Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Somnul culturii a născut un om

Sf Augustin: “Lasă ca acei ce cred că am spus prea puţin şi cei care cred că am spus prea mult, să mă ierte”…

Prin Eugen Ciurtin cultura română va da primei jumătăţi de secol european modelul disciplinei totale ȋn cultură. Modelul savantului, statura sa aspră şi exclusiv preocupată de sine va atinge prin acest ploieştean cu nume tătăresc deplina lui maturitate. Nici un alt român, nici chiar interbelicii nu au dus o luptă mai aprigă cu resorturile ultime ale culturii, nimeni ȋn afara lui nu a ȋncercat la noi să nu mai fie om, prin cultură şi nu prin ne-omenie, să dispară ȋn mitul ei, nici un alt postmodern nu a avut curajul să resuscite omul total, humboltian, acum, că lumea s-a spart ȋn cioburi, cum spun talmudiştii, ȋn felul ȋn care acest smitit cu fruntea largă şi fără maxilar o face din pragul celei mai importante biblioteci personale din România şi de un timp din “găvănoasele cu dulceţuri” ale Institutului de Istorie a Religiilor; de amintit că el era acest Institut ȋncă de când l-am ȋntâlnit la Facultatea de Filozofie, se petrecea atunci lansarea revistei “Archeus”… evident sub zodia convalescentă a lui Eliade dar acest Eliade a fost doar un prilej, ȋncă este, pentru un alt fel de lucru, pentru o altă vârstă…

Ȋnceputurile de secol douăzeci vor fi reprezentat pentru Europa o promisiune ce va strămuta registrele dogmei şi le va răvăşi ȋn social şi improbabil, ȋn acel timp a fost făcută şi o profeţie românească, una care a rămas peste veac ȋn suspensie. Una care se ȋmplineşte acum. Nevoia de a resuscita şi angaja o dispută la capătul căreia ne vom răscumpăra şi vom lua ȋn stăpânire lumea ȋn care mai părem ȋncă a fi aruncaţi fără nici o speranţă, a fost recunoscută şi asumată de un grup de tineri savanţi care sub iniţiativa colerică a lui Eugen vor muta treptat, definitiv, centrul de greutate al ȋntregii societăţi. Nici mai mult, nici mai puţin. Când se va petrece aceasta şi la ce nivel nu mai ţine decât de noi, căci nimic nu ne obligă ȋncă, e o revoluţie a tăcerilor, a sugestiilor, a celor ce vor, a celor ce ştiu să se inspire. Fără baricade, cu biblioteci. Ȋmi amintesc de scrisorile unor diplomaţi britanici, e acolo zvonul unei arhive care are toate ieşirile din orice dilemă politică, sunt documentate sute de lovituri de stat şi revoluţii şi debarcări pe ţărmuri străine, Albionul nu a fost niciodată cucerit pentru această arhivă care oferă oricărei situaţii câte un precedent, o soluţie. Care e nucleul documentaristic, de inspiraţie al clasei noastre politice, m-aş ȋntreba dar ce să mă ȋntreb: e cuibul de şopârle securiste, neocomuniste, ei bine, vrem să credem sau nu, şopârlele mor. Cum arată, la o discuţie ȋn detaliu, scena culturii? Idem est non probari et non esse.

Şi niciodată ȋn cultura noastră cu strigături nu a fost parcurs mai tainic şi mai ȋndelicat, aproape nimeni nu ştie de el şi ȋncă va mai trece un timp, străinii vor ȋncepe să ne povestească despre Eugen, şi apoi vom crede şi noi, căci mai este ceva: Eugen ne ocoleşte… Foarte multe din parcursurile esenţiale ale culturii noastre se duc ȋn tăcere, această magmă amuţită va trebui răscolită de o privire care poate sustrage vitaminele eu-lui din mizantropia generală, e o stranie socoteală ȋn marginea ȋntâmplărilor, punem la mijloc ce e mai rău ȋn noi, bogomili. Ce-ar fi să descoperim peste câteva zeci de ani că altceva s-a petrecut, esenţial altceva, şi că nu am participat ȋn nici un fel la timpul nostru?! Cine strânge acest timp românesc ȋn care nu mai ştim ce contează, ce se petrece, ȋn care nu mai vrem să ştim, ȋn dispoziţia societăţii româneşti, socoteala ei, oare ce vom afla dacă ne vom spune totul, verde, ȋn ochi, deodată? Dar până atunci, iată faptele.

Raţionalismul – ȋn formele lui paupere, stricte -, ale secolului nouăsprezece au ȋndepărtat credinţa de germinaţia socială, au izolat faptul social şi au devastat garderoba dogmatică a societăţii tradiţionale până când nevoia de a fi ȋmpreună, care devenise contractuală, abstractă, a trebuit să-şi caute la rândul său din nou temeiul ȋn credinţă, de această dată cu excese şi frivolităţi. Ȋmpreună ȋnseamnă ceva mai complicat, vine de mai adânc şi duce mai departe. Proiectul acesta de recâştigare a temeiurilor sociale – şi ale individului, ȋn oricare dintre ipostazele sale, de altfel -, a fost ȋntrerupt, indivizii care s-au angajat ȋn aceast proiect au fost risipiţi, compromişi, alungaţi. Pentru crimele altora, ȋn definitiv, nu pentru crimele lor, aşa cum suntem noi alungaţi, risipiţi din ticăloşia altora. Aşa ne aplecăm peste frazele ȋntrerupte, peste gândurile lor acum, de parcă nu ar fi venit dintr-o vârstă a tiparului, ȋn ce priveşte teritoriul traversat de mistreţi al României, ne-au rămas fragmente şi frânturi, un peisaj conceptual presocratic şi pe alocuri… abulic.

Ei bine societatea nu a devenit un laborator aşa cum plănuiau trăiriştii, Eliade, dimensiunea de masă a experimetului a eşuat ca orice experiement de masă, dar s-a profilat cu aplomb o anumită disciplină a studiilor de istorie şi de istorie a religiilor care pune ȋn scenă resursele totale ale individului şi societăţii, care reface experimentul ȋn singura ipostază posibilă din liziera sălbăticită a timpului pe care ȋl traversăm. Suntem ȋn faţa unei provocări totale: omul dispune de religie ca de un instrumentar de lucru, aşa cum devine teologul şi sfântul propiei persoane, se face şi desface de acolo de unde secole la rând a crezut că este doar creat, dat, terminat o dată pentru totdeauna, ori de acolo de unde doar zeii erau preformulaţi, schiţaţi, demolaţi, reclădiţi. Hectarul ăsta de libertate a intrat pentru totdeauna ȋn posesia noastră. Asta aduce pe filiera lui Eliade, printr-o mai veche intuiţie a nucleului tare al culturii româneşti, hai să o spunem pe şleau, la noi ȋncepând cu Nae, asta aduce Eugen. Evident, nu e singur, dar el a ȋnnotat de la un mal la altul deja, şi asta contează când se ia la numărat. Ȋn mod profund e vorba despre un nou tip de umanism, unul adânc şi atroce, care nu rămâne ȋn coaja celor care sunt plictisiţi pe drept şi pe nedrept de Eliade, dar ce mai contează Eliade.

Se restaurează ȋn amintirea celor care au pornit către Orient sau dinspre Orient… Milescu, Honigberger, Gaster, Arion Roşu, o disciplină care reuşeşte să pună toate ȋntrebările şi aceasta e o provocare care nu emerge ȋn singurătate, izolat, şi nu cederează infecţiei nici unui vitalism, ȋn ciuda faptului că o serie de recunoaşteri instituţionale vor marca drumul pentru o centralitate şi pentru un nou canon cultural românesc. Trecerea ȋntr-o altă vârstă s-a ȋnfăptuit deja, nu mai putem scrie ca până acum, despre subiecte şi despre oameni care nu mai au greutate şi care ȋşi pierd glasul, cum este această magmă de ingineri şi gospodine care ne fac din batistă de pe val. România nu mai e o provincie, e din punct de vedere cultural măcar, tot ceea ce vrem noi să fie. Suntem ce vrem să fim, iată calea. Iată cum am ȋnceput din Amsterdam să mă gândesc uneori despre acasă, să cred că aş fi putut rămâne. Până când lucrurile vor lua cu toatele un alt curs, ȋl avem pe Eugen. Şi dincolo de asta ȋl avem.

Până acolo pentru că el a intuit că angajarea ȋn momentul românesc, la interstiţiile dintre epoci, cum ne aflăm noi acum cotonogiţi de vremi, nu are un sens altul decât cel al compromiterii, de aceea Eugen nu se izbeşte de nici o problemă imediată, nu merge prin ploaie, ca noi, şi bine face. Aşa a reuşit să facă Institutul de Istorie a Religiilor şi să ambienteze o reţea de savanţi din toate centrele importante academice ale lumii pentru subiecte şi pentru publicaţii comune, aşa i-a şi adus la Bucureşti ȋn 2006, la congres, unde alături de ei a vorbit, da, Băsescu. Cine ar fi putut avea ironia?! Savanţii nu fac doi bani, mie ȋmi plac fotbaliştii, mor după figurile de stil ale lui Becali şi plâng după preşedinţi; dar dacă scotoceşti unii dintre ei savanţi vor ceva şi e interesant ce vor, ştiinţa nu mai e un teritoriu disciplinar, strict, e mai nebună ca noi pe stadion, ne duce pe Lună. Ce vor aceşti oameni de gelatină putem să spunem noi, cei care nu ne pasă ce vorbim; sau ce vrem noi de la ei, savanţii sunt ca sacii de mălai, trebuie să-i fierbi. Nu Eugen care tocmai acum primesc un mail de la Raluca Boboc, cum l-ar fi văzut executând dansuri tribale pe Chopin şi Prokofiev. Pe Eugen ce să-l mai fierbi?!

Iar dincolo de asta ȋnseamnă că ȋn studiile lui, de la cartografiile oportunităţii din acel An 1, Fascicol 1, Iarna 1997, până la Liminariul ȋn onoarea lui Arion Roşu, un indianist român, elev al lui Eliade, se află resursele, pentru cine are răbdarea şi dexteritatea excavărilor de fineţe, pentru o altă persoană, aş spune, pentru un cu totul altceva, ȋn sensul, ȋn toate sensurile de fapt. Nimic din ce va urma ȋn această blestemată de cultură românească nu va putea, de acum, ignora silueta masivă, complicată, a acestei metafore totalizatoate. Ȋn anul 2000 apărea un tirage-à-part a revistei Archeus, cu un titlu semnificativ: “Coincider avec le monde, Carnets de lecture” – Philippe Gignoux, Ressembler au monde (Brepols, Turnhout 1999). Ȋn felul ăsta figura lui Eugen, contagiunea lui culturală care ȋţi pune ȋn faţă şorţul roşu de toreador conceptual la fiecare mişcare de urechi, este provocarea momentului: cine nu se va bate cu demonul lui, acum, nu mai are ce căuta ȋn cultura română, e pe dinafară, simplu şi cutezător. Ȋn felul acesta Eugen e o şcoală, ȋn felul ȋn care articulează provocarea culturii, de aceea contează el cu atât mai mult pentru cei ieşiţi din tranşee, ȋnchisori, amnezii, compromisuri: pentru că el reface orizontul surpat al culturii ȋn forma lui autonomă, totală, ȋntr-o ţară şi ȋntr-un moment ȋn care toate se amestecă.

L-am ȋntâlnit, de fapt i-am ȋntâlnit ȋn prima lor zi publică când ȋn aula de la Filozofie se lansa Revista de Istorie a Religiilor “Archaeus”, peste ani aveam să găsesc câteva aluzii despre acest nume prin Eminescu… Ȋmi amintesc şi acum acea dupăamiază ȋn care câţiva studenţi febrili se făcea că retrăiau un eveniment interbelic. După câteva fervori filozofice de tinereţe, mă predasem teatrului, bulevardurilor, cârciumilor, femeilor seara, de la oameni poţi ȋnvăţa la fel ca din cărţi, din gesturi ori simple prezenţe te poţi hrăni ca la un festin ȋn marginea codrului, când se pun ȋn ţăst câte douăzeci de miei, femei. Am dat de filozofi cum dai de dinozauri: dispăruseră şi vorbeau. După care am aşteptat de la ei să schimbe totul, să ia puterea ȋn România – nu m-am ȋndoit nici o clipă de asta pentru că interesul meu sincer şi continuu a fost pentru o lovitură de stat -, şi nu s-a petrecut nimic din asta, după care mi-am dat seama că luaseră deja puterea. Şi mai apoi am văzut că nimeni nu aflase.

Emoţiile şi ȋndeosebi oamenii vii deveniseră bibliotecile mele, aşa l-am putut găsi pe Armăşescu, care pentru mine a fost pragul ultim prin care cineva poate pătrunde ȋn celălalt, seducţia spiritului ȋn forma ei pură, fără obiect, psihanalitică. Reducţia aceasta a lumii, radicală, nu avea conţinut ȋnsă, şi nici nu avea şansă, păstrată ȋn timbrul ei inutil, sensibil, să-l capete. De aceea, când i-am ȋntâlnit pe cei de la Filozofie şi când mi-am dat seama că va trebui să reȋncep să scriu, eram cu totul ars, consumat, ȋmi pierdusem copilăria; am evacuat dintr-un gest câţiva ani de nelinişti bune pentru a mă năpusti ȋn plină bibliotecă, la ceas de noapte, când clasicii şoptesc unii cu alţii, şaisprezece ceasuri pe zi, toate zilele, câţiva ani, până am călcat ȋn gol ȋncă o dată. A trebuit să fac loc ȋn viaţa mea cu urgenţă acestor adolescenţi mâncători de celuloză, cu accente isterice şi care puneau ȋn scenă cel mai teribil dintre momentele româneşti: jucau scena “generaţia”. Şi căzusem tocmai ȋn mijlocul capitolului “ȋmpărţirea lumii”. Pe drept? Ce mai contează dacă pe drept sau pe nedrept dacă ne puteam pune ȋntrebări ca acestea: se mai poate azi Buddha? Şi habar n-aveţi, da’se poate. Se petrece chiar dar nu ştiu oamenii să-i deie nume. De aceea poate, ia să vedem lumea se cere dezlegată, nu omul creat, din arcuri şi tije, cum mai cred autorii care s-au apucat de literatură peste tot, ȋn lume, chiar acum.

Am ştiut de la ȋnceput că nu voi putea scrie despre aceleaşi subiecte, nici nu am scris, că direcţiile noastre erau altele, zodiile ca şi tempermentul, şi totuşi ne-am adunat pentru câţiva ani de biblioteci sure ȋn jurul Pieţii Rosetti, câţi vom fi fiind, cu A. Timotin, M. Timuş şi apoi se vor mai fi anunţat şi alţii, sparţi acum ca un bulgăre de zăpadă pe geam. Ȋncă nimic din această ȋntâmplare cu tâlc nu e developat public, nu o voi face acum căci creşterea e frumoasă, tăcerile bune, promisiunile limpezi… Dar iată că am apucat să zic. Privită din perspectiva acelor ani, e ȋncă ȋnceput, ciot, timp, deşi lucrurile au fost poate pronunţate până la capăt. Ȋmi imaginez că ceea ce va urma, ȋn sensul ȋn care se vor produce ȋnscrieri şi largiri, nu va ţine decât de pofta celorlalţi. Ȋn această disciplină, istoria religiilor, nu contează ceea ce se va petrece, căci poţi să o iei ȋnainte, să petreci tu ce va fi fiind, şi ȋnţelesurile dacă sunt puse, ignoră cuminte fapta… asta e frumuseţea crepusculară a acestei discipline. Reinventează, refundamentează faptele, cum te-ai mişca ȋn subsolul lor, schimbându-le după plac definiţiile. Cine n-ar vrea. Şi mai apoi, ce altă parte a umanioarelor a mai rămas, filozofia clasică, prin spargerea mătcii de gândire a tradiţiei europene, ȋnspre Orient şi nu numai, zace şi va mai zace până când o nouă platformă se va fi format, ȋn intersecţia tuturor credinţelor şi sistemelor de gândire. Până atunci, ibricul nu mai are toartă iar filozoful e un bou ȋntr-un sat fără nume.

Dar revenind. Ar fi trebuit să le fi spus de la ȋnceput că am venit să dărâm ceva, crescusem cu Nietzsche la piept, murmurându-l prin tramvaie. Eugen – asta e vina lui -, nu se ridică ȋn cultură aşa cum ştim noi, românii, să simulăm o revoluţie, să pictăm cu sânge pereţii şi să cântăm monoton o idee la alegere, când dicţionarele au fost deja făcute. Acest om nu se ceartă cu nimeni, ȋnglobează ȋntr-o “ascensiune care absoarbe” tot ce ȋntâlneşte ȋn cale, şi mai ales nu scrie cărţi. Te poţi ȋntreba de ce, ei bine pentru că Eugen aşteaptă ca noi să-i scriem cărţile şi uite că deja am ȋnceput… Eugen nu e un autor, nu e nici măcar un savant, deşi s-a ȋmplântat ȋn lumea greacă, latină, pali, sanscrită cu dexterităţi pe care nu le dezvăluie niciodată, el vorbeşte ȋntotdeauna de alţii, despre altceva, şi la sfârşit va apărea cu iepurele din pălărie, cu ceea ce el face de fapt. Savanţii au vocaţia uimirilor târzii, şi fără să fi arătat nimic, lui Eugen i se ȋntâmplă să fi ajuns deja ȋn locul unde trebuia să ajungă, dar tot ce simulează el e mai puţin decât lucrurile pe care ar putea să le spună franc, iată. Furtunos ar fi să nu arate nimic, să ne fi chinuit degeaba, ȋn acest caz promit să scriu peste vreo cincizeci de ani un articol cu cea mai mare farsă din cultura română.

S-a spus despre Miró că toate pietrele pe care el le găseşte sunt un Miró… acest spectaculos spaniol transforma printr-o formulă de el ştiută obiectele din jurul său ȋn ingrediente ale unei unice inspiraţii, aşa face Eugen cu un lucru mai ȋn-delicat şi mai atroce ȋn acelaşi timp: cu memoria… Ȋn teatru totul se petrece spontan şi numai o dată, resorturile de care dispui sunt energiile tale propii, vitale, care se cer consumate, Eugen nu consumă nimic, proiectează totul… nimic din ceea ce atinge nu-i scapă, nimic din ceea ce spune nu defineşte, nimic din ceea ce face nu se pune la mijloc. Nu pot şti şi nu vreau să mă pot ȋntreba la ce regim drastic şi-a supus intimitatea ȋn partea ei verboasă, hemoragică, persoana lui răsărită printre noi toţi pentru a se pune cu o atât de radicală hotărâre ȋn paranteze. Dincolo de toate ȋntrebările pe care i le poţi pune, nu ȋl poţi găsi, pe el, cel care a hotărât demult, ȋn vechime, ȋntr-o cavernă, să mănânce creier de om… Cine ar fi bănuit că la capătul deşucheat al memoriei cântă Orpheu?!

Ȋn baia de sânge, ȋn Plevna eticii care se bate acum pe moneda calpă a românismului, ca randez-vous ȋntre ce e mai tragic ȋn noi, fiecare zice ce poate, ce vrea, unii acuză. E frumos să acuzi, ineficient dar nu poţi construi pe nori o grădiniţă. Printre noi, ăştia mai pugilaţi, trece un savant cu fruntea largă, bombată, şi fără maxilar, pe patine… E singurul individ care ȋntr-o ţară de expropiaţi poate publica elegant un apel pentru solidarizarea cu Sorbonna, că ȋi dau şi pe ei afară! Sau care ȋn pragul de a scote românismul din fântână, de unde l-am aruncat să-l ascundem de turci, ne spune cu o naivitate de clasic: “Unii dintre noi sunt tibetani”. Şi totuşi… există iubire… căci Eugen se mulţumeşte ȋntr-o ţară de disperaţi şi ȋn care nu ne putem interna că ar trebui să facem din munţi ospicii, se mulţumeşte să semnifice soluţiile, să nu le mai realizeze, să nu le mai anunţe, să nu le mai claseze, trăieşte el ȋn locul nostru, altceva. Aşa a apărul cu semnul “Arca lui Noe”. Se plimbă pe patine cu o plancardă ȋn mâinile degerate. Pe care scrie că ne-am salvat deja, că am plecat spre o picătură de oxigen cu toţii. Că suntem deja ȋmbarcaţi. Cum altfel am putea sări peste pragul timpului şi de ce?

Ȋnceputurile istoricismului, prin Leopold von Ranke, Herder şi ȋn general toată reacţia germană ȋn faţa Iluminismului francez, curent de gândire care va prinde ȋn el formulările spiritualiste ale lui Hegel dar şi pe Marx, vor pune bazele studiului academic al istoriei sub implicaţiile că nu e dat un adevăr absolut ci toate valorile individului şi societăţii trebuiesc căutate ȋn momentul şi ȋn fineţea derulării circumstanţelor contrare. Stabilitatea acestor sisteme explicative se va ȋnscrie de la absolutizarea statului până la un “menirea absolută a istoriei”, cum spunea Herder şi se va căuta de-a lungul secolului 19 şi 20 ȋn paralel cu celelalte teorii care se vor dezvolta pornind de la alte baze, cum ar fi teoria limbajului etc. Ceea ce interesează acum e că exponenţii ultimi a acestui curent, dacă ne putem astfel exprima, caută paradoxurile şi cercurile explicative ale istoriei ȋn felul ȋn care istoria e, dacă vrem, istoria creată, istoria individului care o scrie şi nimic mai mult. Dar nici mai puţin pentru că individul este legea acestor lucruri, nu mai e timpul, ca pe vremea romanticilor. Eugen ȋnchide – sau deschide -, cum vreţi să consideraţi această interogaţie fundamentală care a pornit de la premizele că orice filozofie ar trebuie să fie o istorie a filozofiei bunăoară. Eugen trebuie căutat ȋn recalibrarea pe care o suportă ȋn postmodernitate intuiţiile romantismului german şi de ce contează el, tocmai el dintr-un peisaj pestriţ şi bogat ȋn savanţi, iată de ce.

Pentru că istoria devine Artă, ȋn cel mai precis dintre sensurile ei. Treptele acestei deveniri; minimalist, pornim de la situaţia când Religia şi Arta erau separate, ȋn acel moment concepţia, trăirea sacră se proiectau, se suprapuneau chiar, dacă vreţi, unor obiecte de artă, aflate ȋntâmplător sau fericit ȋn centrul unei ȋntâmplări cereşti. După care arta şi-a câştigat autonomia, adică a fost legată de artist şi prin Vasari ȋn secolul 16-lea creatorul câştigă ȋntâietate ȋn raport cu opera lui, apare deci un subiect care formează, deformează, construieşte, care e prins ȋntr-o biografie şi care oficiază ca să spunem aşa opera de artă, aceasta din urmă nu se mai adresează ȋn mod fundamental din ea ȋnsăşi, devine ea ȋnsăşi adresare. Secolul 20, a urmat poate o reclădire a procesului de apariţie a obiectului artistic, misticismul lui Kandinsky, prin toată avagarda francezo-germano-züricheză, care a pornit, ea ȋnsăşi, ȋn ceea ce a avut coerent, teoretic, programatic ȋn ea, tot de la romantismul german, Arp, Schwitters, Tzara etc. Ȋn acel moment arta recurge la religie şi se identifică din propie iniţiativă cu religia dar rămâne la mijloacele artistice, foloseşte doar religia ȋn sensul de mimesis, de invocaţie, dacă vreţi. Un exemplu tipic este Catedrala lui Schwitters. Ȋn continuare, religia poate deveni, prin instrumentele pe care le-a definit deja, după multe ȋncercări şi după generaţii de savanţi care s-au scos de pe scenă cu un spor nemaivăzut ȋn alte discipline, religia devine artă cu propiile instrumente, aici a reuşit să spună câte ceva Eugen, ȋn diferenţă faţă de ceilalţi care au pornit pe un drum pe care doar erudiţia atât a celui care scrie cât şi a celui care citeşte ȋl mai poate urmări. Este finalul… după ce Vasari a stabilit figura artistului, artistul ȋnsuşi cuprinde şi desfiintează obiectul, opera, devine el ȋnsuşi propia operă, dispare aruncându-se ȋn vulcan. De asta nu-l vedem pe Eugen, nu-l găsim să-l citim, pentru că noi devenim, ȋncet dar sigur, Eugen.

Ne aflăm ȋn pragul unei construcţii totalizatoare, cum sunt puţine formule care se pot astfel agrega ȋntr-un timp care şi-a pierdut, pare-se, sistematicitatea, metoda şi pe Unu, ȋn genere. Ei bine, pentru medievali, această detentă totalizatoare a fost fixată ȋn catedrale, pentru postmoderni, adică pentru noi ȋn blugi, e vremea unor construcţii la nivelul subiectului, care să poată ȋnfige steagul pe Lună. De ce să ridici pietre când poţi să ridici gândul lor?! Ȋn ce fel mai putem noi ȋncăpea lumea noastră, de la ȋnceputuri până la sfârşitul ei? Reȋncepe vremea catedralelor, domnilor, când oamenii se vor diferenţia din ce ȋn ce mai mult unii de alţii, când unii vor fi din nou mult mai oameni decât alţi oameni şi mulţi dintre noi, dintre cei care sunt consideraţi indivizi, deci onorabili, cetăţeni, nu vor fi decât cioturi dintr-o industrie a subiectelor, nişte mici măscări pe o bandă rulantă, ei ştiu ce sunt dar cred că sunt ȋn acest secol ascunşi, feriţi. Faceţi din batistă, voi, căci veţi dispărea cu toţii aproape, nici aici nu aveţi loc, unde credeaţi, greşit, ca e loc pentru mulţi. Şi din acest timp, nu vor rămâne decât vreo doi-trei. Trăiţi inutil, vă luaţi micul dejun inutil, vă ȋmbrăcaţi inutil, plecaţi inutil, mai ales.

Dar timpul ȋncă nu a trecut, ţine aproape. Din tinerii aceia febrili şi cu accente isterice cărora le-am pierdut urma – uite că tocmai lipsa isteriei le-o asum -, căci după acei ani frumoşi am reuşit să ne certăm toţi cu toţi, Eugen se retrage ȋn văgăuna lui sanscrită din mijlocul Bucureştilor, mulţumit să-l confunde lumea cu Eliade până ȋşi va da seama că Eugen a pus la frigare mai mult, s-o vedea dacă şi mai bine, şi e cel mai dozat dintre ei, cu furia cea mai ȋntreagă şi cu o hărnicie de ascuns după uşă…

Când era mică, Ilinca era la fel de stranie. M-a luat odată la arhitectură, ȋn Taverna din miezul institutului Ion Mincu, prin luminătorul cu scara de fier, deasupra, unde ne urcam adesea cu păhărelele de cafea, să zăcem pe un trunchi de copac, şi unde mai scăpam de mesele năpădite de studenţi care trimeteau de la unii la alţii un geniu ȋn matematică, pletos şi moale ca o momâie care făcea spontan ȋn minte operatii cu şase cifre: cât fac măh 573854 de ȋnmulţit cu 397251? Figura calmă, abstrusă, nemişcată ne spunea spontan: 227964075354. Bun, du-te acum la ceilalţi până verificăm.

Sus, la copac, nu mai era vreun matematician, se căţăra Ilinca Bernea şi ne jumulea pe rând de fulgi metafizici ca pe găini. O cunoşteam de ceva vreme şi mi-a propus să joc ȋn piesa pe care o pregătea, “A douăsprezecea noapte”, rolul lui Sir Toby, aceam să ȋncepem pe holurile Naţionalului, ori prin podul de la Majestic… ȋn decorurile, se pregătea tot atunci, piesa Ghetoul parcă, aveam să joc de câteva ori ȋmbrăcat ȋn gardian rolul acela de silen… Dar la copac acolo mi-a spus câteva lucruri despre mine, repede, adânci, un pic forţate poate şi pe care nu le-am recunoscut ȋn nici un fel ca fiind ale mele, ca fiind eu. Aşa că am coborât năuc, năuc sunt şi azi când o ascult sau o citesc.

Cu Ilinca ȋnsă erai ȋntotdeauna pe drumul cel bun, la capătul a câteva ore, te cunoşteai cu toată lumea, m-a dus o dată ȋn Cotroceni, prin vilele alea ȋn care şi-a ȋnceput şi tata traseul politic, fiecare casă are acolo câte o istorie ameţitoare, ȋn aceasta unde merseserăm noi intraseră arabii, şi tuaregii aceştia deghizaţi mobilaseră totul ȋn stil oriental, doar vitraliile mai rămăseseră brâncoveneşti… şi nimeni nu era acasă decât o domnişoară blondă, străvezie, care locuia la etaj ȋntr-un dormitor imens, roz, plin de păpuşi, şi de lucruri parfumate iar din acea cameră de cadână ieşeai ȋntr-un balcon de piatră ȋn care se servea o cafea tare ȋn ceşti bineȋnteles din arabesc albastru… şi peste balconul acesta de piatră cădea o viţă deasă care adumbrea genele blondei, aruncând ȋn lumina verde siluetele noastre somnolente…

Spre deosebire de noi toţi Ilinca mergea mai totdeauna mai departe, iubirile ei abstracte te minunau şi te ȋntărâtau, sunt multe femei din care nu pricepi nimic, Ilinca ȋnsă aveai imresia că nici ea nu pricepe şi mirarea asta se amesteca cu o spaimă, poate jocul spaimei, dar nu mai puţin reală, nu mai puţin spaimă… când am intrat ȋn camera ei, căci după ce se ȋnchideau barurile ne retrăgeam la unii sau la alţii să continuăm indefinit serile, am amuţit, pereţii erau scrijeliţi cu citate din diferiţi filozofi, uneori cu cifre, ȋntr-un colţ un pian, aş spune literar, pianul literar al Ilincăi, căci nu mai cânta de pe vrea aia… doar scria despre pianul ei, poate la pian direct că nu ȋmi aduc aminte să fi avut masă, şi apoi hârtiile, hârtiile zăceau peste tot, Ilinca era de hârtie!

După care am uitat de Ilinca vreo zece ani, am ȋntâlnit-o pe Magheru parcă o dată, ȋmi spunsese că făcea acum naveta la un teatru din afara Bucureşitului, era mai hotărâtă, era chiar enervată dacă imi aduc bine aminte, aveam să citesc mai târziu unele din fragmentele scrise din această perioadă tulbure, poate că atunci s-a petrecut ceva care a rupt-o de fireasca ȋnfăţişare a lumii, ceva nu atât tragic cât final… Ȋmi ȋnchipui că o formă bună, savuroasă de copilărie a fost ȋnnecată ȋntr-un val de judecăţi contrare, de lucidităţi şi lumi abstracte. Ilinca nu se mai juca… După care găsesc numele ei ȋntâmplător, publicase. Şi am apucat să citesc…

Ernesc Bernea, ȋn afara angajamentelor politice care nu mai interesează pe nimeni ȋn mod plauzibil, avea să deschidă primul curs de etnologie la noi, credea că satul nu e o vârstă a unui organism care se va complica şi dezvolta pe mai departe ȋn oraş, credea ca satul, aşa cum a fost la noi, la români, e culmea civilizatorie la care omul poate ȋn genere ajunge. Satul nu a devenit oraş pentru că ȋn cuprinsul lui omul a găsit resorturile de a se căuta pe sine, a găsit răspunsurile la marile sale ȋntrebări şi a găsit speranţa ȋn ceilalţi firească, ȋntreagă, oraşul va spulbera fiecare din aceste culmi ale umanismului la care ajunsese satul românesc… Ernest Bernea se va fi mângâiat cu gândul să fi pus sub pecetea timpului, peste jumătate de veac, pe această nepoată, pe Ilinca, ce va reformula tehnica literară sub semnul invocaţiei… Invocaţia, da, ce ar fi fost ca oamenii să nu se piardă unii de alţii, cum ar fi vrut Ernest, la ce puteri ar fi ajuns ei unii cu alţii?

De unde şi-a tras puterea Ilinca? Când am ȋntâlnit-o, după zece ani, am ȋnţeles nu numai că ea trecuse printr-o vârstă ȋntreagă fără confortul unor prieteni care să-i fi ȋngânat ȋntrebările şi să-i fi răscolit răspunsurile, ajunse acum ȋn matca intenselor preocupări abstracte, dar nu numai că a scăpat acestui turnir nihilist la care trebuie să te ȋncurajezi zilnic ȋn Romania de azi – şi care macină ȋn continuare toate talentele de la primele silabe, ȋndoctrinându-le şi predându-le dislexiei şȋ lumii semidocţilor, dar Ilinca scăpase de una singură şi mai mult: găsise ȋn ea puterea să se adreseze, să spună tot, să acuze şi să conchidă ȋn raport cu lumea ȋn care trăieşte. Spre deosebire de mai izolatele grupuri care au păstrat rezerva şi s-au mulţumit să amâne ştiind că timpul e de partea lor, Ilinca a făcut un grup de una singură. Invocaţia… da. Faptul că nu a trebuit să se ȋmpartă, să se compare, să se dozeze tot timpul, a rupt digurile. La capătul acestui tur de forţă, mi s-a părut o clipă că Ilinca nu mai ştie ce este…

M-am ȋndreptat către teatru când am avut mai mută poftă să mă ȋngrop ȋn bibliotecă, am crezut ȋntotdeauna că filozofia te poate transforma ȋntr-un om urât, chiar Literele te pot pierde, cred. Când ai mai multă nevoie de idei, ca de aer, ȋn acel moment trebuie să te urci pe scenă, cu pâine şi apă, să locuieşti acolo, câţiva ani. Doar aşa poţi scăpa. Teatrul a pus măsura gândului grec, rodul emoţiilor care s-au educat unele pe altele până au ajuns om, de acolo au ȋnceput grecii să gândească, să gândească spre noi, să iradieze adică. Cu Ilinca m-am ȋntâlnit la teatru, eram amândoi suferinzi că nimeni nu mai ştie să gândească, nu mai vrea, nu mai suportă, ȋn jur. A gândi e indecent dacă nu ştii să simţi acea gândire, a exprima ceva ce gândeşti fără să suferi consecinţa acelui gând, e fals, trebuie mai ȋntâi să ȋnveţi să simţi şi mai poi să gândeşti, iată supliciul teatrului, dacă ȋţi ȋntră asta ȋn sânge, ce faci mai departe nu mai contează, ai scăpat… Ilinca spune de-a dreptul: “Ştii cât ȋmi ia mie să scriu nişte fraze dintr-astea? Puţin mai mult decăt mi-ar lua ca să le rostesc dintr-un foc. Ştii cât mi-a trebuit ca să scriu trei fraze despre ceea ce am simţit atunci când te-am alăptat prima oară? Mai bine de o săptămână… Lucrurile adevărate sunt greu de istorisit. Mizeriile astea de eşafodaje raţionale le concepi cât ai bate din palme…”

Când am aflat răspunsurile la ȋntrebările pe care le trăiam sau trăirile la care mă ȋntrebam, am sărit de pe scenă, cred că vine o vârstă a salubrităţii, cred că fără un moment adânc, de penumbre, clasici şi nimic, ȋn care să poţi să ȋţi faci temeinic şcoala, să treci prin toţi autorii, cu delicateţe şi răbdare, cred că nu poţi ȋnvăţa să vorbeşti, te pierzi. Când m-am ȋntors din drumul scenei, am rămas cu o singură ȋntrebare: dacă se putea merge mai departe, daca teatrul e o şcoală ȋn felul ȋn care filozofia e, la acelaşi nivel, dacă pe drumul către idee, trebuie la un moment să părăseşti teatrul sau poţi să treci prin? Ilinca e răspunsul la această ȋntrebare, se poate trece prin…

România e un teritoriu devastat ȋn toate sensurile, poate mai adânc sunt dezrădăcinate sentimentele şi gingăşia oamenilor decăt resorturile lor economice, mulţi oameni acceptă să rămână şi să-şi caute fericirea ȋntr-o ȋmprejurare mai pauperă, prin Brazilia bunăoară pentru că semnificaţiile vechi, imuabile, sunt intacte, noi suntem cu totul sub tăvălug, scăpaţi ȋn treierătoare… un scriitor poate refuza această ispită grea, rea a semenilor, cum mai fac cei care vor să fugă, ori care măcar declară asta, ultimii ani am devenit un fel de arhivar al escapismului românesc, Ilinca e dintre aceia care fug ȋnauntru, fug prin idee, fug luptând din toate puterile, nu fug cu spatele, fug cu faţa, dar poate ca la urma urmei nici nu e ea cea care fuge, poate sunt românii, nu există ţară la care această vrăjitoare albă să nu aibe leacul gestului, ideii, câte unui personaj, poate o scenă ȋntreagă, multe din paginile ei sunt un rechizitoriu, o condamnare şi o lecţie de supravieţuire.

Ȋn căderea generală se altoiesc semnificaţiile absurde, onirismul, o goană dulce după sensuri, câteodată e deajuns să ȋntrebe de vorbă, această Ilincă, şi ştii că totul s-a sfârşit, că nu mai putem juca nici o comedie, că trebuie să spunem adevărul, dar nu oricare, şi de aici ȋncepe un alt chin, adevărul ei… Din capătul acelei lumi abrutizate Ilinca vrea să salveze tocmai femeia… Ȋn “Semnul Lunii” pune ca un statement această declaraţie: “Ȋncercăm să refacem traseul invers dinspre fundul prăpastiei spre spirit, certându-ne cu toate contrafacerile şi perversiunile la care e supusă fiinţa umană, smulgând măştile sub care e sufocată şi arzându-le rând pe rând…”

I-am spus ȋntr-o scrisoare, deunăzi, că femeia nu cred că poate fi salvată. Am pe masă o mie de pagini ale Ilincăi, cea mai frumoasă pledoarie pentru femeie pe care o ştiu, pe care mi-o pot ȋnchipui… Spre deosebire de majoritatea femeilor, care recurg la seducţie pentru a-şi impune ideile, Ilinca recurge la raţiune, la o raţiune aş spune critică, dusă la ultimele consecinţe, Ilinca face parte din acele fiinţe androgine, aşa cum sugerează personajul auctorial al nuvelelor ei androgine, face parte deci din acele fiinţe care te pot deconstrui dintr-o privire, care te pot delegitima metafizic, ȋn cazul unor fraude arhetipale. Spre mirarea ei şi spre mirarea noastră, Ilinca rămâne om, suportă anguasele de care suntem toţi bolnavi… ȋn afara acestei raţiuni critice care se desfăşoară de un metodism feroce, Ilinca prinde momentele ȋn teatralismul, efuziunea lor feroce, dialogurile ei sunt la fel de caligrafice, totale, ca şi fragmentele de eseu.

Ceea ce mă dedică literaturii ei e felul ȋn care oamenii fug unii spre alţii ȋn lumea care ȋi asupreşte, care ȋi refuză, datorită unor astfel de vitregii oamenii reuşesc adeseori să ajungă unii ȋn alţii foarte departe, mai au răbdarea să se caute, mai au plăcerea să se găsească, e o specie de fericire care nu mai e accesibila noilor tristeţi, anominale, din cealaltă lume, care s-a trădat până la capăt, de aceea poate magma sensibilităţii şi trădărilor din preajma Ilincăi ȋncă mai pot da o poveste, oamenii se pot sfârşi tragic ȋn naufragiul lumii pentru că se mai pot ȋncă recunoaşte… Pentru mine şi nu mă ȋndoiesc că pentru mai toată lumea, ce a fost mai frumos se petrece aşa cum se petrece ȋn cărţile Ilincăi… Ȋn fond, Ilinca e teologul acelei lumi, câştigă repetat ȋn disputa cu lumea ei partea de regret, frumos şi nostalgie care urmează afronturilor efective, scandate, din literatură, ȋntrebarea e dacă Ilinca se salveză, dacă ȋn cadastrul tihnit al literaturii ei, ea se răscumpără acelei lumi. Nu ştiu…

Nu mi-am pus niciodată problema că bărbaţii ar ieşi câştigaţi din ȋnfruntarea pe viaţă şi pe moarte cu femeile, nu cred că mai contează că lumea e a bărbaţilor, nici că Dumnezeu e bărbat nu mai e de vreun folos major… Ilinca suferă şi deplânge fiecare amănunt al acestui complot vechi, anonim, fiecare cută de simţire e ridicată ȋn soare să fie cântărită. E un tur de forţă care nu scapă nimic. Nu putem măcar pretinde la sfârşit că femeia nu există, ceea ce cred că e de fapt adevărul, şi dacă nu există ce?! E mai puţin adevărat ce spune ea acolo? Nu. Dacă scrierile Ilincăi ar fi traduse ȋn arăbeşte, ea ar fi condamnată de toată peninsula arabă, armate de terorişti ar sta la uşa ei cu bricheta, ar fi protejată de toată lumea civilizată, asta e Ilinca ȋn forma ei doctrinară, afurisită. Dar ce e literatura ei?

Lumea a trădat-o pe Ilinca, asta neȋndoios, la fel de neȋndoios cum ea a ştiut prin literatură să o să ducă mai departe condamnarea, ȋnapoi ȋn lume, să facă ȋn jur tăcere, gol, şi apoi să se ridice cortina, să pornească un carusel de semnificaţii care să plasmuiască ȋn voci profunde, clasice, o nouă realitate, nimeni, nici cel mai răscolit dintre romantici nu poate creşte de unul singur ȋntr-o lume otrăvită, descărnată, doar regizorul poate, canonul regizoral poate popula orice loc cu silueta firavă dar mustind de semnificaţii ale câte unui german simulat până la disperare, până când lumea se răscoleşte sub o paideumă nouă, până când acea lume care te refuză, te năpădeşte şi vrea să te sugrume, ȋncepe să te educe… ăsta e secretul supravieţuirii, creşterii Ilincăi Bernea… curajul ei de a scrie ȋmpotriva tuturor, de a susţine idei pe care nu le revendică nimeni, nici măcar victimele ideilor contrare… invocaţia umple pe Egon Schiele, ȋl vascularizează ȋn poveste, şi acest pictor al ravagiilor femeii, reanimat, joacă şi pătimeşte ȋn regia unei domnişoare care ȋi dedică o monografie de la capătul lumii, cum Egon nu a avut până acum, Klimt se mai trezeşte, cine o fi Emil? Gellu Naum joacă ȋn piesă… nu e nici o piesă, e felul de a scrie.

Faptul că se poate ȋnvecina la ȋntâmplare, că Ilinca se revendică unui alt timp, al unui alt spaţiu şi că nu o putem ancora ȋn nici o stare din care să o condamnăm placid, cred că prin acestea toate, urmate firesc, cu deciziile clare ale unei discipline, Ilinca sparge paradigma generaţionistă ȋn care s-au acumulat prestigiile şi poftele de ascensiune ale românilor de un veac ȋncoace. Poţi reuşi şi de unul singur, poţi vieţui cât de mult, te poţi forma şi te poţi găsi când nimeni nu te vrea, când nimeni nu te recunoaşte, când tu ȋnsuţi te ȋndoieşti de tine ȋn fiecare zi, când tulburat, te trăieşti cu disperare, până când disperarea se lichefiază ȋn judecăţi şi spaima pură devine artă… este paradigma regizorului, invocaţia, o mise-en-scene ȋn care ȋncep să se ȋnvârtă fantomele bune ale trecutului… putem pune ȋn siluetele ȋmpuşcate de timp, ȋn nume abia, o altă simţire, şi tot aşa ne putem ridică din tranşeele fiinţei ȋn care ne-am aruncat, ȋn care ne-am născut aproape, dacă avem gingăşia de a ne naşte femeie, doamne fereşte…

Adâncimea la care Ilinca deconstruieşte şi aşează, nu este literară, este filozofică, felul torenţial şi subtil prin care ideile devin personaje ori redevin idei este unic ȋn literatura noastră, mai detaşată ȋn demnităţile şi confortul ei inutil… Ilinca te solicită, gândeşti şi te miri tot timpul, citind-o. Speciile de fantastic, iarăşi, ȋn care operează, suspansul şi senzaţia că se poate ȋntâmpla orice, de oriunde şi oricum, sunt reuşite printr-o ȋndelungă şcoală a spaimelor şi ruperilor de stare, sunt unele scene care se datorează unei ȋndelungi şcoli de simţire… nu se poate ajunge acolo fără să fi trăit cumva, nu ştiu cum, totul… Ȋntruchipările androgine ies astfel din mintea cuprinsă de vis a poetului şi lumea noastră aşa cum o ştim intră la loc ȋn cutia Pandorei, căci lumea e condamnarea noastră ȋntreagă, visul ne poate, când ne poate, salva…

Multe dintre rândurile pe care le-a scris le-am citit certându-mă cu ea… Spre deosebire de Ilinca, cred că lumea aceasta nu trebuie salvată, trebuie trăită ca deja salvată, Ilinca face ȋnsă tot efortul de a ajunge acolo, literar vorbind, şi părăsind acum dihotomiile şi paradoxurile feminităţii şi ale renegării sau refugiului, am primit deunăzi un tratat de estetică a durerii, nu este ȋncă publicat, Ilinca e şi poet, din specia aceea rea, totală, de poet voce, care a dispărut cu totul ȋn poezie, pe care nu ȋl mai poţi găsi, şi iată ca nu am mai recunoscut ȋn acele versuri prietena din copilărie, pe Ilinca… zburase din cuşcă, din cuşca de ea, de mine şi de noi, devenise o voce clară, care ne spunea cum să fie omorâtă: “De poeţi nu e niciodată nevoie/ Ei sunt nişte paraziţi, nişte lepădături, sunt cu toţii nebuni de legat./ Ei nu merită să trăiască ȋn lume/ Pentru că tot ce vor e să fugă din ea.”

Curajul suprem ȋn artă e de a te aşeza, când lucrurile lărmuiesc ȋn tine, omul fuge din zvonurile pe care nu le poate domoli, se poate pierde, de aceea substanţa unui artist nu e vibraţia lui interioară, e locul. Oamenii devin importanţi dacă vin de undeva şi rămân ȋn memorie dacă ei ȋnşişi devin un loc… Dacă ştii să-ţi taci ȋn jur, se aud glasurile de vocală ale florilor, culorile dau un uşor signal acustic, pietrele tac adânc, oamenii tac in sus… Ȋn România ultimilor decenii, de la război ȋncoace, nu a fost zăbovire mai adâncă şi mai semnificativă decât aceea a lui Iacob Gheorghe. Nimeni nu a putut tace cinzeci de ani… poate niciunde. Toate paradigmele ideologice de recul interbelic au căzut deja ȋn frământarea timpului, artistul ştie doar să rămână, atât cât se poate ȋnscrie ȋn profilul acestei rămâneri, ȋn acest fel gândirea artistică românească a fost ȋntotdeauna cu o zodie mai sus decât şcoala noastră filozofică. De altfel de când s-a petrecut la ȋnceputul timpului această ȋnfrăţire, arta a pregătit festinul gândirii. Ȋn lumea noastră amuţită, a ȋnlocuit-o cu totul…

Românii cred ȋn genere, ca şi olandezii bunăoară, că poţi să te găseşti pe tine doar la Paris. Iacob a răscolit Parisul luni de-a rândul, hrănindu-se cu peşte ieftin din piaţă şi cu puţină salată… pentru a avea bani de bilete la muzeu, la care se ducea zilnic, de dimineaţă, de când se deschidea, până la ora ȋnchiderii. Lunile adunate prin Paris au sedimentat o sensibilitatate românească, nu au alunecat ȋn alt parcurs şi nu se pot desprinde ȋntr-o alta paradigmă… ȋn fotografie Iacob şi soţia sa Viorica, iar ȋn dreapta Tanti Jeni, o cunoştinţă, ȋn Paris.

Cu ceea ce a adunat, ȋnsă, n-a rămas pe nicăieri, şi acesta este mesajul pe care Iacob ȋl dă. El a izbândit din interior… Dacă mă gândesc bine, nu mai ştiu altul… nu mai ştiu măcar altul care să ȋncerce asta şi după el nu mai ştiu curaj care ȋn absolut să nu ȋncerce tocmai asta, dacă rămâne ȋn România şi misiunea lui a atins, prin parcurgerea ȋntortocheată a tuturor curentelor artistice ale complicatului secol douăzeci, ridicându-se cu vitalitate ȋn acest nou mojar al secolului douăzeci şi unu, cele două mari obiective care privesc arta ȋn genere şi arta românească ȋn particular.

A dus rafinamentul artei abstracte până ȋn absolut, şi ȋn expoziţia celor cinci sute de lucrări cu care a dat Palatului Mogoşoaia o nouă tinereţe, acestui palat cu vibraţii veneţiene din marginea Bucureştilor, a restaurat tradiţia intelectuală, de adâncă contemplaţie a artei abstracte, ȋnnecată ȋn genere de facil şi gestualism, Iacob deci a repus tradiţia metafizică a căutării ȋn sensibil, iar prin portretistica românească pe care am răsfoit-o la Sălile Dalles, şi care a rămas din nefericire neexpusă, trei sute de desene selectate din trei mii şase sute câte au fost iniţial, şi care au fost ȋncepute ȋn satul natal, ȋn Bărăgan, şi am găsit o fotografie veche, cu tatăl, ȋn Brăgăreasa natală…

…lucrări care reprezintă singurele documente cu valoare de monografie sătească ȋn care trăsăturile de rasă ale românilor sunt desluşite dinlăuntrul unei fineţi şi unui rafinament absolut. Aterizat abia din Amsterdam, am intrat ȋn Sălile Dalles neaşteptând să găsesc şi portrete ţărăneşti, nu le văzusem niciodată… şi dacă aş fi văzut români prin tablouri, ei nu puteau, mă gândeam eu, ȋntrece farmecul dulce al olandezilor… senzualitatea lor, dar nu e adevărat…

la Palatul Mogosoaia…

Am ȋnvăţat ȋn acele câteva ore, pe furate, să-i pot privi pe români, să le pot relectura trăsăturile acoperite de fatalismul nostru şi dacă ştii să cauţi ȋn liniile şi simbolistica complicată a expresiilor, poţi vedea neamul acesta ridicându-se dintre vremi, ca unul care şi-a găsit pentru un moment frumuseţea, dar nu o frumuseţe importată de desluşiri impresioniste pariziene… ci o frumuseţe care a fost dintotdeuna acolo. Aşa cum suntem obişnuiţi să găsim un tip de graţie ȋn câte o balerină franţuzească ori un cârlionţ blond olandez, aşa e şi un tip adânc de frumuseţe românească… cine ar bănui?

M-am ȋntrebat ȋn lungile veri pe care le-am petrecut la Malu Spart, alături de Iacob, căci cu uimire trebuie să mărturiesc că Iacob e unchiul meu, fratele bunicii, şi peste grădina lui, dincolo de gardul de liliac, am cumpărat o casă bătrânească noi de la vrăjitoarea satului, Paraschiva, pe care am năruit-o mai apoi pentru un mic conac, unde la etajul ȋntâi Iacob mi-a proiectat şi mie un atelier larg, ȋnalt, din bârne groase de brad pe care mai găseam câte un porumbel dimineaţa, care se rătăcise prin casă… iar vara Iacob picta toată ziua ori cioplea la câte o bucată de marmură sau de granit iar eu ȋnfrigurat de frigurile lui, mă refugiam cu veveriţele prin podul casei mele, cu un volum din Platon ori vreo cronică, culese din bibliotecile de zece mii de volume ale acestui artist, care transforma totul ȋn linişte şi bun gust. Ori alergam cu ciuberele, ȋmbrăcaţi suprarealist, cu măşti imense, după câte un roi care ne fugea din stupi să-l punem ȋn vreo cutie, ori eu plecam prin zăvoi cu fii de zidari cât e ziua de lungă, să ȋnnotăm ȋn Argeş şi să zăcem pe nisipul fierbinte, şi să tragem cu ochiul la fetele cu zestre… ori…

casa artistului…

Dar nu despre artist voi vorbi acum, ȋmi rezerv acest prilej ȋntr-o punctuaţie mai largă, acum despre grădina lui de la Malu Spart. Vila, corpul vechi, e pusă pe gura dealului, din ferestrele ei poţi acoperi zăvoiul, pâlcurile de plopi, câteva fâneţe şi Argeşul care curge printre dunele de nisip şi pietriş, galben, alteori verde, când e seceta lungă. Casa are linii italineşti dar balconul de la etaj, cu stâlpi de lemn, e mai degrabă ȋn stilul citadin pe care ȋl vezi şi prin Bucureştiul vechi la câte o clădire pusă pe colţ, brâncovenească.

atelierele…

expozitia de sculptura…

Grădina e largă, a fost iniţial alipită din trei petece de pământ, de la trei propietari diferiţi, alungaţi de un funţionar de la finanţe, dintre războaie, şi care se boierise, cumpărase şi zăvoiul electrificându-l, cu stâlpi de lumină şi alei şi heleşteu pentru peşte, acum nu mai sunt decât vaci priponite, noaptea latră lung câte un câine rătăcit, beat de mirosuri, printre lanurile de tutun, şi uneori mai coboară câte o şatră de ţigani sau un păstor care leagă de plopi câte un câine şi lasă din lungimea sforilor un mic coridor prin care te poţi furişa, pe lângă boturile ȋnnecate de spuma furiei şi de sângele dulăiilor care ȋşi muşcă limbile de necaz ca nu te pot agăţa, dacă nu ştii pe unde, nu poţi să vii după brânză…

Pe deal, blocuri de marmură şi statui sunt ȋmprăştiate prin curte, la rădăcina copacilor, ori câte un chip de femeie ȋn granit sur se ascunde ȋn tufişurile ȋnflorite, exuberante, care ȋnchid curtea ȋn perspective şi oaze izolate, ȋn care poţi bea cafeaua nederanjat, citi, scrie… vara e bine să intrii ȋn casă, unde e răcoare şi mersul desculţ pe duşumelele de lemn şi prin curte te umple de echilibru şi de forţă. Camerele nu sunt foarte mari, au fiecare câte o bibliotecă, un pat de lemn şi o sobă albă, din ceramică ȋn pastel alb, transparent, iar sala de jos e puţin ȋntunecată, cu un şemineu ȋnalt, câteva covoarea vechi pe pereţi şi o masă din lemn de teck, foarte lungă, suplă, pe care e o lampa cu gaz.

Atelierele sunt despărţite de casă, construite târziu ȋn continuarea unei bucătării de vară, cu sobă ţărănească, masă din dală de granit şi cu nişele ȋnpănate cu stâlpi de pe la vreo casă din Maramureş, daţi cu ulei de răcin, atelierele nu au ȋnsă stâlpi de susţinere pe mijloc, au un picior de cetate, din bârne de stejar, care ţin acoperişul, şi nici podea nu au pe mijloc, ȋntre nivele, aşa că sunt deschise, cu ferestre mari, luminoase, şi podeaua e din cărămidă, ca un coridor de castel care echilibrează ȋntotdeauna umiditatea ȋn interior, chiar şi ȋn verile fierbinţi. Câteva şevalete, culori, două lăzi ţărăneşti peste care sunt trântite blăni de oaie… şi o masă din dale mari de lemn de nuc, cu o bancă asemenea, sus e un pat ȋntr-o nişă, cu un luminător, unde Iacob dormitează câte o oră dupăamiaza, se trezeşte ȋntotdeauna pe la cinci dimineaţa, şi ȋşi ȋmparte ziua ȋn două.

Lucrează tot timpul. De vreo şaizeci şi ceva de ani, acum are optzeci şi trei, nu mai expusese de vreo cincizeci de ani, ȋnaintea acestot trei expoziţii, din septembrie. Imi imaginez că acest loc e destul de cunoscut, duminicile lungi din vremea izolării noastre erau pline de invitaţi, aici l-am putut cunoaşte pe Răzvan Teodorescu, la un miel ȋn ţăst, cu prima soţie şi cu copii, pe Dan Hăulică, Ion Nicodim şi Ariadna lui, prieteni de o viaţă ai lui Iacob şi ai Vioricăi şi pe mulţi alţii… am auzit ca fusese pe la Malu Spart şi Sergiu Al George… care l-a rugat pe Iacob să-i povestească din visele lui… Eugen Simion, Pleşu, când jovialitatea sa se umaniza, Toto Enescu, cel care fusese desemnat ȋn puşcărie sa fei naşul lui Steinhardt, ori Dana Apostolache şi Ion, restauratori de monumente şi de pictură veche românească, care şi-au făcut şi ei o casă imensă, cu nişte ateliere impresionante, ȋn stănga zăvoiului…

Dupăamiaza ȋncepea febrilă, după care se serveau ȋn porţelanuri cafelele şi se ȋntindea ȋn spatele casei, printre flori, masa, chiar ȋn botul dealului, cuprindeai de acolo cu privirea tot zăvoiul… după care se aducea din pivniţă cate un vin, care trebuia scos din damigenele, multe, prăfuite, avea şi Nicodim câteva acolo, pe vremea când trăia… şi se trecea la cafeluţe iar cine vroia, pleca prin zăvoi ȋn plimbare, şi discuţiile despre filozofie, literatură, uneori medicină… se ȋnfiripau… doi câte doi printre plopii ȋnalţi, vibratili, care adânceau cu umbra lor seara şi rătăcirile…

Locul a fost adânc. Mă ȋmpotrivisem lui ȋntr-o dupăamiază, ȋmi amintesc, spunându-i ca suntem prea departe, că trebuie să mergem spre centru… ca să izbândim. Mi-a răspuns că pentru el acolo era centrul lumii, ȋn Malu Spart, şi oriunde vrea…

maestrul Gheorghe Iacob

Cum adică Arta prin excelenţă?! Ȋn sensul celor două spaime. De două ori m-am pierdut cu totul ȋn privire, am avut un atac de panică ȋn ochii verzi a unei vrăjitoare, cu mulţi ani ȋn urmă, am simţit cum mi se taie voinţa cum ai stinge lumânarea, ars de focul verde al acelei bestii gingaşe. M-am aruncat cu capul ȋn pernă şi am rămas aşa vreo jumătate de oră, să mă scot din mormânt. Am ȋnţeles că ȋnainte de a crede ȋn mine, privesc. A privi e primordial. Şi că pot muri ȋn privire, că privirea bate ca o inimă şi nu ai voie să o strângi in pumn… şi o altă spaimă la Iacob, la Malu Spart, era un tablou ȋn tonalităţi albastre ȋn care degradeurile si unduirile şi ȋncolăcirea stranie, organică, mi-a arătat un trup de femeie cuprins de un fior care o roteşte şi am intrat, ȋmi amintesc şi acum ȋn acel desen ca ȋntr-o mandală, Iacob nu se sfiieşte să lucreze când sunt persoane de faţă, de fapt ar fi şi greu căci el lucrează continuu de vreo 60 de ani. Când merge cu maşina, doarme, când mănâncă, trage cu ochiul la pânze.

Apoi am reuşit să o văd, acea formă, brusc, cum ar fi ȋnceput să respire, ȋnviase. Şi era cel mai frumos lucru pe care ȋl văzusem până atunci, dar acel lucru nu ȋl consumam ȋn privire, nu ȋl puteam de altfel vedea, ȋl urmăream numai, ȋl urmam. Asta a fost de fapt tragedia momentului, că refuzam să mă desprind şi să renunţ la acea arătare albastră cu o hotărâre pe care nu o puteam controla. Şi am ȋnţeles ca va trebui să urmez acea Ariatnă până la capăt, că ceva foarte adânc şi foarte important ţine de acel drum, de acea deschidere operată ȋn albastru. Am ȋntors privirea aproape speriat către Iacob şi ȋmi amintesc şi acum ȋncordarea lui, am ȋncercat să ştiu dacă vedem acelaşi lucru. A avut şi el o tresărire, am ȋnţeles că ştie, chiar dacă ȋn acel moment vedeam lucruri diferite, stie. Ar fi fost imposibil să nu ştie, la urma urmei. Deşi ar fi existat o posibilitate, să ştim diferit şi pentru o clipă am avut senzaţia că el mă ȋntreabă pe mine ce este ceea ce vedem amândoi, că nici el nu ştie. Am simţit brusc nevoia să-i cer tabloul. Gestul i se va părea ridicol, nu mi-l va da. M-am gândit să il cumpăr, să mă dispensez de efortul de a-i explica ceva. Ce ar spune ȋnsă mama să cumpăr un tablou de la Iacob, plus că nimeni nu va pricepe gestul meu. Şi nici bani nu aveam, cum să cumperi ceva dacă nu ai bani. Am rămas ȋn faţa acelei spaime frumoase atins de aripile de ȋnger, amuţit, părăsit, şi dimineaţa am cercetat din nou pânza, aratarea ziua dormea…

Ȋntre aceste două spaime, spaima bună şi spaima rea e nu numai regimul estetic al privirii ci tot ceea ce poţi să fii sau să nu fii ȋmi ȋnchipui…

Mulţi ani şi poate dintodeauna m-am ȋntrebat ce face Iacob. El dintre noi toţi ştie să rişte o ȋntrebare până la capat fără nici o reverenţă către lumea reală, o ȋntrebare care poate rupe totul ȋntr-o clipă ȋn defileele ontologice ale interogaţiei, nu ştiu om şi nu cred că mai e vreunul ȋn această epocă care să se ȋntrebe ȋn mod total despre totul, ca şi cum ȋn actul privirii, ȋn contemplarea susţinută a culorilor, ar fi lipsit de linistea şi pajiştile evidenţei… Reculeg uneori tăcerea, nerăbdarea de a porni oriȋncotro din preajma lui şi riscul asumat ȋn totalitate către orice concluzie de oriunde ar fi apărut ea ca pe cele mai frumoase evidenţe ale unei vecinătăţi veritabile, de-a lungul anilor mă voi fi ȋntâlnit cu mulţi romancieri, istorici, sanscritologi ori filozofi ai culturii şi fiecare dintre ei se vor fi separat de mine ȋn spaţiul ȋntrebării, vor fi plecat cu ei ȋnşişi ȋn tăcerea lor. Iacob are răbdarea tăcerii comune, Iacob e singurul care rămâne până când ȋnrebarea se termină, pentru altceva, cu el numai am spus pe ascuns că suntem nemuritori, ori că vom fi. Ȋncă din momentele când nu ştiam să vorbesc a fost acolo şi nebunia ȋntrebărilor, firea lor bezmetică m-a prins pentru totdeauna. Târziu voi fi ȋnţeles cum cuvintele ȋi hrănesc privirea, ȋl fac să vadă mai adânc, ȋl ȋmplântă ȋn fire şi el poartă ochii ca doua ancori ȋn lume, ȋntr-o lume ȋn care voi fi naufragiat de atâtea ori, cu fiecare dintre ȋntrebările mele mai mici ori mai mari. Pe el ȋntrebările ȋl aduc, cum ar fi deja răspunsuri, ȋntrebările sunt sâmburii din răspunsurile ce se coc pretutindeni…

Niciodată nu mi-am ȋnchipuit să ştiu, că voi scrie textul acesta, că voi fi pus să răspund primei şi celei mai ȋntortocheate dintre ȋntâlnirile vieţii mele, de fapt nu, am ştiut că va trebui să scriu ȋntăi asta şi apoi altceva. Pentru că am lăsat ca pânzele largi, tapiseriile si marmorile lui să mă poarte fără ȋntrebări, am vorbit tot acest răstimp despre altceva! Am ştiut că mă va duce ȋn inima lucrurilor şi pentru mine Iacob e ȋncă singurul care a găsit, singurul pe care l-am urmat asa cum ȋn Tibet se dau reminiscenţele unei persoane, fără să-mi amintesc că ceea ce ştiu e al meu sau al lui căci ceea ce ştii e al nimănui… şi Iacob a ştiut dintre noi toţi să nu se mutileze pe drum, ȋn căutare, a ajuns acolo ȋntreg… Din preajma lui nu am cules numai imboldul de a fi altceva, de a mă zmulge către o lume pe care prin el o ghicisem pentru prima oară dar si proporţiile, fluorescenţa nuanţelor, lumina ȋn care ȋnnota ȋn atelierul lui ȋnalt ca un hangar de avion, prăvălit deasupra unei grădini de piersici, cu o pensulă legată de un băţ imens, ca o undiţă, acolo, ȋn lumină, Iacob a pus ȋn mine echilibrele şi ponderile care m-au putut mai apoi strecura prin râpile gândirii şi ale vieţii, am ştiut că indiferent cât de departe vrem să ajungem, se poate ajunge frumos. Iar acest lucru nu ţine de un timp sau de o ȋmprejurare, de o zodie sub care artistul se pune ȋntâmplător pentru ca Iacob a fost ȋn luptă cu timpul lui, cu tot timpul lui, din vârste, din epocă, din noi, ceilalţi.

- Vezi? Acum e un drac. Uite, râde. Şi acum e un om la cosit, ȋncovoiat, a căzut.

- Acum e o paparudă. Şi acum un chip transfigurat de uimire, ca o suferinţă. Sau de plăcere mai degrabă.

- Un silen cu nasul rupt de gelozia turcilor…

Din peretele rupt de Argeş se scurg ȋn apă straturile multicolore de nisip, cremene, silexuri şi oase, ca intr-o clepsidră de douăzeci de metrii iar apa repede şi ȋntortocheată mai scoate ȋn rastimpuri câte o barcă dacică ȋngropată ȋn mâl pe care o pune la mal parcă aşteptându-şi grav stăpânii şi care se fărămă şi evaporă ȋn aerul tare ȋn câteva clipe, sub dealul rupt de ape, protejat de câteva insule din cimenturi naturale, e satul iar deasupra satului un conac italienesc ȋn mijlocul unor movile de flori care ies din ierburi ca nişte cocoaşe de dromaderi şeherezadici, la picioarele prunilor stau marmori şi dintr-un crâmpei de zid se ridică un picior de cetate, o ȋncrengătură de fortificaţie din bârne de stejar sub care sunt aşezate atelierele lui Iacob iar acum e seară, greieri prin iarbă, veveriţele s-au retras in podul casei mele, de dincolo de gardul de liliac după ce mi-au jefuit cu o manie de arhivar caisul, ȋn şemineu arde o buturugă şi artistul stă rezemat pe o bancă de lemn masivă, romană, ȋn ȋntuneric şi mă ȋnvaţă să văd chipuri, oameni, răzbunări si poveşti de dragoste ȋn buturuga ce se rotea ȋn foc cum creşteau hieroglifele odinioară pe oasele de ţestoasă ale chinezilor avizi să citească viitorul. Noi ce să ȋntrebăm buturuga, nu ne interesa viitorul, era ceva mai adânc ȋn focul de la Malu Spart.