Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Caut printre rânduri ȋn literatura nouă un personaj care se ȋnfiripă departe de societate şi de el ȋnsuşi, care se recrează ȋn mimetismul cel mai discret şi mai hermetic pe care o fiinţă vie ȋl poate ȋnchipui şi preface, un om, printre victimele securităţii, care s-ar fi răscumpărat, care nu mai acuză. Cum a ȋnceput această dramă. Simplu o definiţie a libertăţii ȋntoarse din comunism pentru că strigătele cele mai distincte ne vin ȋncă din ȋnchisori, ȋnchisoarea fiind prin confruntare mai liberă, mai vastă decât libertatea. Demostene Andronescu ȋi spunea unui căpitan la Aiud: “Ne-aţi luat tot şi luându-ne tot aţi făcut din noi oameni cu adevărat liberi. Şi ne comportăm ca atare.” Să adunăm modelele de libertate care s-au sustras ori au intrat ȋn confruntare cu sistemul, de la hotărârea Doinei Cornea de a trăi dintr-o dată ca un om liber, ȋn mijlocul fiarei şi fiarelor, de a vedea frumuseţea nămeţilor printre securişti, până la reacţiunea şi trapezul mental al lui Ţuţea. Sub aceşti oameni va fi fiind un altul, cel care ȋşi câştigă un nou chip dincolo de timp, ȋntr-o altă dimensiune, ca ȋntr-o rugăciune, dar mută, fără Dumnezeu şi fără cuvinte. Un om de piatră pe care l-am găsi la Hamangia, la picioarele Gânditorului. Dar un om culcat, ghemuit, jos.

Nimeni nu a putut scrie despre libertate la fel de amar căci se putea, să scrii despre lucruri, dupăamieze cum a scris Ierunca sau Petrişor despre călăi. Un om ajuns la capătul acestui calvar, când renunţă să mai lupte, când ȋncepe să creadă din nou, de pe acele poziţii, din pământ. Să creadă ȋn sine cum ar fi trăit deja. Să adunăm deci şi modelele concentraţionare ȋntr-o carte a zidurilor, de la perversiunea şi iadul Piteştilor până la ȋncremenirea, nimicul, tăcerea Aiudului. Nu o geografie a detenţiei ci o gnoză. Să ştim până unde au mers alţii ȋn noi, poate vom găsi momentul când ne-au scos inima şi poate că văzând cum o scot, o vom câştiga la loc. Sunt ȋnsă oameni care nu vor să audă aceste adevăruri pentru că nu au ce face cu acest adevăr, el sună ca o acuză, dar dacă l-am face folositor? Dacă am da o ȋntrebuinţare acestei suferinţi? Să ȋntoarcem clepsidra cu sânge.

Un personaj deci care nu mai gândeşte ci licitează ȋn tăcere, care nu mai tace, spune tot, tot timpul, tuturor, şi abia aşa ȋnvaţă să tacă, dincoace. Dar fără gardieni, abia cu metafizica. Când cuvintele ţi se ȋntorc ȋnapoi, când evidenţele ȋncep să iasă prin carne, ca vânătăile. Nimeni nu a mers ȋnsă până la capătul tunelului ȋn literatura asta mai veche sau mai nouă, să ştim şi noi cum arată acest univers care se ȋnchide, să-i dea cheia samsarică. Să ne dea laicul acelui timp. Cu toţii au preferat să trăiască, decât să ştie. Ei au crezut că ȋn comunism trebuie să trăieşti. Această generaţie a pierdut nu pentru că nu a ȋnfruntat comunismul, ea a pierdut pentru că ea e comunismul, deci ea ȋncă pierde, mai rău, pierde acum prin noi. Nae Ionescu şi apoi Stăniloaie ne-au spus că noi nu suntem ortodocşi pentru că a venit ortodoxismul peste noi ci pentru că forma asta ortodoxă am născut-o ca matcă de simţire noi ȋnşine, suntem de aceea ortodocşi aşa cum vem fi fiind români, din aceleaşi motive. Acelaşi lucru şi comunismul, suntem comunişti de această dată aşa cum suntem ortodocşi. Unii pârţâie, alţii sforăie, la fel.

Cum arată plăcerile şi durerile unor oameni care evită tot ce se petrece ȋn jurul lor, cum arată gândurile lor? N-am găsit ȋncă nimic concludent, definitiv, şi e aici poate un subiect mai bun decât au ruşii cu strigoii şi Siberia. O zonă mai ȋndepărtată, mai abstractă decât simplităţile şi paradoxurile din care a venit literatura rusă pentru că ceea ce a fost contorsionat şi ascuns nu e primitivul deşănţat şi incert al Nordului ci o fiinţă complicată, densă, atroce, cum am avut noi, dintr-o dospire milenară, pe loc. Noi a trebuit să dispărem mai mult, torenţial, cu totul aş spune, pe când ruşii abia au mai pus un pas ȋn faţă. Ruşii aproape că nici nu au pierdut vreo identitate sub sovietici, abia au mai căştigat una. Dar noi? Şi nu-s ruşii, e doar un puhoi care ȋi ȋnghite şi pe ruşi, periodic, e Kremlinul pentru care “dăm de bubă” la Nistru: Ȋndarătă bubă cu năjit, / ȋndarătă bubă roşie, / ȋndarătă bubă galbână, / ȋndarătă bubă prin stâgare, / ȋndarătă bubă prin dedeochi, / ȋndarătă bubă mânioasă, / ȋndarătă bubă veninoasă, / ȋndarătă bubă de nouă feliuri.

Puii comunismului, după concertele din ouă, s-au trezit mai apoi ȋntr-o libertate totală, legile, normele, valorile s-au răsturnat lăsându-se la discreţia primului venit. Oamenii au fugit să se facă pe ei ȋnşişi iar ţară au fugit să facă cei care făcuseră ţară; după care aceştia s-au amestecat şi nimeni nu a mai ştiut nimic. Ȋn loc de a regrupa un interes simplu, de a pune un cadru prin simplu mimetism european dacă nu din propie iniţiativă, aceşti părinţi ai noştrii au pierdut şi de această dată. Cumva ȋn faţa aceloraşi fantome. Cum ai juca ȋntr-o viaţă două jocuri, la distanţă infinită unul de altul şi le-ai pierde pe amândouă, ȋmpotriva aceluiaşi adversar. Cine, ce mai poţi fi la sfârşit?! Ei ar fi putut răscumpăra vinovăţia de a fi distrus sau de a fi asistat la mistuirea unei lumi prin speranţa de a o restitui, nădejde care s-a năruit pustiind acelaşi petec de pământ pentru a doua, pentru a paişpea oară. Ȋntr-un târziu vezi că se face o ţară cum se adună o avere, e o operaţie foarte complicată să ştii să aduni ȋntr-adevăr asta, nu sunt mulţi buni la numere complexe, asta e. Bine că adună şi pentru ei dar unde or fi acei oameni care nu mai pot aduna pentru sine, care simplu le e inutil să adune astfel, care pun doar la mijloc, oameni care au două costume de haine, o cămăruţă lângă parc şi care schimbă un oraş, o primăvară. Un altruist lucid. Că aşa, să ne dăm cămaşa, e pe toate drumurile.

Modelul oricărei puteri fusese compromis, cărţile, arhivele arse, naţionalism, comunism, legionarism, popism, liberalism, totul tot mucegai. Deschiderea, bruscă, a fost la fel de strâmtă, un univers concentraţionar echivalent, fatal. Când zidurile au căzut, oamenii s-au văzut unii pe alţii ziduri. După comunism nu au rămas decât premizele aceleiaşi ideologii, marxiste, pentru că ȋn fond democraţia este un cadru iar liberalismul o poveste. Nu am mai avut resurse către viitor decât pentru un alt fel de aristocraţie – una urbană de această dată, modernă, lipsită de orice sadism şi lipsită uneori şi de o para chioară -, dar curajul ideologic pentru o astfel de reacţiune nu l-a avut nimeni, să se pună pe tronul pe care se vedeau urmele de sânge din urmă cu jumătate de secol, să intre voios ȋn conturul de cretă desenat pe astfalt, unde murise ȋmpuşcat un fraier vechi. Discursul era compromis – altfel o ierarhie s-ar fi format rapid dar retoricele toate erau nu atât ticăloase cât lipsite de inovaţie. Să fii ipocrit nu ȋţi trebuie vreo idee, instinctul e de ajuns, instincte sănătoase, să fii ipocrit şi să ai dreptate ȋnsă ȋn acelaşi timp – ca un mic aristocrat! – ei bine, asta e fost prea de tot.

Ceea ce tocmeşte pe un preţ de nimic noul moment nu mai este dispoziţia prost aleasă a autorului ȋn cuprinsul şi schema cărţii, silit la o mărturie grăbită, gravă. Este subiectul. Autorii care au ȋnsemnat dinaintea exploziei de libertate ceva pentru sine, de altfel cu toţii am căpătat, am zmuls un statut social, o ȋndreptăţire, ţara era un roman care se scria pe genunchi. Au devenit cu toţii jurnalişti, fără excepţii. După ’89, oameni singuri, vreme de o decadă, nu au mai fost. Românii au plonjat ȋn social pentru a se regăsi, pentru a prinde acea dimensiune socială ȋn fapt, taclaua cum spune Pleşu, cel care a dat de fapt definiţia momentului: minima moralia (pentru sine şi pentru ceilalţi) – titlu ȋmprumutat de la adevăratul lui maestru, Adorno (Constantin N. a trezit doar prin mângâierea spiritului caracterul A-Dorn-Jan). Adorno are şi o Minimă Moralia, ȋncă din 1974. Morga şi trendul “cultuurdiagnose” ȋn care se aşează Pleşu prin Adorno, ȋn afara considerentelor proustiene pe care Adorno le recunoaşte ȋn Minima lui, adică filozofia ca reverie (Adorno este un minimalist al conceptelor, un detailist cum Nietzsche era, numai ca Adorno lucrează cu centrul oniric din creier, nu ce centrul gândirii, ȋn buna tradiţie semită: de ce-ai gândi de poţi visa). Minima lui Pleşu trece de la buna tradiţie a plimbării filozofice, Heidegger prin munţi, Noica pe drumuri de munte, la Pleşu bate câmpii.

Ȋmi imaginez că blestemul a plecat de la Jean-Jacques, cu ale sale “Les rêveris du promeneur solitaire”, din care nu mă pot abţine să nu dau un fragment, căci e relevant: “En sortant d’une longue et douce rêverie, en me voyant entouré de verdure, de fleurs, d’oiseaux et laissant errer mes yeux au loin sur les romanesques rivages qui bordaient une vaste étendue d’eau claire et cristalline, j’assimilais à mes fictions tous ces aimables objets; et me trouvant enfin ramené par degrés à moi-même et à ce qui m’entourait, je ne pouvais marquer le point de séparation des fictions aux réalites; tant la vie recueillie et solitaire que je menais dans ce beau séjour.” Cu privire la subiectele cu tentă etică, drama autorului de-a lungul textului său e totală. Nici o ȋntrebare esenţială nu a fost ridicată de acest oniric, Pleşu, iar plimbarea prin cimitir cu burta plină de prăjituri nu e decât una din bufonadele româneşti clasice. Astfel morala e un domeniu de creaţie, ceva plastic, ceva care se modelează, care se negociază, morala nu e ceva cazon, spune Andrei şi cu el, toţi. Cu un ȋnger nu se poate negocia, domnule Pleşu, evreii doar vorbeau, cereau, impuneau Dumnezeului lor, de la egal la egal, cum e scris Vechiul Testament, se simţeau uneori chiar nedreptăţiţi. De-aia au trebuit să-l şi reformeze. Pe Dumnezeu-Isus să-l reformeze, noi să-l reformăm pe Dracul, fiecare ȋn ramura lui de activitate.

Cu toţii au ştiut ȋnsă de la ȋnceput că se abandonează ȋn adâncuri, că nu vor mai şti la capăt nimic despre ei ȋnşişi. Sau ei au sperat ca ceilalţi să le spună cine sunt, şi ceilalţi le-au spus chiar dacă uneori pe şoptite. Răscumpărarea socialului din hăul de unde căzuse a fost ȋn repetate rânduri ȋncercată, dar Goma numai, izolarea lui, isteria, dreptatea lui au reuşit să rupă şi să definească modelele de contaminare de care am suferit, este breşa momentului la nivelul criticii sociale, culturale, critica raţiunii impure, ȋn mod definitiv, cu fapte, cu oameni, cu judecăţi, Goma le-a făcut dosarele la toţi, citiţi, e la liber pe net. De aici se vede că nu arhivele securităţii ar trebui să ne intereseze ci propiile arhive, arhivări, arhivistici. Nu ştiu ce au ruşii, o să-l ȋntreb pe prietenul meu Anton Breiner, evreul rus, formidabilul Anton care ştie mai multe despre ruşi decât ei ȋnşişi, ȋmi ȋnchipui, dar nu cred că ruşii au dus până acolo unde Goma a dus critica post-comunismului – şi ȋn nici un caz printr-un singur om. Comparaţia cu Soljenitsen devine neadecvată, modelul lui Goma e mai larg, nu rămâne mărturie. Goma are doi timpi, chiar trei, ultima perioadă, de după moartea odiosului e la fel de semnificativă, când ne ia el la poceală, de data asta.

Mai nimeni nu ştie cât e de adevărat, cât de frumos e moş’ Goma pentru că toţi ȋl citesc pe furiş, ăsta e paradoxul român, domnule Alexandrescu, nu altul. E un om eminamente intim, pe care nu-l poţi discuta pentru că imediat ce spui ceva despre el, se schimbă, se complică, se alambică, aşa a fost de la ȋnceput. Citeşte si fugi. A şi scris: Roman intim, adică ceea ce ştii tu cu tine; intimitatea, adevărata ȋncarcerare a acestui om, literar vorbind, nu pumni, picioare, scaune ȋn cap, că Goma a mâncat bătaie ȋn stil clasic, veritabila ȋncarcerare este acest univers intim care nu se poate pune coerent la mijloc ȋn cadrul tarat, stricat, idiot, de dezertori, ȋn care cultura română respiră. Goma ȋmparte măşti de gaze şi fuge de la unul la altul, am citit mai mult Goma decât orice alt scriitor, e dintre puţinii scriitori pe care simţi nevoia să-i citeşti integral dar nu mai simţi că scrie, simţi că ȋţi vorbeşte, vocea e mai puternică decât textul. Eşti cu el ȋn cameră. Goma este ȋnchis ȋn intimitate, esenţialmente ne-canonic, de la limba lui românească, ȋn care inventează cel puţin zece cuvinte noi pe pagină, până la dimensiunia teoretică: spune lucruri aşa cum le gândeşte. L-am visat ȋntr-o noapte cu o scufie, cum stă la masa lui cu sertarele surpate, la Paris, şi cum ţipă ca de la tribună, plângând de fericire sau ȋnjurându-ne ca pe oi, Goma şi dacă n-ar avea dreptate, de acolo de unde e, ȋn flancul şi ȋmpotriva a tot ce se petrece, ar fi cel mai important paznic de pod pe care l-am putea avea. Dar el are dreptate şi deci are o dreptate exponenţială; Goma, ca loc ȋn afara noastră, care să ne critice, să ne vadă, să ne ȋnjure şi să ne dădace, un soi de baby-sitter abisal, ar trebui păstrat ca ochii din cap, e cel mai important lucru-loc-text pe care ȋl avem acum la nivel cultural căci modelele de expansiune din interiorul culturii româneşti sunt ori moarte, ori paupere, ori lipsite de rezonanţă. Tuleoi mamă. Deci avem un model intern, minima moralia a lui Pleşu şi un model extern – dar intim! – dihonia lui Goma: moralia major.

Părinţii noştrii zăcuseră prea mult ȋn acele peşteri unde se năruiseră round-en-round, ȋn căutarea unei persoane de această dată dincoace de sine, din firimituri de pâine şi scuipat, cum mai fac puşcăriaşii figurile de şah. Ei au vrut să suie fără respiraţie până la capăt, ȋnapoi, la suprafaţă. Şi poate lipsa de stil, lipsa dozajului dar cu siguranţă blocarea acelui ȋnapoi a fost determinantă. Ȋnapoi… era tot o crimă. Ȋntregul Est a fost de altfel ȋncercuit, o ambuscadă a memoriei. Ȋnainte deci. Nu au mai ieşit cărţi pentru că toţi românii au scris aceeaşi carte, şi aceea proastă. Nu au mai ieşit oameni pentru că omul are nevoie de timp. Este momentul deschiderii ȋn pripă, al unei generaţii care se sacrifică ȋn sensul ȋn care generaţia lui Nae Ionescu, Goga, Blaga, Crainic, Emanuel Bucuţa a reprezentat şi ea la rândul ei, aşa cum nota Vulcănescu – ce făcea parte dintr-o generaţie care i-a urmat pe cei enumeraţi mai sus -, Vulcănescu ȋi caracteriza ca pe “generaţia unirii”, dar ce e mai important, generaţia ideii europene. Entuziasmul european e şi el vechi de când Europa, noi nu vrem să facem Europa de azi de ieri, vrem să o facem periodic, bunăoară cei care trecuseră prin primul război mondial aveau şi ei un entuziasm european cam aşa cum ȋl avem noi acum.

La rândul nostru, noi, această generaţie a ideii europene, am pierdut mai ȋntâi ceva, ȋnainte de a fi câştigat Europa. Am pierdut România ȋn favoarea părinţilor noştrii aşa cum ei, părinţii, au pierdut-o ȋn favoarea comunismului: pentru un sistem pe care nu l-au priceput, pentru un joc ȋn care nu au vrut să intre, pentru că nu ştim ce se petrece. Ca şi generaţia de foc, vechea generaţie a ideii europene, a lui Nae, ȋn acel moment, am avut nişte maeştrii materialişti, vidaţi, revoluţionari de spiţa doua: noi am avut părinţii taraţi de comunism iar ei i-au avut ca maeştrii pe cei care se ȋndreptaseră către mişcările sociale din jurul lui 1907, deci o generaţie care şi ea, atunci ȋncă! – stătea sub influenţa gândirii ruseşti, nota Vulcănescu.

Asemenea părinţilor noştrii rusificaţi, nu ȋi putem destitui pe călăii care ne-au dat cu capul de perete. Ȋn felul ȋn care tenebrele şi compromisurile comuniştilor au confiscat şi remunerat conştiinţele, acum o ideologie echivalentă, sistemul insidios al parentalului, filiei, ţine ȋn suspensie momentul. Solidaritatea este şi ea o specie a ȋncarcerării când stai cu unul cam nebun ȋn casă. Noi nu putem opera eficient desprinderea de această generaţie “socială”, contaminată de Kremlin decât condamnând cu toptanul şi la ȋntâmplare, un program ȋn acest sens nu există tocmai pentru că programul ca atare a fost deja simulat de cei care nu au nici un profit ȋn declanşarea unui nou moment românesc. Exemplul lui Tismăneanu şi condamnarea lui e clasic, sfidarea vine deci de la o generaţie care simulează momentul unei generaţii ulterioare: noi nu jucăm ȋn scenariul care se scrie despre noi. Timpul şi savoarea de a negocia acest moment românesc lipseşte generaţiei mele pentru simplul fapt că ea este ȋntr-adevăr o generaţie europeană, adică negociază un moment european. Evident o greşeală, dar una cu urmări ȋn toate direcţiile şi plină de ricoşeuri. Iar acasă… nu ne putem ucide părinţii, nu ȋi putem măcar sfida pentru că se petrece un lucru ȋngrozitor de altfel: ȋncepem să-i ȋnţelegem, şi abia am ȋnceput.

Incapacitatea părinţilor noştrii de a reveni, de a participa, de a recupera ceva din lumea care le-a alunecat printre degete ȋncă de atunci, de când au văzut-o, nu e o vină pe care o poartă ei, e o vină pe care tot noi o purtăm, cei care, printre degete, ȋntrezărim câte ceva, o linişte măcar. E un moment ȋncărcat atât de vină, cât şi de speranţă, doar vina e prea grea şi speranţa prea nelămurită pentru a putea spune ceva din toate astea. Noi purtăm vina lor, e insuportabil, grotesc dar evident ȋn tot ce se petrece ȋntre noi şi ei. Un coşmar: pentru că nu am tranşat – România e a noastră! I-am lăsat să-şi facă de cap. România este ȋn acest moment negocierea acestor fantasme, salvarea perpetuă a unor părinţi pe care copiii lor i-au ȋnfiat. Şi copiii sunt din ce ȋn ce mai pe drumuri, mai departe, mai fragili iar părinţii ȋn greşelile lor, mai stabili şi mai isterici ca odinioară, rup şi sfâşie ȋn continuare o ţară care nu le-a aparţinut de fapt niciodată. Căci pe părinţii noştrii i-au adus ruşii şi ni i-au lăsat pe cap.

Bunicii noştrii ȋnsă, părinţii lor, avuseseră accesul la un timp firesc; chiar de renunţaseră să vorbească despre o mie de lucruri, ei ştiau. Ei mai ştiu ceea ce bunicii lor le povesteau când erau mici, poveşti ȋncă de la mijlocul secolului nouăsprezece, de care mai aud şi eu din când ȋn când, de la bunica mea. Prin acele poveşti, prin orizontul acelor miezuri de românime, această generaţie care a copilărit ȋn interbelic a avut sub ochi cât cuprinde, până la capăt, lumea noastră românească. Nici dracu nu-i distruge p-ăştia şi când mor, nici atunci. Ei sunt de fapt generaţia lui Vulcănescu, a şasea, cum spune tot el, din istoria modernă a României, iar eu aş spune şi ultima generaţie modernă, căci ȋncepând cu părinţii noştrii avem toţi boli postmoderne. Toate aceste generaţii, de dinainte de ei, cu ei laolaltă, au trăit ȋntr-un orizont românesc ȋn sensul ȋn care e simplu exprimat ȋn fragmentele fulminante ale Reginei Maria bunăoară, drumurile acelea lungi, fântânile pe câmp, seara, ciobanii nemişcaţi pe câte o stâncă, aşa era toată România, asta era România. Cartea “Ţara mea” scrisă de formidabila noastră regină e la nivelul liric, metafizic al lui Rilke. Ce nevastă a avut şi Ferdinand ăsta, era mai deşteaptă ca el. Nevoia lor, a fiecărei generaţii care a trăit ȋn acest orizont a fost de a se aduna ȋn aceste fibre tari. Eminescu a dat ultima expresie, clasică, a acestei dimesiuni, noi nu mai avem acces la el dacă nu reconstituim ce a fost România, cum arăta, căci citeşti ȋn Eminescu… cam asta era toată recuzita. El a dat o definiţie pentru un spaţiu care chiar arăta aşa ca ȋn poeziile lui şi, mai mult, care nici nu promitea să devină altceva, niciodată. Dincoace ȋncepe altă poveste, e un alt orizont care nu a fost lămurit pentru nimeni, nimeni nu ştie ce ȋncepe şi este si un bine ȋn această neştiinţă: putem ȋncepe orice.

Suferinţa bunicilor noştrii a fost mai lungă şi mai clară decât a părinţilor noştrii şi ei măcar au ştiut pentru ce suferă. Pe alocuri au amestecat lucrurile, s-au bucurat ticăloşi că au plecat de la sat şi că au acum apă curentă, uitând că şi sub comunism, şi sub capitalism s-a petrecut electrificarea, s-au construit oraşe şi s-a generalizat igiena cam ȋn aceeaşi perioadă. Ei cred că igiena comuniştii au adus-o, de aceea e bine să nu-i ȋntrebi punctual. Dacă i-ai destitui ar fi o greşeală căci bunicii noştrii au instincte bune. Ca indivizi, ei sunt la o vârstă geologică pe care noi nu o vom putea echivala niciodată căci ei ȋncheie un ciclu; mă bucur de orice moment de suspensie, când pot să mă acopăr cu pământ, prin vreun sat ȋn Buzău sau la Horezu. Să simţi acel timp, răcoarea de fântână care o degajă liniştea satului. Ca o floare care se retrage ȋn pământ, această linişte. Să citeşti Eminescu pe câte un deal, seara, ȋn decorul lui, şi să nu vezi nici un fir de ȋnaltă tensiune, ca prin filmele lui Nicolaescu. Sau pe Asachi… sau pe Iancu Văcărescu. Dacă s-ar naşte ăştia acum şi ar scrie la fel, unde ar mai fi Dinescu, bunăoară? Dacă eşti clasic poţi să scrii oricum, ȋmi ȋnchipui, poţi să scrii din secolul şaptesprezece, din secolul trei.

Dacă nu au nici un fel de orientare politică, bătrânii albi au una etică. Văd oamenii aşa cum sunt, punându-i cu ochii mijiţi pe câte o uliţă de sat, judecându-i cu judecata satului. Etica pe care o poartă ei, chiar şi Goma, nu e una absolută, şi ȋmpotriva unei etici absolute sunt argumente destule, este ȋnsă etica satului. Un fel de teorie care a evoluat din “ce-ar spune oamenii” dar ȋn combinaţie cu oamenii ȋnşişi care au evoluat “din ce-ar spune Dumnezeu” deci o etică omenească, de-a noastră, strâmbă, dar de care te poţi folosi. Ȋn Brăgăreasa, undeva prin Buzău, Băsescu nici de văcar nu era bun. Iliescu, e drept, ar fi putut ajunge primar pentru că “ţine cu oamenii”; de aici vezi că Revoluţia din ’89 nu a fost decât ȋncă o revoluţie comunistă (poate că toate revoluţiile au fost comuniste): sărăcimea a dat foc la palatele boierilor care se numiseră comunişti, au ascuns şi ars arhivele, să scrie ei istoria. Să scrii istorie e cel mai distractiv lucru deşi uneori e mai distractiv să n-o scrii. A fost aceeaşi revoluţie ca ȋn ‘917, bine observă Adameşteanu. Bunicii noştrii, ȋnsă, dacă nu pot ţine acum cu reacţiunea, că nu ȋi duce capul până acolo, pe cei mai mulţi, ei mai văd oamenii aşa cum sunt, de oameni ce sunt, şi cât. La fel, bunicii noştrii sunt ȋn stare de solidarităţi totale, subite, au trăit războiul. Părinţii noştrii n-au văzut nimic, nici pe noi nu ne văd.

Comuniştii, părinţii noştrii, vor fi trebuit să preia dintr-un moment pentru care nu au fost pregătiţi şi cu o autoritate pe care nu o aveau, o ţară fără chip dar aceşti părinţi, ca generaţie, sunt nişte oameni care s-au dezvoltat ȋn umbră, care sunt cu toţii izolaţi, spectrali, pe fundul ibricului. Ei au luat ţara pentru că trebuia luată, nu pentru că aveau vreo idee, pentru că mai degrabă s-au trezit dintr-o dată că trăiesc ȋntr-o ţară care le revenea printr-un eveniment pe care nu şi l-au putut explica. Aşa cum nu ȋşi explică de ce ţara li se ia, după ce li s-a dat, ȋntr-un anumit sens ţara i-a vizitat, aşa… ca un zepellin. Entuziasmul lor de ȋnceput de lume, civilizator, isteriile lor şi dezordinea totală ȋn care trăiesc ȋi livrează unul câte unul unei nereuşite care se cronicizează şi care ne ȋmbolnăveşte pe toţi. Noi vrem să avem o idee ca s-o luăm ţară ţara, numai că idei nu are nimeni acum. O s-o luăm şi noi… tot aşa. Dacă ar fi după cei mai mulţi, ar trebui să ridicăm corturile, ce ne mai jucăm de-a România, nu vedeţi ce facem?! Europa! Hai ȋn Europa! Şi când să te pui, vezi că trebuie să te pui pe stat, că asta e Europa, o dimensiune verticală, de aia a şi avut succes pe orizontală. Exilul tinerilor care va ȋncepe din ’89 are o singură explicaţie: au fugit departe de părinţii lor, departe de ţara părinţilor lor. Fugă ce are alura unui pact de neagresiune: distrugeţi voi ţara aia, noi luăm alta. După care a urmat, standard, o promisiune din partea părinţilor: după ce o lichidăm, venim şi noi. Ȋn România nu eşti lăsat să faci România şi pleci să faci o Românie ȋn altă parte. Uneori n-o mai faci, că te poţi răzbuna şi aşa. Căci ţara nu există, e un vis pe care ȋl avem aşa… unii.

Cei născuţi după război, din nefericire, nu pot face nimic, nu pot produce măcar ruperea de trecut pentru că trecutul, părinţii lor, sunt mai preţioşi ca indivizi decât ei ȋnşişi. Ei nu pot condamna ȋn nici un fel nici o fărâmă de trecut, cea mai tristă şi bizară haină ruptă din interbelic face mai mult decât un şorţ de proletar. După cum nu se pot rupe de trecutul comunist pentru că ei sunt comunismul, nu e Marx sau Stalin, care reprezintă doar sistemele, ecuaţiile. După cum nici noi nu ne putem rupe de comunism ȋn felul ȋn care Vestul crede că ne-ar sta bine, nu putem condamna radical o lume ȋn care, ȋn absolut, au fost numai victime. Ȋi putem ȋmpuşca pe călăi dar călăii sunt o parte, rinichii… şi noi ne-am ȋmpuşcat totdeauna ȋn cap!

Ruperea ȋnsă şi-a avut sensul ȋn interbelic, fronda, pentru că ȋn acel moment tinerii au preluat dacă nu programul măcar suflul generaţiei anterioare lor. Şi pentru că se aflau ȋntr-un acelaşi gest, au simţit nevoia unei desprinderi, unei legitimităţi noi. Ruperea a avut sens ȋn mecanica timpului. Ȋntre interbelici şi părinţii lor s-a produs un conflict pentru că ei se petreceau ȋmpreună, răspundeau diferit dar răspundeau aproape aceloraşi ȋntrebări. Iorga şi Nae Ionescu sunt doar vârstele diferite ale tradiţiei. Ȋntre noi şi părinţii noştrii nu poate exista decât o formă ȋndoielnică de solidaritate, o acceptare tacită pentru că nu mai are sens să producem o rupere, ca generaţie, să ne desprindem, căci suntem deja departe: cât să ne mai rupem? Mai departe n-au fost niciodată două generaţii una de alta. La capătul acestei volte a istoriei aş pune expresia literară a optzeciştilor. Nu mă ȋnteresează acum filierele ei americane, Frank O’Hara, interesantă e nevoia de a pune ȋn suspensie mediul diurn, sărăcit de gesturi, sărăcit de semnificaţii, ca o simplă adiere, nişte obiecte din care rămân numai contondenţele. Fraza chioară, ca să spun pe româneşte. Este nevoia acestui timp, coacerea timpului când nu a mai avut nimic ȋn el, surpriză! Sovieticii au dat şi ȋn plastică asta, ceva mai devreme: suprematismul. Dealtfel ruşii sunt ȋnaintea americanilor cu mai toate, se pare că tatăl prozei scurte americane e Cehov. O pânză goală – exerciţiul suprematist – dar reţineţi: nu o pânză fantomatică, una goală, nu un ecran pe care să proiectezi ceva. Proza optzecistă. Din Cosaşu am citit două fraze iar din Breban vreo cinci, din Nedelciu, deşi l-am cunoscut, am ȋnceput de vreo zece ori aceeaşi carte. I D Sârbu are ȋntr-adevăr o altă cotă. Adameşteanu iarăşi, are un roman. Cărtărescu e formidabil dar difer de el ȋn cuget şi-n simţiri, nu e fratele meu. Mulţi au mizat, cred, prea mult pe americani, fără să aibe ce fumau şi mestecau americanii.

Foarte interesant pentru această perioadă este ceea ce se petrece cu istoricii, cu scriitorii e clar, Goma a spus-o, epoca postceauşistă are o singură explicaţie: abandonul scriitorului. Ȋn sensul ȋn care conştiinţa istorică nu mai funcţionează dar paradoxal este că ea funcţioneză, ruperea memoriei nu este aşa cum ȋşi imaginează lumea, că nu ȋţi mai aduci aminte ceva, după o anumită barieră. Ȋţi aduci aminte altceva, ăsta e fenomenul, ȋţi aduci aminte orice, ca să spun aşa, de oriunde; şi pentru că realitatea a fost contaminată, ceea ce ȋţi aduci aminte poate corespunde adevărului. Corespunde. Dar e fals. Nu ar mai trebui folosit acest termen, de rupere a memoriei, ci de mascare a ei. Demascarea care se petrece oriunde, la televizor, ȋn ziare, este o nevoie reală, de ieşire din labirint a victimelor, chiar a celor care produc aceste acte de demascare dar nevoia rămâne o simplă zvârcolire, pentru că omul se zvârcoleşte pe jos, imită Adevărul, ca ȋntr-un teatru, degeaba. Face mise-en-scene Adevărului. Teatru de bulevard, ce se joacă? Adevărul! Adevărul e un clown, cum vorbeşte despre clowni – nu ca Adevăr dar aşa, ca şi categorie socială, un domn american, Norman Manea, dar care nu se amestecă ȋn problemele noastre, că nu ȋl pasionează. Adevărul e un fel de August Prostul. Apare, se joacă oriunde, la fiecare colţ de stradă, aşa zic oamenii: ai văzut Adevărul? Şi se pun pe povestit, de obicei ȋn contradictoriu şi isteric. Pentru că se joacă scena Adevărul şi pentru că cei care ȋl deţin nu intră ȋn scenă, ȋnsemnează se că joacă altundeva o altă scenă, tot Adevărul. Ei bine această scenă a doua, una dintre ele, este generaţia mea. Care nu intră ȋn scena Adevărul pentru că ea joacă ȋn altă scenă: Minciuna! Adică joacă ȋn teatrul de vis-à-vis. De ce credeţi că ȋn discuţiile publice nu prea apar tineri când se fac dezvăluiri, ci numai bătrâni? Pentru că, paradoxal, tinerii nu prea au ce să dezvăluie. Ei umblă nud. Şi ştiu că undeva e o minciună.

Patronul istoricilor fără conştiinţă istorică este Răzvan Teodorescu, cel care ȋţi explică o biserică după nişe, după ţurţurii din ea. Dealtfel nici Pleşu nu poate vedea o mănăstire, e ceva fenomenologic aici, dacă ar trăi Noica ar ȋnghiţi ȋn sec. Ȋn secolul douăzeci, de unde i-a scos, de ce i-o fi scos din secolul ăla şi nu i-a lăsat acolo, el a avut decenţa, ai spune. Când au fost ei pe Muntele Athos, la Prodomu, ȋn 2005(?), vine Pleşu – era la Realitatea – unde să fie, ce credeţi, că el vorbeşte alienat/alintat de substanţe toxice cum ȋmprăştie Oişteanu vorba prin târg despre Emil Botta?! Deci Pleşu povesteşte Realităţii ce atelier de cizmărie au făcut sfinţii ȋn Prodomu şi ce ordonat muncesc şi… (ei au văzut comunismul – atelierul de cizmărie ! – ȋn mănăstirea Prodomu! – atât au putut ei vedea, Adevărul li s-a arătat, emisiunea e ȋnregistrată şi e pe Net), deci au fost la mănăstire, un fapt nu lăudabil – căci nu te poti duce oricine la mănăstire, chiar şi ea ortodoxă, chiar şi cu uşile de perete, cum sunt mănăstirile pe la noi, iarăşi un defect teologic aş spune, care ar trebui ȋndreptat: uşile deschise, invitaţie la reformă. Noi ortodocşii am mutat de fapt ȋncuietoarea: căci uşa de la biserică e mereu deschisă dar ȋn altar nu au voie femei. Această mutare a ȋncuietorii, teologic vorbind, ar trebui să ne dezvăluie că suntem, ȋn absolut, după uşă! Dar asta e o discuţie pe care o am cu Neamţu (Mihail) ȋn altă parte, evident el nu participă pentru că la discuţiile cu mine nu vin, nu-mi vin decât din discuţiile cu ei, şi e bine că rămân la stadiul ăsta. Personal nu prea mă văd cu oamenii cu care vorbesc şi nu prea vorbesc cu cei cu care mă văd.

Dealtfel politic noi suntem patronaţi – cultural – de critici de artă: Pleşu, Teodorescu… şi nu de teoreticieni care vin din sfera analiticului, dacă nu al eticii sau măcar al limbilor clasice. Ai noştrii patroni vin din şcoala altor limbi, ar spune cineva, nu clasice. De parcă am fi vreo pictură sau vreun tablou, nu. Suntem luaţi ȋn primire de oameni care s-au specializat ȋn artă, şi cum vrem să arătăm la sfârşitul discuţiei? Ca un tablou/ sculptură ce ne desfătăm ȋn culoarea dimineţii – cum te simţi după o discuţie cu Pleşu, nu ȋnviorat? Ştii ce să faci? Păi ce? Te trimite el după ţigări?! El nu te trimite nicăieri, râde că ai venit, că nici el nu are. Şi-ţi dă ceva să te ȋmpace. Uite o glumă, de exemplu, ce spui de gluma asta, cu poliţişti greci. Rămânem tablou deci– dar şi cu buzunarele goale; cu buzunarele metafizice, căci aceşti indivizi ne buzunăresc de vise. Sunt hoţi de buzunare metafizici. Pedeapsa? Trei ani la cultură. Dar stai, unde pleci, trei ani la cultură plus trei ani la externe, că aşa de bine ştiu să spună altceva, altfel, poate ne machează, make-up, liftează lifting, şi chipul României peste hotare. Care este pregătirea pentru care a fost luat Pleşu la externe, admiţând că ȋn cultură nu-l contrazice nimeni, că ştie să-i aleagă. Anume asta: make-up. Şi staaaai… unde pleci, că n-a mers. La intâlnirea cu europenii, ăştia i-au dat la ȋntâlnire cum se spune acum drop-pockets, adică indivizi care ȋţi bagă ȋn buzunare bani, fără să-i simţi, recrutaţi din vechii pick-pockets de către o fundaţie engleză. Ȋn Londra se petrece asta. Nu-i genială ideea? Să iei nişte hoţi si să le zici: uite banii ăştia. Pune-i ȋn buzunar la cine vrei, să-i faci o surpriză, pe neştiutelea. Eu cred că ei i-au băgat ȋn buzunarul lor, era ȋntradevăr o surpriză, dar revenim la Pleşu, şi el a luat bani şi i-au spus ăia: pune ce idei vrei tu ȋn capul cui vrei tu, să-i faci o surpiză. Pe neştiutelea. Aici a ratat el: pe neştiutelea. Nu “i-a dat mâna”.

Dacă părinţii noştrii s-au pierdut pentru că au fost suspendaţi, pentru că au fost prizonieri, noi ne pierdem din motive contrare, pentru că am realizat tot ce ne propusesem. Noi am ȋncheiat nu cincinalul, noi ne-am făcut planu’ pe viaţă! Unde e tovarăşu’ să-i putem raporta asta, aş vrea să-l fi văzut dacă-i raporta unu’asta. Dar el şi-i alegea cam corijenţi. Ăsta e chiar un lucru interesant: suntem – ori sunteţi, căci am fugit la Amsterdam… conduşi de oameni care nu numai că nu ȋşi aleg ei echipa – cine e acum ȋn cultura română? Ziceţi voi. Bun, cine o fi, nu deschideţi capacul. Ăia. Ei la nivel de destin – sunt aleşi de către altcineva, să intre ȋntr-o altă echipă. Aici sunt băieţii cu nuci. Unde-i nucu? Asta e iarăşi discuţia cu Neamţu, pentru moment ne facem că nu-l auzim. Adică Iliescu e tata, ei i-a ales, el e tata lor, lu’ Pleşu bunăoară. Acum e Băsescu – care l-a pus pe Patapievici la Institut, să acopere gura la intelectuali, să ȋi bage pe toţi cu capu ȋn iesle. Fân. Apă. Afară acum, la câmp: adică scrieţi ȋn ziare. Şi seara ȋn… cum se numeşte? M-aş duce să beau şi eu apă, ȋn bucătărie, dar nu mă lasă o idee. Pe ei ideile ȋi ajută la apă, cum dracu’ fac?

O generaţie are nu numai un gest public, are şi unul intim, ca să preluăm modelul lui Goma, vorbeam, dacă nu mai ştiţi, că ne-am făcut planul. Pentru că am fost liberi până la capăt, am realizat ȋn fapt un vis pe care l-am visat laolaltă cu ei – vorbeam despre babaci, papalicu şi cu coana mare, Iliescu, pentru a fi mai precis – şi care abia pentru bunici nu mai e ȋndeajuns, doar ei ştiu că ar mai fi ceva de făcut. Eu asta aş vrea chiar poate, uite acum, nepermis, dar antropologic – …câte antropologisme sunt interzise acum! – dar unde e bunicul lui Iliescu, să ȋntrebăm şi noi pe bunicul lui, pe bunica aş ȋntreba-o, ce părere are despre comunistu’ ăsta mic. Dar ei ce să facă?! ( eu acum ȋmi dau seama că Iliescu ȋncă trăieşte şi că ar putea citi asta, mă dezobişnuisem să cred că suntem contemporani, că uite ne putem ȋntâlni nu numai ȋn idei dar şi pe bulevard! Pe Arghezi ȋl băteau măr ăştia ȋnjuraţii, eu acum… dacă mă voi ȋntâlni cu Iliescu… ne vom privi aşa… unul pe altul fără să ştim de fapt cine e ȋnjuratul, cine ȋnjură. Chiar nu ştiu dacă m-a ȋnjurat, ce să-i fac?!

Bătaia ȋn cultură este ceva care ar trebui memorat. Bunăoară Vulcănescu nu ştiu unde a fugit, la o redacţie a unui ziar concurent pentru a znopi pe unul care a spus, care a ȋncredinţat poporului o ştire falsă şi calomnioasă despre criterionişti. Deci era o chestie care nu se trata literar: sânge şi căcat, despre asta e vorba, nici o problemă, suntem prezenţi. Pe de altă parte, ȋn istoria caftelilor ne-luate, culturale, este propunerea mea pe care i-am făcut-o cuiva de la Paris să-i rup picioarele lui Liiceanu. Nu o reȋnnoiesc această propunere. Nu pentru a mă pune de la egal la egal cu Liiceanu: cine eşti tu?! De altfel nu ştii dacă ȋţi faci o onoare caftindu-l pe unul mai deştept ca tine după cum iar nu ştiu dacă nu e cumva o onoare să ţi-o tragă unul mai deştept. Dar Aşa. Dacă ȋnsă ne-am contemporaneiza unii cu alţii, evident că ne-am rupe picioarele – nu vorbesc acum de bursucii culturii române – dar e interesant, e bine, e frumos că ne ȋmpărţim timpul. Ne ȋmpărţim timpul, ȋl feliem, ȋl anatomizăm şi punem pensete să stea câte o clipă suspendată, ca un ganglion pentru un gând frumos. Şi la ȋmpărţeală am ieşit bine: Pleşu şi Liiceanu au afirmat pe sticlă (pe televizor, căci sunt gânditori ȋn parc, poate Arghezi? – aşa cum sunt gânditori pe drumuri de munte, vezi Heidegger, Noica; şi mai sunt gânditori pe sticlă, Liiceanu şi Pleşu) au declarat că ei nu mai au Timp, eram la ȋmpărţeală. Ştim. NOI l-am luat.

Important e ce te provoacă să gândeşti, că venii vorba: asta e chiar o discuţie serioasă: când vezi un om, ȋţi vine? ȋmi trece. Dar când acel om e reporter? Tot nu-ţi vine? n. Când acel om e preşedinte şi are ȋn buzunarul de la jiletcă un portofoliu ministerial, – cum avea Vâşinski buzunarul umflat de un pistol, să-i arate regelui că trebuie să abdice. Pe scurt: abdici? E ca o anchetă, cum comunişti. Gândeşti? Vrei să gândeşti cu-cutare, cu un anume ştiu eu, buchete mental de lilieci sportivi? Şi tu zici: nu. De ce? Pentru un singur lucru: gândesc pe hârtie. Dar nu pe hârtie oarecare, le zici. De care hârtie? Te ȋntreabă ei. Şi tu le zici: nu-ţi spun. Ăsta e singurul răspuns adevărat. Aici au căzut, asta e răspântia lor, ca să spun aşa, ei au rămas ȋn momentul ȋn care au trecut dintr-o cameră ȋntr-alta, filozofii noştrii, jurul, preajma, dantelăria coverturii până ȋn ultimele ei arabescuri, au vrut să treacă dintr-o cameră ȋntr-alta şi au rămas blocaţi ȋntr-o discuţie pe hol. Despre, discuţia, era adevărată, despre ceea ce se petrecea, cum se va mai, ce să-ţi mai povestesc, tot tacâmul. De aceea noi, uite, acum… după douăzeci de ani – cât ai vrea tu să vorbeşti pe hol?! Venim, noi, adică? Noi futboliştii. Noi futboliştii venim şi le luăm ce? Sticla? Holul? Timp nu mai au… Sunt de părere să-i lăsăm ȋn pace. Dar nici asta să nu le spunem. Căci ei au devenit un hol, holism.

Până când o să se nască din nou Goethe, să vezi atunci plecăciuni, ce telefoane, ce-or să-şi mai trădeze şi cuscrii… ce credeţi, că nu or să fie sinceri, dacă vine?! Dar dacă nu vine, dacă nu vrea să se nască? Să mă fac eu?! Goethe nu te faci pentru că vrei tu, mai mult pentru că ei. Pentru asta ar merita. Să le spui: de astăzi fraţilor, eu sunt. Păi că să vezi, că nu poţi. Vrăjeli! şi Himmler ȋşi alesese pe unul pe care să-l ȋncarneze. Eu sunt spiritul lui Goethe ȋn Bermude şi vă judec, să vă spun ce văd. Tu! Liiceanu, ştiuca! – asta e de la moş Goma – ştii ce văd ȋn tine? Cu ştiinţa limitei, cum spuneai, pe greceşte, peratologia – pe care am auzit că te-ai cam inspirat din Kierkagaard, hm, mai bine aş pune pe el să te vadă. Dar las să te văd. Un editor. Care vă certaţi măh cu un editor?! Cine l-a adus? Noica. Nu oameni buni, nu Noica l-a adus ci singurătatea lui Noica. Noica nu era haiduc dar avea cum spunea – tu parcă spuneai, un sens absolut al culturii. Ȋn el Noica. Şi tu? (Pleşu Vânjosu) Tu… ai fost ministru. Deci a trebuit să ai altceva pentru cultură: un simţ practic.

Dar sa lăsăm asta. După noi, ȋn ordine logică, ar urma iar bunicii noştrii şi nu te poţi ȋnţelege cu ei să se mai nască o dată, i-am ȋntrebat. Mai caut prin rafturile cu literatură proaspătă şi personajele acestor pierduţi datorită libertăţii, anarhiei care a urmat momentului ’89. Nici aceste chipuri rupte, sfâşiate de plăceri nu au apărut prin registre. Noi nu putem face o ţară pentru că noi am făcut mai mult decât o ţară. Ţară să facă Ioan fără de Ţară! Pentru plinul nostru noi nu avem o literatură cum au măcar optzeciştii pentru nimicul lor. Acum… nu ştiu dacă e neajunsul nostru sau e pe de altă parte neajunsul literaturii, că nu poate intra ea după noi, prin gropile pe unde ne băgăm. Texte sunt. Ieri am fost la o bibliotecă ȋn secţia comunistă, rafturile acelea pline de dosare pe care plutesc litere ruseşti cu ceva, nu ştiu ce, că nu mă ating de ele cu alfabetul meu. De fapt ştiu dar nu vă zic. Aşa mi-a zis şi raftul: ştiu dar nu ȋţi zic. Conferinţele secţiei româneşti de la Radio Europa Liberă au fost mutate, coborâte ȋn magazie, de-acolo, din mijlocul rafturilor comuniste, de unde le era locul. Unde or fi, o ȋntreb pe bibliotecară şi ea zice, uite, şi ȋmi arată nişte linii colorate, le-am mutat. Şi pe dosarele cu români?! ȋi spun impacientat, că le ţinusem minte, erau cele mai frumase poveşti din toată biblioteca, copilăria mea, cu haite de câni pe grămezi de gunoaie, cu blocuri de turtă dulce care se fărâmiţează… Da. Zice ea, poate că şi pe români. Inutil să vă spun că am dispărut pe drum. Nu am ȋncredere ȋn baborniţă ȋnsă din alt motiv: ei au două rafturi la intrare, ȋn faţa ghişeului ȋn care pun volume pe care le vând cu un euro. Ȋntotdeauna sunt ȋnsă cărţi acolo ȋn româneşte, i-am ȋntrebat: De ce dracului le vindeţi? Sau ȋnchideţi prăvălia?! Or fi dubluri, zic ele. Dublează ele pe cineva? le-am ȋntrebat pe ţaţele alea blonde. La care ele mi-au spus că nu ştiu, că nu le-au pus ele acolo. Deci ca să fiu pe scurt, ne lichidează ăştia la Amsterdam. Subiectul era altul: texte sunt, chiar dacă ele se mută acum ȋn subsoluri, şi aici e discuţia: ȋn subsolurile bune? Dar pe de altă parte mişcarea inversă e interesantă, ce se petrece ȋntre etaje, că biblioteca asta are două etaje, cel puţin, ca să nu fiu prost ȋnţeles. Asta nu am mai stat să urmăresc. Ȋn orice caz, dacă vrei francezi, sunt grămadă pe tine rafturile pe stânga, cum intrii, nici olandezii nu sunt aşa aproape. Sunt hăt. Aşa or fi şi ei HĂT. Sunt HĂT olandeji, căci de asta sunt. Noi nu suntem români HĂT, suntem români CEA – de la HĂIS, adică stânga, sau nu e CEA stânga, o fi Hăis?! Dar cine mai are vaci? Asta să ȋi ȋntrebăm şi pe românii de stânga şi de dreapta, nu mai ai vacă să dai hăis sau cea. Omul merge acum singur. Pe mijlocul drumului. (că nu vine nici o vacă!)

Imaginea unei ţări o poţi vedea foarte bine din porţia de bibliotecă pe care ţi-o alocă un arhivar. Aici, ȋn Amsterdam, ȋn ultimii poate patru ani, am pierdut un raft, cel din stânga, din care ne-au fost golite cărţile dar, straniu, a rămas gol de vreo doi ani – de ce nu se sesizează nimeni de la slavistică?! Şi ni s-au luat dosarele de conferinţe radiodifuzate pentru tot Estul Europei, staţi, nu vă speriaţi, le-au coborât doar ȋn subsol, nu le-au ars. De ce le-au coborât? Să rămână rafturile cu alfabet chirilic curate, frumoase. Au curăţit alfabetul, amsterdamezii mei. Ȋi şi văd, să rămână tot raftul să nu-l poată citi nimeni – cum văruieşti un perete. Legea arhivisticii e foarte specială, am ȋntrebat-o pe o tanti ca să nu o mai tulbur de fiecare dată dar mi-a zis că e mai bine aşa, că nu ar avea timp să mi-o explice – ȋn acelaşi timp privindu-mă cu suspiciune, căci oi ȋnţelege eu cărţile dar nu prea se ȋnvoia să zică dacă voi pricepe şi ordinea lor. Legea raftului, o ȋntreb, care e legea raftului, că sunt puse aiurea, şi i-am arătat. Bunăoară la B pe rafturile cu români era Brecht. Ce caută socialistul ăsta pe raftul tocmai cu B?! Pe noi legea raftului ne-a descalificat toată istoria. Raftul. Asta e neşansa noastră, şi am ȋnceput să mă plâng, ȋn Amsterdam poţi să faci din astea şi oamenii să te scuze politicos. Aşa că nu m-am adresat cu o plângere la domnul Perie, şeful catedrei de limbă românească şi italiană. Şi el a trebuit să-şi ia italiana, nu a putut rămâne singur pe raft, adică numai româneşte, noi suntem români! Ula-mândruţa mea- aici, de ce?! Asta este, de când ne-a părăsit domnul Sorin Alexandrescu, suntem orfani de raft. A plecat cu raftul după el, chiar si revista de cultură română dar nu mai insist că iar mă enervez, beau şi ajung la curve.

Cei zece ani de libertate totală au fost la fel de tragici ca şi comunismul, bătrânii şi-au văzut visul cu ochii – şi cum e să vezi un vis realizat când eşti aproape de capăt? La capăt dacă vezi visul, sunt oameni care nu-l lasă ȋn casă, care se fac că nu aud când le bate la uşă, aceştia sunt din categoria sinceri, mai sunt apoi babele ȋn dantelă. Blandiana şi restul – eu nici nu prea am citit Blandiana că nu sunt scriitor să mă ştiu cu scriitorimi dar ȋmi plac benzile desenate cu ea.  Deci: au ȋnceput să povestească ceea ce au tăcut jumătate de secol şi ca după un curs de geriatrie, şi-au pus aceleaşi ȋntrebări cum şi le rostiseră sub castan. Revenim la cum e să-ţi vină visul. Dacă ţi-ar veni visul, uite aşa, că veni vorba, am putea să fim şi serioşi. Cred Ţuţea a ȋnfruntat un astfel de moment. Tristeţea lui Ţuţea rămâne adevăratul mausoleu al generaţiei lui, nu statuia lui Coposu – pe Coposu maică-mea era să-l bată când se discuta ce se discuta iar partidele istorice – adică securiştii lor asediaseră guvernul şi securiştii cu care era maică-mea trebuiau să reziste ȋnăuntru. Bun. Tristeţea lui Ţuţea pentru că el a simţit ȋn faţa lui Cioran nevoia de timp, de a-şi fi ȋncercat puterile ȋntr-un nou ev românesc sau ȋn purul orizont al gândirii. Ţuţea a ȋnţeles că el nu ştie cine este, nu a apucat să ştie ȋn exerciţiul susţinut, continuu, pe decade, prin munca cu sine, şi a trebuit să afirme că e creştin, că toţi oamenii or fi fiind ȋn faţa divinităţii la fel. Deci… pe oriunde oi fi umblat tu Cioran, poate că facem parte din acelaşi regn. Nu ai fost altundeva, ȋmplinind o menire. Ţuţea a măsurat prin nevoia sa de sine cât de departe ar fi ajuns ȋn flancul prietenului său cu care se măsurase ȋn tinereţe, Cioran era un bufon pe lângă Ţuţea, acesta ȋl bătea la toate categoriile: greutate, profunzime, temperament, stabilitate, Ţuţea ȋl exponenţia. Iar Cioran, bondoc, culegea mirajele lui Codreanu cum stau indienii cu paiul ȋnfipt ȋn brad, după sirop. Plus că era bondoc. Ei bine, acum Ţuţea ştia asta şi uite că din chibrituri şi scuipat, Cioran a făcut puţină metafizică-cu-băieţii. Să ȋncercăm un minut să avem şi noi tristeţea lui Ţuţea, un moment de reculegere. Dacă nu am fi avut un sceptic de serviciu ci un entuziast? Dar aşa e la noi la români, destinul pariază pe mârţoage. Stafiile acestea – când s-au deschis puşcăriile şi au plecat securiştii de la locul de muncă, românii s-au cam speriat de cei care au ieşit din gropi – stai aşa, voi cine sunteţi? De unde veniţi să ne spuneţi nouă ce să facem?! – care au ȋmpânzit şi pulverizat viaţa politică românească, dintr-un paradox crunt, au fost ce am avut noi mai bun. Şansa către o restauraţie, că de revoluţie nu are nevoie nici dracu’.

Ne-am trezit peste noapte că numai personajele pe jumătate senile mai spun ceva cu sens. Cei maturi, cei care au fost surprinşi ȋn floarea vârstei, n-au putut rezista nici unei ispite sociale, s-au lăsat provocaţi, vorba maestrului. Şi au intrat ȋntr-un conflict fără nici o miză: jocul de umbre şi lumini de pe peretele cazarmei a continuat să clipocească la fel de sigur şi de tăcut ca şi sub comunişti. Ciclopul a mâncat pe mai departe marinarii, piatra de la peşteră nu s-a dat la o parte, Ulisse zgribulit zgârie pereţii, pereţii zgribuliţi zgârie Ulisse. Ȋn fond este un schimb de fantome, atunci mai erau bătrânii grei, ieşiţi din zarcă, tăcuţi, cu o voinţă şi cu o respiraţie care te despică. Oameni din tranşee, cum e să fii ȋn război bunăoară o lună, dar un an, dar douăzeci de ani? Căci puşcăria comunistă era de fapt la război. Puşcărie avem noi ȋn Olanda, hotel de patru stele. Au şi Room Service. Dar ei s-au dus. Acum ne vizitează fantomele viitorului, au culori stranii, veşminte europene, mai fac o casă, mai flutură un steag, mai ȋţi spun bună ziua cu o atenţie pe care nu o bănuiai şi ȋţi face plăcere până te uiţi ȋn direcţia aia şi vezi că nu e nimeni! Şi te sperii… nu am scăpat de regimul fantomatic al vieţii publice. Aş ȋnfiinţa bunăoară un minister al exorcizării ȋn România, să ȋnceapă un alt program de re-educare. Comuniştii aveau dreptate, trebuiesc luaţi unul câte unul. Date ȋntâi formulare: cine eşti tu, unde ai vrea să trăieşti, ce ai vrea să fii, cine ai vrea să fie preşedinte. Şi tot aşa. Vom afla că nu mai sunt români decât ȋn jur de vreo cinci la sută din populaţie, cei care afirmă că sunt români dar ar vrea să trăiască ȋn altă parte – ca mine – trebuiesc excluşi. Ăştia cinci la sută ar trebui să pună mâna pe par şi să-i bată pe ceilalţi până scot de la ei că da, recunosc. Şi semnez. Şi ȋmi aduc aminte. Românii trebuiesc acum bătuţi ȋnapoi! Căci ei au fost bătuţi ȋnainte, pe calea adevărului şi vieţii dar au rămas acolo, lângă o fântână, la capătul drumului. Trebuie să-i baţi ȋnapoi, nu să-i explici ȋnapoi. Evident bătaia e o chestie care nu se face. Dar pentru că nu se face, vorbim şi noi.

Ce se vorbeşte a fost şi este o apă de ploaie ȋn România, ce se tace e interesant, căci se tace mai organizat decât se vorbeşte, tăcerea are frazele ei, o morfologie aparte. Sunt multe feluri de tăceri. Este o tăcere de greier, cea pe care o aud că-mi ţiuie când mă ȋntind pe vreun deal pe Argeş, la Malu Spart. Mai este o tăcere din celălalt: când ȋmi vorbeşte ȋmi tace ȋn acelaşi timp, ȋmi tace vorbind. Cum bunăoară sunt intelectualii pe la noi. Nici asta nu e ceva prea deosebit, dar este şi o tăcere care se antrenează ȋn spate, nişte fluvii, nişte curenţi, asta e abia interesant. Mai este o tectonică a tăcerii, dacă te zbiceşti un pic la ea, ţipă. Apoi sunt tăceri profunde, pe care trebuie să le forezi. Şi dai de o pungă cu petrol, un cuvânt bunăoară, cum dăduse nătăfleţ Noica de ȋntru. Ȋn fapt un concept politic deghizat, Liiceanu nu a fost ȋn stare să scoată din Noica, deşi are – sau nu mai are – catedra Noica, cursul Noica – nu ştiu dacă i-a luat şi masa, i-o fi luat doar cursul, deci să vadă ȋn ce măsură Noica a răstignit ideologia, că asta a făcut el, l-a folosit pe Heidegger ȋmpotriva lui Ceauşescu, dar nici asta nu avem – ȋl avem pe Tismăneanu! – aşa că grupul Noica nu şi-a dus la ȋndeplinire, ca grup, măcar prima sarcină. Să zică: uite, avem ceva, bufonul ăsta bătrân uite ce ne-a pregătit. De un maestru spiritual te desprinzi ȋn mai multe feluri, uneori fugi de el, când ȋţi moare ȋn braţe, alteori spui… de acum sunt eu ȋnsumi, mi-e jenă că ţi-am ȋntrat ȋn casă şi ȋn gânduri. Dar alteori furi câte un obiect din casă şi faci pe niznaiul. Te-ai despărţit de el ȋnainte de a te fi ȋntâlnit cu el.

Ca să revin la nevoile spirituale pe care le avea Noica, pentru că ȋntr-o familie unul e mai clăpăug, altul mai gras, sau când sunt graşi sunt toţi graşi, ȋn fine, e o corelaţie. De ce i-a ales – asta e enigma – Noica pe Pleşu şi pe Liiceanu şi i-a alfabetizat tocmai pe aceştia doi şi nu pe Dinescu şi pe Blandiana? Zic şi eu. Acum vom ajunge la tarele lui Noica, la testamentul lui, dacă vreţi, aşa cum am văzut tristeţea lui Ţuţea, vom vedea şi ţonţoroiul lui Noica. Mutanţii ăştia, căci suntem cumva oblojiţi ȋn spitalul lor, de răni metafizice, de plescăit la masă, fiecare cu ce are. Noica nu avea nevoie de un spirit lucid, de un partener, el avea nevoie ȋn primul rând să-i fie asigurată tăcerea, o minimă tăcere din partea celui pe care ȋl alfabetiza. Orice spirit lucid l-ar fi băgat pe Noica iarăşi la pârnaie, din discuţie ȋn discuţie. Bun. Ȋn al doilea rând, trebuia găsit un tip de intelectual, de caracter pe care l-aş numi matcă. Tipul matcă de interlocutor se deosebeşte de tipurile care au iniţiativă prin faptul că sunt complet vidate de direcţie, ele ȋţi răspund ca ȋn oglindă, ele servesc discuţiei doar punând un pretext, doar punându-se ca pretext, victimizându-se de fapt pe parcurs. Ca la vrăjitoare sau la psihanalist. Deci: te ȋnvăţ greacă şi tu ȋmi serveşti ca dispozitiv Hopa-Mitică: mă dau ȋn stânga, tu mă aduci la centru, mă dau ȋn dreapta, tu mă ridici, este un dispozitiv, l-aş numi, poţi să te serveşti de un astfel de om ca de o simplă gravitaţie, pentru că ȋn multe din parcursurile gândirii ai nevoie realmente de cineva care să-ţi răspundă, de aceea grupurile s-au desprins aşa repede, pentru că indivizii s-au pretextat unii pe alţii cu densitate. Numai că familia Noica are şi ea particularităţile ei, deci are tara aceasta, nevoia lui Noica de un anonim, başca doi, spre a putea gândi de unul singur. Poţi face şi altfel, poţi să iei ca mine acum o ciupercă halucinogenă şi vorbeşte direct prin tine cine trebuie să vorbească, nu ȋţi mai trebuie deci o discuţie, să te sprijini pe altul, nu mai ai nevoie de a fi provocat, discuţia, gândirea se pune prin sine şi nu mai ai nevoie de matcă, devii tu matca ta, ca să mă exprim astfel. Acest tip de discuţie este adevărata ereditate a grupului Noica, tipul matcă, cum l-am numit. Şi acum venim la problema care ne arde: de ce l-au născut ei – ȋn grup – ȋn grupul Noica, pe Patapievici.

Cum de a apărut mutantul ăsta pe puntea trei a vasului şi a pus stăpânire pe cârmă şi pe asfinţit. Vă spun cum. El duce la limită – Liiceanu e specialist ȋn limită – de ce l-am pune noi să deschidă orizonturi?! – nici el nu mai vrea, a declarat-o, dar noi ȋl considerăm că el vrea şi ȋl criticăm de pe poziţiile astea, căci să nu vrei e cam uşor spus. Patapievici… ȋn afara faptului că nu e un om care să aibă lucidităţi medii – bunăoară coordinare, cum ȋţi trebuie la şofat, să nu te sperii dacă cineva claxonează etc, – ei bine Patapievici e victimizat prin labilitatea lui genetică, de schizoid, de acest logos pe care l-a pus ȋn circulaţie Noica, că el a aruncat banul. E victimizat superb, adică. Dacă ȋi oferi ceva, orice pretext, el, Patapievici desface, ȋl şterge de praf, uneori ȋl mai dă de pereţi dar ȋţi trimite provocare ȋnapoi şi cum! Lipind-o de o provocare propie, care nu e gândire, e simplu altceva – dar pe care tu o califici ȋn rândul gândirii. Bunăoară cum privim copiii când se joacă, mai cad ȋn cur, mai ezită, ei par proşti şi noi ne distrăm despre ei dar ei nu sunt proşti, sunt altfel. Sau o femeie, poţi să descrii farmecul ei, seara, lumina pe obraji dar dacă desfaci firul ȋn patru şi vezi ce face acea femeie, ce face ea, ȋn acel moment, vei vedea poate că nici nu e femeie, e doar un fior, o agitaţie minerală şi câţiva ciucuri de gânduri pe marginea unui fluture care se petrec ȋn episcopatul ovarului iar tu nu eşti decât o furculiţă, care o piveşti. Deci femeia dă la schimb altceva. Aşa nici Patapievici nu oferă la schimb logos ci altceva, dar de dat, ȋţi dă ceva, căci de asta l-au născut ȋn grup, grupul Noica şi cu nepoţii şi cu telefoanele şi tot neamul lor de filozofi. Bon. Ce-ţi dă – ȋţi dă matca. Dacă ştii să gândeşti, ȋn sensul ȋn care poţi porni logosul, care se ȋncălzeşte destul de greu, nu e ca sexul, logosul e un şarpe bătrân, ȋi trebuie timp şi pretexte infinite să se mişte din casă, deci dacă ştii să faci asta, ȋn şedinţe minimale, să nu-l ȋmpleticeşti pe fizician, pentru că de-i ceri prea mult o să se sperie, aşa… la un grătar, o ȋntrebare. El are această dexteritate de a se racorda cu această nevoie noiciană de partener anonim, lipsit de ȋnscriere şi sărăcit de ADN, saturnic dacă vreţi, pământiu, nevoia de bulgări cu sens. Pentru că mercurialul era Noica. Avea şi Ceauşescu mercurial iar la congrese noi eram matca, aplaudam, căci Ceauşescu avea spre deosebire de Noica – şi Ceauşescu trebuie categorisit ca ȋntemeietor de şcoală de gândire, Iliescu este un soi de Patapievici, ȋntr-o altă ereditate, cea a puterii, Stalin deci tătuci, Ceauşescu şi el odios dar tigru, adică da, tătuc, iar Iliescu pe filiera nevoii de putere, cel care a ştiut să o negocieze, nu numai să o impună, ȋn fond aceeaşi putere, aşa cum Noica a dus logosul, a pus bomba, pentru că nu a reuşit să-şi dea seama ce fac ăştia cu titirezul lui, uite că nici Ceauşescu nu şi-a dat seama ce face Iliescu ȋn secret. Iliescu l-a studiat pe Ceauseşescu ca pe tatăl nostru, a fost maestrul lui spiritual, orice om are o proporţie de mimesis când intră ȋntr-un context ȋn care nu a mai fost, dacă m-aş duce acum ȋn Anglia să mă fac ministru, m-aş crede Churchill, pragmatism, trabuc, şi să stai bine ȋn scaun, tot tacâmul churchill. Nu m-aş crede Ilie Năstase bunăoară. Aşa şi Iliescu, cine să se creadă? Iliescu?! Sau cumva Regele Mihai sau Brătienii sau cine? El s-a crezut Ceauşescu (şi noi ȋl credeam nici-măcar-Iliescu, ceea ce e cu totul altceva). Deci aceste eredităţi, una politică şi cealaltă culturală ne-au surpat definitiv şi evident că familiile acestea s-au unit acum una cu alta, prin dizidenţii de familie, Băsescu, preşedintele nostru ales din grădiniţa Sfântului Ilie, şi Patapievici cel cu Logosul, uite că ne-au făcut-o. Noi ne speriem de ereditate când auzim de ea, să nu se ȋnscrie la primărie, că ȋşi iau iar boierii blazon şi noi rămânem pe dinafară. Ereditatea pătrunde ȋnsă totul, să o ȋnscrii e un act de cinstire, de ce nu le-am da şi noi acum un blazon cu cerbi bunăoară lui Pleşu, de la Păltiniş, cu doi cerbi care merg pe un fluier, asta să fie, fluierul, adică televiziunea şi politichia iar sub fluier un zid dărâmat, Logosul, adică noi. Cum ne-au păcălit. Iar la Liiceanu facem o adăugire, punem Ştiuca, nu mai punem fluier, cerbii ȋn blazonul lui Liiceanu merg pe Ştiucă. Ştiuca din Liiceanu a descoperit-o Goma, se va ȋnscrie această intuiţie totemică ȋn calendarul ortodox, casiopeea, carul mic, ştiuca, şi mai punem ȋn blazon şi un bondar cărămiziu: pe mine. Dar pe furiş şi să nu ştie lumea că sunt pe blazonul lui Liiceanu căci or să râdă. El la rândul lui s-a strecurat pe alt blazon, nu vă spun eu, că ştie toată lumea. Ce să punem pe blazonul familiei Ceauşescu, eu cred că e mai simplu cu ăsta, ȋi punem poza lui. Ce blazon, să nu se vadă poza?! Dar Iliescu vine şi pune puţin din fieşce – per blazonul – iar Băsescu dă un şut la tot bordelul şi se pune pe petrecere ȋn stil barbar. Ȋn fond, Băsescu ar avea acum dreptul să ȋntemeieze o nouă familie. Ȋn general ereditatea face ca prin generaţii indivizii din familii diferite să difere tot mai mult unii de alţii, deci să punem unul lângă altul – nu-i punem noi, s-au pus ei ȋn primul rând – pe exponenţii ultimi ai familiilor, una a Marii Tristeţi a Logosului Abolit, rangul Hepatită, Patapievici şi cealaltă, Băsescu, Cavalerul opărit al Securimii Trepăduşe, cu grad ȋnalt, de Căpitan. Adică ne-a luat dracul din două direcţii, puterea şi critica ei, puterea şi intelectualii nu se mai ceartă. Numai unul se ceartă de vreo optzeci de ani, moş Goma.

Eredităţile lui Goma? Eraditatea lui Goma e ereditatea noastră cred, a tuturor, o fi luat ceva din discuţiile de prin puşcării, o mai citit pe Cioran, că spune şi el că ȋl iubeşte pe Pavel, ăla sfântul, or fi mai mulţi Pavel… sunt mai puţini Goma decât Pavel dacă te iei după nume. Nu că asta ar spune ceva, aşa, ca o simplă observaţie, adică şansa nepotismului, ereditatea, telefonul, angajează-l pe fii-miu e mai mică la Goma decât la Pavel. Goma ca şi Goma decât Pavel ca şi Pavel. Sfântul… vedeţi, şi sfinţenia asta nu e un mandat clar. Să ţi se spună: acum eşti sfânt, de azi mănânci jar şi vorbeşti cu Dumnezeu 24/7. Uneori ȋţi alegi… alteori vine peste tine, bunăoară la Goma nu e importantă ereditatea, acum nu mai contează contextul, că suntem la sfinţi, Goma nu e sfânt că ȋi pizdeşte pe toţi. Dar aşa. Mă gândeam că sunt indivizi ȋn care ereditatea produce un nou individ, nu ȋn care se reproduce pe sine. Goma va intra ȋntr-o altă ereditate, cea a culturii, ca un loc ȋn afara noastră, care ne va privi, ne va desluşi şi se va certa cu noi până la “arderea totală”. Cultura se dezvoltă uneori ȋn spatele acestor mici aranjamente ereditare, ea are o ereditate propie, sunt nu oamenii galeşi ci anume cei tari, un om care aspiră la o astfel de ereditate nu ȋţi apare ȋn faţă şi nu ȋţi râde la televizor decât dacă fugi mult după el, ȋn general nu-l prea vezi şi nu-l prea recunoşti, de aceea se spune că sunt oameni adânci, căci nu se văd, nu sunt adânci cei pe care ȋi vezi, da, uite ce adânci sunt, uite ce spun, ăia sunt adânci de suprafaţă. Locurile care se tranşează la alt nivel. Cum e Eliade, cum e Cioran, şi aici sunt câteva eredităţi care au fost aiurea discutate ȋn amănunt, nu insist; acum ȋn platforma aceasta s-a creat un nou loc, o nouă rachetă, Goma. Omul din afară care pune comunitatea ȋn lumina ei, critica raţiunii impure, detaşamentele de decontaminare. Eu unul recunosc, am fost contaminat, sunt şi am renunţat să mă mai decontaminez, nu mă mai tratez de asta pentru că eu accept să fiu orice, nu ȋmi fac un chip public, nu ţin la etica mea, sunt un ticălos. Adică: nu mi se mai poate reproşa asta. De ce nu spun şi ei, da domnule, suntem nişte ticăloşi, ticăloşi la articolul cutare, paragraful cutare din codul muncii ȋn cultura româna. Să fii cinstit e o adicţie, o dependenţă… ?!

Dar ce se tace – undeva vorbeam despre tăcere – se tace şi ȋn scris, deci n-ai spor. Cert este că rolurile sociale, mai toate fără pondere au confiscat şi celor care mai puteau câte ceva. Adică rolurile noastre ȋn noi ȋnşine, cu noi, faţă de noi. Ratarea. Din cultură a rămas ȋndârjirea, morga. Toţi scriau pe bulevard, daţi din casă afară de gândurile lor, la propiu şi la figurat, citeau bulevard, mâncau bulevard. Ca ȋntr-un exil, când pleci ȋntr-o altă ţară urmează un şoc, poate două săptămâni, poate zece ani, după care te trezeşti. Sau cazi pentru totdeauna ȋn imersia noii lumi. Am ȋncheiat paranteza despre tăcere.

Să recunoaştem că cei care s-au trezit s-au trezit prea târziu dintre cei care au fost surprinşi de libertate ȋn faza matură a vieţii. Contează, dintre ei, doar cei care au reuşit să lucreze izolaţi, ca nişte monahi ai culturii, cum e pictorul Gheorghe Iacob. După şaizeci de ani de tăcere, după toată tăcerea, expune o mie de lucrări, un chinez, am spune. Şi după care se adânceşte iarăşi ȋn lucru, ȋncă şaizeci de ani, mai liniştit ca o stafie, mai vital, la nouăzeci de ani, decât un adolescent. Oamenii unui singur strigăt. Un alt model nici nu a fost posibil, atât ȋn comunism, cât şi ȋn larma viguroasă care a urmat.

După care noi, junii cu talente. Nouă nu ni se poate cere nici un mugure de disciplină pentru că noi ştim că se poate şi fără. Libertatea aceea, anarhia, mişcările sociale care cuprindeau populaţii ȋntregi, conflictele abrupte şi protestele dadaiste, revistele scoase pe câte o imprimantă ştirbă, entuziasmul noilor cârciumi care se deschideau cu numele lor vechi, uitate, culese de prin reviste de istorie, plăjile pline de nudişti şi casele părăsite ȋn care funcţionau teatre improvizate, bârne suspendate de acoperişuri pe care se cânta la chitară şi pe care dansa una de la balet beată, cu luna, noi am trăit la scară de două sute de milioane de indivizi căpiaţi – Estul Europei – un fenomen care s-a petrecut ȋn anii şaizeci ȋn America şi care s-a ȋncheiat cu Woodstock-ul. Numai că drogul nostru nu s-a chemat LSD, a fost altceva, a fost libertatea politică. Oameni care au trăit ȋn acele vremuri dragostile acelor vremuri nu vor mai face nimic toată viaţa, vor umbla pe străzi, clatinându-se, cu batice colorate pe cap. Ȋn acelaşi timp, unii au adunat case, bani, câini lupi şi locotenenţi la poartă. Numai că viaţa nu se construieşte, viaţa se joacă, restul nu se joacă.

După noi vine iar o generaţie suspendată. Una care se rupe nu de memoria care a precedat-o, căci nu ȋn preluări de ştafetă am fost buni, ci se rupe de libertatea, de străveziul acelor ani plini, nebuni, risipiţi ȋn care noi am realizat ceva, adică ne-am aruncat ȋn aer. Cum spunea Luca, amicul meu din Brussel – şi care nu dă doi bani pe Brussel -, şi el trecut prin toate cârciumile Bucureştilor: “unii, din libertatea aia, nici acum nu şi-au revenit, bă olandezule”. Atârnă prin cârciumi, rezistând până la ultima suflare, tineri, au ȋnceput să mai şi moară din ei. Căci noi, după patruzeci de ani, nu mai ştim ce să facem. Mor cu paharul ca alţii cu crucea, suntem tineri ȋn mod inevitabil aş spune şi chiar indefinibil pentru că nu avem un motiv anume să fim tineri. Ştiţi anume plăcile acelea de pick-up, când se rupe câte un canaluş, ele se ȋnvârtesc şi cântă acelaşi fragment de melodie, continuu, repetitiv, aşa ne blocăm şi noi, pe la şaisprezece ani, trăim continuu anul şaptesprezece. Ceea ce e frumos pentru că unii se prăbuşesc pe la nouăzeci, ȋncep iarăşi să numere de la doi, alţii se stabilesc pe la patruzeci, cam de acolo nu mai vor să numere, şi mai sunt unii care ȋşi confecţionează şiruri aleatorii.

Generaţia care vine nu va face iarăşi nimic dacă noi nu o vom ȋntâmpina, dacă nu-i vom oferi timpul nostru, să-l pună ȋn rucsaci – nici să bea nu ştiu ăştia -, pentru că nici o generaţie suspendată nu face niciodată nimic. Ei acum se nasc, dar nu ȋn baby boom, mai degrabă ȋn baby groom. Sing baby sing sing ( asta ȋn varianta scrieţi băieţi, scrieţi, dar luat din timp pruncu’). Nebunia noastră ar fi fost la fel de preţioasă ca ȋndârjirea din interbelic, ca aerul tare din puşcării, ar fi un ȋnceput, chiar dacă a ȋnsemnat mai degrabă sfârşitul. O generaţie lucrează cam ȋn trei timpi. Gestul unei generaţii, când se realizează, ȋnsumează două generaţii trecute şi una viitoare, adică tot ce mişcă. Ceea ce se petrece acum ȋnsă e un fapt care poate recupera dintr-un gest simplu toată şina de tren, dar fără tren, trenul ȋl pun alţii, când o fi. Punerea cadrelor intră ȋn logica momentului. Noi am fi după numărătoarea lui Vulcănescu generaţia a opta, deci generaţia a noua va fi iarăşi bine. Sing baby! sing! sing!

“Întâi, învitându-mă zburătăţia minţii mele încă necoapte, când să începu războiul cel de pe urmă a nemţilor cu turcii, mă făcui volentiriu.” (Ţiganiada – Budai Deleanu)

Am locuit câţiva ani deasupra unei Kinderboederei, un park cu animale amenajat cu ironie de olandezi printre blocurile din Bijlmermeer. Ȋn traducere numele cartierului ȋnseamnă Heleşteul Toporului, ceea ce aminteşte de Păcală. E un fel de Bronx olandez iar eu eram singurul alb din clădire. Un alb atletic ca un negru, chel ca un negru, sărac ca un negru, un negru alb, aşa că m-au lăsat ȋn pace. Dintr-o parcelă noroiasă o lama tâmpită care stătea toată ziua cu gâtul lungit peste gard ȋţi trăgea, dacă nu erai atent pe drumul spre casă, o flegmă cauciucată pe faţă. Afrika Afrika! Scuipa ca pe ţeavă, de la cinci metrii.

Mai zgurma rumeguşul pe acolo şi un porc ce mânca numai ananas putred de la un supermarket nemţesc şi care ȋşi pierduse forma iniţială preocupat fiind să se transforme de-acum ȋn altă specie. Câţiva ponei pe care ȋi jumuleau copii de diminaţă până seara pe străzi şi pe care din când ȋn când ȋi mai şi drogau, să fugă. Şi iezi şi capre africane, iezi cu ochi albaştrii şi mari cât nişte mingii de golf, lunguieţi cum au marţienii, care săreau pe nişte case mici, colorate, puse sub fiecare copac unde noaptea se urcau găinile să doarmă, găini imposibile, de nedescris.

Dacă lăsai iezii să te privească visai urât, erau plin de deochi. Ţi se păreau că vor ȋncepe să vorbească ori chiar vorbesc dar tu nu-i auzi. Iezi filozofi, iezii lu’Dracu. Deasupra, la etajul zece ȋmi fumam liniştit, seara, câteva firimituri de haşiş uleios, parfumat, adus din Marocco, scrumându-le ȋntre coarne până se crăcănau.

Noaptea antilienii schilozi care cumpărau unii de la alţii pe câte cinci euro biluţe de crack pe care le purtau ȋn plastic, lângă gingii, să le ȋnghită dacă vine poliţia şi care le fierbeau ȋn linguriţe, la brichete, cu salivă, se ȋncăierau şi săreau gardurile animalelor, regnurilor, paradisului şi ȋnapoi. Antilienii vin uneori direct din pădure, se urcă ȋn avion puşi de vreun văr ghiduş, cu tot cu arc şi săgeţi, zburând direct din neolitic. Şi aterizează ȋn Amsterdam, chiar pe strada mea. Ce noroc.

Pe vremea lui Levi-Strauss trebuia să te duci ȋn inima pădurii să faci documentare de teren, ȋn Bijlmermeer ieşi pe balcon şi ai ȋn faţă toată istoria omenirii, de la ȋnceputuri până ȋn prezent, toate rasele şi toate limbile. Dacă ai haşiş, ai şi gândurile lor, curate, ca nişte fiole de oxigen. Dacă ieşeai dimineaţa prin cartier adolescenţii scuipau şi ei când treceau de tine, zgomotos, să auzi că nu dau doi bani pe tine pentru că eşti alb. Şi tu ştiai că eşti alb, până atunci nu ȋţi trecuse prin cap. Că eşti alb.

Ȋn câte un weekend sau joia, pe lângă un târg unde se vindeau legume africane, peşte oceanic uscat, tare, transparent ca nişte fosile, yam, plantain, avocado, treceau procesiuni supradimensionate ca la moartea lui Kennedy. Am mers şi eu cu ele, să văd cum e la mijloc, ȋn mulţime. Am sărbătoriat abolirea sclaviei cu o libertate care trebuia cucerită zi de zi cu disperarea că nu se mai termină o dată. Ori se protesta ȋmpotriva drogurilor tari, SIDE-i, câteva zeci de adolescenţi de care atârna câte un Koboewabenzi-ankama, acele tobe asurzitoare de care nu te poţi apropia, că ȋţi ȋnghiţi limba de spaimă sau te pişi pe tine, mergeau ȋn frunte.

Africanii nu au ziare, nu au radiouri şi nu au scrisori, au tobe. Coboară ȋn felul ăsta ȋn sunet de tunet de fiecare dată când se petrece ceva sau când ȋşi aduc aminte. Femeile poartă pe cap fâşii din pânze albastre, roşii ori albe şi după felul ȋn care sunt acestea ȋnnodate le poţi ghici emoţiile, regretele, nostalgia, nepăsarea… Sistem de noduri inventat pe plantaţiile de pe Mississippi unde sclavii nu aveau voie să vorbească unii cu alţii şi comunicau prin nodurile din pălării. Bărbaţii sunt toţi la costum, cu o morgă britanică pe cât se poate căci englezul e ȋn capul africanilor ca şi ȋn capul nostru ȋncununarea omenirii, cu paradox… O mândrie surdă, de victimă, care te ȋnneacă, o mândrie inutilă, cu gust de gutui.

Câte un olandez mă ȋntrerupe şi mă ȋntreabă senin când mă ȋntorc ȋn România, faţă de mine nu au nici o vină şi nici o ruşine colonială. Nu ştiu. Am plecat ca ȋntr-o excursie ori o plimbare care s-a prelungit şi complicat dincolo de periferia Bucureştiului ȋn care mă voi ȋntoarce poate mâine ori nu-l voi mai vedea deloc, oraş pe care ȋl străbătusem nopţile pe jos ori cu maşina, somnambulic, curios, beat, ȋndragostit, disperat, plictisit, hotărât să mi se ȋntâmple orice; şi ȋntr-o zi am plecat. Când viaţa se ȋmpleticise deasupra frunţii ca un nod din acesta, străveziu. Am venit aici să scriu o carte şi ei, olandezii, au intrat ȋn cartea mea, ȋn arealul cărţii mele. Ei când vor pleca ȋnapoi?

Ca mine, cu miile au dispărut subit de pe străzile lor. Fără un cuvânt de adio, fără să ştie ȋncotro, doar cu o pungă de rufe ȋn spinare, fără hartă măcar. Trecuseră treisprezece ani de la Revoluţie şi nimeni nu mai sărbatorea la noi nimic. Retorica ciungă a unui securist mă ȋndemnase să plec. Mă descoperisem ȋntr-o seară că cineva la masă ştie lucruri pe care nu are cum să le ştie, pronunţă lucruri care au mai fost pronunţate şi ȋnvăţasem cu el să port dialoguri simple care se petreceau simultan ȋn două-trei situaţii aşa ȋncât puteam folosi indiferent ce cuvinte pentru a desemna indiferent ce ȋntâmplare ori persoană. Nu am ȋntâlnit la prietenii mei scriitori o asemenea dexteritatee semiotică, de departe. Când am ajuns la mine, mi-a spus mai simplu: pleacă!

Dacă ȋi puneam o ȋntrebare mai ȋnşurubată, el arăta pe un perete o flacără de plastic, luminoasă, roşie. Adică da, nu are nici un răspuns, era o ȋntrebare pură. Vorbeam despre România de undeva la capătul lumii, ȋntr-o limbă paralelă, igienizată, poate chiar de aici, din Bijlmer. Vorbeam să nu tac şi ȋn spatele acestui dialog mi-am dat seama că ei ştiu totul. Şi m-a cuprins disperarea, căci dacă ei ştiu, ei sunt singurii vinovaţi. M-am oferit să intru ȋn Securitate şi m-a plimbat prin Bucureştiul vechi ȋntr-o discuţie de loialitate după care am abandonat şi eu, şi el, vorbeam prea mult. Şi vorbeam neclar. Eram convins de prea multe lucruri pentru ca jocul să-mi placă. Reprezentam deja o securitate mai mare, paralelă, de care lui i se făcuse frică, de această dată.

Trecerea la capitalism era ca o moară din lovituri de cot căci aceasta a fost selecţia acelor ani, e un furt aşa cum sunetul de koboewabenzi-ankama evocă, fără cuvinte, fără gesturi inutile. Premierul a pronunţat cuvintele pe un ton meditativ, cu ochii ȋn gol, cu sentimentul că dispune de un concept de lucru. Dacă ei ştiu ȋn detaliu totul şi dacă nu se mişcă nimic, ȋnseamnă că altcineva e ȋn spatele lor, altceva, ori sunt cu totul idioţi. Dar securistul mă evaluase corect. Ȋncepuse măcelul.

Şi nu aş fi plecat dacă n-aş fi descoperit că durerile naşterii noastre sunt inutile, că acel copil care stătea să sară din timpul românesc e oriunde şi dăruit ȋmprejur, la numai un pas peste graniţe. Poate că generaţiile mai noi puteau ȋnvăţa, călători, schimba ceva, totul şi mai ales mima acea speranţă cărora nouă ne era interzisă. Noi aveam ceva ce nu mai putea fi revendicat de niciunde şi nu aveam regretul de a ne fi pierdut printre suspine. Nu timpul ne trecuse ci locul.

Trăisem cei mai frumoşi ani ȋn explozia de libertate şi romantism a Revolutiei, deschisesem vechile crâşme ȋnchise de comunişti, căutasem ȋn dicţionare cum se numiseră ele şi am trântit din nou pe tejghea o poveste cu sfinţi. Ȋnvăţasem cântecele şi iubirea prin tufişuri, amestecaţi ȋn haine, frunze şi chitări ȋn timp ce fiecare om ȋţi zâmbea şi deschidea ochii pentru prima oară. Ne-ar trebui o revoluţie la fiecare zece ani, să rămânem tineri. Dar lumea nu e aşa de rea.

Cine mai iese acum desculţ din teatru dimineaţa ca nebunul de Zetu, cu sticla de Odobeşti ȋn mână să sărute mâna la trecătoare şi să le salute cu vreo pălărie cu pene, de muşchetar, să le meargă bine ziua. După care au venit milionarii. A ȋnceput printr-un val de afişe cu portrete de oameni graşi, ȋn costum şi care rânjeau de pe pereţi ca un remix pentru un coşmar marxist. Nu puteam decât fugi, toţi acei care petreceau noaptea şi dormeau ziua căci ne pângăriseră cuibul Bucureştilor. Care trăise o decadă grandoarea unui mare oraş. Zece ani de libertate, şi de comunism, şi de capitalism, de tot.

Aşa a nins de singurătate, fiecare a ȋnceput să facă ceva, altceva, a uitat să mai vorbească despre nimic şi să caute câte un prilej ori o nuanţă, s-au ȋntristat, chipul li s-a lăţit şi mergeau mai repede pe străzi. Fără să ne mai auzim ȋntre noi, să ne privim. Pentru ca după o şi mai scurtă noapte de zi să ne iasă ȋn cale acele suflete de linx, femei care ne cunoşteau şi care ȋşi descoperiseră primul rid şi noi ne luam ȋncă după fantome… Care a scăpat n-a uitat nimic. Ori n-a putut să uite şi a scăpat aşa.

Nu a rămas decât să ne alăturăm unul câte unul mai vechilor pofte de a fugi, fugii, fugarilor, celor care fugiseră de la ȋnceput, după război ȋncă. Din cele trei mari oraşe care fugeau tradiţional din câte o mai veche amintire europeană: Timişoara cu sârbii ei, Sibiul cu saşii şi noi, Bucureştiul, doar cu disperarea. Nici unul dintre noi nu vroia să construiască o lume, o ţară, o cultură sau nu aveam poftă să ne ȋmbogăţim subit. Noi găsisem deja, noi puteam chiar muri căci trăiserăm tot. Veneau ȋnsă deceniile industriale, administrative, stereotpurile, secretarele, oja, fiţa, Mercedesul. Eram pe străzi ca antilienii ȋn Bijlmermeer, cu arcul lui Cupidon de gât şi Cupidon ȋn comă de gradul trei.

Nu stiu câţi ȋşi mai aduc aminte, dintre cei ce văzuseră ȋnainte vreme un sicriu trecând cătinel pe stradă, cu capacul bătut ȋn cuie şi acoperit de ştampile, condus de o cruce albă, fără nume. Ȋnainte de ’89 coborau legănate pe străzi laturalnice cam 15-20 pe vară, era vreunul dintre cei prinşi la granită. Poate mortul eram chiar noi şi ne gândeam la chinul şi plăcerea acelui nenorocit, la speranţa lui. Dacă era omorât ȋn bătaie de uniforme şi câini, el ştia că scăpase, mai putea ȋncă scăpa ori scăpa chiar ȋn acele clipe ȋn care se zbătea să scape. Iar dacă nici acest lucru nu ȋi reuşea, putea macar să urle ceea ce gândeşte până când nu mai avea dinţi şi limbă şi mai apoi putea să urle ȋn tăcere, până se termina şi tăcerea. Murea imaginându-se să stea timid, anonim, la vreo coadă de McDonalds, undeva ȋn West. Aşa murea.

Am ȋnsoţit de câteva ori un astfel de sicriu, m-am alăturat procesiunii prima dată doar din curiozitate pentru că mai apoi să recunosc acea tăcere albă, fără nume, şi s-o petrec ȋn cazul ȋn care se ȋndrepta spre Ghencea. Erau mulţi tineri care se făceau ghem lângă sicriu, tăcuţi, ne atingeam hainele ȋntre noi pentru că nu puteam vorbi unii cu alţii. Procesiuni de linişte, proteste inutile. Acele foşnituri erau de ajuns, ca nişte şoapte de mătase, singurele adevăruri de pe acea stradă comunistă. Foşnete mai adânci, mai cadenţate ca loviturile de clopot.

Mergeam aşa, tăcuţi, gata să sărim cu toţii la primul strigăt de bucurie ȋn sicriu la mort. Mulţi zac ȋngropaţi ȋn cimitirul de la Cladova, cimitir de cruci albe, fără nume, se afla ȋn dreptul Turnului Severin ȋn vechea cetate reparată de Radu Popescu din porunca lui Constantin Brâncoveanu. Tot mureau şi nu se mai termina cu ei, o ţeavă de Brâncoveni. Şi după ce mureau, ȋşi pierdeau şi numele. Morţi de care nimeni nu-şi mai aduce aminte, morţi pentru noi, nu pentru ei ȋnşişi.

Dacă se ȋntâmpla să-i simtă ȋn noapte, iugoslavi ori români, nu conta, treceau cu navetele peste ei şi camera de tractor se ducea la vale pe Dunare, căinaş… Pentru fiecare român prins Ceausescu le dădea iugoslavilor câte un vagon de sare că ei nu au sare iar ei ȋşi puneau sarea-n bucate, deştepţi. Alţii o luau pe uscat şi care ştiau graniţa ajungeau ȋn lagărele de tranzit din Austria, cu noroc ori intervenţii prin ambasade. Din vreo zece mii care zăceau ȋn lagărele iugoslave abia cinci, şase ajungeau să treacă mai departe.

Pe barbaţi iugoslavii ȋi băteau până ȋi omorau, ȋi băteau pentru că nu puteau ei fuge ȋn locul lor, cum s-ar fi lovit pe sine undeva ȋn adâncuri, de frică şi bucurie. Multe din aceste cabluri electrice puse ȋn patru vorbeau româneşte căci erau vlahi ori aveau câte un părinte vlah. Adică român născut ȋn Serbia, populaţie numeroasă care se ȋntinde până la Beograd. Iar dintre femei ajungeau cele frumoase la izolator unde erau violate sistematic aşa că umblau toate murdare şi ciufulite, mirosind urât, să fie cruţate.

Lagărul era sub protecţie ONU dar femeile nu aveau curajul să spună nimic pentru că ar fi fost imediat trimise ȋnapoi ȋn România unde le aştepta aceeaşi soartă. Se auzise chiar că românii le-ar spăla cu furtunul de pompieri ceea ce iugoslavilor nu le trecuse prin cap, să le poată viola igienic. Alţii o luau pe mare, către turci – românii şi-au pus speranţa ȋn turci ȋncepând abia din secolul douăzeci. Dacă ştiam, ne lăsam mutaţi din secolul cinşpe.

Aşa am ȋntâlnit unul dintre sibienii care ajunşi salvamari – ce căutau sibienii să se facă salvamari, se ȋntrebase procurorul – au refuzat să se urce ȋn cargoul rusesc ce le propusese sa-i salveze, cum atârnau de valuri, pe o plută, eşuaţi. Unde să-i salveze?! au murmurat din buzele crăpate de sare sibienii. Au ajuns ȋnapoi ȋn Constanţa, culeşi de ruşii care poate că ȋn cazul unei plute mai acătării le-ar fi lăsat românilor vaporul şi ar fi luat ei pluta… spre turci din nou. Pluta era salvarea, nu cargoul de Odesa…

Cei care o luaseră pe uscat ne povestiseră cum veneau ȋn noapte câinii lupi, de graniţă, şi ei stăteau nemişcaţi, trântiţi la pământ. Cum aveai noroc la câine: dacă ȋncepea să latre isteric veneau şi grănicerii, dacă mişcai, te rupea ȋn bucăţi aşa că ȋncepea să te miroasă şi trebuia să-i laşi să te miroasă ȋndelung ȋn fund ȋn timp ce tu stăteai nemişcat, ȋn patru labe, pentru ca mai apoi să se ȋndure de tine şi să fugă ȋnapoi ȋn ȋntuneric… Unul dintre aceşti mirosiţi de lupi avea să se ȋntoarcă şi să ajungă primar ȋn Cisnădie. Dintre prinşi, mulţi făceau trei-patru luni de puşcărie şi dacă ȋncercau de mai multe ori, serviciul paşapoarte le dădea ştampila, să scape de ei…

Un alt cap pătrat de transilvănean ȋncercase de zece ori să fugă pe aceeaşi cărare… a reuşit a unşpea oară. De ce a ȋncercat numai pe acolo? L-am ȋntrebat eu ridicând vocea, convins că cel mai prost român din lume ȋncă nu a fost descoperit. Şi aşteptând un răspuns care ştiam că va răsturna cumva, nu puteam şti cum, această impresie, că e ceva evident şi tragic, ca orice fugă care contează numai ea, definitivă. Acolo locuia. Pe cărarea aia…

Un alt amic ce-şi târăşte zilele acum ȋntr-o zonă marocană a Utrechtului a renunţat la cetăţenia română şi ȋl rugam să-mi povestească de fiecare dată când ne atingeam cu vin de porto cum ȋl intrebau securiştii pe la anchetele unde nimerise din aeroport, ȋn timp ce vroia să plece către Canada cu o viza – mirare – de Austria! “Te băgăm ȋn beci, mă, şi nu mai ieşi de acolo…” “Pe mine nu aveţi cum să mă opriţi că nu mai sunt român. Ce am eu cu voi.” “Da’ ce eşti mă!?! Unde ţi-a dat mă-ta să sugi, la Viena?!” “Şi cât puteţi să mă ţineţi?” le răspundea el, roşu, verde, apatrid. “Nu mai mult de zece zile că eu fac greva foamei şi a setei şi gata… Dar de mine ştiu prietenii că sunt aici, ştie Europa Liberă…”

Acest personaj hirsut, hâtru muntenesc al celor care au dispărut prin Occident mă ȋntreba ȋn urmă cu câţiva ani: de ce nu le-o da drumul acum, că tot nu mai au unde să fugă?! Unii vor să plece aşa cum alţii aud voci ori sar de pe clădiri, a pleca e un drept fundamental al omului, să alergi ȋn jurul casei, prin parc, ȋn jurul pământului. Tu nu-i cunoşti pe români, ȋi spun, ei se duc direct acolo… de aia nu le dau drumul.

Tot el ȋi ȋntâlnise ulterior scenelor violente şi filajului la cinci metrii pe cei doi securişti care ȋl “preluau de zi” cu planul de a nu-l lăsa să se apropie de Bucureşti, unde erau ambasadele, aeroportul, Serviciul paşapoarte. Dar M. venise ȋn Bucureşti nu cu trenul ci cu avionul aşa ȋncât se ȋntrebau cu toţii: Cum a plecat ăsta?! Aşa l-au ȋntrebat şi ei, cum a făcut. “Băi proştilor…, ȋi certa el, aţi văzut mă că m-aţi scăpat?” ridica el din umeri nervos. Până la urmă tot a fugit, prin Italia, prin lagărul unde stătuse şi Culianu.

Dar cum avea curaj Goma să se certe cu ei. Poate că foiţa de dictatură era doar o impresie, mai subţire decât ne ȋnchipuiam noi, care la o simplă suflare s-ar fi spart şi stăteam cu toţii nemişcaţi sub acea folie pe alocuri deşirată. “Şi tu cum de vorbeai aşa cu unii care ȋţi puteau răsuci ridichea asta jumulită de sibian?” “Păi ce puteau sa-mi facă, să mă omore, mai mult ce puteau să-mi facă?! râde el nervos. Iar Goma era ȋnsurat cu fata unuia mare ȋn Partid, care ajungea şi la Ceauşescu, un evreu. Şi Goma era susţinut de afară, să nu dispară ȋn noapte. Deşi se trezea câteodată vânăt de răngi dimineaţa, o lua de la capăt. ȊI plăcea bătaia, zic eu. Ori n-o băga ȋn seamă, nu-l mai preocupa.

Un alt nefericit care reuşise să se stabilească până la urmă ȋn Munchen ȋncercase să treacă mai ȋntâi Dunărea pe la Orşova. Cum plecau românii fără hărţi şi fără să privească, căci gândul că din acel moment erau liberi le luau minţile şi o rupeau la fugă fără nici o direcţie, era noapte deci şi acolo Dunărea face un lac interior ȋn ţărmul românesc iar nebunul nostru, noapte, a trecut ȋnnot tot ȋn România. Când a ajuns la mal i-a ȋntrebat pe grăniceri, fericit: ” Yugoslavia?” “Da, Da, i-a răspuns grănicerul pe sârbeşte, vino ȋncoace…”

După care comuniştii au trecut şi iar a fost zi şi iar noapte. Şi noi a trebuit să ne inventăm fuga, n-o mai luam de-a gata şi nimeni nu ne-ar mai fi oprit decât ceilalalţi români, ȋnfricoşaţi că ei au să rămână. Să rămână degeaba. Era prea uşor, iresponsabil să fugi, e ca şi cum n-ai putea să rezişti. Ar fi trebuit să ieşim cu toţii la mal ca şi cum unii s-ar fi agăţat de fuga altora şi astfel am merge câte puţin ȋnainte. Mai mulţi români m-au acuzat că am plecat decât olandezi că am venit dar lumea vorbeşte din auzite, nici n-am plecat, nici n-am venit. Am fugit ca să pot rămâne.

Ȋncercasem să fur şi eu o bucată de ţară ori mai degrabă să scap de chiria acelor căpuşe cu dexterităti de insectă care puseseră mâna pe industria românească acum ȋnchiriind-o pe bani buni la cei care ştiau ce să facă cu ea, ca mine. Şi aveam nevoie de un spaţiu să ne mutăm acolo cuptoarele de carbon, inginerul care cumpărase fabrica pe nimic ne ridica din lună ȋn lună chiria. Găsisem o altă fabrică lichidată de o bancă, banii ar fi venit printr-o altă sursă, un credit aranjat şi el ȋn schimbul unui teren al unui prieten. Totul, ȋn univers, e mai mult sau mai puţin facilitat. Afacerea a eşuat ȋntr-un scandal, ascultări de telefoane, filări şi o confruntare cu doi securişti, unul prietenos şi altul răuvoitor, pe una din terasele din Bucureştiul vechi. Am rămas inocent.

Aveam să aflu peste ani că actorul principal al fabricilor bucureştene avea să fie arestat, poate de un alt actor principal. N-am reuşit la Paris să profit de această ȋntâmplare pentru a obţine azil politic, păţanie numită de un ziarist de la “Le Monde” care a venit să ȋmi asculte povestea pe un acoperiş unde era un fel de terasă amenajată, un caz clasic de rachette. Fusesem interpelat şi ȋndepărtat de la un aranjament ȋn litera legii, ȋi spun eu. Degeaba, ziaristul era specializat ȋn români şi estici, deci mai deştept ca mine.

Aşa că nereuşind să mă ȋmbogăţesc, am plecat, n-am vocaţie de victimă, eu mor cu ei de gât sau ȋi las ȋn pace; am vândut o busolă şi un desen moştenire de la Palatul Regal, am lichidat biblioteca, câteva mii de volume care nu-mi mai foloseau la nimic şi ne-am pus pe aşteptat autobuzul de Lyon. Nu am putut aştepta mult că ne-am ȋnmuiat de bere şi am plecat după femei, spre Mătăsari. Cuibuşor de nebunii, dacă-i bairam, bairam să fie.

Era o clădire imensă, o ruină cu o curte interioară undeva ȋn dreptul la Biserica Armenească, am ajuns acolo pulbere. Fusese poate vreun han ȋn secolul nouăsprezece dar acum locul mişuna de ţigani şi de curve, mai căzuse câteva secole ȋn timp şi se oprise undeva pe marginea vremii, ȋn evul mediu. Nici zgomotul străzii nu pătrundea şi era o lumină galbenă peste tot, ca după o perdea. Am vorbit cu un ţigănuş care scosese un fotoliu rupt ȋn curte şi care fuma lasciv revenindu-şi poate după un shot de heroină. Două fete au ieşit repede pe o uşă care abia se mai ţinea ȋn ţâţâni şi s-au pus cu spatele la zid, desculţe, zâmbind tensionate cum ne târam cu sticlele după noi. Ne-am uitat la ele ca la cai, erau ȋn cămăşuţe subţiri, aveau pielea albă, erau românce cumpărate sau pe care puseseră cuţitarii staborul.

L-am ȋntrebat: “cât?” Şi a zis un preţ. I-am zis să vină cu alt preţ şi mi-a zis că nu poate dar dacă vreau, are ceva mai ieftin. OK. Şi ţigănuşul a fluierat scurt, fără să ȋntoarcă capul. După vreun minut a apărut un copil, să fi avut vreo cinsprezece ani care ţinea strâns de mână o chinezoaică şi ȋnnainta spre noi călcând cu uşurinţă peste mormanele de cărămizi din curte, căci era evident că ţiganii dezmembrau clădirea şi vindeau cărămizile. Chinezoaica nu avea nimic, nici ţâţe, nici cur, nici vârstă, nici culoare, nici expresie pe faţă, privea puţin mirată ȋn jurul ei, indiferentă aş spune, ori poate că ȋşi ascundea frica. L-am trimis ȋnapoi şi a dispărut cu chinezoaica de mână la fel cum a venit, printre pereţii fără uşi. Ȋnainte vreme mai luasem o chinezoaică şi ȋmi povestise numai despre fulgi de nea, era mai dusă ca mine.

Am apucat-o pe aia mai slabă, tovarăşul meu a rămas cu una dolofană şi rârâită. Camera arăta ca o chilie de student, cu lampă, ziare, ceşti de cafea. Pe tencuiala cojită atârna “Răpirea din Serai” ȋn tonuri verzi, cu feţe din profil, egiptene. Şi când ne-am pus pe treabă, tot cobora grasa să-mi ceară bani ba de bere, ba de ţigări, mai mult la mine stătea şi aia. Şi plus că o ţinea de vorbă pe a mea şi o desconcentra. Am mai tras nişte beri pe care le-am ȋnchinat regelui ţiganilor şi tuturor smardoilor din zonă. Când am ieşit, abia ne mai puteam ţine pe picioare. M-am uitat ȋn spate să nu se ia vreun cuţitar după noi. Mă costase cât luasem pe dicţionarul de greacă, de la anticari. Ȋn acel moment am priceput că nu folosisem prezervativ.

Aşa ca am scos ce era de scos din pantaloni afară, mai claxona câte un taxi dar ȋn general mă fluierau ȋncurajator căci mergeam pe mijlocul bulevardului. Uneori maşinile treceau ȋn viteză la câţiva centimetrii. Aveam nişte pastile de antibiotic pentru pe drum ȋn Franţa şi le desfăceam pe rând turnând praful pe organul tumefiat şi dat cu capul de toţi pereţii. Coboram aşa la vale pe Protopopescu, preocupat de tratament. Celălalt nemernic, beat de bere, de liberate, cu toate frontirele sărite, dădea cu şutul ȋn câinii care erau peste tot şi care nu ştiu de ce dar li se făcuse frică de el. Zburau potăile, ha, cât ȋi ocolisem eu şi câţi pantaloni ȋmi găuriseră când se puneau seara la colţ, pe Batişte, de nu mai puteai să ȋntrii decât dinspre Rosetti. O degradare mai mare n-am trăit, ȋi spun, dacă scap, mă călugăresc.

Mătăsari, Lyon, Paris. Românii, ascunşi prin toate cotloanele Parisului, muncind la negru, cerşind ori borfaşi patentaţi din barurile din faţa gării mi-au dat ideea să vorbesc cu popa, să vorbesc cu Dumnezeu, să vorbesc cu cineva dacă tot ştiu să bat câmpii. M-au ȋntrebat ce ştiu să fur mai bine, le-am spus că nu sunt cu furatul, eu dau ȋn cap. Prin acele cârciumi prăfoase, cu podele de lemn unde aruncai cojile de alune pe jos am dat de urma unor tovarăşi mai vechi cu care recuperasem bani prin Bucureşti şi prin Pădurea Băneasa. Dacă le puneai un sac ȋn cap şi ȋi agătai de picioare de vreun copac, un lătrat de câine lup făcea cât un cont ȋn bancă.

Aşa că din trei cuvinte am fost localizat, ştiau şi când plecasem să-i luăm gâtul lui Circaru ȋn Titan, când se pornise tot Titanul să fiarbă. Şi când s-au oprit ȋn faţa noastră vreo şase maşini pline de ţigani, cu Ion care a venit să negocieze şi să ne spună că el nu se bagă, să nu-l amestecăm, el ne spune doar cine e Circarul. Era cel care stătea bază la circ şi se urca toată trupa pe umerii lui, făcând un soi de instalaţie din ţevi de unde săreau pe nişte trambuline, ȋn fine, el ȋi ţinea pe toţi pe umeri şi pe gât, cu macara cu tot. Ne povestise cum se mai rugau poliţiştii de el ascunşi pe după copaci când el arunca cu scrumiere după ei, beat. “Hai măh Circarule, să dai doar o declaraţie, ce te costă o declaraţie.” Ȋl luai de fiecare dată mascaţii, alţii nu aveau spor. După care ȋi dădeau drumul.

Noi eram trei, R., Neamţu şi cu mine. Ei aveau pistoale, un Wesson fără gloanţe şi un Rossi-Braztech care era original pe gaze lacrimogene dar R ȋi schimbase ţeava şi mergea acum şi cu gloanţe. Trebuia să-l liniştim puţin pe Circaru dar R a ridicat puţin temperatura lui C. şi l-a ȋntrebat: “Dar să-l omorâm cât ai da?” C s-a speriat dar lunile ȋn care periodic Circarul ȋl jupuia de bani şi ȋi devasta barul şi-au spus cuvântul. S-a ȋnvoit cu o mişcare scurtă din cap şi a pronunţat o sumă printre dinţi, una dintre cele multele pe care R i le tot picura ȋn urechi. Basta.

Ar fi fost cred acum vreo trei patru mii de euro. După care am plecat să-l căutăm. R nu vroia să-l omoare, vroia numai să ȋmpartă cu el banii pe care C ni-i dase iar mortul să se dea la fund vreo trei luni. Până când am aflat că cei doi sunt rude şi a căzut afacerea. Şi că Circaru avea mâna lungă, comandase prin locotenenţii lui să-i ȋnjunghie ȋn puşcarie pe cei doi fraţi F care ȋl băgaseră ȋn probleme cu justiţia. Nu era simplu. Aveam o sută şapte kg de muşchi şi ȋmbibat de steroizi lumea era transparentă, ȋşi pierduse concreteţea, vroiam să-l văd pe Circarul. Eu i-aş fi omorât pe toţi şi fără bani. Când rupi un os, uneori se aude un zgomot ca de ţeavă, oamenii sunt ca iepurii pe dinăuntru, moi. Borfaşii au erudiţii lor, ori poate Circarul ȋncepuse să ne caute el de data asta. Şi R auzisem că ȋi trimitea mesaje de pace prin locotenenţii lui.

Pe vremea când legea terorismului ȋncă nu era promulgată şi când numai cu ameninţări ȋţi mai scoteai banii ȋmprumutaţi, era simplu să pleci cu maşina de acasă. Dar se schimbase timpul. Banda lui Turcu’ formată din câţiva veterani, Turbatu’, fiul unui colonel de securitate mort ȋn ȋmprejurări nedefinite, Pătratul, specializat ȋn maşini din Suedia, şi altii, cu locotenenţii lor, devastaseră Parisul. Coborau francezii plângând din metrouri ȋnjurându-i pe români. Turcu, de fapt un tătărete din Mangalia, se plimba cu mustaţa lui pe bulevard, nu mai fura nimic, cumpăra.

Aşa le cumpăram şi noi datoriile unora sau altora, datorii ȋntre firme, datorii de poker sau garanţii date de târfe care veneau şi se plângeau că au rămas fără inele. Uneori mai venea câte un soţ ȋnşelat care ar fi plătit vreo două sute de euro să-i rupem un picior amantului. Luam banii şi nu rupeam nici un picior, femeia era de vină. Alteori trebuia să facem vizite dese, să-i aşteptăm ȋn fiecare zi pe datornici când plecau spre muncă şi să-i salutăm de la distanţă, uneori ajungea un telefon. Ori trebuia ȋn ultimă instanţă să scotem limba la ei. Bucureştiul căzuse ȋn acele momente pradă mafiilor mici, de cartier. Lumea Crimei era mică şi mai bună decât lumea noastră bună de acum, bună ca pâinea caldă, haiducească. Aproape că nici nu se petreceau crime, se vorbea numai.

La Paris aveau cu toţii un limbaj aparte, inventiv şi ramificat, pentru a nu fi ghiciţi de poliţie care datorită similitudinilor lingvistice ale fracezei cu româna mai prindeau câte ceva. Erau momente când nu pricepeai nimic, era o altă română. Spre deosebire de securişti, a căror semiotică se mişca ȋntre cuvinte şi ȋnţelesuri standard, dar care prindeau ȋn câte o inflexiune de voce o perspectivă aparte, această specie de criminali păstrau inflexiunile schimbând cuvintele. Mascând limba, nu domeniul real. Aş fi vrut să fac o listă cu acele cuvinte sing-sing, un mic dicţionar “Gherla”, n-am apucat.

Ne-au ȋmprumutat nişte bani pentru a ni-i cere pe stradă, să vadă unde ţinem portofelele, eu aveam un fermoar pe spatele curelii, numai dacă mă puneau jos mă curăţau de bani, Gepetto ȋi ţinea ca pe lozuri, de gât. I-am lăsat ȋn momentul când au ȋnceput să insiste. Mi-a lăudat unul pantalonii de stofă şi a pus mâna ȋn dreptul unui buzunar, să simtă dacă era acolo. “A, ce mişto pantaloni ai, de unde, din România?” L-am băgat cu capul ȋntr-un joc mecanic, din acela cu bile şi manete. A văzut toţi mickii mauşii şi a plescăit din limbă gustul dinţilor. Prietenii lui ar fi sărit de la masă dar Gepetto a ridicat ȋntr-o buclă o navetă plină de bere de pe jos trântind-o scurt ȋn capul unuia, la ȋntâmplare. Care a rămas cu capul pe masă, ȋn Murfatlar, la mulţi ani şi cu ăsta. Banda asta de ferentarişti era specializată ȋn românii care coborau ȋn Gare du Nord şi care erau ȋntâmpinaţi cu un călduros: “Fratele meu!” După care dispăreau bagajele.

Aş fi putut o vreme rezista ȋn Paris dacă mă declaram curd, urmărit de autoritatea turcă, ȋn imposibilitate de a mă ȋntoarce acasă. Cu toţii aveau acte de curzi şi luau amenzi pe acele declaraţii prin tramvaie şi trenuri. Aş fi putut dormi ȋn squaturi, Parisul era plin de români. Treceau uneori câte cincizeci străzile ȋn Montparnasse, cu puradeii desculţi agăţaţi de fustele pirandelor şi ei ȋn şube, cu mustăţuri şi cu căciuli mari de oaie. Iată că vacanţa mea prin Europa lui Munchausen se prelungea indefinit. Pot supravieţui ȋn orice loc mă arunci pe hartă şi ȋn orice epocă istorică. Mor ultimul. Dar la Paris nu.

Trecuse vremea când puteai cere viza şi după nouă luni, dacă nu primeai nici un răspuns, erai considerat ca locuind legal ȋntr-o ţară occidentală. Aşa ȋncă un timişorean a aşteptat cinci ani fără viză dar după cinci ani a primit paşaport olandez pentru ca mai apoi să primească o scrisoare de la Ministerul de Interne dacă vrea să renunţe la cererea de viză de şedere ȋn Olanda. Motivul? Pentru că ȋi semnase ȋntre timp regina paşaportul… ȋţi dădeau casă şi bani… Iar dacă te declarai ȋn Olanda, Belgia si Germania nu aveai decât să călătoreşti să aduni asistenţa socială de la trei tări simultan unde mai aveai şi trei camere cu vedere la parc. Un fel de turist al plângerii.

Dar acea vreme trecuse când nu te ȋntrebau de acte, doar când şi dacă vei veni la lucru şi le puteai telefona să le spui că eşti bolnav iar ei continuau să-ţi dea leafa cuvenită, poate şi cu vreo cinzeci de guldeni mai mult, de sănătate… Unde era Ceauşescu să vadă cât primim noi de răul lui. Ce mai conta cum ai trecut graniţa, dacă ai trecut-o? Trăiai mai bine decât călăul, decât Ceauşescu. Şi decât tot poporul român dintre graniţele ţării, dar de asta ȋţi era ruşine, dacă ţi-era.

Popa din Paris m-a primit ȋntr-o cameră din spatele bisericii din strada Jean de Beuvais, m-a ascultat după care a tăcut. I-am spus direct că am plecat de acasă să scriu, mi-e indiferent ce voi face, eu tot voi scrie, Vive la France, aşa că să-mi dea o soluţie. Scriu tot ce mişcă, ca din mitralieră. Nu mă putea trimite la “spart ziduri”, mi-a spus el, aşa că m-a trimis ȋnapoi ȋn România. Să vin cu bursă. De-aş fi ascultat glasul lui Dumnezeu… aveam să mă predau ȋn aceeaşi seară ȋntr-o garnizoană a Legiunii Străine.

Se lipise un boschetar de noi care a intrat şi el ȋn Legiune, un individ scund, bine legat, care părea să ştie italienii cu care lucram noi şi ȋncă unele poveşti vagi despre afaceri. Aşa e când stai ȋn gazdă câţiva ani la Şeful de Personal din Ministerul de Externe sub Ceauşescu, se petrec lucruri. Când l-au refuzat francezii l-am ȋntrebat care ar fi putut fi motivul. El mi-a spus că or fi găsit ei ceva şi a ȋncheiat discuţia, Gepetto ar fi plecat cu el căci mă prinsese că avem prieteni ȋn Paris cu care vorbeam la telefon şi ȋi era frică să nu rămână singur. I-am spus că ȋi găsesc slujbe pe la restaurante dar el nu voria să spele vasele, vroia să fie Stan Dracul.

Gardul ȋnalt al garnizoanei din Paris e ȋn faţa unui maidan cu leagăne, acolo ne-am aşezat pe bancă, cu prietenul meu de suferinţă, Gepetto, din Roşiorii de Vede, alcoolist. Şi el a deschis paporniţa cu vinuri franţuzeşti şi culegea sticlă după sticlă, să-şi facă curaj, după care ne-am ȋndreptat spre poartă unde ne aştepta un gal cu mâinile neobişnuit de lungi, păros şi vesel ca un măr pădureţ. După ce ne-au controlat la dinţi şi la ochi, mi-au dat un training albastru şi din acel moment m-am numit Aurel Busila şi am ȋnceput să spăl faianţă ȋn compania extrem orientală a unor chinezi dolofani veniţi de pe la cârciumile lor. Acestora, de efort, le izbucnea sângele pe nas şi se trânteau pe jos unde rupeau smocuri de iarbă şi mâncau.

Chinezii sunt un caz special oriunde, mai ales cei din sud. Ȋn armată, dacă are ochii oblici şi nu vorbeşte japoneza, forgeet it! La adunări făceau flotări unul câte unul pentru că nu ȋşi ȋnţelegeau numele. Sergenţii pronunţau vocalele nerespectând tonurile şi cu accent francez. Iar la bolovani pentru grădină erau inutili, căci se umpleau de sânge pe nas. Gepetto ajunsese şef peste ei, căci ştia mai bine franceză decât toţi chinezii, chiar dacă el ȋnsuşi nu era chinez, dar ce conta. Iar eu aveam un pluton de ruşi la măturat şi spălat coridoarele. Auzisem de la doctorul care era român că din toată cazarma eram singurul ce terminase o facultate şi faptul că lucrasem ȋn televiziune ȋmi conferise porecla de “Le Journaliste”.

Polonezul de la cantină, un soldat cu barbă lungă, neverosimilă şi cu antebraţele acoperite de tatuaje făcea câte o glumă cu un englez roşiatic, deşirat, cu nişte tendoane de cal şi care ȋşi accidentase coloana astfel că nu mai era bun decât de ciordit sticle de bere din pivniţă şi ne pilea sistematic, ȋnţelegeam de la ei că nu aveam şanse combatante căci riscam să spun totul la televizor sau să scriu. Şi or avea şi ei rufele lor murdare, ȋmi zice Gepetto. Numai de ziarişti nu le ardea.

Prima săptămână grădina, a doua săptămână am călcat ȋn picioare calculatoare, plafoniere, birouri şi le-am ȋncărcat ȋn maşini, nu puteau fi aruncate cât timp funcţionau. Iar a treia săptămână am trecut la frecat faianţă cu nişte perii mici, o faianţă care strălucea ca porţelanul, kafkiană. La şase dimineaţa, ȋncă răcoare, ieşeam ȋn treningurile albastre, câteva sute de adunaţi, prin curte, se discuta pe grupuri dacă şi cine, cum vom fi refuzaţi pentru diverse condamnări anterioare pe care unii le aduseseră cu ei. Ni s-a alăturat un individ ȋmbrăcat şi el ȋn albastru care ne-a ȋntrebat pe fiecare de ce-am venit. După care ne-a spus că e de fapt sergent, că a coborât să vadă cum stăm. Da, Legiunea nu mai primeşte oameni cu dosarele ȋncărcate, unul avea un viol şi doi ani făcuţi, nu avea nici o şansă, nu mai suntem ȋn anii cincizeci.

Acest sergent incognito ne-a sfătuit, când ne vor ȋntreba unde vrem să fim detaşaţi, să spunem paraşutişti ȋn Congo. Sunt trupe de elită, patru din ei fuseseră angajaţi pentru a da o lovitură de stat in Africa, fuseseră ȋmpuşcaţi ȋn ultimul moment. Ei reuşiseră şi cele mai spectaculoase dezertări dar să dezertezi e inutil căci ȋţi iei banii la sfârşitul contractului. Prima pentru un guvern african ar fi fost de un milion de euro de persoană. Să mai iasă o dată la licitaţie, zic eu. Ȋn fond, dacă ai luat guvernul, de ce ai mai aparţine de Franţa. Te poţi declara rege, schimba constituţia, dizolva parlamentul, declara război Americii! Cu zece, cinsprezece din aceşti rătăciţi cu sete de sânge, cu sete de lege, ai putea coborâ pe Amazon cum descălecase Menumorut ȋn Carpaţi! Ȋncă se mai poate face aiurea o ţară, ȋmi zic.

Mercenarii şi curvele sunt o specie aparte, aş spune eroică a viciului. Borfaşii ȋnsă dereglează ierarhia etică din flancul religios al ei, borfaşii au cu toţii vocaţie religioasă. Mulţi cred ȋn lucruri şi ȋn oameni cu un fanatism dezlănţuit, omoară chiar pentru a sluji şi nu pentru o recompensă oarecare. Nu am cunoscut oameni cu loialităţi mai mari aşa cum la unii borfaşi am văzut. Mercenarii sunt loiali până la următorul salariu, curvele nu au nici o loialitate, nici faţă de ele ȋnsele. Borfaşii ȋnsă sunt oameni gata de orice din admiraţie neconditionată, ei ajung la crimă pentru altcineva, pentru a servi o cauză mai mare decât ei ȋnsuşi. Uneori trimit toţi banii furaţi câte unei mame bătrâne de prin vreun sat pierdut. Aşa cum unele fete marocane vin cu banii acasă, după ce au curvărăsit şi ȋi pun pe masă, ȋn bucătărie. Borfaşii n-au soartă, o ȋmprumută de la alţii şi mor.

Mercenarii nu mai cred ȋn nimic dar şi-au păstrat intactă puterea şi de aceea o aservesc, nu au acceptat să dispară laolată cu credinţa din ei. Curvele sunt toate nebune, nici o zguduire nu le mai poate aduce ȋnapoi. Sunt indivizi ȋnsă care ajung borfaşi pentru că sunt de fapt curve dar nu reuşesc să ajungă la acest adevăr ȋn ei ȋnşişi. Aceştia sunt cei mai periculoşi, criminali puri ȋn care actul crimei este rezultatul celor mai subtile operaţii mentale. Oameni care ies ȋn stradă pocnind un pumn ȋn faţa primului trecător pe care ȋl ȋntâlnesc, un pumn mai complicat ca toate meciurile lui Mohamed Ali la un loc, un pumn total. Şi mai sunt criminali de ocazie, care profesează crima ca pe o meserie, care au soţie şi copii şi care doar dirijează de-acum. Care sunt aproape… oameni! Sunt ȋnsă momente din viaţă, istorice, anutimpuri, locuri, unde să crezi ȋn ceva, ȋn orice, te transformă ȋntr-un mercenar. Mercenarul unei cauze contrare. Şi de aceea e inutil să insişti. Şi de aceea trebuie să pleci.

Crima ȋnsă e o şcoală ca oricare alta. Când doar cochetezi cu ea, poţi descoperi că oamenii se păstrează ȋn miezul lor tăcut, adumbrit, că refuză să se ȋnfrunte şi că orice ieşire violentă din ei ȋnşişi ȋi anulează. Oamenii nu mai au curajul şi putinţa să trăiască ȋntr-o lume primară, fără stat, fără legi, aşa cum lumea e de fapt. Căci statul, legile sunt abstracţii. Nu există, ca să mă exprim aşa. Tot ce există sunt doi oameni faţă ȋn faţă. Atât. Şi tot ce se petrece ȋntre ei e crimă sau vocale de ȋngeri. Restul sunt palavre, Dumnezeu e una dintre ideologii, un partid politc aproape al acestui fapt esenţial, doi oameni faţă ȋn faţă. Căci Dumnezeu o fi mare, infiniti, absolut, etern dar până la urmă ne putem ȋntreba, ok, dar cine e Dumnezeu, cine o fi El?! Când vom fi faţă ȋn faţă.

Oamenii răi nu sunt acei care sunt condamnaţi de societate, sunt cei care nu reuşesc să iasă din cerc, aşa cum românii nu au reuşit, cu toţii, care au plutit ȋn abstracţia statului, guvernului, speranţei. Criminalii, curvele, mercenarii, borfaşii au rupt primii digul. Tot ei au ajuns ȋn frunte pentru că ascensiunea politică e de fapt una din crime, o crimă ca orica alta. Să fii preşedinte e o combinaţie oarecare dintre aceste trei tipuri de a te vinde: curvă, mercenar şi borfaş. Securistul e toate trei la un loc la modul total.

Omul se ridică ȋmpotriva statului şi ȋmpotriva lui ȋnsuşi pentru că nu mai reuşeşte să zărească nimic ȋn jur, criminalii trăiesc ȋntotdeauna ȋn universuri infinitezimale, micronice. Aceasta strângere de orizonturi e crima, nu ceea ce se petrece ȋn om. Criminalul ȋncă mai caută din toţi rărunchii binele dar ochii i se ȋnchid… Strângerea aşa cum s-a petrecut de fapt cu noi toţi, când ne-am repliat ȋn noi ȋnşine pentru a ne spune ȋn ȋntuneric, ȋn tăcere, fragmente de adevăr amar, sub sovietici. Aşa cum ȋn aceste zile ȋşi spun bieţii moldovenii noştrii, sub rusul criminal Voronin. Strângerea, dispariţia, absorbţia e crima la care am participat cu toţii, fără deosebire, chiar şi acei care au avut nepăsarea sau nebunia să facă o lume normală din acel coşmar, care au trăit de parcă nimic nu se ȋntâmpla. Care chipurile s-au salvat.

Vestea despre Congo am primit-o ca pe o coincidenţă stranie căci ȋn Şcoala Primară, la cursurile de Pregătire a Tineretului pentru Apărarea Patriei aveam un profesor, Frazzei, campionul nostru naţional de judo. Un poet de fapt care traducea din Eminescu ȋn japoneză şi care m-a scos ȋntr-o zi din careu, de unde mă ascunsesem să pot sporovăi cu colegii. Aveam pe atunci o şapcă de ofiţer, o şapcă simplă, verde, de aplicaţie, pe care mi-o dăduse generalul Florea Dobrescu, unchiul meu. Frazzei, neizbutind să ȋmi ȋnchidă gura, acolo ȋn spate, şi zărindu-mi doar şapca, a urlat animalic, suprarealist: “Tu! Mercenarul din Congo! Ieşi din rând!” se agita el ȋn trainingul lui albastru, căci şi el avea un training albastru, doar mai deschis la culoare.

După cinsprezece ani, când mi-am dat seama că sunt şanse reale să ajung ȋn Congo, mi-am amintit de Frazzei ca de Nostradamus, clipind din ochi. Am fost ȋntrebat unde vreau, i-am zis căpitanului care vorbea o română stricată că ȋn Congo vreau. M-a ȋntrebat dacă mi-a trecut prin cap vreodată să mă omor. Niciodată. Şi ȋn mod serios nu mă gândisem nici să iau viaţa altcuiva, am adăugat eu. Două minciuni dintr-un foc. Omul ȋn uniformă a zâmbit, era un zâmbet corupt, creştin, bun, cum numai românii ştiu să ȋnflorească. Zâmbetul ăsta ne distinge, mă gândeam, dacă am avea tot aurul din lume, noi românii, l-am pierde dintr-un gest, pe muţeşte, pentru că noi ştim să zâmbim…

Frazzei cu mătăniile lui de vechi luptător mă trimisese ȋntr-un moment de inconştientă ȋn Congo, să-şi spele vreun păcat, mi-am zis. Frazzei, care pe Gutâi şi Ţibleş ȋşi arunca nervos şapca sărind ţonţoroiul pe ea pentru că ȋi spărsesem capul unuia cu o piatră ȋntâmplătoare ori ne puseserăm ȋn cap ţăranii călărind pe porcii lor. Ori ȋi dădusem altuia bomboane cu Ciocolax iar acesta nu mai ieşea din WC, ȋn fapt o cabină pătrată, ruginită, desenată cu creta, pe care o numisem rachetă deşi se pare că avea ȋnăuntru un motor de Trabant. Şi şapca lui Frazzei de astă dată, slinoasă, ȋn jurul căruia se agita imponderabil un nor de muşte. De dragul şepcii antique au urcat muştele cu noi până la vârf muntele. Am considerat ca singura reuşită ȋn această expediţie a fost să ȋnălţăm arealul acestui zzzzzzzzzdd fulminant de care Dali, spre bătrâneţe, soios, era entuziasmat până la lacrimi: Musca domestica.

Ori seara, când am aşezat corturile lângă graniţă, cum am ieşit să punem zahăr pe chiloţii lui Pepe, şi-i culegeau delicat bivolii care rătăceau paşnici prin noapte, dispărând cu ei, cum am găsit lângă un gard de pari pe acel trecător care a intrat de vorbă cu noi ȋn lumina clară a lunii. Cerul era puzderie de stele. Acolo, tot căutând pe cer, am văzut pentru prima dată stele căzătoare. Ȋncercam să localizez Carul Mare lângă care ştiam că se află Steaua Marinarului. Steaua asta o căutam de fiecare dată cu tata care ştia toate stelele pentru că fusese profesor de navigaţie ȋn Academia Militară, uneori o vedeam, alteori nu. Steaua pe care o văd numai cei care au ochii cei mai buni. Dar acel trecător, aproape o umbră prin noapte se pare că ȋl cunoştea de undeva pe Frazzei, nu ȋnţelegeam noi precis de unde şi cum, că el punea ȋntrebările…

Noi românii ocupaserăm ȋn Marsilia chiar ȋn mijlocul curţii mesele şi băncile făcute din bârne, eram protejaţi de doi constănţeni cu o grupă mai mare care depuseseră deja jurământul şi care fuseseră campioni ȋn arte marţiale. Unul dintre ei avusese genunchii operaţi cu laser, de la lovituri, dar nu a declarat operaţiille şi a fost acceptat. Numai aştia doi ne-ar fi călcat ȋn picioare pe toţi, de la un capăt la altul al curţii, nimeni nu se atingea de români. Ruşii stăteau ȋn picioare, uniţi, sub nişte copaci, mai erau iugoslavi care făcuseră deja un război, ȋn general estici şi mai apoi stingheri. Erau mulţi, veniţi din toată lumea, poeţi unul şi unul.

Rezemat de un zid, pe nisip, ȋn lotus, un mongol ȋnvăţa franceza dintr-un dicţionar gros pe care ȋl mai ȋmprumutam şi eu să ȋnvăţ fărâme de mongolă. Mai la o parte ȋl ascundeam pe Gepetto care făcea curat la ofiţeri şi unde găsise un tap de bere. După care ieşea ca pe maidan, cu cântec ȋnainte marş. Ȋncepea din nou conflictul cu Irakul nu se ştia dacă Franţa va trimite trupe şi se purta discuţia, dacă le va trimite vor fi legionari, să le arate englezilor ca sunt mai buni decât ei. Ali Chimicali scria pe noi. Decât nisip, aş fi preferat junglă, păstrează tenul.

Auzisem că după ‘45 Legiunea era exclusiv germană, formată din trupele naziste, fasciste, care reuşiseră astfel să se ascundă de justiţia cu toptanul a ruşilor, cum se ȋntâmplase şi cu Ilie Sturdza. Seara ne ȋngrămădeau ȋn camere destul de strâmte, pe priciuri, fără cafea – lipsa cafelei mă anula ȋn timp şi ȋmi dădea ameţeli. Un arab care fugise dintr-un câmp de training al Al Qaeda ne-a arătat ȋn plafon câteva puncte mici, camere de supraveghere, poate şi microfoane. Acesta stătea nemişcat, ȋn tăcere şi ne surprindea de fiecare dată când se arunca pe jos, pe nepusă masă, şi ȋncepea să se roage la Alah, cu curul ȋn sus. Ne ȋntrebase unde e Nordul. I-au spus ruşii undeva, că acolo e. Acolo s-a rugat şi el.

Deasupra uşii atârna un televizor care derula documetare despre Legiune, câmpurile de aplicaţii şi mai apoi legionari bătrâni care creşteau vii prin munţi unde Legiunea avea programe de reintegrare ȋn societate. Căci uitai să trăieşti, să trăieşti uiţi cel mai uşor când ȋnveţi zi de zi să mori. Să trăieşti e un reflex de care poti fi dezvăţat. Am găsit la cantină un volumaş cu cântece de luptă, de marş, de iubire, câteva versuri erau nimerite, altele erau făcute cred de Adrian Paunescu. Şi nu numai, au şi ei Topârcenii lor.

Am mai ȋntâlnit acolo pentru prima dată un brazilian, un individ pe la un metru şaptezeci, atletic şi poate un pic plinuţ, cu pletele până la centură, cu faţa pătrată de la vreun strămoş Guarani, fugit din favela Cidade de Deus din Rio de Janeiro. Un om mai radical diferit de noi europenii decât orice zvâcnire senilă a Orientului. Felul ȋn care judeca oamenii, situaţiile, solidaritatea spontană cu orice urmă de eroism inutil pe care o detecta cum găseşte câinele frunză de coca, tensiunea lui continuă, gată să sară, să sfârtece, să moară, era un soldat perfect, ȋmi imaginam. Numai că fără o cauză, fără posibilitatea de a avea una, un soldat inutil dar perfect.
Seara, ȋn dormitorul imens cu paturi suprapuse un chinez cânta lăsarea soarelui. “Tami-tami ta ta mi, tami-tami ta ta mi”, se imagina pe rogojina lui de paie undeva ȋn vreun sat, la liziera unor bambuşi ȋn care stăteau agăţaţi pui de urs Panda. Nici ruşii nu-l putea face să tacă, dacă nu cânta lăsarea soarelui, nu putea adormi.

I-am spus: Mă duc la Polul Nord, vii? Nu vin că abia am apucat să mă obişnuiesc cu francezii. Bun. Pe drum ar fi trebuit să mă opresc prin Amsterdam unde un cumnat al lui Gepetto pe nume Aziz Hadad dirija o parte a celor care ȋncărcau navele pentru America, soră-sa era măritată cu un arab. Şi eu trebuia să mă dau drept Gepetto căci fraţii nu se mai văzuseră de douăzeci de ani şi nu comunicau ȋn amănunt, să spun că frate-su e ȋnsurat cu sor-mea. Acesta trebuia să-mi dea de lucru şi când aş fi strâns banii, tot el să mă pună pe un vapor de America. Numai că ȋn port, ȋn Amsterdam, când m-am dus la poliţie să aflu despre Aziz Hadad, poliţiştii au râs. Aziz? Pe toţi ȋi cheamă Aziz!

Şi aşa am părăsit Mediterana pe care am ȋntâmpinat-o ȋntr-o noapte fierbinte de august, când m-am ȋndreptat cu Gepetto spre port, să vedem Marea, tot amânând să căutăm o toaletă. Aşa că ajunşi pe malul mării, ȋn semn de salut, de pe un ponton de yachturi am făcut amândoi pipi ȋn ea, ca doi ȋngeraşi: Mediterana! Plecasem de fapt spre Stokholm după sfaturile unui suedez din Legiune care văzuse pentru prima dată soarele Mediteranei şi pielea i se ȋnroşise caraghios şi după ce reţelele de români se ȋmprăştiaseră prin portul Marsiliei ȋntr-o bătălie colectivă a celor care munceau acolo fără acte, o bătălie cu africanii a celor din Europa de Est care veniseră să le ia locurile de muncă şi ameninţau să ȋnceapă lucrul pentru şi mai puţin: polonezi, iugoslavi, ruşi veniţi de la fructe, români, bulgari nebuni sau albanezi veniţi de pe Marte.

Ruşii, un grup compact, exclusivist, care nu comunica cu nimeni şi căruia i se alăturase un slovac mic de statură şi un român din Moldova – care vorbea vreo zece limbi fluent şi care se dăduse italian – dupa tată -, dispărut şi el de la antrenamentele inumane din garnizoana Fort du Nord, speriat de mulţimea accidentelor poate şi ȋntors ȋn Marsilia, acolo unde ne ȋntâlneam cu toţii, au fugit primii.

După un plan nereuşit de a pleca ȋn Mongolia cu luptătorul care se urnise din inima stepei să devină paraşutist ȋn Congo şi care se răzgândise şi se ȋntorcea la caii şi la stepa lui şi pe care l-am părăsit pentru că nu reuşisem să strâng banii pentru avion, m-am ȋntovărăşit cu un paştun din Afganistan ce rătăcea şi el prin port. Părea a-şi ţine mai bine firea şi mi-a arătat piciorul cu gamba mutilata de tocurile de Kalsnikov ale KGB-ului ȋn demonstraţiile ȋmpotriva Moscovei. Ȋncercasem, de frica de a rămâne singur tocmai când se dezlănţuiseră africanii mai bine, să-i fac un compliment cum luptaseră ei şi cu ruşii, şi cu americanii. Nu, zice, ruşii sunt altfel. Americanul, dacă ţi-e prieten, te protejează până la sfârşit dar ruşii, după ce luptă laolaltă cu tine, te ȋmpuşcă! Să rămână numai ei.

Iugoslavii doar depăşeau ȋn inocenţă cruzimea africanilor căci aşa cum adresezi o formulă de politeţe aplici şi loviturile: cu speranţa că dincolo se află cineva. Africanii loveau cu sete, retezat, doar bucaţi de carne, fleici care săreau, ca ȋn dragoste, erau simple străfulgerări de luciditate după care africanul se ȋntorcea ȋn calmul lui, căci africanii nu au nici o urmă de isterie, sunt imuni. Iugoslavii simţeau ȋnsă pe deplin momentul, asumându-şi-l, era bucuria, gloria de a crăpa capetele iar dacă ȋncasau parcă ȋndreptăţeau lovitura adversă cum s-ar fi ciuntit singuri. Bulgarii aveau toţi cuţite iar romanii loveau ca ȋn stăpân, cu frică şi remuşcări, parcă orbi, aşteptând ȋn orice clipă ca victima să ia ȋnfăţisări bizare. Câţiva ȋnsă lucrau abil, logic, cu mişcări rapide şi cu dinţii ȋncleştaţi, era mizeria cruzimii, ascunsă, renegată.

Târziu au intervenit câteva detaşamente ale poliţiei şi am recunoscut şi uniforme ale Legiunii cu mitralierele acelea scurte, cu paturile de plastic. Ştiam că nu ȋntreabă pe nimeni de nimic şi nimeni nu-i ȋntreabă mai departe, foarte probabil că mulţi au rămas călcaţi ȋn picioare prin containerele portului, cine i-ar fi putut căuta cum avuseseră ei ȋnşişi grija de a-şi arunca actele. Prin cuibul ăsta de piraţi, Marsilia, morţi fără nume, fără ţară, fără nimic, dintotdeauna.

Apoi, plănuisem să plec cât mai departe spre Nord dacă nu voi reuşi să rămân ȋn Stokholm, aflasem că acolo nu te caută nimeni, sunt doar laponi care vorbesc o limbă plină de şuierături şi dârdâituri, mai grea decât chineza. Chineză ȋncepusem să iau cursuri la facultatea din Bucureşti, orice limbă poate fi ȋnvătată, mi-am zis, şi dacă nu merge, ȋi ȋnvăţ eu româna. Pe acea vreme ambasadele române sau mai degrabă matuşa milionară a premierului Năstase ȋncheiase un acord cu fiecare ţară europeană de urmărire a românilor care săreau sprinteni graniţa să cânte, să muncească, să fure, să ȋnveţe sau să scrie. Ca şi cum Ceauşescu ar fi sărit şi el gardul după noi, să ne cotonogească până la capătul lumii.

Aşa am ascultat povestea unui ţigan care se sprijinise gâfâind de un perete de casă de pe Champ Elisee, fugărit cu acordeonul ȋn spinare de către poliţia franceză ce primise de-acum şi mandatele româneşti. Avea treisprezece copii şi provenea de undeva de la periferia Bacăului – incredibil de mulţi băcăuani la Paris. Curvele sunt toate de la Botoşani şi şuţii de la Bucureşti. Cânta ţiganul să trimită bani acasă, nu foarte mulţi, atât cât nevasta să cumpere oase ȋn fiecare zi pe care să le fiarbă ȋntr-un cazan mare din care mâncau cu toţii, aceeaşi ciorbă de oase, ȋn fiecare zi. Uneori gheare de pui, sute de ghiare de pui care pluteau ȋn zeama transparentă.

Chiuretaj n-aveau voie de la Dumnezeu şi abia aştepta ţiganul să ajungă la ţiganca lui că după treisprezece copii te mai poţi ȋncă bucura: se strânge la loc! L-am ascultat cum cântă, nu ştia măcar să cânte din acordeon. Nu am mai suportat contradicţiile româneşti şi aşteptam să ajung la copca mea din Suedia unde să se facă dintr-o dată tăcere şi să văd ca ȋn “Arizona Dreams” peştii zburând.

Amsterdam. Când am găsit o cameră ȋn care să mă adăpostesc am recuperat de la un prieten avocat cele câteva mii de pagini pe care le ȋncepusem ca jurnal şi cartea zăcea ȋn debara printre staţii stereo abandonate şi pantofi vechi. Mă urmărea gândul ei dar nepriceperea mea de a lega noile evenimente de acele pagini fără ţâţâni mă ȋntărâta şi ȋncepuse să-mi tocească curiozitatea. Ȋn acele pagini scrise mărunt, ȋn creion, stătea un proiect european care se ȋncheia cu stabilirea mea ȋn Londra. Ȋmi dădusem chiar ȋntâlnire cu câţiva prieteni, peste douăzeci de ani pe una din străzile Londrei…

Acum ȋnsă eram mai interesat să aflu despre Olanda dar acest gând a fost sufocat de miturile ȋntoarse ale acestei ţări – inadecvarea cu modelul organizat, naţionalist german din care am dedus noi paradigma modernă a loialităţii faţă de stat, şi dacă n-au asta, n-au nimic de care să mă pot lega şi limba care nu-ţi dă un minim exerciţiu de stil, ȋmbibată de expresii, exclamaţii şi ȋntrebări pe care ţi le pui singur căci altfel nu poţi comunica nimic. Olanda e un dezastru pentru un scriitor. Iar pentru un plastician a devenit prea mică sau a alunecat spre margini.

N-aş fi putut alătura noile experienţe nici măcar ȋn addenda volumelor mai elegante pe care le plănuisem până atunci după cum şansa de a mă amesteca printre oameni ȋnvăţând o limbă literară m-a ȋmbâcsit de neȋnţelegeri. Ȋn plus, ȋntâmplările mă convinseseră că e mai bine să trăiesc aruncat undeva ȋn pod ca o jucărie, e inutil şi rău să te cunoască lumea. Un ţigan campăr pe nume Yap ale cărui origini duceau până pe maidanele cu viori ale secolului nouăsprezece din jurul Vienei ȋmi dăduse această poftă de a nu fi recunoscut, de a nu fi ştiut, văzut, să cânţi din umbră. Aş fi putut trăi, poate, şi fără angajamentul meu iniţial de a scrie, ȋţi poţi configura o viaţă chiar lângă visele dintâi, mai firească, mai mică şi mai dulce, ȋmi spuneam.

Ȋmi amintesc cum ȋn Amsterdam am coborât din una dintre multele maşini care mă purtaseră ȋncoace de pe ţărmul Mediteranei şi prima mea impresie a fost că trecusem ȋntr-o altă lume, una complet diferită de cea italiană, franceză, belgiană, germană ori austriacă unde mai puteai recunoaşte gesticulaţia şi expresiile celor ȋnrudiţi. Am trecut graniţa belgiană dinspre Antwerpen ȋntr-un microbus al unor turci şi care era plin cu roşii de aceeeaşi mărime, perfect rotunde. Unul dintre turci, brăzdat pe faţă ca pământul uscat, a ȋnceput să cânte o baladă veche altaică, sunetul acela legănat, crud şi romantic al semilunei pe care uneori ȋl mai găsim precis aşa cum la ȋnceputuri a fost ȋn muzica lui Neyzen Tevfik. Ȋn acest ambient sonor treceam prin parcurile industriale belgiene şi olandeze ca ȋntr-un comando fantast, să dăm poate din nou foc Vienei, ori ȋntregului Noord…

Arhitecţii Amsterdamului crescuseră prin Orient şi nu s-au prăfuit de geometrie plimbându-se prin ruine greceşti ori construcţii neoclasice. Casele pot fi la fel de halucinate ca oamenii, ca vinurile, sunt mai ȋntâi ȋntâlnite prin vis şi apoi clădite aievea iar dacă multe din faţadele de pe Amstel nu au grandoarea şi decupajul aerian al Taj Mahal-ului, oraşul se desface ca un mozaic imens, aglutinat, plin de colţuri şi umbre, pereţi ȋntâmplători, ape şi pieţe de câţiva metrii pătraţi, e un mozaic nesfârşit de cărămizi care au cu toate culori diferite, nuanţe pământii, roşietice, gălbui ori negre, aceste respiraţii de piatră ȋnvie şi cele mai lipsite dintre suprafeţe, te poti pierde cu orele ȋn câte un colţ de casă căci nu vei prinde niciodată duhul acela ghemuit, colorat, care-l locuieşte.

Aceste cărămizi sunt cu toate coapte prin secolul 17 şi din ele sunt făcute casele, străzile, canalele, podurile, totul, pare că si soarele, copacii şi ploaia sunt din cărămizi mici, roşii. Zac pe tarabe ca legumele uneori demontate şi vândute la bucată pe bani buni, sunt aici mai scumpe decât lalelele căci dacă dispar, şi oraşul se scurge cu ele… un oraş făcut din pământ copt, ca pe Ind…

Oamenii erau multicolor ȋmbrăcaţi din prima zi, coafurile ȋnflorite, ori mai e un soi de Dodes’Ka-Den local care şi astăzi mai merge grăbit ȋn jurul gării cu un ghiveci ȋn cap din care se ȋnalţă un fel de pălămidă. Câte unii vorbeau singuri ori râdeau la câte un colţ de stradă strâmbându-se incredibil, alţii zăceau căzuţi prin colţuri pradă unor halucinaţii ori unor vise rapide. Se depăşeau cu un aer complice, aşteptându-se ȋn colţul ochilor, mai anunţau ȋn răstimpuri sub pustule de AIDS câte un sfânt creştin care se ȋntorsese deja să pedepsească oraşul şi cerul cenuşiu ȋnvăluise această Veneţie a Nordului.

Seara intri ȋn dialog cu trecătorii, e un magnetism care ȋi cuprinde pe toţi, scurte convorbiri de câte două minute către un străin căruia ȋi spui problemele tale ori o glumă pentru a trece mai departe. Ȋn Edda, epopeea Nordului, se spune că omul este plăcerea omului, căci Nordul e mare şi rece iar oamenii se ȋntâlneau rar. Şi de aceea se sărbătoreau, este forma de romantism a Nordului, un pic vagă dar sinceră, tragică, aşa cum orice romantism este…

Câte o aromă de cannabis depăşea pragul unei dughene şi dacă rămâneai ȋn ea câteva secunde simţeai cum devii mai uşor pentru ca apoi străzii să i se schimbe linia şi să capete mai multă perspectivă, ȋn trans-trav. Poliţiştii, deveniţi curiozităţi turistice, erau ȋmbrăcaţi ca de sărbătoare, majoritatea femei, foarte frumoase, pe care puteai să le fluieri nepedepsit şi pe care aveai impresia că le puteai ciupi de fund. Dacă nu te ciupeau ele.

La un colţ ȋn Rembrandtplein, două dintre aceste blonde cu pistol şi epoleţi explicau unui turist cu ochii ȋnchişi, dus dus şi care se tot legăna, cât de nesuferite sunt acele persoane care simt nevoia să atragă atenţia cu totul neȋntrebate atunci când văd câte o uniformă. Am ȋnvârtit neȋndemânatic un joint cu marihuana şi m-am adresat acelui sergent ireal pentru un foc. L-am primit! Am privit flacăra care se apropie de ţigare şi ȋn valurile de THC cald epoleţii domnişoarei dansau din buric şi nemaȋnţelegând nimic, m-am desprins de pământ şi de pe lume s-a ridicat perdeaua. Cunoaşterea, gândirea este o substanţă chimică, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Nordicii au o altă aşezare, aveam să mă mângâi cu gândul că, deşi nu găsisem, voi trăi totuşi cu totul altundeva. Fugisem. Voi accepta mai târziu cum această lume este cu mult mai rea şi cu mult mai bună decât lumea noastră de pe Dunăre căci oamenii se iubesc aici pierduţi cu totul ȋn delicii ori se lovesc cu solicitudinile unor datorii străvechi. Cât de uman părea dealtfel Stumpf, acel boxer pe care l-am cunoscut ȋntâmplător pe una din terasele bucureştene şi care fusese folosit de comunişti la anchete. De care pomeneşte şi Pacepa ȋn Orizonturi Rosii şi care ȋi simţise ficatul, inima, rinichii, bilele, fundul, dinţii lui Paul Goma, după care Goma nu le-a mai simţit. Un om ca noi toţi, până la urmă, care ȋncerca să nu facă o crimă, din mijlocul ei.

Se mai aplicau pe atunci bătăile la spate, pe scândura care ȋţi desprindeau plămânii şi deşi păreai sănătos când ţi se dădea drumul, mureai ȋn cateva luni ȋn chinuri groaznice. Pionii sistemului mai puteau avea remuşcări ori lăudăroşenii. Cei de aici, din Amsterdam, ştiu de-acum că faptele nu au nici o valoare, noi nici măcar nu puteam ȋnvăţa asta… E un lucru care, ȋmi ȋnchipui, se poate ȋnvăţa numai pe malul oceanului.

Răscolind prin teze de doctorat care ȋl studiaseră pe Ceauşescu ori prin arhiva Europei Libere pe care am descoperit-o duplicată in P. C. Hoofthuis, o parte a bibliotecii universitare, cu totul imensă, labirintică şi bine aerisită iar când te apropii de uşă ea se deschide automat, eşti ȋnconjurat imediat de rafturi ȋn care nu mai ȋncape nici o carte şi poţi vedea chiar ȋn faţa ta o placuţă metalică: “STILTE”, după care tragi ȋn piept aerul răcoros ce iese prin tavane cu un zgomot uşor, de ploaie. O bibliotecă răspândită prin zeci de clădiri ȋn Centru, pe sub biserici, bordeluri, pe sub canale ȋn care zac sute de mii de biciclete ȋngropate ȋn mâl, peste tot.

Am avut şansa cu un prieten de la istorie contemporană care mi-a expus şi concluziile lui, după mii de pagini personale citite despre acest cizmar nebun, ajuns preşedinte, Ceauşescu, fuga, câinii. Şi Bohme a fost cizmar dar parcă nu i se căşunase! -, am găsit pagini ȋmpănate din curvărăsitul Elenei pe care mai vechii ȋn partid o cunoşteau din tufişuri, o arhivă mică şi dactilografiată de vechile maşini mecanice, nişele ȋn detaliu ale acestui coşmar teribil ȋn care am intrat cu toţii până când am uitat că trăim. Deveniserăm spectre dar acest lucru nu e o tristeţe, e un avantaj literar, mi-am spus.

Olandezii păstrează această bijuterie ȋntr-un colţ al unui raft imens cu sute de volume legate cu sfoară ordinară, cu acelaşi titlu scris ilizibil ȋn ruseşte, căci ruşii au şi ei poveştile lor, şi ei l-au văzut pe Dracul. Erau romane ori documentare ce treceau de imaginea pe care şi-o crease Ceauşescu, am ajuns la concluzia ca el a fost ȋntr-adevăr un om real, ȋn carne şi oase care ne-a făcut un rău imens. Cum rămăsesem atârnaţi de blocuri sparte de beton, ca un arhipelag părăsit, fără lumină şi hrană, fără să putem vorbi, fără apă caldă, cu haite numeroase de câini care colindau oraşul hrănindu-se din grămezile de gunoaie şi care nu te lăsau noaptea pe stradă, cu femeile noastre obligate la control ginecologic, sa facă patru copii. Cu ghenele de gunoi desfăcute şi cu ţevile picurând. Un rău imposibil şi implauzibil. Din care ȋncă fugim, căci nu fugim din altceva, chiar şi după atâta vreme…

Am ȋnsă prieteni care sunt la fel de ȋncăpăţânaţi şi absurzi. Poate mai rău. Românii ȋntreabă: “dacă eu eram la putere, nu faceam la fel?!” şi fac cu ochiul. Ȋnsă nu am nici o rudă ori vreun prieten care să prindă ceva din privirea ori consemnele dealerului de pe Podul Pilulelor, de lângă Gara din Amsterdam. Căci aici nu-ţi discuţi dispoziţiile şi nu-ţi spui argumentul. Ele sunt ȋngropate adânc ȋn tine, poate nici nu le-ai căutat vreodată căci poţi trăi fără să te explici ţie ȋnsuţi: asta ȋnseamnă să fii liber. Toţi prietenii mei ori rudele, până şi toţi duşmanii mei, toate victimele mele şi dictatorii care m-au călcat pe gât sunt mai buni.

Departe, ȋn periferia acestei lumi, câteva azile ȋşi deschid dimineaţa porţile şi ies prin parcuri ghemotoace de oameni ȋn zdrenţe, cu creierii tăiaţi de heroină sau XTC, cu ochii prin astfalt, culegând aplecaţi ca nişte găini mucuri turtite de ţigare. Ei nu mai ştiu că sunt ȋnchişi, că trebuie să fugă sau să trăiască. Aşa am fost şi noi, ȋmi spun.