Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Caut printre rânduri ȋn literatura nouă un personaj care se ȋnfiripă departe de societate şi de el ȋnsuşi, care se recrează ȋn mimetismul cel mai discret şi mai hermetic pe care o fiinţă vie ȋl poate ȋnchipui şi preface, un om, printre victimele securităţii, care s-ar fi răscumpărat, care nu mai acuză. Cum a ȋnceput această dramă. Simplu o definiţie a libertăţii ȋntoarse din comunism pentru că strigătele cele mai distincte ne vin ȋncă din ȋnchisori, ȋnchisoarea fiind prin confruntare mai liberă, mai vastă decât libertatea. Demostene Andronescu ȋi spunea unui căpitan la Aiud: “Ne-aţi luat tot şi luându-ne tot aţi făcut din noi oameni cu adevărat liberi. Şi ne comportăm ca atare.” Să adunăm modelele de libertate care s-au sustras ori au intrat ȋn confruntare cu sistemul, de la hotărârea Doinei Cornea de a trăi dintr-o dată ca un om liber, ȋn mijlocul fiarei şi fiarelor, de a vedea frumuseţea nămeţilor printre securişti, până la reacţiunea şi trapezul mental al lui Ţuţea. Sub aceşti oameni va fi fiind un altul, cel care ȋşi câştigă un nou chip dincolo de timp, ȋntr-o altă dimensiune, ca ȋntr-o rugăciune, dar mută, fără Dumnezeu şi fără cuvinte. Un om de piatră pe care l-am găsi la Hamangia, la picioarele Gânditorului. Dar un om culcat, ghemuit, jos.

Nimeni nu a putut scrie despre libertate la fel de amar căci se putea, să scrii despre lucruri, dupăamieze cum a scris Ierunca sau Petrişor despre călăi. Un om ajuns la capătul acestui calvar, când renunţă să mai lupte, când ȋncepe să creadă din nou, de pe acele poziţii, din pământ. Să creadă ȋn sine cum ar fi trăit deja. Să adunăm deci şi modelele concentraţionare ȋntr-o carte a zidurilor, de la perversiunea şi iadul Piteştilor până la ȋncremenirea, nimicul, tăcerea Aiudului. Nu o geografie a detenţiei ci o gnoză. Să ştim până unde au mers alţii ȋn noi, poate vom găsi momentul când ne-au scos inima şi poate că văzând cum o scot, o vom câştiga la loc. Sunt ȋnsă oameni care nu vor să audă aceste adevăruri pentru că nu au ce face cu acest adevăr, el sună ca o acuză, dar dacă l-am face folositor? Dacă am da o ȋntrebuinţare acestei suferinţi? Să ȋntoarcem clepsidra cu sânge.

Un personaj deci care nu mai gândeşte ci licitează ȋn tăcere, care nu mai tace, spune tot, tot timpul, tuturor, şi abia aşa ȋnvaţă să tacă, dincoace. Dar fără gardieni, abia cu metafizica. Când cuvintele ţi se ȋntorc ȋnapoi, când evidenţele ȋncep să iasă prin carne, ca vânătăile. Nimeni nu a mers ȋnsă până la capătul tunelului ȋn literatura asta mai veche sau mai nouă, să ştim şi noi cum arată acest univers care se ȋnchide, să-i dea cheia samsarică. Să ne dea laicul acelui timp. Cu toţii au preferat să trăiască, decât să ştie. Ei au crezut că ȋn comunism trebuie să trăieşti. Această generaţie a pierdut nu pentru că nu a ȋnfruntat comunismul, ea a pierdut pentru că ea e comunismul, deci ea ȋncă pierde, mai rău, pierde acum prin noi. Nae Ionescu şi apoi Stăniloaie ne-au spus că noi nu suntem ortodocşi pentru că a venit ortodoxismul peste noi ci pentru că forma asta ortodoxă am născut-o ca matcă de simţire noi ȋnşine, suntem de aceea ortodocşi aşa cum vem fi fiind români, din aceleaşi motive. Acelaşi lucru şi comunismul, suntem comunişti de această dată aşa cum suntem ortodocşi. Unii pârţâie, alţii sforăie, la fel.

Cum arată plăcerile şi durerile unor oameni care evită tot ce se petrece ȋn jurul lor, cum arată gândurile lor? N-am găsit ȋncă nimic concludent, definitiv, şi e aici poate un subiect mai bun decât au ruşii cu strigoii şi Siberia. O zonă mai ȋndepărtată, mai abstractă decât simplităţile şi paradoxurile din care a venit literatura rusă pentru că ceea ce a fost contorsionat şi ascuns nu e primitivul deşănţat şi incert al Nordului ci o fiinţă complicată, densă, atroce, cum am avut noi, dintr-o dospire milenară, pe loc. Noi a trebuit să dispărem mai mult, torenţial, cu totul aş spune, pe când ruşii abia au mai pus un pas ȋn faţă. Ruşii aproape că nici nu au pierdut vreo identitate sub sovietici, abia au mai căştigat una. Dar noi? Şi nu-s ruşii, e doar un puhoi care ȋi ȋnghite şi pe ruşi, periodic, e Kremlinul pentru care “dăm de bubă” la Nistru: Ȋndarătă bubă cu năjit, / ȋndarătă bubă roşie, / ȋndarătă bubă galbână, / ȋndarătă bubă prin stâgare, / ȋndarătă bubă prin dedeochi, / ȋndarătă bubă mânioasă, / ȋndarătă bubă veninoasă, / ȋndarătă bubă de nouă feliuri.

Puii comunismului, după concertele din ouă, s-au trezit mai apoi ȋntr-o libertate totală, legile, normele, valorile s-au răsturnat lăsându-se la discreţia primului venit. Oamenii au fugit să se facă pe ei ȋnşişi iar ţară au fugit să facă cei care făcuseră ţară; după care aceştia s-au amestecat şi nimeni nu a mai ştiut nimic. Ȋn loc de a regrupa un interes simplu, de a pune un cadru prin simplu mimetism european dacă nu din propie iniţiativă, aceşti părinţi ai noştrii au pierdut şi de această dată. Cumva ȋn faţa aceloraşi fantome. Cum ai juca ȋntr-o viaţă două jocuri, la distanţă infinită unul de altul şi le-ai pierde pe amândouă, ȋmpotriva aceluiaşi adversar. Cine, ce mai poţi fi la sfârşit?! Ei ar fi putut răscumpăra vinovăţia de a fi distrus sau de a fi asistat la mistuirea unei lumi prin speranţa de a o restitui, nădejde care s-a năruit pustiind acelaşi petec de pământ pentru a doua, pentru a paişpea oară. Ȋntr-un târziu vezi că se face o ţară cum se adună o avere, e o operaţie foarte complicată să ştii să aduni ȋntr-adevăr asta, nu sunt mulţi buni la numere complexe, asta e. Bine că adună şi pentru ei dar unde or fi acei oameni care nu mai pot aduna pentru sine, care simplu le e inutil să adune astfel, care pun doar la mijloc, oameni care au două costume de haine, o cămăruţă lângă parc şi care schimbă un oraş, o primăvară. Un altruist lucid. Că aşa, să ne dăm cămaşa, e pe toate drumurile.

Modelul oricărei puteri fusese compromis, cărţile, arhivele arse, naţionalism, comunism, legionarism, popism, liberalism, totul tot mucegai. Deschiderea, bruscă, a fost la fel de strâmtă, un univers concentraţionar echivalent, fatal. Când zidurile au căzut, oamenii s-au văzut unii pe alţii ziduri. După comunism nu au rămas decât premizele aceleiaşi ideologii, marxiste, pentru că ȋn fond democraţia este un cadru iar liberalismul o poveste. Nu am mai avut resurse către viitor decât pentru un alt fel de aristocraţie – una urbană de această dată, modernă, lipsită de orice sadism şi lipsită uneori şi de o para chioară -, dar curajul ideologic pentru o astfel de reacţiune nu l-a avut nimeni, să se pună pe tronul pe care se vedeau urmele de sânge din urmă cu jumătate de secol, să intre voios ȋn conturul de cretă desenat pe astfalt, unde murise ȋmpuşcat un fraier vechi. Discursul era compromis – altfel o ierarhie s-ar fi format rapid dar retoricele toate erau nu atât ticăloase cât lipsite de inovaţie. Să fii ipocrit nu ȋţi trebuie vreo idee, instinctul e de ajuns, instincte sănătoase, să fii ipocrit şi să ai dreptate ȋnsă ȋn acelaşi timp – ca un mic aristocrat! – ei bine, asta e fost prea de tot.

Ceea ce tocmeşte pe un preţ de nimic noul moment nu mai este dispoziţia prost aleasă a autorului ȋn cuprinsul şi schema cărţii, silit la o mărturie grăbită, gravă. Este subiectul. Autorii care au ȋnsemnat dinaintea exploziei de libertate ceva pentru sine, de altfel cu toţii am căpătat, am zmuls un statut social, o ȋndreptăţire, ţara era un roman care se scria pe genunchi. Au devenit cu toţii jurnalişti, fără excepţii. După ’89, oameni singuri, vreme de o decadă, nu au mai fost. Românii au plonjat ȋn social pentru a se regăsi, pentru a prinde acea dimensiune socială ȋn fapt, taclaua cum spune Pleşu, cel care a dat de fapt definiţia momentului: minima moralia (pentru sine şi pentru ceilalţi) – titlu ȋmprumutat de la adevăratul lui maestru, Adorno (Constantin N. a trezit doar prin mângâierea spiritului caracterul A-Dorn-Jan). Adorno are şi o Minimă Moralia, ȋncă din 1974. Morga şi trendul “cultuurdiagnose” ȋn care se aşează Pleşu prin Adorno, ȋn afara considerentelor proustiene pe care Adorno le recunoaşte ȋn Minima lui, adică filozofia ca reverie (Adorno este un minimalist al conceptelor, un detailist cum Nietzsche era, numai ca Adorno lucrează cu centrul oniric din creier, nu ce centrul gândirii, ȋn buna tradiţie semită: de ce-ai gândi de poţi visa). Minima lui Pleşu trece de la buna tradiţie a plimbării filozofice, Heidegger prin munţi, Noica pe drumuri de munte, la Pleşu bate câmpii.

Ȋmi imaginez că blestemul a plecat de la Jean-Jacques, cu ale sale “Les rêveris du promeneur solitaire”, din care nu mă pot abţine să nu dau un fragment, căci e relevant: “En sortant d’une longue et douce rêverie, en me voyant entouré de verdure, de fleurs, d’oiseaux et laissant errer mes yeux au loin sur les romanesques rivages qui bordaient une vaste étendue d’eau claire et cristalline, j’assimilais à mes fictions tous ces aimables objets; et me trouvant enfin ramené par degrés à moi-même et à ce qui m’entourait, je ne pouvais marquer le point de séparation des fictions aux réalites; tant la vie recueillie et solitaire que je menais dans ce beau séjour.” Cu privire la subiectele cu tentă etică, drama autorului de-a lungul textului său e totală. Nici o ȋntrebare esenţială nu a fost ridicată de acest oniric, Pleşu, iar plimbarea prin cimitir cu burta plină de prăjituri nu e decât una din bufonadele româneşti clasice. Astfel morala e un domeniu de creaţie, ceva plastic, ceva care se modelează, care se negociază, morala nu e ceva cazon, spune Andrei şi cu el, toţi. Cu un ȋnger nu se poate negocia, domnule Pleşu, evreii doar vorbeau, cereau, impuneau Dumnezeului lor, de la egal la egal, cum e scris Vechiul Testament, se simţeau uneori chiar nedreptăţiţi. De-aia au trebuit să-l şi reformeze. Pe Dumnezeu-Isus să-l reformeze, noi să-l reformăm pe Dracul, fiecare ȋn ramura lui de activitate.

Cu toţii au ştiut ȋnsă de la ȋnceput că se abandonează ȋn adâncuri, că nu vor mai şti la capăt nimic despre ei ȋnşişi. Sau ei au sperat ca ceilalţi să le spună cine sunt, şi ceilalţi le-au spus chiar dacă uneori pe şoptite. Răscumpărarea socialului din hăul de unde căzuse a fost ȋn repetate rânduri ȋncercată, dar Goma numai, izolarea lui, isteria, dreptatea lui au reuşit să rupă şi să definească modelele de contaminare de care am suferit, este breşa momentului la nivelul criticii sociale, culturale, critica raţiunii impure, ȋn mod definitiv, cu fapte, cu oameni, cu judecăţi, Goma le-a făcut dosarele la toţi, citiţi, e la liber pe net. De aici se vede că nu arhivele securităţii ar trebui să ne intereseze ci propiile arhive, arhivări, arhivistici. Nu ştiu ce au ruşii, o să-l ȋntreb pe prietenul meu Anton Breiner, evreul rus, formidabilul Anton care ştie mai multe despre ruşi decât ei ȋnşişi, ȋmi ȋnchipui, dar nu cred că ruşii au dus până acolo unde Goma a dus critica post-comunismului – şi ȋn nici un caz printr-un singur om. Comparaţia cu Soljenitsen devine neadecvată, modelul lui Goma e mai larg, nu rămâne mărturie. Goma are doi timpi, chiar trei, ultima perioadă, de după moartea odiosului e la fel de semnificativă, când ne ia el la poceală, de data asta.

Mai nimeni nu ştie cât e de adevărat, cât de frumos e moş’ Goma pentru că toţi ȋl citesc pe furiş, ăsta e paradoxul român, domnule Alexandrescu, nu altul. E un om eminamente intim, pe care nu-l poţi discuta pentru că imediat ce spui ceva despre el, se schimbă, se complică, se alambică, aşa a fost de la ȋnceput. Citeşte si fugi. A şi scris: Roman intim, adică ceea ce ştii tu cu tine; intimitatea, adevărata ȋncarcerare a acestui om, literar vorbind, nu pumni, picioare, scaune ȋn cap, că Goma a mâncat bătaie ȋn stil clasic, veritabila ȋncarcerare este acest univers intim care nu se poate pune coerent la mijloc ȋn cadrul tarat, stricat, idiot, de dezertori, ȋn care cultura română respiră. Goma ȋmparte măşti de gaze şi fuge de la unul la altul, am citit mai mult Goma decât orice alt scriitor, e dintre puţinii scriitori pe care simţi nevoia să-i citeşti integral dar nu mai simţi că scrie, simţi că ȋţi vorbeşte, vocea e mai puternică decât textul. Eşti cu el ȋn cameră. Goma este ȋnchis ȋn intimitate, esenţialmente ne-canonic, de la limba lui românească, ȋn care inventează cel puţin zece cuvinte noi pe pagină, până la dimensiunia teoretică: spune lucruri aşa cum le gândeşte. L-am visat ȋntr-o noapte cu o scufie, cum stă la masa lui cu sertarele surpate, la Paris, şi cum ţipă ca de la tribună, plângând de fericire sau ȋnjurându-ne ca pe oi, Goma şi dacă n-ar avea dreptate, de acolo de unde e, ȋn flancul şi ȋmpotriva a tot ce se petrece, ar fi cel mai important paznic de pod pe care l-am putea avea. Dar el are dreptate şi deci are o dreptate exponenţială; Goma, ca loc ȋn afara noastră, care să ne critice, să ne vadă, să ne ȋnjure şi să ne dădace, un soi de baby-sitter abisal, ar trebui păstrat ca ochii din cap, e cel mai important lucru-loc-text pe care ȋl avem acum la nivel cultural căci modelele de expansiune din interiorul culturii româneşti sunt ori moarte, ori paupere, ori lipsite de rezonanţă. Tuleoi mamă. Deci avem un model intern, minima moralia a lui Pleşu şi un model extern – dar intim! – dihonia lui Goma: moralia major.

Părinţii noştrii zăcuseră prea mult ȋn acele peşteri unde se năruiseră round-en-round, ȋn căutarea unei persoane de această dată dincoace de sine, din firimituri de pâine şi scuipat, cum mai fac puşcăriaşii figurile de şah. Ei au vrut să suie fără respiraţie până la capăt, ȋnapoi, la suprafaţă. Şi poate lipsa de stil, lipsa dozajului dar cu siguranţă blocarea acelui ȋnapoi a fost determinantă. Ȋnapoi… era tot o crimă. Ȋntregul Est a fost de altfel ȋncercuit, o ambuscadă a memoriei. Ȋnainte deci. Nu au mai ieşit cărţi pentru că toţi românii au scris aceeaşi carte, şi aceea proastă. Nu au mai ieşit oameni pentru că omul are nevoie de timp. Este momentul deschiderii ȋn pripă, al unei generaţii care se sacrifică ȋn sensul ȋn care generaţia lui Nae Ionescu, Goga, Blaga, Crainic, Emanuel Bucuţa a reprezentat şi ea la rândul ei, aşa cum nota Vulcănescu – ce făcea parte dintr-o generaţie care i-a urmat pe cei enumeraţi mai sus -, Vulcănescu ȋi caracteriza ca pe “generaţia unirii”, dar ce e mai important, generaţia ideii europene. Entuziasmul european e şi el vechi de când Europa, noi nu vrem să facem Europa de azi de ieri, vrem să o facem periodic, bunăoară cei care trecuseră prin primul război mondial aveau şi ei un entuziasm european cam aşa cum ȋl avem noi acum.

La rândul nostru, noi, această generaţie a ideii europene, am pierdut mai ȋntâi ceva, ȋnainte de a fi câştigat Europa. Am pierdut România ȋn favoarea părinţilor noştrii aşa cum ei, părinţii, au pierdut-o ȋn favoarea comunismului: pentru un sistem pe care nu l-au priceput, pentru un joc ȋn care nu au vrut să intre, pentru că nu ştim ce se petrece. Ca şi generaţia de foc, vechea generaţie a ideii europene, a lui Nae, ȋn acel moment, am avut nişte maeştrii materialişti, vidaţi, revoluţionari de spiţa doua: noi am avut părinţii taraţi de comunism iar ei i-au avut ca maeştrii pe cei care se ȋndreptaseră către mişcările sociale din jurul lui 1907, deci o generaţie care şi ea, atunci ȋncă! – stătea sub influenţa gândirii ruseşti, nota Vulcănescu.

Asemenea părinţilor noştrii rusificaţi, nu ȋi putem destitui pe călăii care ne-au dat cu capul de perete. Ȋn felul ȋn care tenebrele şi compromisurile comuniştilor au confiscat şi remunerat conştiinţele, acum o ideologie echivalentă, sistemul insidios al parentalului, filiei, ţine ȋn suspensie momentul. Solidaritatea este şi ea o specie a ȋncarcerării când stai cu unul cam nebun ȋn casă. Noi nu putem opera eficient desprinderea de această generaţie “socială”, contaminată de Kremlin decât condamnând cu toptanul şi la ȋntâmplare, un program ȋn acest sens nu există tocmai pentru că programul ca atare a fost deja simulat de cei care nu au nici un profit ȋn declanşarea unui nou moment românesc. Exemplul lui Tismăneanu şi condamnarea lui e clasic, sfidarea vine deci de la o generaţie care simulează momentul unei generaţii ulterioare: noi nu jucăm ȋn scenariul care se scrie despre noi. Timpul şi savoarea de a negocia acest moment românesc lipseşte generaţiei mele pentru simplul fapt că ea este ȋntr-adevăr o generaţie europeană, adică negociază un moment european. Evident o greşeală, dar una cu urmări ȋn toate direcţiile şi plină de ricoşeuri. Iar acasă… nu ne putem ucide părinţii, nu ȋi putem măcar sfida pentru că se petrece un lucru ȋngrozitor de altfel: ȋncepem să-i ȋnţelegem, şi abia am ȋnceput.

Incapacitatea părinţilor noştrii de a reveni, de a participa, de a recupera ceva din lumea care le-a alunecat printre degete ȋncă de atunci, de când au văzut-o, nu e o vină pe care o poartă ei, e o vină pe care tot noi o purtăm, cei care, printre degete, ȋntrezărim câte ceva, o linişte măcar. E un moment ȋncărcat atât de vină, cât şi de speranţă, doar vina e prea grea şi speranţa prea nelămurită pentru a putea spune ceva din toate astea. Noi purtăm vina lor, e insuportabil, grotesc dar evident ȋn tot ce se petrece ȋntre noi şi ei. Un coşmar: pentru că nu am tranşat – România e a noastră! I-am lăsat să-şi facă de cap. România este ȋn acest moment negocierea acestor fantasme, salvarea perpetuă a unor părinţi pe care copiii lor i-au ȋnfiat. Şi copiii sunt din ce ȋn ce mai pe drumuri, mai departe, mai fragili iar părinţii ȋn greşelile lor, mai stabili şi mai isterici ca odinioară, rup şi sfâşie ȋn continuare o ţară care nu le-a aparţinut de fapt niciodată. Căci pe părinţii noştrii i-au adus ruşii şi ni i-au lăsat pe cap.

Bunicii noştrii ȋnsă, părinţii lor, avuseseră accesul la un timp firesc; chiar de renunţaseră să vorbească despre o mie de lucruri, ei ştiau. Ei mai ştiu ceea ce bunicii lor le povesteau când erau mici, poveşti ȋncă de la mijlocul secolului nouăsprezece, de care mai aud şi eu din când ȋn când, de la bunica mea. Prin acele poveşti, prin orizontul acelor miezuri de românime, această generaţie care a copilărit ȋn interbelic a avut sub ochi cât cuprinde, până la capăt, lumea noastră românească. Nici dracu nu-i distruge p-ăştia şi când mor, nici atunci. Ei sunt de fapt generaţia lui Vulcănescu, a şasea, cum spune tot el, din istoria modernă a României, iar eu aş spune şi ultima generaţie modernă, căci ȋncepând cu părinţii noştrii avem toţi boli postmoderne. Toate aceste generaţii, de dinainte de ei, cu ei laolaltă, au trăit ȋntr-un orizont românesc ȋn sensul ȋn care e simplu exprimat ȋn fragmentele fulminante ale Reginei Maria bunăoară, drumurile acelea lungi, fântânile pe câmp, seara, ciobanii nemişcaţi pe câte o stâncă, aşa era toată România, asta era România. Cartea “Ţara mea” scrisă de formidabila noastră regină e la nivelul liric, metafizic al lui Rilke. Ce nevastă a avut şi Ferdinand ăsta, era mai deşteaptă ca el. Nevoia lor, a fiecărei generaţii care a trăit ȋn acest orizont a fost de a se aduna ȋn aceste fibre tari. Eminescu a dat ultima expresie, clasică, a acestei dimesiuni, noi nu mai avem acces la el dacă nu reconstituim ce a fost România, cum arăta, căci citeşti ȋn Eminescu… cam asta era toată recuzita. El a dat o definiţie pentru un spaţiu care chiar arăta aşa ca ȋn poeziile lui şi, mai mult, care nici nu promitea să devină altceva, niciodată. Dincoace ȋncepe altă poveste, e un alt orizont care nu a fost lămurit pentru nimeni, nimeni nu ştie ce ȋncepe şi este si un bine ȋn această neştiinţă: putem ȋncepe orice.

Suferinţa bunicilor noştrii a fost mai lungă şi mai clară decât a părinţilor noştrii şi ei măcar au ştiut pentru ce suferă. Pe alocuri au amestecat lucrurile, s-au bucurat ticăloşi că au plecat de la sat şi că au acum apă curentă, uitând că şi sub comunism, şi sub capitalism s-a petrecut electrificarea, s-au construit oraşe şi s-a generalizat igiena cam ȋn aceeaşi perioadă. Ei cred că igiena comuniştii au adus-o, de aceea e bine să nu-i ȋntrebi punctual. Dacă i-ai destitui ar fi o greşeală căci bunicii noştrii au instincte bune. Ca indivizi, ei sunt la o vârstă geologică pe care noi nu o vom putea echivala niciodată căci ei ȋncheie un ciclu; mă bucur de orice moment de suspensie, când pot să mă acopăr cu pământ, prin vreun sat ȋn Buzău sau la Horezu. Să simţi acel timp, răcoarea de fântână care o degajă liniştea satului. Ca o floare care se retrage ȋn pământ, această linişte. Să citeşti Eminescu pe câte un deal, seara, ȋn decorul lui, şi să nu vezi nici un fir de ȋnaltă tensiune, ca prin filmele lui Nicolaescu. Sau pe Asachi… sau pe Iancu Văcărescu. Dacă s-ar naşte ăştia acum şi ar scrie la fel, unde ar mai fi Dinescu, bunăoară? Dacă eşti clasic poţi să scrii oricum, ȋmi ȋnchipui, poţi să scrii din secolul şaptesprezece, din secolul trei.

Dacă nu au nici un fel de orientare politică, bătrânii albi au una etică. Văd oamenii aşa cum sunt, punându-i cu ochii mijiţi pe câte o uliţă de sat, judecându-i cu judecata satului. Etica pe care o poartă ei, chiar şi Goma, nu e una absolută, şi ȋmpotriva unei etici absolute sunt argumente destule, este ȋnsă etica satului. Un fel de teorie care a evoluat din “ce-ar spune oamenii” dar ȋn combinaţie cu oamenii ȋnşişi care au evoluat “din ce-ar spune Dumnezeu” deci o etică omenească, de-a noastră, strâmbă, dar de care te poţi folosi. Ȋn Brăgăreasa, undeva prin Buzău, Băsescu nici de văcar nu era bun. Iliescu, e drept, ar fi putut ajunge primar pentru că “ţine cu oamenii”; de aici vezi că Revoluţia din ’89 nu a fost decât ȋncă o revoluţie comunistă (poate că toate revoluţiile au fost comuniste): sărăcimea a dat foc la palatele boierilor care se numiseră comunişti, au ascuns şi ars arhivele, să scrie ei istoria. Să scrii istorie e cel mai distractiv lucru deşi uneori e mai distractiv să n-o scrii. A fost aceeaşi revoluţie ca ȋn ‘917, bine observă Adameşteanu. Bunicii noştrii, ȋnsă, dacă nu pot ţine acum cu reacţiunea, că nu ȋi duce capul până acolo, pe cei mai mulţi, ei mai văd oamenii aşa cum sunt, de oameni ce sunt, şi cât. La fel, bunicii noştrii sunt ȋn stare de solidarităţi totale, subite, au trăit războiul. Părinţii noştrii n-au văzut nimic, nici pe noi nu ne văd.

Comuniştii, părinţii noştrii, vor fi trebuit să preia dintr-un moment pentru care nu au fost pregătiţi şi cu o autoritate pe care nu o aveau, o ţară fără chip dar aceşti părinţi, ca generaţie, sunt nişte oameni care s-au dezvoltat ȋn umbră, care sunt cu toţii izolaţi, spectrali, pe fundul ibricului. Ei au luat ţara pentru că trebuia luată, nu pentru că aveau vreo idee, pentru că mai degrabă s-au trezit dintr-o dată că trăiesc ȋntr-o ţară care le revenea printr-un eveniment pe care nu şi l-au putut explica. Aşa cum nu ȋşi explică de ce ţara li se ia, după ce li s-a dat, ȋntr-un anumit sens ţara i-a vizitat, aşa… ca un zepellin. Entuziasmul lor de ȋnceput de lume, civilizator, isteriile lor şi dezordinea totală ȋn care trăiesc ȋi livrează unul câte unul unei nereuşite care se cronicizează şi care ne ȋmbolnăveşte pe toţi. Noi vrem să avem o idee ca s-o luăm ţară ţara, numai că idei nu are nimeni acum. O s-o luăm şi noi… tot aşa. Dacă ar fi după cei mai mulţi, ar trebui să ridicăm corturile, ce ne mai jucăm de-a România, nu vedeţi ce facem?! Europa! Hai ȋn Europa! Şi când să te pui, vezi că trebuie să te pui pe stat, că asta e Europa, o dimensiune verticală, de aia a şi avut succes pe orizontală. Exilul tinerilor care va ȋncepe din ’89 are o singură explicaţie: au fugit departe de părinţii lor, departe de ţara părinţilor lor. Fugă ce are alura unui pact de neagresiune: distrugeţi voi ţara aia, noi luăm alta. După care a urmat, standard, o promisiune din partea părinţilor: după ce o lichidăm, venim şi noi. Ȋn România nu eşti lăsat să faci România şi pleci să faci o Românie ȋn altă parte. Uneori n-o mai faci, că te poţi răzbuna şi aşa. Căci ţara nu există, e un vis pe care ȋl avem aşa… unii.

Cei născuţi după război, din nefericire, nu pot face nimic, nu pot produce măcar ruperea de trecut pentru că trecutul, părinţii lor, sunt mai preţioşi ca indivizi decât ei ȋnşişi. Ei nu pot condamna ȋn nici un fel nici o fărâmă de trecut, cea mai tristă şi bizară haină ruptă din interbelic face mai mult decât un şorţ de proletar. După cum nu se pot rupe de trecutul comunist pentru că ei sunt comunismul, nu e Marx sau Stalin, care reprezintă doar sistemele, ecuaţiile. După cum nici noi nu ne putem rupe de comunism ȋn felul ȋn care Vestul crede că ne-ar sta bine, nu putem condamna radical o lume ȋn care, ȋn absolut, au fost numai victime. Ȋi putem ȋmpuşca pe călăi dar călăii sunt o parte, rinichii… şi noi ne-am ȋmpuşcat totdeauna ȋn cap!

Ruperea ȋnsă şi-a avut sensul ȋn interbelic, fronda, pentru că ȋn acel moment tinerii au preluat dacă nu programul măcar suflul generaţiei anterioare lor. Şi pentru că se aflau ȋntr-un acelaşi gest, au simţit nevoia unei desprinderi, unei legitimităţi noi. Ruperea a avut sens ȋn mecanica timpului. Ȋntre interbelici şi părinţii lor s-a produs un conflict pentru că ei se petreceau ȋmpreună, răspundeau diferit dar răspundeau aproape aceloraşi ȋntrebări. Iorga şi Nae Ionescu sunt doar vârstele diferite ale tradiţiei. Ȋntre noi şi părinţii noştrii nu poate exista decât o formă ȋndoielnică de solidaritate, o acceptare tacită pentru că nu mai are sens să producem o rupere, ca generaţie, să ne desprindem, căci suntem deja departe: cât să ne mai rupem? Mai departe n-au fost niciodată două generaţii una de alta. La capătul acestei volte a istoriei aş pune expresia literară a optzeciştilor. Nu mă ȋnteresează acum filierele ei americane, Frank O’Hara, interesantă e nevoia de a pune ȋn suspensie mediul diurn, sărăcit de gesturi, sărăcit de semnificaţii, ca o simplă adiere, nişte obiecte din care rămân numai contondenţele. Fraza chioară, ca să spun pe româneşte. Este nevoia acestui timp, coacerea timpului când nu a mai avut nimic ȋn el, surpriză! Sovieticii au dat şi ȋn plastică asta, ceva mai devreme: suprematismul. Dealtfel ruşii sunt ȋnaintea americanilor cu mai toate, se pare că tatăl prozei scurte americane e Cehov. O pânză goală – exerciţiul suprematist – dar reţineţi: nu o pânză fantomatică, una goală, nu un ecran pe care să proiectezi ceva. Proza optzecistă. Din Cosaşu am citit două fraze iar din Breban vreo cinci, din Nedelciu, deşi l-am cunoscut, am ȋnceput de vreo zece ori aceeaşi carte. I D Sârbu are ȋntr-adevăr o altă cotă. Adameşteanu iarăşi, are un roman. Cărtărescu e formidabil dar difer de el ȋn cuget şi-n simţiri, nu e fratele meu. Mulţi au mizat, cred, prea mult pe americani, fără să aibe ce fumau şi mestecau americanii.

Foarte interesant pentru această perioadă este ceea ce se petrece cu istoricii, cu scriitorii e clar, Goma a spus-o, epoca postceauşistă are o singură explicaţie: abandonul scriitorului. Ȋn sensul ȋn care conştiinţa istorică nu mai funcţionează dar paradoxal este că ea funcţioneză, ruperea memoriei nu este aşa cum ȋşi imaginează lumea, că nu ȋţi mai aduci aminte ceva, după o anumită barieră. Ȋţi aduci aminte altceva, ăsta e fenomenul, ȋţi aduci aminte orice, ca să spun aşa, de oriunde; şi pentru că realitatea a fost contaminată, ceea ce ȋţi aduci aminte poate corespunde adevărului. Corespunde. Dar e fals. Nu ar mai trebui folosit acest termen, de rupere a memoriei, ci de mascare a ei. Demascarea care se petrece oriunde, la televizor, ȋn ziare, este o nevoie reală, de ieşire din labirint a victimelor, chiar a celor care produc aceste acte de demascare dar nevoia rămâne o simplă zvârcolire, pentru că omul se zvârcoleşte pe jos, imită Adevărul, ca ȋntr-un teatru, degeaba. Face mise-en-scene Adevărului. Teatru de bulevard, ce se joacă? Adevărul! Adevărul e un clown, cum vorbeşte despre clowni – nu ca Adevăr dar aşa, ca şi categorie socială, un domn american, Norman Manea, dar care nu se amestecă ȋn problemele noastre, că nu ȋl pasionează. Adevărul e un fel de August Prostul. Apare, se joacă oriunde, la fiecare colţ de stradă, aşa zic oamenii: ai văzut Adevărul? Şi se pun pe povestit, de obicei ȋn contradictoriu şi isteric. Pentru că se joacă scena Adevărul şi pentru că cei care ȋl deţin nu intră ȋn scenă, ȋnsemnează se că joacă altundeva o altă scenă, tot Adevărul. Ei bine această scenă a doua, una dintre ele, este generaţia mea. Care nu intră ȋn scena Adevărul pentru că ea joacă ȋn altă scenă: Minciuna! Adică joacă ȋn teatrul de vis-à-vis. De ce credeţi că ȋn discuţiile publice nu prea apar tineri când se fac dezvăluiri, ci numai bătrâni? Pentru că, paradoxal, tinerii nu prea au ce să dezvăluie. Ei umblă nud. Şi ştiu că undeva e o minciună.

Patronul istoricilor fără conştiinţă istorică este Răzvan Teodorescu, cel care ȋţi explică o biserică după nişe, după ţurţurii din ea. Dealtfel nici Pleşu nu poate vedea o mănăstire, e ceva fenomenologic aici, dacă ar trăi Noica ar ȋnghiţi ȋn sec. Ȋn secolul douăzeci, de unde i-a scos, de ce i-o fi scos din secolul ăla şi nu i-a lăsat acolo, el a avut decenţa, ai spune. Când au fost ei pe Muntele Athos, la Prodomu, ȋn 2005(?), vine Pleşu – era la Realitatea – unde să fie, ce credeţi, că el vorbeşte alienat/alintat de substanţe toxice cum ȋmprăştie Oişteanu vorba prin târg despre Emil Botta?! Deci Pleşu povesteşte Realităţii ce atelier de cizmărie au făcut sfinţii ȋn Prodomu şi ce ordonat muncesc şi… (ei au văzut comunismul – atelierul de cizmărie ! – ȋn mănăstirea Prodomu! – atât au putut ei vedea, Adevărul li s-a arătat, emisiunea e ȋnregistrată şi e pe Net), deci au fost la mănăstire, un fapt nu lăudabil – căci nu te poti duce oricine la mănăstire, chiar şi ea ortodoxă, chiar şi cu uşile de perete, cum sunt mănăstirile pe la noi, iarăşi un defect teologic aş spune, care ar trebui ȋndreptat: uşile deschise, invitaţie la reformă. Noi ortodocşii am mutat de fapt ȋncuietoarea: căci uşa de la biserică e mereu deschisă dar ȋn altar nu au voie femei. Această mutare a ȋncuietorii, teologic vorbind, ar trebui să ne dezvăluie că suntem, ȋn absolut, după uşă! Dar asta e o discuţie pe care o am cu Neamţu (Mihail) ȋn altă parte, evident el nu participă pentru că la discuţiile cu mine nu vin, nu-mi vin decât din discuţiile cu ei, şi e bine că rămân la stadiul ăsta. Personal nu prea mă văd cu oamenii cu care vorbesc şi nu prea vorbesc cu cei cu care mă văd.

Dealtfel politic noi suntem patronaţi – cultural – de critici de artă: Pleşu, Teodorescu… şi nu de teoreticieni care vin din sfera analiticului, dacă nu al eticii sau măcar al limbilor clasice. Ai noştrii patroni vin din şcoala altor limbi, ar spune cineva, nu clasice. De parcă am fi vreo pictură sau vreun tablou, nu. Suntem luaţi ȋn primire de oameni care s-au specializat ȋn artă, şi cum vrem să arătăm la sfârşitul discuţiei? Ca un tablou/ sculptură ce ne desfătăm ȋn culoarea dimineţii – cum te simţi după o discuţie cu Pleşu, nu ȋnviorat? Ştii ce să faci? Păi ce? Te trimite el după ţigări?! El nu te trimite nicăieri, râde că ai venit, că nici el nu are. Şi-ţi dă ceva să te ȋmpace. Uite o glumă, de exemplu, ce spui de gluma asta, cu poliţişti greci. Rămânem tablou deci– dar şi cu buzunarele goale; cu buzunarele metafizice, căci aceşti indivizi ne buzunăresc de vise. Sunt hoţi de buzunare metafizici. Pedeapsa? Trei ani la cultură. Dar stai, unde pleci, trei ani la cultură plus trei ani la externe, că aşa de bine ştiu să spună altceva, altfel, poate ne machează, make-up, liftează lifting, şi chipul României peste hotare. Care este pregătirea pentru care a fost luat Pleşu la externe, admiţând că ȋn cultură nu-l contrazice nimeni, că ştie să-i aleagă. Anume asta: make-up. Şi staaaai… unde pleci, că n-a mers. La intâlnirea cu europenii, ăştia i-au dat la ȋntâlnire cum se spune acum drop-pockets, adică indivizi care ȋţi bagă ȋn buzunare bani, fără să-i simţi, recrutaţi din vechii pick-pockets de către o fundaţie engleză. Ȋn Londra se petrece asta. Nu-i genială ideea? Să iei nişte hoţi si să le zici: uite banii ăştia. Pune-i ȋn buzunar la cine vrei, să-i faci o surpriză, pe neştiutelea. Eu cred că ei i-au băgat ȋn buzunarul lor, era ȋntradevăr o surpriză, dar revenim la Pleşu, şi el a luat bani şi i-au spus ăia: pune ce idei vrei tu ȋn capul cui vrei tu, să-i faci o surpiză. Pe neştiutelea. Aici a ratat el: pe neştiutelea. Nu “i-a dat mâna”.

Dacă părinţii noştrii s-au pierdut pentru că au fost suspendaţi, pentru că au fost prizonieri, noi ne pierdem din motive contrare, pentru că am realizat tot ce ne propusesem. Noi am ȋncheiat nu cincinalul, noi ne-am făcut planu’ pe viaţă! Unde e tovarăşu’ să-i putem raporta asta, aş vrea să-l fi văzut dacă-i raporta unu’asta. Dar el şi-i alegea cam corijenţi. Ăsta e chiar un lucru interesant: suntem – ori sunteţi, căci am fugit la Amsterdam… conduşi de oameni care nu numai că nu ȋşi aleg ei echipa – cine e acum ȋn cultura română? Ziceţi voi. Bun, cine o fi, nu deschideţi capacul. Ăia. Ei la nivel de destin – sunt aleşi de către altcineva, să intre ȋntr-o altă echipă. Aici sunt băieţii cu nuci. Unde-i nucu? Asta e iarăşi discuţia cu Neamţu, pentru moment ne facem că nu-l auzim. Adică Iliescu e tata, ei i-a ales, el e tata lor, lu’ Pleşu bunăoară. Acum e Băsescu – care l-a pus pe Patapievici la Institut, să acopere gura la intelectuali, să ȋi bage pe toţi cu capu ȋn iesle. Fân. Apă. Afară acum, la câmp: adică scrieţi ȋn ziare. Şi seara ȋn… cum se numeşte? M-aş duce să beau şi eu apă, ȋn bucătărie, dar nu mă lasă o idee. Pe ei ideile ȋi ajută la apă, cum dracu’ fac?

O generaţie are nu numai un gest public, are şi unul intim, ca să preluăm modelul lui Goma, vorbeam, dacă nu mai ştiţi, că ne-am făcut planul. Pentru că am fost liberi până la capăt, am realizat ȋn fapt un vis pe care l-am visat laolaltă cu ei – vorbeam despre babaci, papalicu şi cu coana mare, Iliescu, pentru a fi mai precis – şi care abia pentru bunici nu mai e ȋndeajuns, doar ei ştiu că ar mai fi ceva de făcut. Eu asta aş vrea chiar poate, uite acum, nepermis, dar antropologic – …câte antropologisme sunt interzise acum! – dar unde e bunicul lui Iliescu, să ȋntrebăm şi noi pe bunicul lui, pe bunica aş ȋntreba-o, ce părere are despre comunistu’ ăsta mic. Dar ei ce să facă?! ( eu acum ȋmi dau seama că Iliescu ȋncă trăieşte şi că ar putea citi asta, mă dezobişnuisem să cred că suntem contemporani, că uite ne putem ȋntâlni nu numai ȋn idei dar şi pe bulevard! Pe Arghezi ȋl băteau măr ăştia ȋnjuraţii, eu acum… dacă mă voi ȋntâlni cu Iliescu… ne vom privi aşa… unul pe altul fără să ştim de fapt cine e ȋnjuratul, cine ȋnjură. Chiar nu ştiu dacă m-a ȋnjurat, ce să-i fac?!

Bătaia ȋn cultură este ceva care ar trebui memorat. Bunăoară Vulcănescu nu ştiu unde a fugit, la o redacţie a unui ziar concurent pentru a znopi pe unul care a spus, care a ȋncredinţat poporului o ştire falsă şi calomnioasă despre criterionişti. Deci era o chestie care nu se trata literar: sânge şi căcat, despre asta e vorba, nici o problemă, suntem prezenţi. Pe de altă parte, ȋn istoria caftelilor ne-luate, culturale, este propunerea mea pe care i-am făcut-o cuiva de la Paris să-i rup picioarele lui Liiceanu. Nu o reȋnnoiesc această propunere. Nu pentru a mă pune de la egal la egal cu Liiceanu: cine eşti tu?! De altfel nu ştii dacă ȋţi faci o onoare caftindu-l pe unul mai deştept ca tine după cum iar nu ştiu dacă nu e cumva o onoare să ţi-o tragă unul mai deştept. Dar Aşa. Dacă ȋnsă ne-am contemporaneiza unii cu alţii, evident că ne-am rupe picioarele – nu vorbesc acum de bursucii culturii române – dar e interesant, e bine, e frumos că ne ȋmpărţim timpul. Ne ȋmpărţim timpul, ȋl feliem, ȋl anatomizăm şi punem pensete să stea câte o clipă suspendată, ca un ganglion pentru un gând frumos. Şi la ȋmpărţeală am ieşit bine: Pleşu şi Liiceanu au afirmat pe sticlă (pe televizor, căci sunt gânditori ȋn parc, poate Arghezi? – aşa cum sunt gânditori pe drumuri de munte, vezi Heidegger, Noica; şi mai sunt gânditori pe sticlă, Liiceanu şi Pleşu) au declarat că ei nu mai au Timp, eram la ȋmpărţeală. Ştim. NOI l-am luat.

Important e ce te provoacă să gândeşti, că venii vorba: asta e chiar o discuţie serioasă: când vezi un om, ȋţi vine? ȋmi trece. Dar când acel om e reporter? Tot nu-ţi vine? n. Când acel om e preşedinte şi are ȋn buzunarul de la jiletcă un portofoliu ministerial, – cum avea Vâşinski buzunarul umflat de un pistol, să-i arate regelui că trebuie să abdice. Pe scurt: abdici? E ca o anchetă, cum comunişti. Gândeşti? Vrei să gândeşti cu-cutare, cu un anume ştiu eu, buchete mental de lilieci sportivi? Şi tu zici: nu. De ce? Pentru un singur lucru: gândesc pe hârtie. Dar nu pe hârtie oarecare, le zici. De care hârtie? Te ȋntreabă ei. Şi tu le zici: nu-ţi spun. Ăsta e singurul răspuns adevărat. Aici au căzut, asta e răspântia lor, ca să spun aşa, ei au rămas ȋn momentul ȋn care au trecut dintr-o cameră ȋntr-alta, filozofii noştrii, jurul, preajma, dantelăria coverturii până ȋn ultimele ei arabescuri, au vrut să treacă dintr-o cameră ȋntr-alta şi au rămas blocaţi ȋntr-o discuţie pe hol. Despre, discuţia, era adevărată, despre ceea ce se petrecea, cum se va mai, ce să-ţi mai povestesc, tot tacâmul. De aceea noi, uite, acum… după douăzeci de ani – cât ai vrea tu să vorbeşti pe hol?! Venim, noi, adică? Noi futboliştii. Noi futboliştii venim şi le luăm ce? Sticla? Holul? Timp nu mai au… Sunt de părere să-i lăsăm ȋn pace. Dar nici asta să nu le spunem. Căci ei au devenit un hol, holism.

Până când o să se nască din nou Goethe, să vezi atunci plecăciuni, ce telefoane, ce-or să-şi mai trădeze şi cuscrii… ce credeţi, că nu or să fie sinceri, dacă vine?! Dar dacă nu vine, dacă nu vrea să se nască? Să mă fac eu?! Goethe nu te faci pentru că vrei tu, mai mult pentru că ei. Pentru asta ar merita. Să le spui: de astăzi fraţilor, eu sunt. Păi că să vezi, că nu poţi. Vrăjeli! şi Himmler ȋşi alesese pe unul pe care să-l ȋncarneze. Eu sunt spiritul lui Goethe ȋn Bermude şi vă judec, să vă spun ce văd. Tu! Liiceanu, ştiuca! – asta e de la moş Goma – ştii ce văd ȋn tine? Cu ştiinţa limitei, cum spuneai, pe greceşte, peratologia – pe care am auzit că te-ai cam inspirat din Kierkagaard, hm, mai bine aş pune pe el să te vadă. Dar las să te văd. Un editor. Care vă certaţi măh cu un editor?! Cine l-a adus? Noica. Nu oameni buni, nu Noica l-a adus ci singurătatea lui Noica. Noica nu era haiduc dar avea cum spunea – tu parcă spuneai, un sens absolut al culturii. Ȋn el Noica. Şi tu? (Pleşu Vânjosu) Tu… ai fost ministru. Deci a trebuit să ai altceva pentru cultură: un simţ practic.

Dar sa lăsăm asta. După noi, ȋn ordine logică, ar urma iar bunicii noştrii şi nu te poţi ȋnţelege cu ei să se mai nască o dată, i-am ȋntrebat. Mai caut prin rafturile cu literatură proaspătă şi personajele acestor pierduţi datorită libertăţii, anarhiei care a urmat momentului ’89. Nici aceste chipuri rupte, sfâşiate de plăceri nu au apărut prin registre. Noi nu putem face o ţară pentru că noi am făcut mai mult decât o ţară. Ţară să facă Ioan fără de Ţară! Pentru plinul nostru noi nu avem o literatură cum au măcar optzeciştii pentru nimicul lor. Acum… nu ştiu dacă e neajunsul nostru sau e pe de altă parte neajunsul literaturii, că nu poate intra ea după noi, prin gropile pe unde ne băgăm. Texte sunt. Ieri am fost la o bibliotecă ȋn secţia comunistă, rafturile acelea pline de dosare pe care plutesc litere ruseşti cu ceva, nu ştiu ce, că nu mă ating de ele cu alfabetul meu. De fapt ştiu dar nu vă zic. Aşa mi-a zis şi raftul: ştiu dar nu ȋţi zic. Conferinţele secţiei româneşti de la Radio Europa Liberă au fost mutate, coborâte ȋn magazie, de-acolo, din mijlocul rafturilor comuniste, de unde le era locul. Unde or fi, o ȋntreb pe bibliotecară şi ea zice, uite, şi ȋmi arată nişte linii colorate, le-am mutat. Şi pe dosarele cu români?! ȋi spun impacientat, că le ţinusem minte, erau cele mai frumase poveşti din toată biblioteca, copilăria mea, cu haite de câni pe grămezi de gunoaie, cu blocuri de turtă dulce care se fărâmiţează… Da. Zice ea, poate că şi pe români. Inutil să vă spun că am dispărut pe drum. Nu am ȋncredere ȋn baborniţă ȋnsă din alt motiv: ei au două rafturi la intrare, ȋn faţa ghişeului ȋn care pun volume pe care le vând cu un euro. Ȋntotdeauna sunt ȋnsă cărţi acolo ȋn româneşte, i-am ȋntrebat: De ce dracului le vindeţi? Sau ȋnchideţi prăvălia?! Or fi dubluri, zic ele. Dublează ele pe cineva? le-am ȋntrebat pe ţaţele alea blonde. La care ele mi-au spus că nu ştiu, că nu le-au pus ele acolo. Deci ca să fiu pe scurt, ne lichidează ăştia la Amsterdam. Subiectul era altul: texte sunt, chiar dacă ele se mută acum ȋn subsoluri, şi aici e discuţia: ȋn subsolurile bune? Dar pe de altă parte mişcarea inversă e interesantă, ce se petrece ȋntre etaje, că biblioteca asta are două etaje, cel puţin, ca să nu fiu prost ȋnţeles. Asta nu am mai stat să urmăresc. Ȋn orice caz, dacă vrei francezi, sunt grămadă pe tine rafturile pe stânga, cum intrii, nici olandezii nu sunt aşa aproape. Sunt hăt. Aşa or fi şi ei HĂT. Sunt HĂT olandeji, căci de asta sunt. Noi nu suntem români HĂT, suntem români CEA – de la HĂIS, adică stânga, sau nu e CEA stânga, o fi Hăis?! Dar cine mai are vaci? Asta să ȋi ȋntrebăm şi pe românii de stânga şi de dreapta, nu mai ai vacă să dai hăis sau cea. Omul merge acum singur. Pe mijlocul drumului. (că nu vine nici o vacă!)

Imaginea unei ţări o poţi vedea foarte bine din porţia de bibliotecă pe care ţi-o alocă un arhivar. Aici, ȋn Amsterdam, ȋn ultimii poate patru ani, am pierdut un raft, cel din stânga, din care ne-au fost golite cărţile dar, straniu, a rămas gol de vreo doi ani – de ce nu se sesizează nimeni de la slavistică?! Şi ni s-au luat dosarele de conferinţe radiodifuzate pentru tot Estul Europei, staţi, nu vă speriaţi, le-au coborât doar ȋn subsol, nu le-au ars. De ce le-au coborât? Să rămână rafturile cu alfabet chirilic curate, frumoase. Au curăţit alfabetul, amsterdamezii mei. Ȋi şi văd, să rămână tot raftul să nu-l poată citi nimeni – cum văruieşti un perete. Legea arhivisticii e foarte specială, am ȋntrebat-o pe o tanti ca să nu o mai tulbur de fiecare dată dar mi-a zis că e mai bine aşa, că nu ar avea timp să mi-o explice – ȋn acelaşi timp privindu-mă cu suspiciune, căci oi ȋnţelege eu cărţile dar nu prea se ȋnvoia să zică dacă voi pricepe şi ordinea lor. Legea raftului, o ȋntreb, care e legea raftului, că sunt puse aiurea, şi i-am arătat. Bunăoară la B pe rafturile cu români era Brecht. Ce caută socialistul ăsta pe raftul tocmai cu B?! Pe noi legea raftului ne-a descalificat toată istoria. Raftul. Asta e neşansa noastră, şi am ȋnceput să mă plâng, ȋn Amsterdam poţi să faci din astea şi oamenii să te scuze politicos. Aşa că nu m-am adresat cu o plângere la domnul Perie, şeful catedrei de limbă românească şi italiană. Şi el a trebuit să-şi ia italiana, nu a putut rămâne singur pe raft, adică numai româneşte, noi suntem români! Ula-mândruţa mea- aici, de ce?! Asta este, de când ne-a părăsit domnul Sorin Alexandrescu, suntem orfani de raft. A plecat cu raftul după el, chiar si revista de cultură română dar nu mai insist că iar mă enervez, beau şi ajung la curve.

Cei zece ani de libertate totală au fost la fel de tragici ca şi comunismul, bătrânii şi-au văzut visul cu ochii – şi cum e să vezi un vis realizat când eşti aproape de capăt? La capăt dacă vezi visul, sunt oameni care nu-l lasă ȋn casă, care se fac că nu aud când le bate la uşă, aceştia sunt din categoria sinceri, mai sunt apoi babele ȋn dantelă. Blandiana şi restul – eu nici nu prea am citit Blandiana că nu sunt scriitor să mă ştiu cu scriitorimi dar ȋmi plac benzile desenate cu ea.  Deci: au ȋnceput să povestească ceea ce au tăcut jumătate de secol şi ca după un curs de geriatrie, şi-au pus aceleaşi ȋntrebări cum şi le rostiseră sub castan. Revenim la cum e să-ţi vină visul. Dacă ţi-ar veni visul, uite aşa, că veni vorba, am putea să fim şi serioşi. Cred Ţuţea a ȋnfruntat un astfel de moment. Tristeţea lui Ţuţea rămâne adevăratul mausoleu al generaţiei lui, nu statuia lui Coposu – pe Coposu maică-mea era să-l bată când se discuta ce se discuta iar partidele istorice – adică securiştii lor asediaseră guvernul şi securiştii cu care era maică-mea trebuiau să reziste ȋnăuntru. Bun. Tristeţea lui Ţuţea pentru că el a simţit ȋn faţa lui Cioran nevoia de timp, de a-şi fi ȋncercat puterile ȋntr-un nou ev românesc sau ȋn purul orizont al gândirii. Ţuţea a ȋnţeles că el nu ştie cine este, nu a apucat să ştie ȋn exerciţiul susţinut, continuu, pe decade, prin munca cu sine, şi a trebuit să afirme că e creştin, că toţi oamenii or fi fiind ȋn faţa divinităţii la fel. Deci… pe oriunde oi fi umblat tu Cioran, poate că facem parte din acelaşi regn. Nu ai fost altundeva, ȋmplinind o menire. Ţuţea a măsurat prin nevoia sa de sine cât de departe ar fi ajuns ȋn flancul prietenului său cu care se măsurase ȋn tinereţe, Cioran era un bufon pe lângă Ţuţea, acesta ȋl bătea la toate categoriile: greutate, profunzime, temperament, stabilitate, Ţuţea ȋl exponenţia. Iar Cioran, bondoc, culegea mirajele lui Codreanu cum stau indienii cu paiul ȋnfipt ȋn brad, după sirop. Plus că era bondoc. Ei bine, acum Ţuţea ştia asta şi uite că din chibrituri şi scuipat, Cioran a făcut puţină metafizică-cu-băieţii. Să ȋncercăm un minut să avem şi noi tristeţea lui Ţuţea, un moment de reculegere. Dacă nu am fi avut un sceptic de serviciu ci un entuziast? Dar aşa e la noi la români, destinul pariază pe mârţoage. Stafiile acestea – când s-au deschis puşcăriile şi au plecat securiştii de la locul de muncă, românii s-au cam speriat de cei care au ieşit din gropi – stai aşa, voi cine sunteţi? De unde veniţi să ne spuneţi nouă ce să facem?! – care au ȋmpânzit şi pulverizat viaţa politică românească, dintr-un paradox crunt, au fost ce am avut noi mai bun. Şansa către o restauraţie, că de revoluţie nu are nevoie nici dracu’.

Ne-am trezit peste noapte că numai personajele pe jumătate senile mai spun ceva cu sens. Cei maturi, cei care au fost surprinşi ȋn floarea vârstei, n-au putut rezista nici unei ispite sociale, s-au lăsat provocaţi, vorba maestrului. Şi au intrat ȋntr-un conflict fără nici o miză: jocul de umbre şi lumini de pe peretele cazarmei a continuat să clipocească la fel de sigur şi de tăcut ca şi sub comunişti. Ciclopul a mâncat pe mai departe marinarii, piatra de la peşteră nu s-a dat la o parte, Ulisse zgribulit zgârie pereţii, pereţii zgribuliţi zgârie Ulisse. Ȋn fond este un schimb de fantome, atunci mai erau bătrânii grei, ieşiţi din zarcă, tăcuţi, cu o voinţă şi cu o respiraţie care te despică. Oameni din tranşee, cum e să fii ȋn război bunăoară o lună, dar un an, dar douăzeci de ani? Căci puşcăria comunistă era de fapt la război. Puşcărie avem noi ȋn Olanda, hotel de patru stele. Au şi Room Service. Dar ei s-au dus. Acum ne vizitează fantomele viitorului, au culori stranii, veşminte europene, mai fac o casă, mai flutură un steag, mai ȋţi spun bună ziua cu o atenţie pe care nu o bănuiai şi ȋţi face plăcere până te uiţi ȋn direcţia aia şi vezi că nu e nimeni! Şi te sperii… nu am scăpat de regimul fantomatic al vieţii publice. Aş ȋnfiinţa bunăoară un minister al exorcizării ȋn România, să ȋnceapă un alt program de re-educare. Comuniştii aveau dreptate, trebuiesc luaţi unul câte unul. Date ȋntâi formulare: cine eşti tu, unde ai vrea să trăieşti, ce ai vrea să fii, cine ai vrea să fie preşedinte. Şi tot aşa. Vom afla că nu mai sunt români decât ȋn jur de vreo cinci la sută din populaţie, cei care afirmă că sunt români dar ar vrea să trăiască ȋn altă parte – ca mine – trebuiesc excluşi. Ăştia cinci la sută ar trebui să pună mâna pe par şi să-i bată pe ceilalţi până scot de la ei că da, recunosc. Şi semnez. Şi ȋmi aduc aminte. Românii trebuiesc acum bătuţi ȋnapoi! Căci ei au fost bătuţi ȋnainte, pe calea adevărului şi vieţii dar au rămas acolo, lângă o fântână, la capătul drumului. Trebuie să-i baţi ȋnapoi, nu să-i explici ȋnapoi. Evident bătaia e o chestie care nu se face. Dar pentru că nu se face, vorbim şi noi.

Ce se vorbeşte a fost şi este o apă de ploaie ȋn România, ce se tace e interesant, căci se tace mai organizat decât se vorbeşte, tăcerea are frazele ei, o morfologie aparte. Sunt multe feluri de tăceri. Este o tăcere de greier, cea pe care o aud că-mi ţiuie când mă ȋntind pe vreun deal pe Argeş, la Malu Spart. Mai este o tăcere din celălalt: când ȋmi vorbeşte ȋmi tace ȋn acelaşi timp, ȋmi tace vorbind. Cum bunăoară sunt intelectualii pe la noi. Nici asta nu e ceva prea deosebit, dar este şi o tăcere care se antrenează ȋn spate, nişte fluvii, nişte curenţi, asta e abia interesant. Mai este o tectonică a tăcerii, dacă te zbiceşti un pic la ea, ţipă. Apoi sunt tăceri profunde, pe care trebuie să le forezi. Şi dai de o pungă cu petrol, un cuvânt bunăoară, cum dăduse nătăfleţ Noica de ȋntru. Ȋn fapt un concept politic deghizat, Liiceanu nu a fost ȋn stare să scoată din Noica, deşi are – sau nu mai are – catedra Noica, cursul Noica – nu ştiu dacă i-a luat şi masa, i-o fi luat doar cursul, deci să vadă ȋn ce măsură Noica a răstignit ideologia, că asta a făcut el, l-a folosit pe Heidegger ȋmpotriva lui Ceauşescu, dar nici asta nu avem – ȋl avem pe Tismăneanu! – aşa că grupul Noica nu şi-a dus la ȋndeplinire, ca grup, măcar prima sarcină. Să zică: uite, avem ceva, bufonul ăsta bătrân uite ce ne-a pregătit. De un maestru spiritual te desprinzi ȋn mai multe feluri, uneori fugi de el, când ȋţi moare ȋn braţe, alteori spui… de acum sunt eu ȋnsumi, mi-e jenă că ţi-am ȋntrat ȋn casă şi ȋn gânduri. Dar alteori furi câte un obiect din casă şi faci pe niznaiul. Te-ai despărţit de el ȋnainte de a te fi ȋntâlnit cu el.

Ca să revin la nevoile spirituale pe care le avea Noica, pentru că ȋntr-o familie unul e mai clăpăug, altul mai gras, sau când sunt graşi sunt toţi graşi, ȋn fine, e o corelaţie. De ce i-a ales – asta e enigma – Noica pe Pleşu şi pe Liiceanu şi i-a alfabetizat tocmai pe aceştia doi şi nu pe Dinescu şi pe Blandiana? Zic şi eu. Acum vom ajunge la tarele lui Noica, la testamentul lui, dacă vreţi, aşa cum am văzut tristeţea lui Ţuţea, vom vedea şi ţonţoroiul lui Noica. Mutanţii ăştia, căci suntem cumva oblojiţi ȋn spitalul lor, de răni metafizice, de plescăit la masă, fiecare cu ce are. Noica nu avea nevoie de un spirit lucid, de un partener, el avea nevoie ȋn primul rând să-i fie asigurată tăcerea, o minimă tăcere din partea celui pe care ȋl alfabetiza. Orice spirit lucid l-ar fi băgat pe Noica iarăşi la pârnaie, din discuţie ȋn discuţie. Bun. Ȋn al doilea rând, trebuia găsit un tip de intelectual, de caracter pe care l-aş numi matcă. Tipul matcă de interlocutor se deosebeşte de tipurile care au iniţiativă prin faptul că sunt complet vidate de direcţie, ele ȋţi răspund ca ȋn oglindă, ele servesc discuţiei doar punând un pretext, doar punându-se ca pretext, victimizându-se de fapt pe parcurs. Ca la vrăjitoare sau la psihanalist. Deci: te ȋnvăţ greacă şi tu ȋmi serveşti ca dispozitiv Hopa-Mitică: mă dau ȋn stânga, tu mă aduci la centru, mă dau ȋn dreapta, tu mă ridici, este un dispozitiv, l-aş numi, poţi să te serveşti de un astfel de om ca de o simplă gravitaţie, pentru că ȋn multe din parcursurile gândirii ai nevoie realmente de cineva care să-ţi răspundă, de aceea grupurile s-au desprins aşa repede, pentru că indivizii s-au pretextat unii pe alţii cu densitate. Numai că familia Noica are şi ea particularităţile ei, deci are tara aceasta, nevoia lui Noica de un anonim, başca doi, spre a putea gândi de unul singur. Poţi face şi altfel, poţi să iei ca mine acum o ciupercă halucinogenă şi vorbeşte direct prin tine cine trebuie să vorbească, nu ȋţi mai trebuie deci o discuţie, să te sprijini pe altul, nu mai ai nevoie de a fi provocat, discuţia, gândirea se pune prin sine şi nu mai ai nevoie de matcă, devii tu matca ta, ca să mă exprim astfel. Acest tip de discuţie este adevărata ereditate a grupului Noica, tipul matcă, cum l-am numit. Şi acum venim la problema care ne arde: de ce l-au născut ei – ȋn grup – ȋn grupul Noica, pe Patapievici.

Cum de a apărut mutantul ăsta pe puntea trei a vasului şi a pus stăpânire pe cârmă şi pe asfinţit. Vă spun cum. El duce la limită – Liiceanu e specialist ȋn limită – de ce l-am pune noi să deschidă orizonturi?! – nici el nu mai vrea, a declarat-o, dar noi ȋl considerăm că el vrea şi ȋl criticăm de pe poziţiile astea, căci să nu vrei e cam uşor spus. Patapievici… ȋn afara faptului că nu e un om care să aibă lucidităţi medii – bunăoară coordinare, cum ȋţi trebuie la şofat, să nu te sperii dacă cineva claxonează etc, – ei bine Patapievici e victimizat prin labilitatea lui genetică, de schizoid, de acest logos pe care l-a pus ȋn circulaţie Noica, că el a aruncat banul. E victimizat superb, adică. Dacă ȋi oferi ceva, orice pretext, el, Patapievici desface, ȋl şterge de praf, uneori ȋl mai dă de pereţi dar ȋţi trimite provocare ȋnapoi şi cum! Lipind-o de o provocare propie, care nu e gândire, e simplu altceva – dar pe care tu o califici ȋn rândul gândirii. Bunăoară cum privim copiii când se joacă, mai cad ȋn cur, mai ezită, ei par proşti şi noi ne distrăm despre ei dar ei nu sunt proşti, sunt altfel. Sau o femeie, poţi să descrii farmecul ei, seara, lumina pe obraji dar dacă desfaci firul ȋn patru şi vezi ce face acea femeie, ce face ea, ȋn acel moment, vei vedea poate că nici nu e femeie, e doar un fior, o agitaţie minerală şi câţiva ciucuri de gânduri pe marginea unui fluture care se petrec ȋn episcopatul ovarului iar tu nu eşti decât o furculiţă, care o piveşti. Deci femeia dă la schimb altceva. Aşa nici Patapievici nu oferă la schimb logos ci altceva, dar de dat, ȋţi dă ceva, căci de asta l-au născut ȋn grup, grupul Noica şi cu nepoţii şi cu telefoanele şi tot neamul lor de filozofi. Bon. Ce-ţi dă – ȋţi dă matca. Dacă ştii să gândeşti, ȋn sensul ȋn care poţi porni logosul, care se ȋncălzeşte destul de greu, nu e ca sexul, logosul e un şarpe bătrân, ȋi trebuie timp şi pretexte infinite să se mişte din casă, deci dacă ştii să faci asta, ȋn şedinţe minimale, să nu-l ȋmpleticeşti pe fizician, pentru că de-i ceri prea mult o să se sperie, aşa… la un grătar, o ȋntrebare. El are această dexteritate de a se racorda cu această nevoie noiciană de partener anonim, lipsit de ȋnscriere şi sărăcit de ADN, saturnic dacă vreţi, pământiu, nevoia de bulgări cu sens. Pentru că mercurialul era Noica. Avea şi Ceauşescu mercurial iar la congrese noi eram matca, aplaudam, căci Ceauşescu avea spre deosebire de Noica – şi Ceauşescu trebuie categorisit ca ȋntemeietor de şcoală de gândire, Iliescu este un soi de Patapievici, ȋntr-o altă ereditate, cea a puterii, Stalin deci tătuci, Ceauşescu şi el odios dar tigru, adică da, tătuc, iar Iliescu pe filiera nevoii de putere, cel care a ştiut să o negocieze, nu numai să o impună, ȋn fond aceeaşi putere, aşa cum Noica a dus logosul, a pus bomba, pentru că nu a reuşit să-şi dea seama ce fac ăştia cu titirezul lui, uite că nici Ceauşescu nu şi-a dat seama ce face Iliescu ȋn secret. Iliescu l-a studiat pe Ceauseşescu ca pe tatăl nostru, a fost maestrul lui spiritual, orice om are o proporţie de mimesis când intră ȋntr-un context ȋn care nu a mai fost, dacă m-aş duce acum ȋn Anglia să mă fac ministru, m-aş crede Churchill, pragmatism, trabuc, şi să stai bine ȋn scaun, tot tacâmul churchill. Nu m-aş crede Ilie Năstase bunăoară. Aşa şi Iliescu, cine să se creadă? Iliescu?! Sau cumva Regele Mihai sau Brătienii sau cine? El s-a crezut Ceauşescu (şi noi ȋl credeam nici-măcar-Iliescu, ceea ce e cu totul altceva). Deci aceste eredităţi, una politică şi cealaltă culturală ne-au surpat definitiv şi evident că familiile acestea s-au unit acum una cu alta, prin dizidenţii de familie, Băsescu, preşedintele nostru ales din grădiniţa Sfântului Ilie, şi Patapievici cel cu Logosul, uite că ne-au făcut-o. Noi ne speriem de ereditate când auzim de ea, să nu se ȋnscrie la primărie, că ȋşi iau iar boierii blazon şi noi rămânem pe dinafară. Ereditatea pătrunde ȋnsă totul, să o ȋnscrii e un act de cinstire, de ce nu le-am da şi noi acum un blazon cu cerbi bunăoară lui Pleşu, de la Păltiniş, cu doi cerbi care merg pe un fluier, asta să fie, fluierul, adică televiziunea şi politichia iar sub fluier un zid dărâmat, Logosul, adică noi. Cum ne-au păcălit. Iar la Liiceanu facem o adăugire, punem Ştiuca, nu mai punem fluier, cerbii ȋn blazonul lui Liiceanu merg pe Ştiucă. Ştiuca din Liiceanu a descoperit-o Goma, se va ȋnscrie această intuiţie totemică ȋn calendarul ortodox, casiopeea, carul mic, ştiuca, şi mai punem ȋn blazon şi un bondar cărămiziu: pe mine. Dar pe furiş şi să nu ştie lumea că sunt pe blazonul lui Liiceanu căci or să râdă. El la rândul lui s-a strecurat pe alt blazon, nu vă spun eu, că ştie toată lumea. Ce să punem pe blazonul familiei Ceauşescu, eu cred că e mai simplu cu ăsta, ȋi punem poza lui. Ce blazon, să nu se vadă poza?! Dar Iliescu vine şi pune puţin din fieşce – per blazonul – iar Băsescu dă un şut la tot bordelul şi se pune pe petrecere ȋn stil barbar. Ȋn fond, Băsescu ar avea acum dreptul să ȋntemeieze o nouă familie. Ȋn general ereditatea face ca prin generaţii indivizii din familii diferite să difere tot mai mult unii de alţii, deci să punem unul lângă altul – nu-i punem noi, s-au pus ei ȋn primul rând – pe exponenţii ultimi ai familiilor, una a Marii Tristeţi a Logosului Abolit, rangul Hepatită, Patapievici şi cealaltă, Băsescu, Cavalerul opărit al Securimii Trepăduşe, cu grad ȋnalt, de Căpitan. Adică ne-a luat dracul din două direcţii, puterea şi critica ei, puterea şi intelectualii nu se mai ceartă. Numai unul se ceartă de vreo optzeci de ani, moş Goma.

Eredităţile lui Goma? Eraditatea lui Goma e ereditatea noastră cred, a tuturor, o fi luat ceva din discuţiile de prin puşcării, o mai citit pe Cioran, că spune şi el că ȋl iubeşte pe Pavel, ăla sfântul, or fi mai mulţi Pavel… sunt mai puţini Goma decât Pavel dacă te iei după nume. Nu că asta ar spune ceva, aşa, ca o simplă observaţie, adică şansa nepotismului, ereditatea, telefonul, angajează-l pe fii-miu e mai mică la Goma decât la Pavel. Goma ca şi Goma decât Pavel ca şi Pavel. Sfântul… vedeţi, şi sfinţenia asta nu e un mandat clar. Să ţi se spună: acum eşti sfânt, de azi mănânci jar şi vorbeşti cu Dumnezeu 24/7. Uneori ȋţi alegi… alteori vine peste tine, bunăoară la Goma nu e importantă ereditatea, acum nu mai contează contextul, că suntem la sfinţi, Goma nu e sfânt că ȋi pizdeşte pe toţi. Dar aşa. Mă gândeam că sunt indivizi ȋn care ereditatea produce un nou individ, nu ȋn care se reproduce pe sine. Goma va intra ȋntr-o altă ereditate, cea a culturii, ca un loc ȋn afara noastră, care ne va privi, ne va desluşi şi se va certa cu noi până la “arderea totală”. Cultura se dezvoltă uneori ȋn spatele acestor mici aranjamente ereditare, ea are o ereditate propie, sunt nu oamenii galeşi ci anume cei tari, un om care aspiră la o astfel de ereditate nu ȋţi apare ȋn faţă şi nu ȋţi râde la televizor decât dacă fugi mult după el, ȋn general nu-l prea vezi şi nu-l prea recunoşti, de aceea se spune că sunt oameni adânci, căci nu se văd, nu sunt adânci cei pe care ȋi vezi, da, uite ce adânci sunt, uite ce spun, ăia sunt adânci de suprafaţă. Locurile care se tranşează la alt nivel. Cum e Eliade, cum e Cioran, şi aici sunt câteva eredităţi care au fost aiurea discutate ȋn amănunt, nu insist; acum ȋn platforma aceasta s-a creat un nou loc, o nouă rachetă, Goma. Omul din afară care pune comunitatea ȋn lumina ei, critica raţiunii impure, detaşamentele de decontaminare. Eu unul recunosc, am fost contaminat, sunt şi am renunţat să mă mai decontaminez, nu mă mai tratez de asta pentru că eu accept să fiu orice, nu ȋmi fac un chip public, nu ţin la etica mea, sunt un ticălos. Adică: nu mi se mai poate reproşa asta. De ce nu spun şi ei, da domnule, suntem nişte ticăloşi, ticăloşi la articolul cutare, paragraful cutare din codul muncii ȋn cultura româna. Să fii cinstit e o adicţie, o dependenţă… ?!

Dar ce se tace – undeva vorbeam despre tăcere – se tace şi ȋn scris, deci n-ai spor. Cert este că rolurile sociale, mai toate fără pondere au confiscat şi celor care mai puteau câte ceva. Adică rolurile noastre ȋn noi ȋnşine, cu noi, faţă de noi. Ratarea. Din cultură a rămas ȋndârjirea, morga. Toţi scriau pe bulevard, daţi din casă afară de gândurile lor, la propiu şi la figurat, citeau bulevard, mâncau bulevard. Ca ȋntr-un exil, când pleci ȋntr-o altă ţară urmează un şoc, poate două săptămâni, poate zece ani, după care te trezeşti. Sau cazi pentru totdeauna ȋn imersia noii lumi. Am ȋncheiat paranteza despre tăcere.

Să recunoaştem că cei care s-au trezit s-au trezit prea târziu dintre cei care au fost surprinşi de libertate ȋn faza matură a vieţii. Contează, dintre ei, doar cei care au reuşit să lucreze izolaţi, ca nişte monahi ai culturii, cum e pictorul Gheorghe Iacob. După şaizeci de ani de tăcere, după toată tăcerea, expune o mie de lucrări, un chinez, am spune. Şi după care se adânceşte iarăşi ȋn lucru, ȋncă şaizeci de ani, mai liniştit ca o stafie, mai vital, la nouăzeci de ani, decât un adolescent. Oamenii unui singur strigăt. Un alt model nici nu a fost posibil, atât ȋn comunism, cât şi ȋn larma viguroasă care a urmat.

După care noi, junii cu talente. Nouă nu ni se poate cere nici un mugure de disciplină pentru că noi ştim că se poate şi fără. Libertatea aceea, anarhia, mişcările sociale care cuprindeau populaţii ȋntregi, conflictele abrupte şi protestele dadaiste, revistele scoase pe câte o imprimantă ştirbă, entuziasmul noilor cârciumi care se deschideau cu numele lor vechi, uitate, culese de prin reviste de istorie, plăjile pline de nudişti şi casele părăsite ȋn care funcţionau teatre improvizate, bârne suspendate de acoperişuri pe care se cânta la chitară şi pe care dansa una de la balet beată, cu luna, noi am trăit la scară de două sute de milioane de indivizi căpiaţi – Estul Europei – un fenomen care s-a petrecut ȋn anii şaizeci ȋn America şi care s-a ȋncheiat cu Woodstock-ul. Numai că drogul nostru nu s-a chemat LSD, a fost altceva, a fost libertatea politică. Oameni care au trăit ȋn acele vremuri dragostile acelor vremuri nu vor mai face nimic toată viaţa, vor umbla pe străzi, clatinându-se, cu batice colorate pe cap. Ȋn acelaşi timp, unii au adunat case, bani, câini lupi şi locotenenţi la poartă. Numai că viaţa nu se construieşte, viaţa se joacă, restul nu se joacă.

După noi vine iar o generaţie suspendată. Una care se rupe nu de memoria care a precedat-o, căci nu ȋn preluări de ştafetă am fost buni, ci se rupe de libertatea, de străveziul acelor ani plini, nebuni, risipiţi ȋn care noi am realizat ceva, adică ne-am aruncat ȋn aer. Cum spunea Luca, amicul meu din Brussel – şi care nu dă doi bani pe Brussel -, şi el trecut prin toate cârciumile Bucureştilor: “unii, din libertatea aia, nici acum nu şi-au revenit, bă olandezule”. Atârnă prin cârciumi, rezistând până la ultima suflare, tineri, au ȋnceput să mai şi moară din ei. Căci noi, după patruzeci de ani, nu mai ştim ce să facem. Mor cu paharul ca alţii cu crucea, suntem tineri ȋn mod inevitabil aş spune şi chiar indefinibil pentru că nu avem un motiv anume să fim tineri. Ştiţi anume plăcile acelea de pick-up, când se rupe câte un canaluş, ele se ȋnvârtesc şi cântă acelaşi fragment de melodie, continuu, repetitiv, aşa ne blocăm şi noi, pe la şaisprezece ani, trăim continuu anul şaptesprezece. Ceea ce e frumos pentru că unii se prăbuşesc pe la nouăzeci, ȋncep iarăşi să numere de la doi, alţii se stabilesc pe la patruzeci, cam de acolo nu mai vor să numere, şi mai sunt unii care ȋşi confecţionează şiruri aleatorii.

Generaţia care vine nu va face iarăşi nimic dacă noi nu o vom ȋntâmpina, dacă nu-i vom oferi timpul nostru, să-l pună ȋn rucsaci – nici să bea nu ştiu ăştia -, pentru că nici o generaţie suspendată nu face niciodată nimic. Ei acum se nasc, dar nu ȋn baby boom, mai degrabă ȋn baby groom. Sing baby sing sing ( asta ȋn varianta scrieţi băieţi, scrieţi, dar luat din timp pruncu’). Nebunia noastră ar fi fost la fel de preţioasă ca ȋndârjirea din interbelic, ca aerul tare din puşcării, ar fi un ȋnceput, chiar dacă a ȋnsemnat mai degrabă sfârşitul. O generaţie lucrează cam ȋn trei timpi. Gestul unei generaţii, când se realizează, ȋnsumează două generaţii trecute şi una viitoare, adică tot ce mişcă. Ceea ce se petrece acum ȋnsă e un fapt care poate recupera dintr-un gest simplu toată şina de tren, dar fără tren, trenul ȋl pun alţii, când o fi. Punerea cadrelor intră ȋn logica momentului. Noi am fi după numărătoarea lui Vulcănescu generaţia a opta, deci generaţia a noua va fi iarăşi bine. Sing baby! sing! sing!