, Hamas, alle joden aan het gas!” Adică: “Hamas, Hamas, cu toţi jidanii la gaz!” Uneori mă gândesc că olandezii nu au apucat să fie ori poate au depăşit miraculos acest moment, nu mai adună ȋn ei ceea ce le este propiu, esenţial, animalic aproape, nu fac o naţiune din cele mai fine şi mai adânci cute ale sufletului, profită cumva, nu ştiu cum, de ceea ce sunt cu un alt suflet, de altundeva. Şi ȋn acest joc au câştigat mai mult decât ceea ce sunt, ce-ar putea fi, au câştigat o altă persoană. Care adună tot ceea ce izvorăşte din gena transparentă a germanilor şi ȋi da foc ȋn răstimpuri, râzând dement. Şi acest joc e mai frumos decât germanul ȋnsuşi… A fi sau a nu fi e un dat. Ȋntrebarea e: la ce să fii?

Tibetanii ori evreii pot lipi credinţa de naţionalism, ei au găsit de-a lungul timpului acele nume, persoane, structuri pe care păstrându-le, le pot pune pe drumul către absolut, către sine. Românismul e mai puţin, e ceva indecis, e mereu altceva, de la câteva poveşti lasate pe acest pământ de lumea greco-romană până la profunzimile mayaşe ale cântecului din nai, dar nu e un sistem logic, soteriologic, unduirea lui Blaga sau sofismele lui Noica nu au convins pe nimeni. Noi nu ştim ce e un român. Asta nu ȋnseamnă că el nu e ȋndeajuns, doar că din punct de vedere conceptual, e insuficient. Vag. Credinţa noastră trebuie reformată definitiv, nu neeapărat ȋn afara ortodoxiei, căci Stăniloie avea poate dreptate, dacă ne convertim acum, ne vom pierde,  energia asta nu o avem. Credem prea puţin pentru a crede ȋn altceva, credem atât de puţin că nici nu mai putem şti să credem cu puţinul nostru, ne ţinem de-un fir. Iar naţionalismul, poate că sofisticăria modernă ne va permite să scoatem la marginea vremii conceptele, sistemul, sensibilitatea, persoanele şi spectrele din care să facem apeductul. Dar pentru asta nu mai trebuie să fim români, trebuie să putem fi dintr-o dată orice, din nou. Naţiunile mari sunt cele care s-au deschis. Şi vom fi români la urmă. Cu toţii.

Situaţia critică ȋn care se află societatea românească mărturiseşte câteva neajunsuri care nu mai stoarce nici o lacrimă şi nici un zâmbet, e neutru de-acum. Sunt intelectualii. Ei se ȋmpart ȋn mici şi improvizate şcoli de provincie, ȋşi regurgitează unii altora frazeologia, scăpându-se ȋn limbaje paralele care funcţionează ca orice scleroză: fixează şi ȋndreptăţeşte. Ideile sunt lipite de pereţi ca muştele, ȋntr-o mică baie de sânge indiferentă. Marea majoritate a intelectulilor români la ora actuala e dementă, simpli pacienţi. Canţoneta lor politică, pe intervale micronice ȋnsă, ca un strigăt ȋntr-un pahar, pun o miză calpă şi nu atât dintr-o rea intenţie cât din pură sterilitate. Dacă eşti nebun, poţi să ai şi geniu, cui foloseşte. Locurile comune sar ȋn ajutorul pesonajelor cuminţi, obosite, de Cişmigiu, care prind o alură europeană şi se pudrează cu franceză, sunt noi curente de gândire, se descoperă mereu câte ceva, roata. Aceste mici exerciţii de fitness academic au un rost ȋntr-o societate suprasaturată de intelectuali, cum e Parisul sau Londra, care nu mai poate avea pentru fiecare autor câte un subiect, acolo profesorii se bat pe nuanţe şi pretind să fi descoperit câte o vocală, câte un os de dinozaur sau chiar o idee uitată. Ȋn ultimă instanţă acest aer decadent s-a desprins de fundamentele tradiţionale pentru că nu a mai avut ce sentiment să asasineze, nu te poţi bate trei secole cu aceleaşi fantome. Şi au recurs la un subterfugiu ingenios, născut tocmai din imposibilitatea de a mai gândi temeiurile ȋn termeni tradiţionali. Vom fi nimeni, dar vor fi adânci.

Bunăoară fenomenologia care nu e decât un artificiu, o vrăjitorie de a nu recurge la tradiţie, de a ocoli deci termenii de consistenţă istorică. Fenomenologia a fost un efort german alternativ venit dintr-o mişcare secundă de analiză a tradiţiei, după ce romantismul german a secat pungile de petrol ale etniei. Fenomenologia a plecat de altfel dintr-o iniţiativă a unui semit, una dintre multele care se desprind de fiorul dulce, vechi, aritocratic european,  Marx se ȋncadrează ȋntr-o aceeaşi desprindere de tectonica europeană, este o aceeaşi erezie, dar nu una conceptuală. Căci Marx nu e un filozof decât pentru curve şi vagabonţi. Paradoxal, propagatorul acestei metode a trăit ȋnfipt ȋn cele mai declasate curente populare, a fost un reacţionar! Heidegger a putut fi orice, indiferent de filozofia pe care o produce, a fost poate primul filozof care a intrat ȋn canon şi care a trăit şi a gândit pe două planuri paralele. A inventat ca să spun aşa pentru generaţii ȋntregi de gânditori confortul intelectual. Ceea ce se petrece şi la noi: oamenii câştigă necontenit competenţe culturale ȋn timp ce caracterele lor trădează tot mai adânc dezideratul culturii ȋn genere…

O altă consecinţă este vidul, evacuarea valorilor sociale, culturale, umane, este pierderea vitalităţii urmate de disperare, fugă, ticăloşenie. Prin aceste trape ȋn acoperiş se strecoară alienarea, ȋşi face loc extremismul şi totul e ȋnnecat ȋn subcultură, sunt stări de spirit ȋn care nici un cuvânt nu mai pătrunde, sunt străzi care au murit. Ȋn România. Oamenii se ȋnchid ca nişte paradoxuri vii, ca nişte flori care se strâng la lăsarea ȋntunericului… Incapacitatea intelectualilor de a stopa necroza, de a propune variante, de a ȋnţelege măcar ce se petrece, e uluitoare. Face parte din categoria de fapte similare genocidului, este crima organizată a intelectualilor care nu mai suprimă ȋn cămăşi verzi tavernele evreilor ci ȋn gulere albe propiul popor. Ei trebuie să omoare ceva ca să mănânce. Ceea ce nu e la o adică un lucru de reparat prin două gesturi ori printr-o simplă declaraţie de austeritate.

Ortodoxia şi naţionalismul sunt folosite de impostori şi excroci pentru a ȋnchide individul, pentru a-l izola şi pentru a dezagrega astfel societatea ȋn numele unor valori prost ȋnţelese. Ȋncepând de prin secolul optsprezece crimele – căci apelul la solidarităţi acoperă frecvent o declaraţie de război -, crimele deci devin domeniu intelectual pentru ca secolul douăzeci să conchidă ȋn ordine firească: gândirea ȋnsăşi e o crimă. Iar noi ȋn postmodernitate să afirmăm cu aplomb liberatea gândirii şi să pierdem hăţurile crimei de care gândirea e totuşi ȋn stare. Sunt gânduri care trag cu pistolul, altfel pistolul nu ar trage. Ȋn urmă cu vreo câteva ore am intrat ȋntr-o cameră plină de sânge, un abator, doi polonezi l-au snopit ȋn bătaie pe al treilea după care l-au aruncat de la etajul cinsprezece. A ȋnceput cu un bărbat care s-a ȋndreptat spre mine cu mâinile pline de sânge spunând că el nu e vinovat. Sigur că nu e vinovat. O crimă pură, lipsită de orice discreţie, amsterdameză. Jos, cadavrul era atât de răvăşit, nu mai avea cap. Crimele nu au contexte, nu trebuiesc ȋnţelese, nu pot fi pricepute, nu trebuie să ȋnţelegem ceea ce se petrece cu noi, nu trebuie să acceptăm, chiar se petrece. Punct. Şi tot ceea ce se pronunţă contează, iată o misiune imposibilă dar cuvintele se pot ȋnsuma infinit unele pe altele, uneori o tăcere e deajuns, şi de aici ne tragem speranţa.

Ȋn procesul ȋnţelegerii, cel mai greu e să distingi o idee de ea ȋnsăşi, să o rosteşti ȋn momentul ei, ȋntre sistole. Românii şi nu numai ei au găsit o formă de a rosti care se ȋntoarce ȋmpotriva ideii enunţate, de aceea se şi vorbeşte atât de mult. Cuvintele dispun nepermis de lucruri, limba română are această maladie a părţii ei semantice care e hemiplegică. Intonaţia a declasat enunţul, temperamentul a ȋngropat caracterul, gestul a ȋnlocuit persoana. Pe această scenă ȋn care suntem snopiţi ȋn bătaie ne propunem să credem ȋn Dumnezeu şi să fim romăni! Proşti am fi. Când putem să ne batem ȋnapoi, să ne fandosim şi să vegetăm pe aceeaşi muzică cerească. Sunt oameni răi baricadaţi ȋn ideile noastre bune.

Kierkegaard ȋncepe cartea sa despre Pastorul Adler cu această distincţie, cei care scriu pentru a face zgomot şi pentru a ȋmprăştia ȋndoiala ȋn opoziţie cu cei care ştiu să hotărască, să vindece. Poate ca fiecare idee e bună, dintre cele care public se ȋnfruntă acum şi numai autorii, numai zgomotul e rău. Cei care mint se pot dinstinge uşor: ei nu comunică ceva ci vorbesc dintr-o premiză, sunt purtători unei revelaţii, fac parte dintr-o castă, l-au văzut pe Dumnezeu, vorbesc dintr-altceva. Indică, nu ceea ce spun contează ci ceea ce ascund. Ideea devine purtătoare de capital ca aurul, devine monedă, moare. Vii, ideile nu valorează nimic. Sunt chiar dăunătoare; puţini sunt dintre cei care ştiu să ţină mai mult de o clipă ȋn palme potcoava ȋnroşită a ideii. Să n-o dea mai departe. Căci ideile mari sunt ca nevestele frumoase. Nu se pot da, pleacă ele. Şi dacă le auzi, să nu le crezi: nu sunt adevărate.

Ȋntr-un alt manifest, un ecologist se ȋntreba ce va rămâne pilaştrilor capitalului dacă aceştia nu vor avea grijă de semenii lor, dacă ȋi vor izola ȋn ghetouri, dacă ȋi vor crucifica pe propia lor mizerie; căci poporul e ca un porc, trăieşte ȋn mizerie dacă ȋl laşi, trebuie să-l ridici ca să-l ai. Nu poţi să zici că faci parte dintr-un popor dacă nu ai ridicat ceva. Aceşti milionari vor fi siliţi să se mişte prin ghetou, să participe la mizeria generală. De aceea mediul ca mediu trebuie salvat, nu insule şi firimituri de zâmbet. Spinoza va scrie ȋn Tractatus theologico-politicus, sub inspiraţia unui alt fanatic al libertăţilor civice, Van den Ende: “salus totius populi, non imperantis, summa lex est”. Românii vor să fie ȋncă ȋn pofida oricărui efort de a fi, ei vor să se găsească ȋn cuvinte. Ceea ce n-ar fi rău dacă n-ar fi atât de multe cuvinte.

Lipsa de soluţii e generală, aşa-zişii intelectuali sunt tocmai cei care analizează mizeria noastră, care o gustă şi comentează zilnic, care s-au specializat ȋn simptomele tuturor bolilor noastre şi care ne măsoară coma. Ȋn loc să ne prepare doctoria, ne acuză. Toate actele de acuzare publică ȋn România sunt semnele neasumate ale unei autocritici prost ȋnţelese, simple laşităţi. Savonarola spunea despre sine că este ciocanul ȋn mâna lui Dumnezeu. Ei, cei care ridică acum gâtul, ȋn mâna cui sunt?

Nu a fost enunţat ȋn acest interval cât o generaţie măcar precar un program public cultural, o utopie oarecare… nici un vizionar cu lucidităţile neȋntinate de solidarităţi grăbite nu a ieşit la rampă să citească ȋn stele. Ȋn felul acesta nu are cum să apară un cadru care să poată aduna şi preformula trasee eficiente, repere, direcţii… nu putem căpăta consistenţă ȋn receptarea unor realităţi din ce ȋn ce mai complexe şi mai fragmentare, nu ne putem măcar adapta. Nu vom putea vedea, recunoaşte şi valorifica nici ceea ce e mai firesc ȋn noi, de ceea ce e adânc nu mai vorbeşte nimeni de parcă e ȋn chiloţi. Urmează disoluţia, naufragiul. Este proba finală a dezinvestirii intelectualilor cărora li se zmulg ȋn absolut tresele de pe umeri. Ei ştiu ce se petrece şi de aceea simt tot mai acută nevoia de protecţie, de coterie, de ezoterism, ştiu că trezesc ura şi nu pricep ce este acest val de ură sfântă, tovărăşească. Nepriceperea aceasta, gravă, se distilează pe ascuns ȋn vinovăţie şi nu este nici mai mult nici mai puţin decât o formă de prostie, aşa cum o ȋntâlnim pe orice maidan, cu gesturile grăbite, fanfaronada, tristeţea şi iluzoriul…

Sunt oameni care se nasc ȋntr-o cultură dar mai degrabă oamenii se nasc cu una aşa cum sunt unii care nu au nevoie nici de Dumnezeu, care au trecut pe acolo şi nu au găsit pe nimeni căci sunt oameni care trăiesc fără Dublu. Oameni care ȋşi aparţin. Nu ne priveşte şi nu ne adânceşte mica aritmetică a emoţiilor şi schimburilor de identitate cât procesul larg, oul reprezentărilor care ne ȋnveleşte fără rest sunt fragmentele de humus ȋn care gândul se ȋnfige ca o rădăcină vie, mobilă, rapidă, aleatoriu, uneori vulcanic, alteori riguros ca un gândac. Vederea la greci era ca o rază pe care ochii o aruncau ȋn afară. Ce vedem, ce descoperim ȋn alţii şi pe cer e mai degrabă noi ȋnşine decât ceea ce carapacea traversată de diafragme de orgoliu ȋn care bate sistola largită e ego-ului ne spune despre un om care nu s-a născut şi care nu va muri niciodată. Aşteptăm să venim dinăuntru când suntem ȋn jur peste tot deja manifestaţi, ca o baie de sânge. Artistul ştie.

Tot ceea ce simţim e fals, nici nu a fost altfel vreodată, de aici plecând putem să ne bucurăm din toţi rărunchii pentru că bucuria noastră nu semnifică nimic. Tot astfel fericirea are sens, şi chiar omul ȋn varianta sa paparudă, holyday. Dacă simţirea nu are obiect, dacă e un simplu periplu ȋn sine al subiectului, tot ceea ce ajungem să ştim despre noi e ceea ce ȋn absolut ne lipseşte, omul nu ȋşi spune sieşi ceva pentru simplul lui confort, nu e lucid degeaba. Tot ceea ce ne spunem e un pericol, ne sapă şui ȋn versantul viitorului, ne va măcina. Gândul e zgomotul de măsele ale lui Dumnezeu care ne mestecă precum o doză de tutun după care ne va scuipa ȋntr-un mormânt verde, gândul e o plantă carnivoră. Doar că gândim, murim, Descates s-a ȋnşelat… Lumea e dată să ne găsim ȋn ea, lumea abia e făcută pentru noi, spun mai toate religiile. Noi suntem făcuţi pentru altceva. Noi suntem lumea, cel mai degrabă asta suntem, avem lumea mai degrabă decât ne avem pe noi ȋnşine.

Să ne predăm frescelor care se desenează şi ne traversează ca nişte nori coloraţi din cele patru colţuri ale lumii, cum spun indienii Navaho. E triplul salt mortal al fiecărei vieţi, unii dintre noi sunt ȋmpinşi de pe trapez şi cad fără să sară, alţii ratează prinderea de mână, alţii pun plase peste tot, căci ei cad dinainte de a sări şi alţii sar fără să mai ajungă ori sunt lipiţi de visul lor precum tânţarii de pereţi. Ideea că venim cu un talent, cu o vocaţie pe care trebuie să o scoatem din adâncuri pentru a ne descoperi e un recurs târziu al unui gând medieval de pe vremea când nu aveam duşuri şi detergenţi, când preferam să fim spectre ȋn lumea pestilenţială ȋn care putrezeam de vii. Am trecut de această epocă egoistă, noi ştim acum că totul are suflet, sufletul capătă acum câte un om dacă-l găseşte ȋn noi. Dacă nu, trăieşte de unul singur. Ȋl poţi vedea pe străzi la fel ca ȋn epocile inaugurale, adamice, tăcut, grăbit, un pic curios, fără vreun plan şi aşteptând să ajungă, omul modern ȋn stare motrice, nepieptănat ȋn urmă cu treizeci de mii de ani, nepieptănat nici acum. Sufletul, victima. Din el Dumnezeu a făcut oameni scoţându-i din cele patru lumi fără soare ȋn această lume ȋn care nimeni şi nimic nu poate arunca ancora ȋn absolut, ȋn care fiecare o aruncă ȋn celălalt…

Ne naştem sau nu mai degrabă cu posibilitatea de a crea condiţiile de viaţă ȋn care să ne strigăm pe nume decât cu o lege pe care să o deducem din zvonurile şi ghicitorile sufletului, sunt ȋnsă printre semnele totemice şi unele plante, plămada aceasta rămâne unde a ieşit, nu ştiu oamenii că pot pleca, că trebuie. Oameni la care numai rădăcina contează, unii dintre ei au talente fulgeratoare dar tot ce au se consumă ȋntr-un efort disperat de adaptare, este legea cactusului. Cum trăieşte el ȋn perdele minerale, verzi, pe care lumina le pătrunde rece şi fără putere când intră ȋn piatră tăcută. Aceşti oameni sunt frumoşi, pătrunşi de o sete sacră de orice şi de oricine, este o alchimie absolută a resursei, nu pierd nimic, nu risipesc nimic, cern totul ȋn nodul lor mineral. Pe firele de siliciu din care sunt desfăcute vălurile ţesute de păianjenii de piatră ce rumegă nisip ca nişte cămile mici, infime dar infinit mai flegmatice se plimbă ȋn sus şi ȋn toate părţile picăturile de ambrozie distilate ȋn lumină zeci, sute de ani, picături aproape conştiente, roz, care vorbesc engleza. Picături care te privesc când te apleci deaspura micilor noduri verzi pe care e desenat aiuritor un pod de palmă…

Mai sunt dintre cei care neplecând ȋşi inventeaza o altă dimensiune, cea mai la ȋndemână este lumina ȋnsăşi căci intuiţia sursei ei e pusă ȋn noi. Lumina prin mistici şi apoi prin gunoierii filozofiei, existenţialiştii, e un concept care se aseamănă gravitaţiei, numai ca e o gravitaţie inversă, de ȋnălţare, nu de cădere. Bunăoară plantele se desfac ȋn covoare de frunze, sunt flori care prind şoareci şi sunt flori care prind oameni şi mai sunt unele flori ignorante, care ȋnvaţă din disperare viaţa pietrelor, nesimţirea lor solară. E o gelozie ȋntre regnuri aşa cum odinioară omul vroia sa fie lup sau urs. Ironia catusului e că se ȋmpotriveşte şi se ȋnalţă ȋnspre lumină deşi este mereu acolo, cactusul este o plantă care nu are spate, care de aceea nu ȋşi doreşte umbra. Care poate primi lumina de oriunde şi care se apără de un animal omniprezent, complet, ubicuu, aşa cum noi ne apăram de Dumnezeu. El prin ţepi, noi prin cuvinte, Dumnezeu prin lume… Ȋi spuneam deunăzi Brigittei că unii cactuşi sunt halucinogeni, alţii rămân prietenoşi şi când ȋi mănânci, ca femeile… Ea râde ca proasta.

Dar când nu vrea să inventeze nimic, când omul se naşte gol pe planeta fără atmosferă a frunţii lui, singur, fără apă şi fără pământ, cu nisip ȋntre dinţi, se ghemuieşte ca un nod pe nisip hăcuit de coşmarul de a se deplasa, cu tendoanele creierului tăiate. Am ȋntâlnit ȋn superbia lor astfel de oameni imediat ca ei să fie acoperiţi căci astfel de indivizi trăiesc ȋn eclipsă, ies o dată la zece ani să ia apă după care nu-i mai poţi vedea. Sunt plăceri ȋn noi mai stranii, mai date cu capul de pereţi decât orice eprubetă ȋn care putem noi imagina să scurgem vreun organ. Anatomia ȋntoarsă a acestor brontozauri ai vocaţiei, căci vocaţia a evoluat şi ea dar are un paleolitic ca toţi peştii spinoşi, e studiul, disciplina fundamentală care aşteaptă un nou Antipa ȋn ţara unde m-am născut, undeva ȋn Est.