Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Viitorul a fost ȋntotdeauna revoluţionar, el e de fapt numai una din oglinzile strâmbe ale trecutului, trecut ȋn forma sa deplin nerealizată, trecut fără să ştim. Nu se poate spera ȋn afara a ceea ce a fost, uneori speranţa aceasta confiscă momentul şi macină tot, alteori ruina vie, fumegândă se ȋncadastrează la rândul ei ȋn ȋntoarcere. “Ce-ar fi” să ne apărăm de viitor, să ȋnvăţăm asta, să nu ne mai proiectăm ȋn nici nu fel ȋn timp, să ieşim. Viitorul este una dintre imposturi, ȋţi parvii şi doar bufniţa a rămas, spunea colegul. Deja sunt oameni – cu deosebire ȋn Est -, care speră ȋn trecut, ȋn care nostalgia se revoltă cum odinioară speranţa ni se livra, sunt oameni care vor să se fi petrecut deja ceva şi deci să nu se mai petreacă. Chiar să nu se mai petreacă spre răzbunare că nu s-a petrecut. Felul ȋn care trecem ȋn vitor lucrurile, prin care traducem cuvintele şi lucrurile trecutului ȋn cuvintele şi lucrurile viitorului a fost operaţia mentală cea mai condamnabilă a secolului douăzeci. Oamenii au căzut ȋn viitor cu urmări mai grave decât căderea medievală a omului ȋn trecut.

Secolul douăzeci şi unu e dintr-un alt blestem. Ne aflăm de fapt ȋn pragul unei galerii surpate: am predat viitorul ȋn mâinile celor care au câştigat o competenţă pentru această dimensiune temporală. Viitorul a devenit o cunoştinţă, aşa a fost de la ȋnceput, aşa civilizaţia a ȋnceput ȋn Europa, cu nişte temple care ne spuneau viitorul. Viitorul creşte asemănător unei plante, nu se mai prăvale ȋn albia timpului ca o cascadă, nu mai acceptă provocări, viitorul tace. Odinioară un filozof român vedea timpul ȋn fluxuri lichide, o imagine potrivită. Nu mai putem spera, se speră pentru noi altundeva, mai bine decât putem noi să ştim. Un manifestul futurist, reȋnnoit după o sută de ani, s-ar ridica ȋmpotriva oamenilor viitorului de care viitorul s-a impânzit. Viitorul nostru e plin de păduchi, e deja locuit!

Filippo Tommaso Marinnetti, ȋn urmă cu precis o sută de ani, publica ȋn Le Figaro un text militarist, se numea “Le Manifeste du futurisme” – “parce que nous voulons delivrer l’Italie de sa gangrene d’archeologues, de cicerones et d’antiquaries”. Ȋn acele momente zăltate omul nu mai alegea drumul spre interior care zăcea surpat ȋn cheile de marmoră, o marmoră care nu mai spunea nimic de prea mult muzeal şi ferice. De această dată trebuia să fie, să se ȋnchipuie, să se articuleze ȋn palimpsestul blestemat al unei dimensiuni temporale utopice. Omul ȋşi dădea seama că trăia ȋn alt timp, că sentimentele, lucrurile, oamenii se schimbă, curg, şi doar timpul stă pe loc… Erau semne, urechile nu se mai puneau pe piepturi, toate lebedele zburaseră cu săgeţile ȋn inimă. După ce continentele au fost descoperite şi colonizate, viitorul trebuia de asemenea descoperit şi colonizat.

Aşa cum unii oameni trăiesc prin simpatie sentimentele altcuiva, ori sunt unii care trăiesc altundeva, cum fac emigranţii care nu-şi pot modifica harta mentală pe care au dat-o o dată pentru totdeauna undeva la ieşirea ratată din copilărie, deci aşa cum oamenii pot despropietări sentimentele, spaţiul de reminiscenţele eului, aşa poate fi şi timpul dezinvestit. Sunt oameni care trăiesc altcândva; dintre aceştia, cei care trăiesc ȋn trecut, sunt norocoşi, mai au unde păşi, cei care trăiesc ȋn viitor s-au spulberat. Viitorul ar trebui recuperat, adunat din scrumiere printr-un soi de arheologie care să accepte că viitorul e o oglindă, câţiva oameni de bine ar trebui să ȋnsoţească paleontologii pe şantiere să deseneze din bucăţile de oase şi piei putrezite monstrul viitorului, să ştim şi noi care a fost prima clipă de viitor ȋn istorie, să ştim cum a apărut el… căci trecut avem toţi, de ce nu avem toţi viitor?

“Le Temps et l’Espace mourront demain. Nous vivons déjà dans l’absolu puisque nous avons déjà créé l’éternelle vitesse omniprésente.” spunea Marinnetti ȋn 1909 parcă citând dintr-un manual de fizică contemporan – ȋn strigătele de disperare ale lui Kant… Dealtfel nu viitorul trebuia reinventat, trecutul trebuia, căci acum suntem ȋn situaţia jenantă de a descoperi că fiecare lucru pe care ȋl sperăm şi ȋl inventăm ascunde ceva vechi ce contează din ce ȋn ce mai mult şi e din ce ȋn ce mai deghizat. Ni se şterge desenul. Cum moare timpul s-a gândit acest italian care a sesizat că timpul din lucruri nu mai e cuantificabil, că el nu mai poate ierarhiza ori că ierarhia timpului e o impostură şi pentru artă ȋn special, e decesul. Mai recent individualitatea artistului, mitul său a intrat ȋn ilegalitate, obiectele de artă sunt expuse fără titlu şi fără autor ȋntr-un muzeu anonim, total, atemporal, dar acum timpul moare prin amestecul dimensiunilor sale. Nu e implozie, e un crochiu de Dubuffet, mâlul. Printr-o eternitate care ȋşi lichidează avatarurile pe rând, cu nostalgia obişnuită dar cu hotărâre, că suntem ȋn viteză. Ȋn ce mă priveste, nimic nu a trecut ȋncă, să spui că a trecut e o laşitate doctrinară, eternitatea poate fi utilizată ca ipoteză de lucru, o formă de igienă a principiilor. Aşa cum timpul e o igienă a materiilor şi sufletelor. Din păcate.

Am fost acuzat de multe lucruri, deseori adevărate. Şi asta mai ales pentru că punerea la mijloc a faptelor de conştiinţă este pentru majoritatea oamenilor, chiar şi a celor pur şi spontan condamnabili, un teritoriu ȋn care sentimentele, opiniile, ideile, sunt centrate ȋn jurul comandamentelor etice. Sunt puncte de suspensie din care ȋntoarcem faptul, el nu mai curge ci ȋşi cere ȋndreptăţirea, multe din lucruri, cele mai mari adevăruri aşa mor, ȋndreptăţite de minciuni, salvate de mistificări, oarbe. Adevărul nu are dreptul la această lume decât prin minciuni. Ne bântuie Kant, Dumnezeu el ȋnsuşi foloseşte la ceva, n-ar trebui… Printr-o conversie stranie acuza salvează dacă nu pe cel care acuză, cel puţin lumea lui, am fost acuzat din necesităţi vitale, de dincolo aş spune. Acuzăm din reflex, aşa cum ne plângem, aşa cum râdem, a acuza a devenit al şaptelea simţ, o lume mai bună el ȋnsuşi. După cum conştiinţa salvează ȋn sine, cu sine lumea, craând o alta, ne gâdilăm etic. La fel e totul făcut. Rar, câte un aer de prospeţime loveşte ȋn tâmplă conspiraţiile binelui. De aceea e frumoasă disperarea, vezi ȋn ea lucruri pe care ai fi vrut să le pronunţi şi tu dar nu ai ajuns acolo, n-ai putut… să nu te bucuri!

Cu excepţia Olandei, sistemele juridice vor să defineacă, propun, impun, creează impresia unei lumi mai bune ce va să vină ori care se naşte. Siluim trecătorii dintr-un angajament utopic care devine fantasmă socială să fim toţi pe sfoară ca mărgelele ȋngeri, legea postulează şi astfel renunţă să mai reguleze, e prea complicat şi discutabil iar binele e ceva simplu, clar. Binele e de fapt şi o specie interesantă, puţin decolorată, albă, o bijuterie, o broşă de arătat ȋn public, de bâlci. Societatea a fost transformată ȋn laborator, ȋncă se ucid oameni ȋn rotiţele bine reglate, fine, din care ne tragem speranţele bune. Mor oameni pentru binele nostru cel mai adânc şi mai sincer, idealurile noastre sunt mai vinovate ca noi. Distanţa faţă de medievali e infimă, de garderobă. Suntem mai răi, mai indiferenţi, mai tragici ca un şoşon rupt din secolul zece iar acum, că avem şi ȋndoieli, nu mai avem nici o scuză… Tindem să trăim ȋmpreună şi nu reuşim să trăim deja astfel, facem un constract pentru că nu putem să nu-l facem. Semnăm acest contract ȋnsă cu alt nume, cu numele celui mai trist personaj din menajeria subconştientului. Cu un clown.

Trăim ca şi cum am fi mai buni, semnăm acte ce ne declară nevinovaţi, motricitatea noastră juridică e necontaminată, virtuală, căci virtuţile au şi ele o economie virtuală, nu numai economia bani de hârtie. De câte ori citeşti texte de legi sau acte publice, amuţeşti, juriştii au aceeaşi pregătire metafică precum actorii au. Ȋndrăzneala din legi ne sfidează, cuvânt cu cuvânt. Ȋn esenţă, Luther nu s-a născut, emitem indulgenţe. Olanda este ȋnsă prima ţară modernă care vrea şi are putinţa să pună ȋn legile ei şi să reguleze lumea aşa cum e lumea. Aici, unde Spinoza a spus că scopul statului e libertatea.

Pentru promisiunea de a fi altcineva, mereu altcineva, până la capăt nimeni, suntem atraşi ȋntr-un contract social ce ar fi trebuit demult reȋnnoit. Nu visele despre lume trebuie să le punem la mijloc ci simpla posibilitate a acestor vise. Socialul e condiţia, nu e substanţa convieţuirii. Remunerăm entuziaşti pe cei care ne spun despre noi că suntem mai buni decât suntem, facem orice pentru a fi mai buni, punem bombe. Cei ce ne conduc dispun ȋn mod fundamental de ritul abluţiunii, nu au alt discurs ȋntr-o lume ȋn care speră din instinct aşa cum acuză din instinct şi care proliferează din instinct. Statul a devenit un instinct. Ȋn spasmele psihanalitice ale birocratului predat, cucerit, stă căutarea mistică a nevoii comune de a ne aduce ȋmpreună şi distruge ȋmpreună. Ȋmpreună e un năvod. Nu există doi oameni, există de fiecare dată numai unul, oricum ne-am aduna, oriunde şi pentru orice, societatea se reduce ca o formulă chimică, apare un singur om de peste tot. Cui să spun că nu mai vreau ȋn fruntea statului pe Ioan Botezătorul?

A şti să acuzi şi să purifici ȋn acelaşi timp ȋnvaţă politicianul de la preot numai că acesta din urmă pregătea lumea pentru o fericire postumă, politicianul nu promite nimic, el ia, doar frazele sunt construite ca şi cum ar promite. Noi promitem dar formulăm de aşa natură de parcă am tace. Nu putem veni unul spre celălalt aşa cum suntem, când ne ȋntâlnim trebuie să ne reȋnnoim, să ne ȋntâlnim din nimic, nu din noi ȋnşine. Deseori vrem să ne ȋntâlnim ȋn Paradis, când suntem mai orbi,, mai răi cu restul… Ȋn Olanda, printr-o stranie operaţie mentală, oamenii pot ȋndura, pot purta vina lumii ȋn care s-au născut. Aici ne ȋntâlnim de parcă ne-am văzut dintotdeauna. Nimic, nici măcar Dumnezeu nu se pune ȋntre doi amsterdamezi sub cerul gri, cu ochii ȋnvârtiţi după vrăbii, printre casele roşii. Aici de abia ne ȋntâlnim ca să scăpăm…Statul e postum, tardiv, nu a fost el la ȋnceput. La ȋnceput a fost Amsterdam.

Legile cât şi noi ȋnşine vom asuma ȋntr-un viitor oarecare realităţile aşa cum sunt şi dacă nu sunt realităţi ca atare, măcar conştiinţa trebuie să redevină teritoriul nostru exclusiv, vreau să ne mai jucăm, unde-s cuburile. Dreptul de a visa este mai ȋncăpător decât dreptul de a trăi aşa cum gândirea ne ajută să credem, altfel n-am avea de unde să ştim ce să credem ori de credem ȋn genere. Visăm că trăim, să nu uităm asta… să nu stricăm visul căci visul are alte legi, mai complicate decât amibele de unde am ieşit târâş. Nici un vis nu a fost visat ȋmpotriva lui ȋnsuşi, oamenii se trăiesc şi ȋndesesc ȋmpotriva vieţii lor. Va veni o vreme când nu vom mai putea acuza, din acelaşi comandament etic din care acum o facem, nimeni nu ştie ce drepturi vom avea căci din nefericire ne căpătăm unii de la alţii, ne cerşim şi ne indârjim ȋn micile noastre economii şi conturi secrete şi metafizice prin care salvăm, ȋnglodaţi ȋn ruşine, câte un animal ȋn noi, câte un vis, câte un ȋnger. Da, sa fii ȋnger e o ruşine, au dreptate sudamericanii, dar nu e o ruşine la fel de mare cu a scrie despre ei.

Ştiinţa e deja acolo pentru că respectăm mai degrabă natura ȋn stare sălbatică decât natura umană, frica e mai mare, mai precisă decât speranţele noastre. Filozofia a rămas mult ȋn urmă şi se va mai ocupa două secole de disoluţia tradiţiei clasice europene pentru o paradigmă comună cu Orientul. Că gândim, pe termen mediu nu ne va salva iar etica ne e medievală ca şi legislaţia. Ȋn afara bunelor maniere adică a drepturilor omului pe care nu le respectă nimeni. Cât le respectă e bine, dacă le-am respecta cu toţii ar fi spontan rău, aşa sunt toate legile juriştilor. Ȋn fizică e mai onest, ȋntrebările supravieţuiesc…

Nu suntem datori pentru această lume cu o lume mai bună, suntem datori cu exact lumea ȋn care ne naştem. Pentru un lucru simplu: orice lume mai bună e mai rea decât această lume, mai puţin. Aşa cum noi mai buni, altcineva sau altceva, orice am fi, suntem iremediabil mai puţin, aproape deloc. David Bowie ȋl tachina pe un prieten al său pictor fluturând numele lui Picasso. Acesta a răbufnit şi a luat o notă oficială când a declarat că nu vrea să fie Picasso. Să nu vrei să fii Picasso e o operă de artă ca oricare alta. Să vrei să fii Picasso nu e aşa o scofală, poate nici lui Picasso nu i-a reuşit, dacă ascultăm mai cu deamănuntul. David Bowie ar fi vrut să fie Elvis?!, se răzbună plasticianul cu un croşeu ȋn solar. România, America, de ce vrea să fie Elvis?! Elvis e dracul!

Acuzele care mă ȋntâmpină sunt de multe ori izvorâte dintr-o eroare de perspectivă, tot ceea ce condamn ȋn alţii, tot ceea ce neglijez şi ȋncerc chiar să distrug, am experimentat mai ȋntâi pe mine ȋnsumi. Eu acuz dar acuz ȋnapoi şi mai degrabă acuz că ȋmi place, estetic. Eticul pune fitilul la planetă, am scăpat de Dumnezeu că aproape nu scăpasem şi acum ne spânzurăm de orice coadă de şoarece ne iese din tavan. Şi am văzut că e bine să spargi geamurile la biserică. Omul nu evoluează vrând să fie mai bun ci dorind să fie el ȋnsuşi. Tot ce e mai rău, pasiunile şi furia, egoismul şi crimele de care sunt ȋn stare, trebuiesc pe rând recunoscute. Vreau să fiu un om rău la fel aşa cum vreau să fiu un om bun, oricum aş vrea să fiu om căci dispun de această vrere, nimeni nu o poate asuma ȋn locul meu, nici măcar Kant. Dacă aş vrea tot binele pe care mi-l pot ȋnchipui, aş şti poate distruge această lume şi pe mine cu ea, binele e la fel de rău ca şi răul. Că nu reuşesc să fac de nici unele, nici bune, nici rele e un neajuns la fel de mare. Evident nu aş ucide niciodată. Dar şi asta e o minciună. Ȋn timpanul oamenilor ideali lucrurile sunt mai aerisite: am vrea noi oare să nu moară nimeni? Nici ei n-ar vrea, chiar şi papioanele care ȋmpodobesc chipurile stâlcite de satiri academici se pun ȋntr-o rână şi ȋşi revin din vis când lumea devine prea bună, se răzgândesc. Sunt oameni care strigă ajutor, mă gâdesc eu…

Cred că sunt oameni şi gesturi care ar trebui pedepsite cu moartea după cum moartea e pedepsită cu unii oameni. Aşa cum mai ştiu şi că acest lucru e rău. Vor muri oameni ucişi de o judecată greşită, mai greşită decât judecata prin care trăim toţi. Trimitem la moarte oameni ȋn acelaşi timp refunzându-ne dreptul de a spune că ȋi trimitem la moarte. La fel, trimitem ȋn viaţă oameni refuzând să le spunem că ȋi trimitem ȋn viaţă.

Istoria recentă nu e mai puţin istorie, dacă acceptăm să băgăm mâna până la cot ȋn coşul de gunoi al mileniilor şi să scoatem din genocidul din care au fost făcute piramidele ori zidul chinezesc câte o privire senină, va trebui să câştigăm asta şi din secolul douăzeci. Gata, a trecut. Criza valorilor umaniste nu mai e camuflată de utopiile politice ale sistemelor care ȋntr-o concurenţă ce a durat jumătate de secol, jumătate de secol prea mult, a propus o fericire ȋn comun sub semnul alternativ al individualismului sau colectivismului. Individualismul a trecut proba, fericirea nu, de o parte şi de alta a cortinei de fier căzute, nimeni nu mai are interesul să facă o lume mai bună ca aiurea… Capitalimul nu mai are nevoie să demonstreze comunismului că poate oferi fericirea, comunismul nu mai trebuie să demonstreze nimic, disoluţia va cuprinde totul sau mai degrabă totul va cuprinde lumea disolută, căci nu vor lipsi ȋncercările de a sistematiza, de a pricepe, de a ȋncepe ȋncă o lume care va arăta ca şi tot ce am făcut ultimele cinci-şapte decenii: o instalaţie din bucăţi ruginite sudate cap la cap, un colaj, Omul… omul lui Tinquely…

Ȋntrebare: ce a văzut faraonul când a hotărât să răpună ȋn treizeci de case ale poporului mulţimea de egipteni desculţi, tăcuţi, fireşti? A văzut el piramidele cu bucuriile cu care le contemplăm noi? De altfel ȋnvăţăm că piramida poate fi un prilej monden, acea curtezană a Traciei, Rhodopis, a comandat o piramidă pentru sine, pentru frumuseţea ei, plătind, din nurii ei, o piramidă… Sau o ȋntrebare mai recentă: de ce ultimelor mari crime istorice le-am refuzat monumentalitatea? De ce ultimii călăi ai istoriei au vrut să facă numai opere nevăzute care s-au surpat ȋn volburile conştiinei vinovate, de ce din răurile de sânge modern nu rămăne nici un nasture colorat, nici o pictură măreaţă, nimic… oare nu ȋnseamnă aceasta că suntem mai răi decăt cei vechi?

Nici din faptele noastre bune nu va rămâne nimic, bătrânii au sfărâmat şi răscolit lumea, pare-se, cu visul ȋntreg de a o salva. Cei noi, chiar ȋncercând să facă binele, au reuşit doar solitari şi resentimentari să se salveze din lume, iată trădarea dragi boieri, cosmogonia ne-a tras pe sfoară… să fi lăsat noi să se ȋnvârtă ȋncă câteva milenii soarele ȋn jurul pământului şi eram poate salvaţi, salvaţi indiferent de ce am fi făcut, chiar de am fi vrut să ne fi ucis cu toţii unii pe alţii… ar fi rămas din aceste umori o pădure de monumente, ne-am fi ȋmbolnăvit de frumos… Ȋn locul acestui individ superb care ar fi păşit pe lacrima “realizată” a evului vechi, avem doar febrilitatea istoricului. Am umanizat Europa inventând ultima dintre vinovăţii, crima gratuită. Ce a vrut Nae Ionescu domnule?

A vrut ceva ce trebuie să vrem şi noi cu nişte idei pe care le-am refuzat şi pe căi pe care trebuie să le ocolim pentru un viitor care ne seamănă. A vrut pe dracu Nae. Şi ce frumos af fi fost ca România să nu fie ȋn zona de influenţă germană, să fie bunăoară pe Hymalaia. Ȋntr-un cojoc de jak, cu steguleţe prin copaci, Nae ar fi vrut următorul lucru: să dezvolte legea internă a poporului român până când aceasta ȋşi va găsi expresia prin care la concurenţă cu celelalte popoare, acest popor român de pe Himalaya, să fi cucerit spiritual – asemeni unei religii, căci interesul lui Nae pentru religie a fost de a găsi tehnologia de propagare a spiritualităţii prin etnic, dincolo de etnic – deci ȋntr-o epocă ȋn care fiecare popor aspira la universalitate prin etnic, ȋntrebarea era: putem noi, ȋn absolut, să-i măturăm pe toţi? Sigur că putem, o şi facem, pe intervale infinitezimale, cănd ne găsim mai bogaţi şi mai simţitori decât popoarele nordului, când ne găsim mai adânci decât ceilalţi latini şi dacă tot suntem pe Himalaya, când suntem mai săraci decât toată lumea…

Datorită acestei pofte şi a rudimentelor de filozofie cu asperităţi de primă modernitate, oamenii au acceptat să se ȋnfrunte… acela a fost cu adevărat momentul individualist, s-a confundat la limită cu momentul colectivist, ceea ce trăim noi nu mai poate fi recuperat de această paradigmă, individul ȋn forma lui actuală nu mai e nimic, visul universalist a căzut din fiecare disciplină, pentru ca el să nu mai poată ȋncăpea nici ȋntr-o piele de om, căci a fi individ e un vis universalist, la urma urmei. Wittgenstein, ȋn surtucul lui ponosit de veteran le-a dat foc la toti. Dar să revenim la Nae, că e frig. Etnicul a supravieţuit ruperii de nori şi acum el a căpătat o ȋnfăţişare mai blândă, ȋntr-o delicată ȋmbinare de alizeu, desluşim fără crispări cultura. Dezideratul politic, platformele, ideologiile nu mai au conţinut, sunt subiectele anemiate ale unor sociologii cotonogite de orice metafizică, la ȋntâmplare.

Fără să mai vrem să omorâm pe nimeni, că nu mai e voie: putem să mai vrem să le luăm piuitul? Sigur că putem. Piuitul e acum mai spre amigdală, ceva mai la stânga, nu mai e atât de colţuros, aproape că nu mai e o consoană, e o vocală, să spunem, vocala “â”. Societatea nu poate fi lăsată ei ȋnseşi, societatea se face aşa cum s-a făcut şi acum trei mii de ani, faptul că sunt avioane şi preşedinţi nu ȋnseamnă nimic până la proba contrarie. Oamenii vor să facă o societate pentru că vor să fie ȋmpreună, nu avem un “organ de mers ȋn bancuri” cum au peştii, şi fac cultură pentru că vor să fie cu ei ȋnşişi. Că nu mai putem fi ȋmpreună pentru a fi cu noi ȋnşine, e descoperirea acestor ultimi cincizeci-şaptezeci de ani. Disoluţia aspiraţiei către universalitate a etnicului ca etnic. Pentru asta am luptat. Dar nu am aflat ȋncă să mai putem fi cu noi ȋnşine pentru că nu am mai ştiut, un scurt moment, să fim ȋmpreună. Adică n-am băgat mâna ȋn gunoi, una, şi a doua, nu am descoperit ȋn ordine individualistă substanţa etnicului, care e ca o sticlă de vin nedesfăcută, dar nu vă temeţi, vinul nu se strică decât dacă ia aer…

Pentru cine se pricepe la vocale, Nae zice ”â” pe Himalaya.

De unde a fost scos Stâlpul Infamiei, piatra şi cârligele pe care Maria Tereza le ȋnfipsese ȋn mijlocul Pieţii Cetăţii ca semne al dreptăţii ei prin aşa numita Constitutio Crimnalis Theresiana, scriere ce regula ȋn amănunt torturile, publicată ȋn 1768, câteva trepte de granit după care casa lui Dracula ȋntr-o rână, simbol al unei justiţii mai vechi şi mai simple, Vlad Dracul se uită după ciori cruciş şi plouă, plouă sânge ȋn Transylvania. Nu foarte ȋnalt, cu părul negru, ondulat, lăsat pe spate şi cu gâtul ţeapăn, ȋnşurubat ȋn trupul foarte musculos şi puternic, cu mustăţile daliniene, ochi rombici, acoperiţi de sprâncene stufoase şi legate deasupra unui nas mare, acvilin la rădăcina căruia stătea un rubin ce simboliza cometa Halley – astru pe care l-a şi ȋncrustat pe moneda sa -, Vlad ştia că românii toţi se trag din draci, căci aşa le spunea lor ȋn vechime, daci, traci, şi pronunţia corectă nu o mai ştia nimeni. Din câte o groapă ori surpătură, ţăranii scuteau câte un astfel de drac, plin de agrafe, pieptare, ȋngropat cu tot cu armăsarul lui, de parcă sărise de viu ȋntr-un val de pământ iar calul şi el era ȋmbrăcat ȋn aur.

Mai găseau plugarii prin răscolitura mormintelor străvechi pline de zdrenţe şi oase steagurile acestor populaţii surpate ȋn memorie, un şarpe, şarpele pe care de acum creştinii ȋl ridicau cu mâinile tremurând din gropile strămoşilor, şarpele care alunga populaţii ȋntregi din leagănul lor, semn prin care iudeii ȋi vor acuza ȋn legendele lor pe daci pentru moravurile lor mistice şi rele. Dracula l-a ȋntors ȋntr-un cerc punându-l să-şi muşte coada ȋntr-un Ouroboros, s-a urcat pe casă şi l-a ȋnfipt acolo. Ouro ȋnseamnă rege ȋn coptă şi ob e şarpe ȋn ebraica veche. Cine i-a văzut mâna tremurând de emoţie, lacrimile pe obrajii lui de satrap, picurându-i pe mustăţi, hotărârea de a muri, va fi ȋnţeles că Dracula a fost un om, sau a ȋncercat sa fie. Când cineva a venit spre valahii aceştia cu gânduri de sânge, s-a izbit ȋntotdeauna de ceva mai vechi si mai adânc şi mai rău ȋn ei decât soarta ȋnsăşi. Iar lipsa de memorie a acestor ţinuturi a ȋnlesnit orice.

Grecii au ȋnfruntat lumea cu ȋntrebările, răsturnând-o, murind apoi sub un adevăr pe care zeii lor l-au ridicat ȋmpotriva oamenilor, pedepsindu-i pentru că ȋntreabă prea mult şi prea departe. Lumea asta, nu este făcută să o gândim şi să o facem aşa cum vrem noi, ea trebuie luată şi dată. Ceea ce nu ȋnţelegi, ȋnţelegi destul. Geţii, ȋn mijlocul cărora s-a născut ȋnsăşi Ares, au ȋnfruntat de la ȋnceputuri zeii ca pe semenii lor, trăgeau cu arcul spre ceruri ȋn Zalmoxex când acesta tuna şi fulgera, nu ȋntrebarea a fost mai pe urmă semnul valahilor, ci pasiunea. Când eşti nemuritor, gândirea că eşti, nu-ţi ajunge, vrei să simţi… Geţii nu au nădăjduit la oraşe mari, la cuceriri măreţe, prin care ei ȋnşişi ar fi cuceriţi, ei s-au măsurat cu tot ceea ce omul sau zeul face găsind ȋn sine izbânda şi o măsură mai mare pentru toate lucrurile. Nu omul e măsura toturor lucrurilor, omul e ne-măsura lor… Getica ȋnseamnă bucata de pământ pe care nici zeii nu au dreptul să intre, căci e a geţilor, aşa cum Getica ȋnsemna ȋn noi suprema libertate, promisiunea că ne vom scutura prin salt eroic de orice ne-ar sta ȋn cale, la nevoie, de viaţa ȋnsăşi care ne-ar sufoca… Şarpele este pământul ȋn care a fost pus getul. Dacă el nu ar fi fost născut amar ȋn Geţia lui ci ȋn Paradis, getul ar fi râs când se naşte, dar el plânge.

Dracula a făcut o nouă cetate pe un castru ruinat, pe temeliile puse de marele Scorillo şi a ȋnfruntat teribilele chinuri pe care Anatolia le pregătise lumii şi pe care le-a ȋntins ȋn răstimpuri până la Viena, cu experienţa dacică a morţii, o experienţă mai adâncă şi mai ȋnfricoşătoare decăt aduseseră turcii din Orientul lor. Reforma culturală a lui Deceneu despre care ne vorbea Iordanes, când geţii ajunseseră mai şcoliţi ca toţi din lumea antică, campioni ȋn logică şi se răspândiseră cu toţii să observe ierburile, să contemple mersul stelelor şi să discute etica, s-a rupt ȋncă o dată ȋn valul islamit. Vlad, copilărind prin Adrianopole ȋn preajma muftangiilor care numărau ȋn faţa sultanilor capetele, nasurile şi urechile tăiate, rafineză ȋn absolut metodele de tortură adunând ȋn pumnul lui crăpat toate chinurile lumii, gândurile criminale ale lui Nero, Caligula, ale sultanilor şi toate prăpăstiile sufleteşti ale lui Atilla ori canznele lui Hammurabi. Să fie cel mai rău om din istorie, din cea mai rea istorie, a vrut el. Să se teamă lumea de el.

Ȋnaintea cuptoarelor siniştrilor criminali de secol douăzeci, stau oalele de fiert cu juguri de prins gâtul, frigăruile şi sobele lui ȋnroşite şi masa de ospăţ la mijloc. Dracula ȋnsă a venit târziu. Un grup răzleţ de sciţi – strămoşi ai noştrii, regi ai Asiei, câteva secole ȋnainte de Hristos, hălăduia prin Media. Sub braţ ori pe cai lângă ei ţineau pielea jupuită de pe duşmani şi umplută cu paie, ca nişte păpuşi palide, uşoare, cu ochii strânşi, iar scuturile le erau acoperite de scalpuri omemeşti cusute unele de altele, sciţii aceştia s-au simţit insultaţi de către regele acestui ţinut pe nume Cyaxares şi hotărăsc să se răzbune. Pregătesc un banchet la care ȋi servesc regelui şi suitei sale, rumenit la foc, unul dintre băieţii lăsaţi lor ȋn grijă de marele rege, să le ȋnveţe limba şi obiceiurile. Regele mănâncă. Mai la vest, prin secolul cinci ȋnaintea erei noastre, Messagetae, o fracţiune a geţilor – alţi strămoşi ai noştrii, tatuaţi pe trupuri şi pe feţe -, ne spune acelaşi Herodot, nu lasau bătrânii să moară de moarte naturală, se adunau rudele la un moment stabilit la casa omului şi-l făceau spontan supă şi frigărui, laolaltă cu vreun ied, să nu le fie mâncarea aţoasă. Doar ȋn cazul când cineva murea de vreo boală era ȋngropat.

Noi, canibali, am fost creştinaţi ȋn lipsă, aşa cum ne condamnă istoria, tot ȋn lipsă. Nu am avut de la ȋnceputuri nici o timiditate faţă de durere sau moarte, sfioşenia creştinismului a venit ȋn glia geto-dacă să rezolve un paradox care nu exista, faptul că Isus a ȋnviat din morţi, din punct de vedere scit, get, – e un fapt indiferent. Geţii sunt nemuritori, e o hotărâre care răzbate firav şi ȋn modernitate, Artaud scria ȋntr-o scrisoare adresată a Personne: “Je crois que je renonce a murir.” Abia faptul că ȋi mancăm trupul ȋn biserici capătă sens căci canibalismul e mai puternic, mai răspândit şi mai semnificant decât vrem să recunoaştem, consumarea rituală a trupului omenesc s-a infiltrat ȋn cele mai rafinate gânduri civilizatorii, ne spălăm acum şi ȋnzorzonăm ȋn fiecare Duminică. Nici protestanţii cu ochi de fecioară nu au putut reforma asta. Să omori un om e grav, dar să-l mănânci? Nu există consemn mai adânc pentru complicitate decât consumarea cărnii de om, a trupului lui Dumnezeu… atunci când Dumnezeu ȋnsuşi nu mănâncă…

Chiar furia ortodoxă a impostorilor şi preoţilor ce joacă scenarii hollywoodiene este ca şi suport sensibil, ca resort sufletesc, o zavistie şi nălucire dacă, a fi ortodox nu are nici o legătură cu Isus, e mai degrabă una dintre oalele ȋn care plutesc bucăţile perpelite ale câte unui părinte ȋn supa totemică. Creştinismul nu a evoluat şi nu s-a reformat pe teritoriul românilor pentru că nimeni nu a ȋnţeles o boabă. Cantemir ne spunea odinioară despre arhiereii puşi peste mănăstiri că ar fi fost oameni “care nu prea au ȋnvăţătură dar sunt plini de duh sfânt”. Această indiferenţă abia este religia nedescoperită pentru care nu s-a scris vreun text până acum, care n-are o scriptură, are ȋnsă un sfânt. Pe Dracula. Geţii nu au nevoie de o altă viaţă, ei vin aici de undeva de unde le e drag şi când se nasc, se lamentează, iar când se sting, râd, bucuroşi că se ȋntorc ȋn lumea lor de geţi acolo. Getica nu e pe Pământ, dacă ar fi Pământul, geţii ar fi primii care ar recunoaşte asta. Ei, nici morţi nici vii, au venit ȋn această lume pentru a ȋnfrunta viaţa, pentru a se măsura cu faptul de a fi viu, o clipă, şi apoi a dispărea pentru totdeauna. Şi pentru a se da fiecare către bătrâneţe, cum făcea Isus, hrană rudelor, prietenilor. Fericirea ori eternitatea sunt pentru oamenii frivoli. La capătul vieţii şamanul se pregăteşte să facă ultima mască. Masca demonului morţii. Dracula este pentru Vlad Basarab această mască nefericită.

Sigur ca voievodul a dat şi el ţiganilor să mănânce pe un confrate al lor şi avea de gând să-i pună să se mănânce unul pe altul până ar fi rămas numai unul, care s-ar fi mâncat singur până sucomba. Şarpele Drăculeştilor ȋşi mănâncă doar coada, nu? Dacă ţiganii nu ar fi găsit o soluţie eroică. Ei au pornit să ȋnfrunte pe turci ȋmbrăcaţi ȋn piei de oaie, şi caii lor acoperiţi de piei, astfel că turcilor li s-au speriat caii şi nu s-au mai oprit cu turcii ȋn spinare până ȋn Dunăre, unde s-au şi ȋnnecat. Pe vremea lui Herodot se foloseau cămilele pentru a speria cavaleria duşmană, aflăm că nici mirosul de cămilă nu-l suportă caii deloc… uneori nici glasul măgarilor. Cronicile despre Dracula sunt aceleaşi cu cele scrise cu două mii de ani ȋnaintea lui despre aceste locuri. Sciţii ori geţii trimeteau câte un sol când soarta se ȋngusta aşa cum grecii aveau oracole, era o persoană care dădea semnificaţie unui conflict, unei aşteptări, unei dorinţi. Solul vine de la geţi aşa cum oracolul porneşte de la zei, din Olimp.

Oracolul grec spune mereu o poezie pe care trebuie s-o interpretezi, alteori păsterază semnificaţia mai adâncă a evenimentului pentru sine şi trimite omul ȋn ghearele soartei, oracolul nu are dreptate, este soarta ȋnsăşi care dă un semn, se pune ca o probă de foc ȋntre prezent şi viitor. Oracolul grecilor e central pentru lumea lor, ȋi uneşte ȋn vocea adâncă a drumului lor dimpreună, care nu e stabilit, pentru care se dă o dezlegare doar. Solul sciţilor sau solia geţilor… solul get poate fi oricine. El nu spune niciodată câteva versuri care să aibă mai multe interpretări, – de data aceasta e proză -, el aduce o ghicitoare care are un singur ȋnţeles de fiecare dată şi care se petrece precis aşa cum o interpretează getul. Care ȋi şi dă, ȋmpreună cu ghicitoarea, semnificaţia, fără să numească această semnificaţie străinilor. Getul ştie soarta, alţii se ȋntreabă despre ea. Dracula e un rămas fără sol, care nu mai are cui să mai trimită solia, morţii lui Dracula sunt soliile, ei poartă pociţi enigma ȋn lumea plină de măşti şi de sânge a secolului 15. Dracul v-a luat, le spune Vlad. Dacii trimeteau câte un sol la cinci ani lui Zalmoxes, aruncând un tânăr ȋn săgeţile fixate cu vârfurile ȋn sus. Ȋnainte ca acesta să-şi dea ultima suflare, ȋi spuneau ce aveau ei de spus zeului lor, nimeni nu ştie, nici nu ne interesează… Dracula a trimis vre-un sfert de milion. Şi solia a ajuns; mai ştim şi ce le-a spus Dracula lor. Ştim tot.

Vlad Dracul a fost fiul lui Vlad Dracul-tatăl şi a fost uns la vârsta de cinci ani ȋn Nurnberg cavaler de “Ordo Equestris Draconis”, “Societas Draconistrarum”, fundată de Sigismund de Luxemburg, un ordin creştinesc cu scopul secret de a ucide pe Murad I – care a şi fost ȋnjunghiat ȋn cortul său de unul dintre Drăculeşti. Din această societate secretă făceau parte şi Christoffel al III-lea al Danemarcei, şi Henric al V-lea al Angliei, Alfonso de Aragon şi multe alte capete creştine, turbate, sânge albastru jurând sânge roşu. Şarpele Daciei purtat prin peşteri la lumina torţelor, bătând din solzii săi de aramă ca nişte clopote, fugărit ȋn cercurile rotitoare ale capnobanţilor, preoţilor daci, şi-a ȋntins capul lui de lup din lanţul Carpaţilor spre insulele grecilor şi până ȋn Bohemia, prin nobilimea scită către toată stepa rusă, cât ţine ea. Zodiile vitrege ale eternităţii, sângelui rece, vicleniei, cuibului de piatră se spune că au trimis un suman alb să-l schimbe ȋn leagăn pe Vlad, pui de Basarab, cu pruncul Vidmei, Vlad, voievodul nostru, Vlad cel mare şi bun, linia bastardă a lui Mircea cel Bărtrân pe care şi Papa Pius al II-lea ȋl admira cât e de mândru şi de frumos.

Turcii s-au temut de nebunia românilor. Cât am tocat noi la ei, turcii tot au venit, mânaţi de foamea lor, mai mare decât moartea. După cucerirea Târgoviştei Dracula proclamă ȋn 1476 alianţele dintre dintre cele trei state româneşti, afirmând că “acum, suntem o singură ţară” punând sub Ordinul Dragonului prima unificare, provizorie, prin alianţe, a celor trei Ţări Româneşti. Un an mai târziu, la 1 Februarie 1477, Leonardo Botta, ambasador al Milanului la Veneţia scria ȋntr-o scrisoare simplă care anunţa ȋntregii lumi vestice cum Vlad fusese ucis – prin trădare – ȋmpreună cu alţi patru mii de valahi. El fusese decapitat cu o lună ȋn urmă, o lună a lăsat Vestul lui Vlad timp să apară, o lună nu au crezut, când capul său ajunsese deja la Constantinopol să liniştească pe turcii sceptici. O lună a avut Vlad răgaz să le vorbească din nou cu limba lui de arici. Lui Isus i-au dat numai trei zile…

Sighişoara i-a fost leagănul, aşchia zvăpăiată a lui Dracula a sărit ȋn vreuna din aceste ȋncăperi, casa ȋi e galben-palidă, roză, strâmbă, cu două etaje, cu ferestre mici şi ziduri groase, acum e ȋn colţ o tavernă, poţi sorbi un ţap de bere la nişte mese joase de lemn, bucăţile de frescă nu se mai citesc de fumul torţelor care luminau odinioară ȋncăperea, pe acoperiş creşte iarbă. Ȋn umbra pătrată a turnului ce adăposteşte camera de tortură, casa are ȋn loc de o uşă, două, şi este legată ȋn lateral de un arc cu ţigle de o altă clădire, arcul se ridică peste un coridor ȋntunecat, şui, Strada Ȋngustă, ce dă ȋn nişte pereţi lungi, leproşi, umezi, după care urcă ȋn munte. Undeva deasupra, brusc, se taie, poate datorită unei surpări mai vechi. Sunt păduri cât vezi cu ochii ȋn jur prin care urşii se plimbă ȋn două picioare sorbind aromele vinete ale murelor, Vlad, muntele de pietate.

Din pervaze, sub ferestrele deschise zi şi noapte atârnă ca nişte limbi de ogari ghivece cu muşcate roşii, o cuşcă ai spune de pasăre, un şarpe ȋncolăcit ȋn optul eternităţii şi un felinar ruginit iar lângă uşă e un tablou mic cu o piesă de ceramică pe care scrie că Vlad Dracul a locuit acolo ȋntre anii cutare şi cutare, din streşini se ridică spre nori ramuri dulci de os, coarne albe, lungi, de cerb iar cerbii sunt desenaţi pe tencuială, ȋngenuncheaţi. Intimitatea blândă a voievodului astăzi duce cu gândul la nevoia lui de oameni şi de ţară din care a băut râuri de sânge de om şi a muşcat de gât duşmanul. Vlad, ucigătorul de prunci, furtuna de ţepe.

Drumul pe stânga duce spre un zid medieval de-a lungul căruia cresc tufe de boz şi pe care dacă ȋl urmezi, rotund, cobori pe neştiute ȋn cimitirul fără cruci. Ȋn mijloc e o capelă ȋn ruină, fiecare mormânt săpat ȋn solul tare poartă deasupră-i un cristal mare de siliciu ȋnnegrit de timp, uneori se mai pot citi caracterele gotice, alteori n-au nume, doar un ciucure de brumă lipit de piatră. Vreunul din sfinţii apostaţi ai armatelor lui Dracula, un mascat ȋn ceruri, vârticuşul pământului, el din găină neagră iese, găină neagră mănâncă, stau moroii ȋn pământ cu ochii deschişi, cu inima de câine ȋn piept ţipând cu sutele să umple valea, ȋn cor, de douăsprezece ori pe an, când apare luna plină: Vlad!

Strada Ȋngustă e un pat de granit verde care imită albia unui pârâu peste care nu curge de altfel decât ȋn răstimpuri ploaia ca o apă curată de munte, din care poţi să bei. Iar din turnul care străjuieşte ȋn stânga porneşte pe sub lungi şiruri de arcade de piatră un alt drum ce se termină undeva deasupra unor poieni ce fuseseră abatoarele regale. Acolo turcii zăceau ȋnfipţi câte douăzeci de mii o dată ȋn trunchiuri de copac curăţate de crengi şi frunze, ca nişte pari pe care se scurgea sângele, ȋn codrii sfinţi ai răzbunării creştine atârnau turcii de cer ca nişte muguri de sânge, moartea dura mai multe zile, uneori ei erau jupuiţi de vii, ȋnfipţi cu gura ȋn ţepuşă ori cu pieptul, tocaţi ȋn bucăţele, ochii erau scoşi, limbile tăiate, unghiile zmulse, fripţi, prăjiţi, fierţi, piliţi cu piatra ori ȋngropaţi de vii, spânzurati de păr sau agăţaţi de un cârlig de nas şi târâţi ȋn galop, cât ţinea Valea Domaldului lucrau la ei românii, cu degetele, cu cuţitele, cu caii, cu vulturii şi corbii… Dracula, roşu de sânge, cu părul năclăit şi ochii plânşi, gol, rătăcea zile ȋntregi bând direct din venele măcelarilor treziţi din stepele Anatoliei şi răstigniţi acum, ascultându-le jalea, punând obrazul pe pieptul lor şi cântând cu ei laolaltă ca un muezin din iadul lui Mahomed. Vlad cel drept.

Dacă treci mai apoi pe sub un coridor de bârne de stejar, dai de o vâltoare şi ajungi la o terasă suspendată din piatră poroasă, acoperită de muşchi, un trunchi retezat stă pe mijloc, un ciot de o circumferinţă neobişnuită pe care te poţi sui ca pe o scena şubredă de teatru, de acolo cuprinzi cu privirea sub cetate satul Zagăr. E locuit ȋn proporţie de optzeci la sută de saşi, de el se pomeneşte prin zapisele şi uricii regali ȋncepând din 1412, se poate ȋncă vedea din depărtare turnul alb al bisericii luterane ce a fost ridicată pe rămăşiţele unei basilici gotice, străzile sunt largi, gardurile din zid, ȋnalte. Pământul e rupt şi sfârtecat ca de mistreţi ȋn jurul satului, ȋntr-una dintre casele acelea cu acoperişuri făcute din puncte multicolore se vor fi născut şi stră-străbuncii mei, români rătăciţi prin Reformă, urniţi din Maramureş. Iar mai la stânga, pe un vârf ȋmpădurit acum se mai pot vedea ȋncă surpăturile de castru ce adăpostiseră o parte a Legiunii romane a XIII-a Gemina.

Saşii aceia aduşi din Flandra de capriciul geografic al lui Geza prin secolul XII, ȋngroziţi, au scris şi primele poveşti despre Dracula pe care le-au trimis rubedeniilor lor de la gurile Rinului şi care scrisori disperate au ajuns până ȋn târgurile şi anticarii Albionului… De acolo poţi aluneca mai apoi pe o stradă prăvălită sau o scară de pisică mai degrabă, ȋn zig-zag, care vine pe sub o casă putredă, din lemn negru, sfărâmicios, şi cu acoperişul plin de găinaţ de pasăre, spun sighişorenii care nu mai au curajul să-i treacă pragul. Priveliştea e mai bună ȋnsă din vreunul din turnurile care ţin zidul. Muntele şi cetatea sunt străbăture de drumuri şi praguri, o poţi lua oriȋncotro şi te poţi opri oriunde.

Turnurile, ȋn număr de patrusprezece, extrem de ȋnclinate şi cu pereţii perforaţi, au câte o casă suspendată la vârf, ca o colivie de cuci, nu sunt obişnuitele gratele. Din instalaţia ruginită a Turnului cu Ceas ies ȋn răstimpuri tremurând şi ȋmpleticindu-se figurine cu vopseaua cojită, bălţate, femei cu săbii, bărbaţi simbolici care ţin atârnaţi de sfori bebeluşi ȋn poziţii eufemistice, sălbatici cu plete, cositori, ȋngeraşi cucuieţi şi urmaţi la sfârşit de un călău. Toată această maşinărie nu ştiu când a fost instalată ȋn construcţia din piatră albă ce se pare să se fi terminat prin 1556. Nici un clopot nu sfinţeşte văzduhul, doar aceste siluete din gips oarbe, mecanice, se ȋnvârt mute deasupra zidului.

Angrenajul mizericord de rotiţe şi tije se roteşte ca un Tinguely dezarticulat ȋn mijlocul unor blazoane din lemn putred atârnate de pereţii, ȋn semiȋntuneric. Parfumul de rumeguş greu, umed, vechi, te năpădeşte cu amintiri al căror contur nu-l poţi fixa, praful bolboteşte galben ȋn jurul ferestrelor. Pe trei scaune şi-o masă şchioapă mai poţi vedea un joben, câteva perechi de pantofi rupţi de femeie, câteva stigme de marcat vitele, un cavaler cu o trompetă şi nişte desene franţuzeşti. Ţuguiul turnului poartă prin interior o scară ce iese din desenul viu de broderie orientală al acoperişului, ȋn culori care s-au amestecat acum cu verdele cuprului ȋnmuind leger o armonie a la Schiwitters. Scara se blochează undeva sub o tablă pe care e desenată cu o cretă albă o inimă perforată de săgetă sub care scrie Mărioara & Costel, Castrum Sex.

Seara casele pe rând se aprind, ȋn acoperişurile ȋnalte sunt sfredelite câte două ferestre mici, simetrice, ca nişte ochi mijiţi prin care ies ovale de lumină şi uneori gura de fum e pe mijloc, ori câte un burlan cârn, casele se transformă ȋn nişte chipuri de uriaşi hirsuţi, lânoşi, pe jumătate ȋngropaţi ȋn munte, privindu-se unii pe alţii, ȋnconjuraţi de fum şi ceaţă, plutind ȋn pădurile roşii de toamnă… Românii scot seara piepţenii şi lulelele din fereştri şi acoperă vatra dinspre uşă, să aibe drum ȋngerul, să nu se frigă, când intră să păzească. Greieri se sparg ca nişte cristale prin trifoi ȋn ecouri largi, umede. Pădurea se umple de şoapte, In speculis sunt/ In penetralibus tellis/ Dracones stellantis noctis…Ȋn zori ceaţa taie copacii care rămân suspendaţi pe nişte cioturi ȋntâmplători, rătăciţi, ȋnvârtindu-se, ori adierile de ceaţă pătrund printre case rupându-le de pământ, făcându-le să plutească şi vibreze unele peste altele ȋn coama muntelui.

Piatra, munţii care ȋi vedem, Dracul i-a făcut, ne spune Pisarciuc. Ȋn jur sunt păduri şi râpi care se ȋntind până ȋn lumea cealaltă, petrecute de haiticuri dese de lupi ce se ȋndrăznesc iarna pe uliţe şi se ȋnvârt ȋn cercuri hăulind ȋn jurul străfulgerărilor albastre de deasupra comorilor ȋngropate prin cruguri de-a lungul secolelor, ferite de turci şi uitate. Ori poate baniţele sunt mai vechi, căci aceste flăcărui albastre care se ţin unele de altele prin pădure le poţi vedea şi pe o placă de lut de dinainte de Hristos, descoperită aici de Pârvan; flăcăruile acelea ȋn spirală sunt la fel şi pe la streşinile templelor prin India… Dimineţile câte un nor rătăcit rămâne ȋntre piscurile de granit ȋnghiţind casele până târziu ȋntr-o umbră albă, irizată, dacă priveşti ȋn jos, vezi casele ȋn nor, mici, ireale, ca o nălucire, râpa devine una ontologică. Soarele se ridică, scapă din valul de piatră dinspre răsărit cum se ridică din ceteri păstorul din frunză cântând. Şi astrul pune buza lui galbenă de granitul transparent ca apa, zorii zbârnâie reci colorând cu razele roşii, galbene ceaţa din sat, ȋnvăluind Zagărul ȋntr-o pastă portocalie, fosforescentă.

Pe drumul ce urmează câte un izvor poţi vedea ȋn lumina zorilor bivolii haini urcând printre fânare ȋncet muntele, turme ȋntregi de bivoli negrii conduse de copii ce stau agăţaţi de coama lor lucie. Fumurile ies pe hornuri groase, ȋncete, ca nişte suluri de lână. Vampirii torc ca pisicile atârnaţi de brazi, la vârf, ca nişte smochine pline de sânge negru, mici ca acul răi ca dracul. Peste munţi, ȋn Storojineţ, o babă ȋi plodeşte ȋn aghezmare de argint din ouăle părăsite, mai mici, şi ȋi duce la iarmaroc să-i vânză pe la vrăjitoare care ȋi dau mai departe la oameni, să-i ajute, după care dracii fug prin codrii. Şi nu-s dracii atât de negrii pe cât ȋi fac babele…

Sighişoara stă strugure de piatră şi suspin ȋn altoiul de cremene al muntelui şi prin râpele sufleteşti ale lui Mahomed ce a râvnit ȋn fărădelegea lui la temeliile unui castru dacic. Despre Vlad a spus un sultan că ar fi cucerit toată planeta dacă ar fi avut o armată mai mare, ȋn iulie cetatea e năpădită de figurile medievale, de costume, truveri, zâne, pârcălabi, paparude, paharnici, chelari, caftangii, postelnici, cluceri, pârgari, vătafi, grămătici, hatmani, medelnicieri, mazili, şătrari, logofăţi, moartea, viaţa, sfinţi, arhangheli, ies din coralul cetăţii care nu e decât un labirint de cotloane şi săpături ȋn piatră, ȋncepe carnavalul deschis de un dans macabru, după care vine Vlad cu luna printre brazi şi salcii plângătoare pe drumul presărat de ȋnţepături de copite şi tufe de măcriş. Sciţii, când treceau pe lângă o salcie, se lăsa tăcerea ȋn hoardă, citeau ȋn liniile dese, verticale, ȋmpletite, viitorul lor…

Din Cimetiere des Innocents, ȋn peluzele de oase ale Parisului, şi până ȋn Papua Noua Guinee, dansul morţilor, dansul macabru, e un moment plin de erotism şi fantezie, entuziasmul morţilor nu se compară cu cel pe care ȋl avem când ne ȋnchipuim că suntem vii… Pentru câteva zile slove siluite prin zidurile astea grele ȋnvaţă oamenii cum a fost demult… şi ei trăiesc spontan un alt timp, alte gesturi, au alte gânduri şi alte speranţe, mai bune… de acolo de dedesubt. Iar după ce vor fi ȋntins noaptea năvoadele de păr de fată neȋntinată şi vor fi prins ȋn laţ dracii şi ȋi vor duce ȋn pădure să-i lege şi să le dea o palmă de pământ pe care să-l stăpânească ȋn veci, să nu se mai bage stupitul prin oameni să le dea junghiuri şi să le facă burtă, să-i sluţească, să-i muţească, să-i pornească, oamenii se ȋntorc prin sate petrecând.

Pârgul festivalului sunt fetele desculţe cu plete blonde, bogate, transparente, acoperite de cămăşi lungi, albe, până la călcâie, se pun ȋn genunchi ȋn vale să cânte din harpă, iar bărbaţi cu părul negru, ondulat până la şele, cu brâuri late de piele şi cu genele lungi, de icari, coboară pe drumuri de munte aduşi de aromele de vin şi de mieii fumegând ȋn ţăsturile răsucite prin livezi. Vârcolacii, lungi cât coamele munţilor se ridică ȋncet ȋn auzul prelung al buciumelor ca nişte capete de melc printre brazi, să ȋnghită luna. Ȋn mănăstiri asceţii ȋmbrăcaţi ȋn cânepă se bulucesc lovind a piază rea cu ciocanele de lemn scândura tocelor care răsună disperat, ca un ultim trib creştinesc ȋn această amazonie a spaimei. Bătrânii, de fericire, plâng.

Copacii tineri, desfrunziţi şi ascuţiti ȋn care au fost ȋnfipţi turci, creştini, ţigani, evrei, bătrâni şi femei cu pruncii atârnaţi ȋncă la sân, alăptându-i ȋncă, au prins miros de primăvară. Cresc şi ȋnmuguresc prin trupurile şi carcasele ȋn care ȋşi făcuseră corbii cuiburile, ȋntinzând crengile ca nişte siluete case se alungesc şi strămută, tigvele nenorociţilor se poartă tot mai sus pe vârfuri, săltând printre cuiburile de vultur privirea curioasă şi zâmbetul de cretin al morţii; ca acele oscillum romane folosite ȋn lustraţiile bahice, geamparalele lui Dionysos ce a scăpat din greseală un picior ȋn groapă. Măselele mistreţilor toc mărunt ȋn luminişuri coastele câte unui martir, strigoii merg ȋn cerc târându-şi de pământ zdrenţele, dezmierdând coama plină de rouă a lupilor. Strigoii sar peste urmele de om şi peste case, ca iezii, nisipurile cântă de frig…

Heralduri vechi atârnă ȋn şiruri de case, pe sub porţi trec stegarii, fete drăcoase ȋn rochii lungi cu dantele şi boneţică, haiduci verzi cu arbalete, cavalerii cu lăncii şi cu ochii roşii, cuprinşi de furor teutonicus, călăi cu măşti imperiale, ȋmbrăcaţi ȋn flamidă, cu securi urieşeşti, copiii se furişează la spatele cailor, bătrânii ies ȋn bastoane noduroase de nuc şi se rezeamă de case, câte o pasăre măiastră se pune galbenă pe gard, mare cât viţelul, toată ciucuri. Ȋn vale, spre albia Târnavei Mici, răsună ecourile lolelor nebune şi a fanfarelor de mascaţi care cântau câte trei zile din podurile caselor, unde mai ţin oamenii dracii să-i trimeată după cumpărături sau să-i ajute la cântat din scripcă. Cuiburile berzelor se răvăşesc şi ele zboară spre nord, blestemând trompetele, ȋnnebunite de durere. Morţii, ȋn cripte, plâng din ochii albi, mari, ca nişte ouă de curcă şi babele fug cu darurile ȋn poală prin cimitire să-i zădărească, dau cu sare pe la praguri şi agăţă funii de usturoi ori coaie de cal pe bârne ori afumă seara cu păr de urs ȋncăperile. Prin sate, lupii dau trezirea dimineaţa, nu cocoşii, care tac, de spaimă, dar acum spaima e bună, râde.

Oamenii ascunşi după fereştrile negre văd cu părul ridicat măciucă de mirare că morţii au ȋnviat pentru o clipă, moartea adică nimic nu mai contează, legile au căzut, oamenii ȋşi aruncă unii altora cuvinte obscene, se bat pe stradă cu crengi, plâng şi râd. Putem chema acum ce e mai adânc şi mai orb ȋn noi, pe cel pe care l-am omorât ȋn adâncuri pentru a putea trăi ȋn această lume de nefericiri călduţe şi pe care ȋl purtăm mereu ȋn sân, celui căruia i-am agăţat cărămizi de gât când ne-am promis să fim fericiţi, căci toţi am făcut-o. Ȋi simţim respiraţia flască şi frunzele de carne albă de câte ori nu mai avem cuvinte, pe marginea câte unei râpe sufleteşti, când nu mai avem frică, nici speranţă, nici puterea de a mai crede ȋn ceva, atunci ȋntindem mâna ȋn oglinda din ace de brad să scoatem din ea ultimul recurs, mingea de foc şi pară a vieţii celuilalt, moartea ȋnseamnă nu numai trecerea prin oglindă dar şi trecerea prin oglinda celuilalt, ȋn el, ȋn vitalitatea pe care o putem vampiriza şi ȋn sufletul pe care ȋl putem ȋmbrăca precum o haină veche.

Cele mai surpate halucinaţii pe care le-am avut ȋn paradisurile artificiale ale Amsterdamului s-au oprit la blindajul de nepătruns al eu-lui. Când solzii din crocodilul galactic ȋn burta căruia sucombasem fără oxigen, cu gura căscată ca un peşte pe chei, cu ochii atârnând de sfori până la călcâie, ţuguiat de tavan, pe vârful degetelor, cu pumnii strânşi, ȋncepuseră să se desprindă şi să fiarbă sub presiunea lichidelor care curgeau prin creier cum torni paharele unele ȋn altele, eul stătea imobil ȋn mijloc, ştiind că nu va suporta nici o durere, că va privi calm până la capăt năzdrăvănia. Că orice s-ar ȋntâmpla e o poveste numai. Că voi putea ȋnnebuni, muri, dar nu mă voi pierde. După ce ai supravieţuit câtorva ore de infern pur, ȋn care chipurile oamenilor fierb ca nişte demoni, lumea asta e făcută numai din zâmbete şi săruturi, ştiu că nu voi putea păţi nimic, aproape ştiu şi ce ar trebui să ştiu. Aşa poţi să intrii ȋn cetate cu speranţa ȋntreagă. Vlad.

Punctul acela precar, intermintent dar salvator ȋn care te ancorezi indefinit nu ȋl poţi spulera decât cu onirismul dezlânat al unui sfârşit abstract, al unui postulat că nu vom mai fi, ceea ce e fals, dar ȋmbucurător – căci omul e nebun, se poate bucura din orice. Morţii, lungul şir de trupuri carnavaleşti, deşucheate, bufnitoare, merg mai departe de simplul recurs ȋn care poţi ȋnghesui ca ȋntr-o cutie veche de oase toată fiinţa ta, rezemată pe gheara ȋntoarsă a regretului de a fi, de saltul ȋn nimic al orientului. Ce e ȋn afara eu-lui nu putem recupera ȋn nici un fel conştient, ceea ce e ȋn afara lui nu contează de fapt, ce formă are, eul ȋi va da forma lui. Moartea este delirul, disoluţia ultimei redute prin dans, Sighişoara se pune ȋn geografia spirituală a Europei ca schisma ultimă din cel mai lung şi mai deşănţat dintre iluzii. Noi nu ştim cum e moartea, dar când moartea pare că ne ştie, mai aflăm câte ceva. Ne-o ȋnchipuim ca pe o formă de viaţă eliberată de viaţă. Moartea pe care o ştim noi, suntem noi ȋnşine vii, ce e mai viu ȋn noi şi cu uitarea ȋntreagă a ce e mai viu pentru simplul fapt că nu ne ȋnchipuim vii, credem că deja suntem, după cum suntem vii pentru că vrem să fim vii… deci ce ne rămâne să ne ȋnchipuim e moartea. Moartea pură e visul realizat.

Fiecare sărbătoare de cetate are o altă reminiscenţă, un alt vis care o străbate din adânc, Veneţia e jocul iluziilor, al femeilor purtate pe umeri şi al toaletelor din care s-a contaminat tot fasonul aristocraţiei europene şi apoi ultimul strigăt cristalin al decadenţei, Veneţia e tumultul şi tresărirea de gingăşie şi apariţia obstinată a fiinţelor crescute ȋn tăcere, lângă oglinda apelor, răstignite de umbrele zidurilor albe, e forţa pasiunilor totale care izolează şi dau curaj oamenilor, e deliciul, huzurul, magnetismul siluetelor care plutesc ȋn lumina clară, prinse ȋn geometria ideală a Mediteranei, ȋn culorile vii, pure, de foc pe care până şi putregaiul ȋl ia acolo… Sighişoara e strigătul sângelui din oceanul de suflare islamită, ȋn Sighişoara nu sunt lighioanele sau inorogii cei care acoperă ȋn iulie oraşul, sunt morţii… morţii noştrii, suntem noi morţi, uitând că suntem morţi, uitând că am murit, uitând că vom muri, murind, dansând cu inorogii…

Golemii, trenţele, cearcănul şi anafura scriitorilor au năpădit de astă dată cetatea, au atârnat de garduri incunabule de mucegai, ei nu sunt ca oamenii, scriitorii, ei arareori se nasc, pot germina ȋnăuntru, ca o tumoare, ei pot pretinde; trăiesc şi ȋmbătrânesc, mor şi ȋnviază de obicei amuţiţi ȋn palori de piatră ca un uriaş zdrenţăros ce ȋi urmează din apropiere, festivalul e străbătut uneori de actori, de comedieni, alteori sunt numai voievozi descărnaţi, trasparenţi, vorace. E bine să-ţi alegi duhurile pe care vrei să le ȋntâlneşti ȋnainte de a veni la Sighişoara, ȋn ce mă priveşte acum erau scriitori, oameni ȋmbrăcaţi ȋn pergament, pergament ȋmbrăcat ȋn oameni, oameni cărora le era scris pe frunte, oameni care scriu pe fruntea celorlalţi, oameni din călcâi, rotitori.

Sunt greu de recunoscut viii de morţi. Ȋi recunoşti prin volutele de limbaj prin care deviază subiectul, sunt mici licăriri de entuziasm lexical, fără vreun sens, după care ȋşi revin, continuă subiectul despre care ne ȋntreţinem, neplăcut surprinşi de puseul delirant, nesiguri că s-a petrecut ceva, urmărindu-mi expresia feţei dacă mă bucur ori dacă nu cumva a fost ceva ce nici n-am auzit… ori te privesc ȋn ochi spunând crud, dulce, un lucru negândit, cumplit. Strigoii, ca şi toţi infractorii ce calcă legi pământeşti cred că te orbesc, nu sunt pe deplin conştienţi că sunt priviţi, căci ei, mereu singuri şi fără oglinzi, au uitat cum arată.

Toţi aceşt indivizi au vrut să publice ceva, sunt de fapt scriitori şi au murit, ȋmi spun, atârnat de unul din grinzile turnului. Nici unul dintre ei nu ȋşi găseşte liniştea, ritmul interior, cuvintele, limba, ȋşi ştiu doar poporul şi se revarsă aici prin vreo gaură ȋn munte; e un strat al limbii care ȋi bântuie, care le alterează mesajul, care ȋi ȋntrerupe din lucru, nu ȋşi găsesc un loc, viaţa pare un zig-zag de ȋntreruperi, limba ȋi trăieşte, legile lexicale, năuce, dictează de-acum mersul unui destin prizonier, limba ȋi deţine şi ȋi chinuie pe Valea Domaldului. Pe cel ce vrea, limba ȋl conduce, zice românul, pe cel ce nu, ȋl târăşte.

Oamenii aceştia cred despre ei, ȋn unele cazuri, că sunt fericiţi, ştiu că periodic sunt vizitaţi de entuziasme şi plăceri care nu le mai aparţin, ceilalţi muritori trebuie să tragă din greu pentru câte o plăcere provizorie, simulată, sunt penitenţi cu toate visurile pe care trebuie să le dozeze pentru a trage vreun profit, scriitorii morţi, nu. Stoicismul, prin ariditatea aritmeticii sufleteşti, ca si epicureismul de altfel, ȋn formula sa originară, sunt expresiile unui faliment amar. Când nu observi că sufletul se produce pe sine, te peticeşti la infinit din trei surcele, ȋn firida ta. Oamenii obişnuiţi pun ȋn bani valorile lor, toate, cei despre care pomenim acum, nu au bătut vreodată monedă, Dracula ȋncercase mai demult… A fi un scriitor mort e un alt fel de artă, e să nu poţi să numeri, ar spune stoicul. Căci găseşti de fiecare dată bucurii pentru care nu mai trebuie să le mărturiseşti, şi asta e destul… destul pentru oricine.

Cel mai greu e să ȋntorci un astfel de scriitor mort din drum, uneori Strada se ȋnnoadă şi ei rămân nemişcaţi unii lângă alţii, cu frunţile fluturând, până când casele cad, se lărgesc iar şi pot trece prin gâtlejul muntelui ȋnapoi ȋn cetate, nu ştii care regrete, ce scrupule şi ce ȋncercări trebuie să ȋndure acest strigoi… care a reuşit să renunţe, nu ştii de fapt de ce a trebuit să renunţe, ȋţi ȋnchipui că viaţa, prin momentele ei de intensitate, a şters ȋntr-o urmă de entuziasm cuvântul de pe nisip. Ȋntotdeaună ȋn viaţa unui creator sunt momentele de torrida… de sălbaticie extremă, ȋn aceste momente te ȋnfrunţi pe tine ȋnsuţi, ȋţi trebuie o imensă cruzime, numai sufletele de călăi pot trece pragul acelor gesturi teferi, de aceea ȋn cultură nu e loc de oameni gingaşi, toţi marii scribi au mutre de călăi, până şi Rilke… din profil.

Ȋntr-un astfel de moment, s-a petrecut ceva, a căzut un ciob din care s-a deschis vena; pentru a ȋntoarce strigoiul trebuie să-i redai lui ȋnsuşi tot timpul pierdut, nimeni nu poate accepta să piardă nimic, nici măcar pierderea sa, totul trebuie să aibă un sens şi o continuare, pentru a-l ȋntoarce ȋnapoi trebuie să arăţi că rătăcitul a mers tot timpul ȋn direcţia cea bună, trebuie să refaci tot gândul rătăcirii lui ȋn geometria complexă, iluzorie, a unui ideal care nu a fost pronunţat niciodată. Proust a dus acest regret până ȋn ultimele lui consecinţe fantasmagorice, drumul palid ȋnapoi… legile acestei ȋntoarceri omul trebuie să le simtă brusc, ca o aromă amoniacală de sânge, altfel nu capătă curajul să treacă pragul vitalităţilor, rămâne ȋn lumea lui fără respiraţie, ȋmplinindu-se ȋn bucuriile din sfori şi rumeguş din care e făcut jocul dement al sceleraţilor.

Tristan Tzara spunea ȋn urmă cu un secol: “On peut etre poete sans jamais avoir ecrit un seul vers”. Mort, poate, de ce nu. Tot ce nu ai scris se va răzbuna. Sunt oameni care se nasc cu o carte ȋn mână. De fiecare dată copilul ȋşi alege apoi cine să fie ȋn carte, norocul tău să alegi să fii autorul, unii aleg din povestea lor altceva, iar unii nu aleg până la capăt… unii nu ştiu că s-au născut ȋntr-o carte şi nu ȋn lume, până la sfârşit chiar… Să alegi altceva ȋnseamnă să trăieşti de la depărtare ceea ce se petrece, să provoci viaţa pentru a ȋşi dezvălui semnificaţiile pe care nu le stăpâneşti şi creezi, ci ȋţi sunt date. Să trăieşti aşa cum citeşti, dăruit poveştii, şi nu cum scrii, dăruindu-ţi povestea. Scriitorul este o fiinţă foarte fragilă care trece cu venele zvâcnind prin ţara vampirilor. El are câteva semnificaţii simple, se naşte cu ele, dacă viaţa ȋl duce altundeva, acolo unde nu mai poate ȋnţelege nimic, el moare. Până creează şi acelui loc ȋndepărtat de sine, un liant, de obicei scriitorul se mulţumeşte să rămână aşa, mort. Uneori e mai bine, şi cărţile se pot răzbună, nu numai lucrurile nescrise. Unii din aceşti oameni, ȋmi spun, sunt eroi, au supravieţuit cărţii lor care s-a ȋnchis, care nu-i mai vrea, care le-a oferit ultima formă de exil, ruperea firelor.

Dar nu aceste spectre chinuite au fost cele mai interesante, am observat că ȋn răstimpuri iese dintr-o grotă sufletească o altă dihanie, una care ştie totul despre chinurile noastre şi toate chinurile ȋn general. Acest monstru se ȋnfige ȋn lexicul câte unui somnambul şi cu privirea ȋn luna din cerul minţii lui apostate ȋi trage din piept vlaga, pieptul victimei se umple de aer vânăt. Aceşti monştrii provoacă jocul, ei iniţiază fiecare lucru ce are să se petreacă, ei ştiu că scriitorii aceştia care se ȋmbată cu viaţă ca nişte alcoolişti fără dinţi la un colţ de masă rotundă sunt dispuşi să trăiască orice pentru a nu fi nevoiţi să scrie ei ȋnşişi. Nefârtaţi ce dezleagă resursele famelice ale unui limbaj ce nu trebuia să ajungă pe străzi, care dăduse ȋn pârg şi se cerea cules cu dibăcie, sunt oameni de o răutate rară, de fapt nu mai sunt oameni dar pot vorbi şi când vorbesc, mănâncă tot timpul.

Prin cotiturile şi orbeţii limbajului stau aceşti morţi cu ochii vii la pândă, ţăcănind neȋncetat din limbile lor de lemn, căutând cu sete uitarea celorlalţi pentru a se strecura ȋn ea, pentru a se hrăni din stângăcia de mameluc şi din şoaptele fără sens ale celor ce nu vor să tacă. Dacă primii oameni erau bântuiţi de inspiraţie, de accente lirice necontrolate şi conţinuturile le izvorau fără sfârşit şi fără matcă ȋn creierul lor inundat de uimiri, aceste apariţii de cotlon ȋnsă nu spuneau niciodată nimic, nu rămâneau fixaţi, ȋnghiţeau cu abnegaţie tot ȋn stomacul minţii lor bolnave. Ca ȋntr-un dans de cai negrii, funerari, deasupră munţilor cenuşii pe care aleargă Drăgaicele cu mâinile ȋntinse, cu ochii ȋnchişi şi vălurile fluturând ȋn lumina albă a lunii, fiinţele acestea năpustite curmau mugurii de text care apăreau pe lângă amigdalele tinerilor cu primăveri perpetui, rupănd cu buzele lor de capră venele pulsând de uimiri şi spasme de fericire, ţipând strident, agonic, de sub măştile lor de bocitoare:”Să piară cu tine tot ce-i rău ȋn mine!”. Cuvintele acestor apostaţi cu feţele de sorcovă erau simple ȋnvelişuri, baloane pe care le dădeau continuu drumul ȋn aer, baloane fără sens, fără culoare, fără miros, fără formă, baloane inutile până şi pentru cel mai firav dintre zâmbete.

Din mijlocul lor, lângă baba cucilor stătea uneori mutul, mutul fript, mutul cărunt, mutul nostru cel de toate zilele. Lumea e o floare care are o primăvară ȋn pământ din care ȋnfloreşte uneori ȋn mijlocul satului mutul, cine. Mutul e frumos pentru ca el refuză să vorbească. Ȋn răstimpuri, fiecare joacă rolul mutului, e imposibil să-i scapi. Când vrei să pleci, taci. Dacă taci bine, poţi să pleci cât de departe… După muţi, se ţin urâţii toţi, cu zavistia: dracii, vrăjitoarele, zgripţuroaicele, moartea, acestea au chipuri din perne pătrate de urs, cu funde roşii, trupuri de paie şi beţe ȋncârligate, ei vor merge cât de departe să aducă mutul ȋnapoi, aşa, nu mai există nici o scăpare. Nimeni nu mai poate să tacă nepedepsit. Când ȋmbătrânesc, muţii aceştia ȋntorşi se fac ghiduşi, şăgalnici şi vorbitori, ceea ce nu au reuşit să tacă, şă sufere, să ştie, se răzbună ȋn chipul lor strâmbat de riduri hăhăite. Au pierdut pentru totdeauna chipul lor bun, nu mai au nici o ȋntrebare. S-au salvat.

Ȋn graba vampirilor am văzut că şi limba moare… cuvintele la rândul lor sar din zbaterea găinii ca nişte pene sure, dezarticulate, strigoaice. Când un cuvânt rămâne fără sânge, el nu cade pe jos, zboară mai repede, devine mai uşor, e orb dar e cules cu uşurinţă de aceşti morţi vii, gotici, răsuciţi, scriitorii. Sonul ȋi ȋmbată… cuvintele nu mai au semnificaţie, sunt simple sonuri zemoase, aromate, fierbând ȋn crusta subţire, transparentă a limbii lor de şarpe, aceşti ventriloci care stau pe margine ştiu să adulmece cuvintele, ştiu să le omoare şi vin ȋntotdeauna la timp… Michiel Beheim ne povesteşte despre deprinderile de curte de pe vremea lui Vlad, despre lipsa de maniere, amestecul de lume din toate părţile venită care se adunase şi serbea sălbatic libertatea, izolarea, fronda, şi copii de vasali adunaţi de pe la toate neamurile care nu-şi ȋnţelegeau unul altuia limbile şi nu se putea ȋncrede unul ȋn altul.

După care din cuiburile părăsite de berze sună prelung, brusc, peste toţi munţii trompeţii şi alămurile vinete ale lunii, ȋntunericul prinde cetatea şi oamenii se retrag ȋn baobabii de umbră albastră ce stau rezemaţi de case, şi vine Vlad.