Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Curajul suprem ȋn artă e de a te aşeza, când lucrurile lărmuiesc ȋn tine, omul fuge din zvonurile pe care nu le poate domoli, se poate pierde, de aceea substanţa unui artist nu e vibraţia lui interioară, e locul. Oamenii devin importanţi dacă vin de undeva şi rămân ȋn memorie dacă ei ȋnşişi devin un loc… Dacă ştii să-ţi taci ȋn jur, se aud glasurile de vocală ale florilor, culorile dau un uşor signal acustic, pietrele tac adânc, oamenii tac in sus… Ȋn România ultimilor decenii, de la război ȋncoace, nu a fost zăbovire mai adâncă şi mai semnificativă decât aceea a lui Iacob Gheorghe. Nimeni nu a putut tace cinzeci de ani… poate niciunde. Toate paradigmele ideologice de recul interbelic au căzut deja ȋn frământarea timpului, artistul ştie doar să rămână, atât cât se poate ȋnscrie ȋn profilul acestei rămâneri, ȋn acest fel gândirea artistică românească a fost ȋntotdeauna cu o zodie mai sus decât şcoala noastră filozofică. De altfel de când s-a petrecut la ȋnceputul timpului această ȋnfrăţire, arta a pregătit festinul gândirii. Ȋn lumea noastră amuţită, a ȋnlocuit-o cu totul…

Românii cred ȋn genere, ca şi olandezii bunăoară, că poţi să te găseşti pe tine doar la Paris. Iacob a răscolit Parisul luni de-a rândul, hrănindu-se cu peşte ieftin din piaţă şi cu puţină salată… pentru a avea bani de bilete la muzeu, la care se ducea zilnic, de dimineaţă, de când se deschidea, până la ora ȋnchiderii. Lunile adunate prin Paris au sedimentat o sensibilitatate românească, nu au alunecat ȋn alt parcurs şi nu se pot desprinde ȋntr-o alta paradigmă… ȋn fotografie Iacob şi soţia sa Viorica, iar ȋn dreapta Tanti Jeni, o cunoştinţă, ȋn Paris.

Cu ceea ce a adunat, ȋnsă, n-a rămas pe nicăieri, şi acesta este mesajul pe care Iacob ȋl dă. El a izbândit din interior… Dacă mă gândesc bine, nu mai ştiu altul… nu mai ştiu măcar altul care să ȋncerce asta şi după el nu mai ştiu curaj care ȋn absolut să nu ȋncerce tocmai asta, dacă rămâne ȋn România şi misiunea lui a atins, prin parcurgerea ȋntortocheată a tuturor curentelor artistice ale complicatului secol douăzeci, ridicându-se cu vitalitate ȋn acest nou mojar al secolului douăzeci şi unu, cele două mari obiective care privesc arta ȋn genere şi arta românească ȋn particular.

A dus rafinamentul artei abstracte până ȋn absolut, şi ȋn expoziţia celor cinci sute de lucrări cu care a dat Palatului Mogoşoaia o nouă tinereţe, acestui palat cu vibraţii veneţiene din marginea Bucureştilor, a restaurat tradiţia intelectuală, de adâncă contemplaţie a artei abstracte, ȋnnecată ȋn genere de facil şi gestualism, Iacob deci a repus tradiţia metafizică a căutării ȋn sensibil, iar prin portretistica românească pe care am răsfoit-o la Sălile Dalles, şi care a rămas din nefericire neexpusă, trei sute de desene selectate din trei mii şase sute câte au fost iniţial, şi care au fost ȋncepute ȋn satul natal, ȋn Bărăgan, şi am găsit o fotografie veche, cu tatăl, ȋn Brăgăreasa natală…

…lucrări care reprezintă singurele documente cu valoare de monografie sătească ȋn care trăsăturile de rasă ale românilor sunt desluşite dinlăuntrul unei fineţi şi unui rafinament absolut. Aterizat abia din Amsterdam, am intrat ȋn Sălile Dalles neaşteptând să găsesc şi portrete ţărăneşti, nu le văzusem niciodată… şi dacă aş fi văzut români prin tablouri, ei nu puteau, mă gândeam eu, ȋntrece farmecul dulce al olandezilor… senzualitatea lor, dar nu e adevărat…

la Palatul Mogosoaia…

Am ȋnvăţat ȋn acele câteva ore, pe furate, să-i pot privi pe români, să le pot relectura trăsăturile acoperite de fatalismul nostru şi dacă ştii să cauţi ȋn liniile şi simbolistica complicată a expresiilor, poţi vedea neamul acesta ridicându-se dintre vremi, ca unul care şi-a găsit pentru un moment frumuseţea, dar nu o frumuseţe importată de desluşiri impresioniste pariziene… ci o frumuseţe care a fost dintotdeuna acolo. Aşa cum suntem obişnuiţi să găsim un tip de graţie ȋn câte o balerină franţuzească ori un cârlionţ blond olandez, aşa e şi un tip adânc de frumuseţe românească… cine ar bănui?

M-am ȋntrebat ȋn lungile veri pe care le-am petrecut la Malu Spart, alături de Iacob, căci cu uimire trebuie să mărturiesc că Iacob e unchiul meu, fratele bunicii, şi peste grădina lui, dincolo de gardul de liliac, am cumpărat o casă bătrânească noi de la vrăjitoarea satului, Paraschiva, pe care am năruit-o mai apoi pentru un mic conac, unde la etajul ȋntâi Iacob mi-a proiectat şi mie un atelier larg, ȋnalt, din bârne groase de brad pe care mai găseam câte un porumbel dimineaţa, care se rătăcise prin casă… iar vara Iacob picta toată ziua ori cioplea la câte o bucată de marmură sau de granit iar eu ȋnfrigurat de frigurile lui, mă refugiam cu veveriţele prin podul casei mele, cu un volum din Platon ori vreo cronică, culese din bibliotecile de zece mii de volume ale acestui artist, care transforma totul ȋn linişte şi bun gust. Ori alergam cu ciuberele, ȋmbrăcaţi suprarealist, cu măşti imense, după câte un roi care ne fugea din stupi să-l punem ȋn vreo cutie, ori eu plecam prin zăvoi cu fii de zidari cât e ziua de lungă, să ȋnnotăm ȋn Argeş şi să zăcem pe nisipul fierbinte, şi să tragem cu ochiul la fetele cu zestre… ori…

casa artistului…

Dar nu despre artist voi vorbi acum, ȋmi rezerv acest prilej ȋntr-o punctuaţie mai largă, acum despre grădina lui de la Malu Spart. Vila, corpul vechi, e pusă pe gura dealului, din ferestrele ei poţi acoperi zăvoiul, pâlcurile de plopi, câteva fâneţe şi Argeşul care curge printre dunele de nisip şi pietriş, galben, alteori verde, când e seceta lungă. Casa are linii italineşti dar balconul de la etaj, cu stâlpi de lemn, e mai degrabă ȋn stilul citadin pe care ȋl vezi şi prin Bucureştiul vechi la câte o clădire pusă pe colţ, brâncovenească.

atelierele…

expozitia de sculptura…

Grădina e largă, a fost iniţial alipită din trei petece de pământ, de la trei propietari diferiţi, alungaţi de un funţionar de la finanţe, dintre războaie, şi care se boierise, cumpărase şi zăvoiul electrificându-l, cu stâlpi de lumină şi alei şi heleşteu pentru peşte, acum nu mai sunt decât vaci priponite, noaptea latră lung câte un câine rătăcit, beat de mirosuri, printre lanurile de tutun, şi uneori mai coboară câte o şatră de ţigani sau un păstor care leagă de plopi câte un câine şi lasă din lungimea sforilor un mic coridor prin care te poţi furişa, pe lângă boturile ȋnnecate de spuma furiei şi de sângele dulăiilor care ȋşi muşcă limbile de necaz ca nu te pot agăţa, dacă nu ştii pe unde, nu poţi să vii după brânză…

Pe deal, blocuri de marmură şi statui sunt ȋmprăştiate prin curte, la rădăcina copacilor, ori câte un chip de femeie ȋn granit sur se ascunde ȋn tufişurile ȋnflorite, exuberante, care ȋnchid curtea ȋn perspective şi oaze izolate, ȋn care poţi bea cafeaua nederanjat, citi, scrie… vara e bine să intrii ȋn casă, unde e răcoare şi mersul desculţ pe duşumelele de lemn şi prin curte te umple de echilibru şi de forţă. Camerele nu sunt foarte mari, au fiecare câte o bibliotecă, un pat de lemn şi o sobă albă, din ceramică ȋn pastel alb, transparent, iar sala de jos e puţin ȋntunecată, cu un şemineu ȋnalt, câteva covoarea vechi pe pereţi şi o masă din lemn de teck, foarte lungă, suplă, pe care e o lampa cu gaz.

Atelierele sunt despărţite de casă, construite târziu ȋn continuarea unei bucătării de vară, cu sobă ţărănească, masă din dală de granit şi cu nişele ȋnpănate cu stâlpi de pe la vreo casă din Maramureş, daţi cu ulei de răcin, atelierele nu au ȋnsă stâlpi de susţinere pe mijloc, au un picior de cetate, din bârne de stejar, care ţin acoperişul, şi nici podea nu au pe mijloc, ȋntre nivele, aşa că sunt deschise, cu ferestre mari, luminoase, şi podeaua e din cărămidă, ca un coridor de castel care echilibrează ȋntotdeauna umiditatea ȋn interior, chiar şi ȋn verile fierbinţi. Câteva şevalete, culori, două lăzi ţărăneşti peste care sunt trântite blăni de oaie… şi o masă din dale mari de lemn de nuc, cu o bancă asemenea, sus e un pat ȋntr-o nişă, cu un luminător, unde Iacob dormitează câte o oră dupăamiaza, se trezeşte ȋntotdeauna pe la cinci dimineaţa, şi ȋşi ȋmparte ziua ȋn două.

Lucrează tot timpul. De vreo şaizeci şi ceva de ani, acum are optzeci şi trei, nu mai expusese de vreo cincizeci de ani, ȋnaintea acestot trei expoziţii, din septembrie. Imi imaginez că acest loc e destul de cunoscut, duminicile lungi din vremea izolării noastre erau pline de invitaţi, aici l-am putut cunoaşte pe Răzvan Teodorescu, la un miel ȋn ţăst, cu prima soţie şi cu copii, pe Dan Hăulică, Ion Nicodim şi Ariadna lui, prieteni de o viaţă ai lui Iacob şi ai Vioricăi şi pe mulţi alţii… am auzit ca fusese pe la Malu Spart şi Sergiu Al George… care l-a rugat pe Iacob să-i povestească din visele lui… Eugen Simion, Pleşu, când jovialitatea sa se umaniza, Toto Enescu, cel care fusese desemnat ȋn puşcărie sa fei naşul lui Steinhardt, ori Dana Apostolache şi Ion, restauratori de monumente şi de pictură veche românească, care şi-au făcut şi ei o casă imensă, cu nişte ateliere impresionante, ȋn stănga zăvoiului…

Dupăamiaza ȋncepea febrilă, după care se serveau ȋn porţelanuri cafelele şi se ȋntindea ȋn spatele casei, printre flori, masa, chiar ȋn botul dealului, cuprindeai de acolo cu privirea tot zăvoiul… după care se aducea din pivniţă cate un vin, care trebuia scos din damigenele, multe, prăfuite, avea şi Nicodim câteva acolo, pe vremea când trăia… şi se trecea la cafeluţe iar cine vroia, pleca prin zăvoi ȋn plimbare, şi discuţiile despre filozofie, literatură, uneori medicină… se ȋnfiripau… doi câte doi printre plopii ȋnalţi, vibratili, care adânceau cu umbra lor seara şi rătăcirile…

Locul a fost adânc. Mă ȋmpotrivisem lui ȋntr-o dupăamiază, ȋmi amintesc, spunându-i ca suntem prea departe, că trebuie să mergem spre centru… ca să izbândim. Mi-a răspuns că pentru el acolo era centrul lumii, ȋn Malu Spart, şi oriunde vrea…

Spinoza: “At corpus non terminatur cogitatione, nec cogitatio corpore.” Etica, De Deo ( Un corp nu poate fi limitat printr-un gând, nici un gând nu poate fi limitat printr-un corp)

Scrisesem câteva rânduri febrile ȋntărâtat de traducerile din Nietzsche care zăceau de-acum pe toate tarabele Bucureştilor, anunţând reacţiunea, erau mai degrabă, ȋmi aduc amite, din exerciţiile de sofisticărie puerilă prin care ȋmi propusesem să pot demonstra orice prin metoda ȋntrebărilor şi răspunsurilor, ajunsesem de aceea să funţionez ȋn secţia de literatură a Liceului Spiru Haret ca un cititor de vise şi le descifram destinele colegilor mei – mai ales colegelor -, de aceea mă pusesem să scriu şi altceva decât observaţii minimaliste, eram ȋn plină vârstă a eseului… Catastrofa dulceagă şi intens corectată a argumentaţiilor mele interminabile, şui, cui să o dau?

Marcel Petrişor a fost pentru mine, ȋn acei ani, chipul scriitorului, ȋmi aduc şi acum aminte de lecţiile lui de franceză, nişte bijuterii de punere ȋn scenă a condamnării, ironiei, regimului penal ȋn care se ȋncadrau greşelile de pronunţie şi gramaticeştile noastre naivităţi, era o formă prin care acest mare mărturisitor al trecerii prin puşcăriile comuniste găsise o formă de candoare ȋn a-şi deschide rana, ȋn a ne sugera o dramă esenţială pe lângă care trecuserăm aproape indiferenţi, era poate singura lecţie de istorie contemporană ţinută ȋn franceză din Bucureşti, de un personaj din Eugen Ionescu…

Nu ȋi vei descoperi cu uşurinţă acestui ardelean masiv, mergând legănat pentru că fusese bătut la tălpi până i se rupseseră oasele şi se sudaseră strâmb, nu ȋi vei găsi zic, o urmă de tristeţe… Ȋl găseam pe holurile liceului după mirosul nelipsit al pipei sale de cireş şi ȋl voi fi vizitat de câteva ori ȋn vila sa de lângă Ştefan Furtună unde vom fi adăstat la câteva discuţii de demult… Avea el acolo un balcon cu două fotolii faţă ȋn faţă iar la mijloc un scăunel de tutun şi cafele. Dintre toate ȋntâlnirile noastre, aceea de sub statuia lui Haret, cu manuscrisele mele pe genunchi, a fost cea care mi-a rămas mai cu deosebire ȋn minte. Tot atunci am primit şi primul meu sfat ȋn cele scriitoriceşti: să scriu mai mult despre mine, să nu mă pierd ȋn sofisticăriile fără sfârşit… nu ştiu dacă voi fi respectat acest simplu ȋndemn…

Aveam acasă tot felul de albume de artă, le răsfoiam cu nerăbdare pentru câteva zile , apoi le abandonam pentru ȋncă o jumătate de an. M-am mirat foarte să găsesc pe coperta monografiei despre Grunewald ca autor, pe dom’ Profesor, cum ȋi spuneam noi. Rândurile din “Fortul 13” despre ȋnchisoare, sub comunişti, aveau, prin critica intelectuală adusă regimului şi călăilor, era acolo un aer de seminar, autorul epuizase momentul crimei prin reinstaurarea omului cultural. Momentul epopeic, patriarhal din “Căruţa cu scânduri” arată forţa acestui ardelean pe care comuniştii n-au frânt-o, nici măcar umorul nu i l-au alterat, seninătatea. Doar rândurile pentru Grunewald, pentru acest pictor al chinului, al iadului pe pământ, mai duce ȋn chiar miezul faptei, ȋn pumnul de lacrimi cu care acest om frumos a fost lovit ȋn chiar miezul tinereţii sale, la douăzeci şi sapte de ani.

Dintre mărturisitorii noştrii fiecare are un alt chip, poartă o speranţă veche, ȋşi ȋnţelege istoria printr-o cheie a unui timp ȋn care un alt proiect istoric se pronunţase până la capăt. Petrişor ȋnsă a intrat ȋn puşcărie ȋnaintea oricărei opţiuni. Pentru nimic. Marcel Petrişor e chipul copilului care traversează cu ochii largi această furtună a istoriei. Şi care alege până la capăt partea victimelor, pentru că de partea lor e totul. Prin ultimul volum, “Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi”, ȋn care povestirea “Paznicii şi bătaia” face parte dintre cele mai tragice şi mai definitive bucăţi de proză scrise vreodată ȋn româneşte, Petrişor dă cheia jocului de oglinzi de la capătul tunelului. Felul ȋn care am stat unii lângă alţii, căci asta mai ales riscăm să uităm, să nu mai ȋnţelegem. Secretul unei lumi ȋn care confruntarea e totală.

La capăt, chinul se destramă prin oameni a căror voinţă e mai tare decât sistemul: Nae Cojocaru şi Aurel State, ori prin oameni al căror intelect e mai puternic decât sistemul: Petre Ţutea, sistemul crapă. Victime şi călăi se bat ȋn fond pe aceleaşi lucru: pe evidenţe. Citind cartea lui Petrişor mi-am dat seama că dintre toţi intelectualii noştrii interbelici, Ţutea e singurul care a continuat lupta intelectuală cu un univers ȋnchis ȋn care omul l-a găsit pe duşmanul lui total: pe comunist. Vulcănescu murise. Marcel Petrişor, prin contaminarea cu aceşti oameni imenşi, teribili, pe care i-a ȋntâlnit prin puşcării, stupefacţia pe care o stârneau poate discuţiile dintre Nichifor Crainic şi Ţuţea, a reuşit de fiecare dată să stoarcă ȋnţelesurile, ȋnvăţătura. Petrişor nu se vaită, a ieşit din puşcărie cum cobora Diogene de pe dealurile ȋn care se ȋnfruntau grecii lui. Cu ȋnţelesul.

Petrişor a trăit ȋmpotriva lor şi a râs ȋmpotriva lor şi i-a văzut pe toţi aşa cum au fost, după cum a căutat ȋn seminţiile noi sâmburii unui alt timp. Cum de nu l-au frânt câinii? A intrat ȋn puşcărie cu o vitalitate de urs, ridica deasupra capului roata de tren…

maestrul Gheorghe Iacob

Cum adică Arta prin excelenţă?! Ȋn sensul celor două spaime. De două ori m-am pierdut cu totul ȋn privire, am avut un atac de panică ȋn ochii verzi a unei vrăjitoare, cu mulţi ani ȋn urmă, am simţit cum mi se taie voinţa cum ai stinge lumânarea, ars de focul verde al acelei bestii gingaşe. M-am aruncat cu capul ȋn pernă şi am rămas aşa vreo jumătate de oră, să mă scot din mormânt. Am ȋnţeles că ȋnainte de a crede ȋn mine, privesc. A privi e primordial. Şi că pot muri ȋn privire, că privirea bate ca o inimă şi nu ai voie să o strângi in pumn… şi o altă spaimă la Iacob, la Malu Spart, era un tablou ȋn tonalităţi albastre ȋn care degradeurile si unduirile şi ȋncolăcirea stranie, organică, mi-a arătat un trup de femeie cuprins de un fior care o roteşte şi am intrat, ȋmi amintesc şi acum ȋn acel desen ca ȋntr-o mandală, Iacob nu se sfiieşte să lucreze când sunt persoane de faţă, de fapt ar fi şi greu căci el lucrează continuu de vreo 60 de ani. Când merge cu maşina, doarme, când mănâncă, trage cu ochiul la pânze.

Apoi am reuşit să o văd, acea formă, brusc, cum ar fi ȋnceput să respire, ȋnviase. Şi era cel mai frumos lucru pe care ȋl văzusem până atunci, dar acel lucru nu ȋl consumam ȋn privire, nu ȋl puteam de altfel vedea, ȋl urmăream numai, ȋl urmam. Asta a fost de fapt tragedia momentului, că refuzam să mă desprind şi să renunţ la acea arătare albastră cu o hotărâre pe care nu o puteam controla. Şi am ȋnţeles ca va trebui să urmez acea Ariatnă până la capăt, că ceva foarte adânc şi foarte important ţine de acel drum, de acea deschidere operată ȋn albastru. Am ȋntors privirea aproape speriat către Iacob şi ȋmi amintesc şi acum ȋncordarea lui, am ȋncercat să ştiu dacă vedem acelaşi lucru. A avut şi el o tresărire, am ȋnţeles că ştie, chiar dacă ȋn acel moment vedeam lucruri diferite, stie. Ar fi fost imposibil să nu ştie, la urma urmei. Deşi ar fi existat o posibilitate, să ştim diferit şi pentru o clipă am avut senzaţia că el mă ȋntreabă pe mine ce este ceea ce vedem amândoi, că nici el nu ştie. Am simţit brusc nevoia să-i cer tabloul. Gestul i se va părea ridicol, nu mi-l va da. M-am gândit să il cumpăr, să mă dispensez de efortul de a-i explica ceva. Ce ar spune ȋnsă mama să cumpăr un tablou de la Iacob, plus că nimeni nu va pricepe gestul meu. Şi nici bani nu aveam, cum să cumperi ceva dacă nu ai bani. Am rămas ȋn faţa acelei spaime frumoase atins de aripile de ȋnger, amuţit, părăsit, şi dimineaţa am cercetat din nou pânza, aratarea ziua dormea…

Ȋntre aceste două spaime, spaima bună şi spaima rea e nu numai regimul estetic al privirii ci tot ceea ce poţi să fii sau să nu fii ȋmi ȋnchipui…

Mulţi ani şi poate dintodeauna m-am ȋntrebat ce face Iacob. El dintre noi toţi ştie să rişte o ȋntrebare până la capat fără nici o reverenţă către lumea reală, o ȋntrebare care poate rupe totul ȋntr-o clipă ȋn defileele ontologice ale interogaţiei, nu ştiu om şi nu cred că mai e vreunul ȋn această epocă care să se ȋntrebe ȋn mod total despre totul, ca şi cum ȋn actul privirii, ȋn contemplarea susţinută a culorilor, ar fi lipsit de linistea şi pajiştile evidenţei… Reculeg uneori tăcerea, nerăbdarea de a porni oriȋncotro din preajma lui şi riscul asumat ȋn totalitate către orice concluzie de oriunde ar fi apărut ea ca pe cele mai frumoase evidenţe ale unei vecinătăţi veritabile, de-a lungul anilor mă voi fi ȋntâlnit cu mulţi romancieri, istorici, sanscritologi ori filozofi ai culturii şi fiecare dintre ei se vor fi separat de mine ȋn spaţiul ȋntrebării, vor fi plecat cu ei ȋnşişi ȋn tăcerea lor. Iacob are răbdarea tăcerii comune, Iacob e singurul care rămâne până când ȋnrebarea se termină, pentru altceva, cu el numai am spus pe ascuns că suntem nemuritori, ori că vom fi. Ȋncă din momentele când nu ştiam să vorbesc a fost acolo şi nebunia ȋntrebărilor, firea lor bezmetică m-a prins pentru totdeauna. Târziu voi fi ȋnţeles cum cuvintele ȋi hrănesc privirea, ȋl fac să vadă mai adânc, ȋl ȋmplântă ȋn fire şi el poartă ochii ca doua ancori ȋn lume, ȋntr-o lume ȋn care voi fi naufragiat de atâtea ori, cu fiecare dintre ȋntrebările mele mai mici ori mai mari. Pe el ȋntrebările ȋl aduc, cum ar fi deja răspunsuri, ȋntrebările sunt sâmburii din răspunsurile ce se coc pretutindeni…

Niciodată nu mi-am ȋnchipuit să ştiu, că voi scrie textul acesta, că voi fi pus să răspund primei şi celei mai ȋntortocheate dintre ȋntâlnirile vieţii mele, de fapt nu, am ştiut că va trebui să scriu ȋntăi asta şi apoi altceva. Pentru că am lăsat ca pânzele largi, tapiseriile si marmorile lui să mă poarte fără ȋntrebări, am vorbit tot acest răstimp despre altceva! Am ştiut că mă va duce ȋn inima lucrurilor şi pentru mine Iacob e ȋncă singurul care a găsit, singurul pe care l-am urmat asa cum ȋn Tibet se dau reminiscenţele unei persoane, fără să-mi amintesc că ceea ce ştiu e al meu sau al lui căci ceea ce ştii e al nimănui… şi Iacob a ştiut dintre noi toţi să nu se mutileze pe drum, ȋn căutare, a ajuns acolo ȋntreg… Din preajma lui nu am cules numai imboldul de a fi altceva, de a mă zmulge către o lume pe care prin el o ghicisem pentru prima oară dar si proporţiile, fluorescenţa nuanţelor, lumina ȋn care ȋnnota ȋn atelierul lui ȋnalt ca un hangar de avion, prăvălit deasupra unei grădini de piersici, cu o pensulă legată de un băţ imens, ca o undiţă, acolo, ȋn lumină, Iacob a pus ȋn mine echilibrele şi ponderile care m-au putut mai apoi strecura prin râpile gândirii şi ale vieţii, am ştiut că indiferent cât de departe vrem să ajungem, se poate ajunge frumos. Iar acest lucru nu ţine de un timp sau de o ȋmprejurare, de o zodie sub care artistul se pune ȋntâmplător pentru ca Iacob a fost ȋn luptă cu timpul lui, cu tot timpul lui, din vârste, din epocă, din noi, ceilalţi.

- Vezi? Acum e un drac. Uite, râde. Şi acum e un om la cosit, ȋncovoiat, a căzut.

- Acum e o paparudă. Şi acum un chip transfigurat de uimire, ca o suferinţă. Sau de plăcere mai degrabă.

- Un silen cu nasul rupt de gelozia turcilor…

Din peretele rupt de Argeş se scurg ȋn apă straturile multicolore de nisip, cremene, silexuri şi oase, ca intr-o clepsidră de douăzeci de metrii iar apa repede şi ȋntortocheată mai scoate ȋn rastimpuri câte o barcă dacică ȋngropată ȋn mâl pe care o pune la mal parcă aşteptându-şi grav stăpânii şi care se fărămă şi evaporă ȋn aerul tare ȋn câteva clipe, sub dealul rupt de ape, protejat de câteva insule din cimenturi naturale, e satul iar deasupra satului un conac italienesc ȋn mijlocul unor movile de flori care ies din ierburi ca nişte cocoaşe de dromaderi şeherezadici, la picioarele prunilor stau marmori şi dintr-un crâmpei de zid se ridică un picior de cetate, o ȋncrengătură de fortificaţie din bârne de stejar sub care sunt aşezate atelierele lui Iacob iar acum e seară, greieri prin iarbă, veveriţele s-au retras in podul casei mele, de dincolo de gardul de liliac după ce mi-au jefuit cu o manie de arhivar caisul, ȋn şemineu arde o buturugă şi artistul stă rezemat pe o bancă de lemn masivă, romană, ȋn ȋntuneric şi mă ȋnvaţă să văd chipuri, oameni, răzbunări si poveşti de dragoste ȋn buturuga ce se rotea ȋn foc cum creşteau hieroglifele odinioară pe oasele de ţestoasă ale chinezilor avizi să citească viitorul. Noi ce să ȋntrebăm buturuga, nu ne interesa viitorul, era ceva mai adânc ȋn focul de la Malu Spart.

Dragă Antonia,

Scrisoarea mea, cât de rea, rupe-o. Uite, ȋţi scriu alta. Pentru că astăzi ȋnţeleg doar ce a fost frumos ȋntre noi. Prima scrisoare, trebuia să-ţi arate cât de departe am mers şi asta e adevărat dar ea, nu e adevărată. Şi-ţi mulţumesc pentru că ai spus primele cuvinte despre mine pe care le ştiu rostite vreodată. Pentru aceste cuvinte aş mai fi ȋndurat ȋncă şapte ani spaima ta clară. Credeam că nu sunt, Antonia, până când ieri tu mi-ai spus că eu sunt. Nimeni nu ȋmi va mai lua asta şi nici clipele de iubire din Pasajul Victoria, prima noastră noapte de fericire, după atâţia ani, şi primele urme de plictis, cu tine…

“Parcă m-ai fi absolvit de un păcat.”, mi-ai spus. Cu mine ȋnsă ai suferit şi tu, la fel ca mine ai luat deciziile vieţii ȋn lipsa lor de logică totală, iar când rămâneam doar doi, nebuni lipsiţi de sens, când prăbuşită ai ajuns ȋn acea primăvară la psihiatru, e pentru că ai crezut, la fel ca şi mine. E pentru că te-ai născut cu acest chin, cu această putere care ţi-a răscolit trupul şi sufletul, dar acum eşti femeie, Antonia, acum, ai ȋnvins acele puteri şi poţi trăi cu ele iar eu, nefericitul, am descoperit iarăşi, că a fost iubire. Nu ar fi trebuit să rămân lângă tine căci ar fi trebuit să ȋnţeleg că nu mă vei putea iubi astfel şi ţi-ai simţit o vină ȋn care supliciul meu, pe care ȋl credeam doar ȋn intenţia şi in exerciţiul lui, a fost total, căci mi-ai mărturisit: “Am crezut că vei deveni un sfânt!”

Şi mi-ai mai spus, recunoscând cu cuvinte pe care n-aş fi putut să le cred ȋnainte: “Am folosit lucruri ȋmpotriva ta.” Dar ai rămas să mori lângă victima ta până la capăt şi pentru asta, deşi n-a fost iubire, iubire¬-a fost căci de unde ai fi putut tu iubi decât din puterile tale de fier, din lanţurile pe care magia le bate ȋn fierăriile infernale ale iubirii mistice, ştiu, Antonia, că am fi mers până am fi murit amândoi dar eu am plecat să mor fără tine, iată trădarea mea, iată de ce ne-am despărţit!

Când eşti acum femeie şi eu plec – mi-a fost de-ajuns o noapte să văd asta-, te-aş lua cu mine, iubito, şi aş ȋmpăca ȋn cusătura vieţii fericirea cu noua noastră iubire, mai adâncă, acolo unde Noordul a ȋmplinit iubiri ca ale noastre, acolo unde chinul dispare ȋn vinul bogat al trăirii şi unde visul meu, pornit din tine, ar reveni ȋntreg la mine ca vulturul pe braţ, căci astăzi ȋnţeleg cum m-ai iubit, şi mi-e ruşine.

Iar dacă nu ai o imagine despre mine clară, doar mai multe, a fost de-ajuns c-acesta să fie chiar norocul meu să aflu, pentru că tu poţi simţi alţi oameni ȋn concreteţea lor, pentru că alţii sunt de pământ iar eu, numai dintr-o culoare, “omul albastru” mi-ai spus, şi-ntotdeauna m-ai văzut albastru. Cum aş fi trăit eu Antonia, de n-aş fi ştiut de-acum ȋnainte, ca sunt albastru?

Noi n-am ştiut să ne ȋntoarcem ȋn noi când timpul a strigat măsura, am trecut râurile greşelilor, şi când am ajuns la capătul pământului, ne-am sărutat din nou. Trupul tău ȋnceput ȋn iubirea fericită, cum am desluşit ȋn el compoziţia primă, clară, a unei şcoli a iubirii pe care urci, treaptă cu treaptă, şi cât pot eu greşi plecând acum de lângă tine, când vârstele-şi ȋncep din nou vorbirea şi când eşti pregătită de iubire. Hai să fim din nou ȋmpreună iubit-o, de astă dată nu ȋmpotriva noastră ci ȋmpotriva lumii, hai să fugim pe orizontul nordic ca două puncte de lumină.

Vina ta, ce vină ai tu. Tu n-ai nici o vină. Nu trebuie să-mi spui că doar prietenie a fost aşa cum se păstrează ceva curat, nu trebuie să-mi spui că noi nu ne-am urât atunci când ne-am certat şi ne-am bătut, nu trebuie să ştii măcar că tu m-ai chinuit, deşi aceasta a fost iubirea noastră de mijloc, căci noi avem trei iubiri. Mi-e teamă că vei uita ȋn timpul ce urmează, intensitatea de fulger a forţelor tale căci doar eu le ştiu, doar eu am mers până la capătul lor, şi ȋnainte, doar eu pot să răzbat ȋn forţa lor atroce, să le adun ȋn tine mănunchi şi să fac zeul. Acum, Antonia, e cel mai periculos moment din viaţa ta. Tu poţi fi acum doar femeie aşa cum poţi fi din nou numai drac. Vei alege femeia căci femeia trăieşte şi vei fi tristă iar, de multe ori, când vei ieşi noaptea la sabatul vrăjitoarelor, să implori dracul. Ȋngerul tău căzut. Eu am vorbit cu el, ȋl ştiu aşa cum ştiu rană cu rană drumul meu tare, fierbinte. Şi ȋl iubesc. Şi-aş vrea să am lângă mine şi femeia. Dar viaţa, viaţa spune mereu câte ceva.

Nu te uita la mine Antonia, că nu mă vezi. Iacă nu poţi vedea ȋn mine, din fumul ce se ridică din sufletul meu, şi din prea puţinle clipe ȋmpreună, acum, când ar fi trebuit să ne ȋntâlnim prima oară. Dar fără suferinţa mea aş lua-o, ştii bine, de la capăt. Omul albastru, omul albastru, omul albastru. Dracul meu, omul albastru, de adoraţie, de suferinţă, orb şi nebun, omul albastru care ȋntră ȋn camera joasă şi mucegăită, care se luptă cu şoarecii pe cărţi şi zace ȋntre coloanele catedralei sub barba sfinţilor. Omul albastru, omul albastru, omul albastru, care tăcut şi cu privirea ȋn jos se plimbă momentan prin grădină, tristeţea, gândul lui, cât sunt de inutile. Oare nu aş fi ştiut eu că mă va omorâ omul albastru aşa cum dracii te ciupesc de cur pe tine?

De ce pot să-ţi spun acunm ce simt? Mă opresc, mirat. E pentru că mi-ai dăruit o noapte de iubire. E pentru că din spaima ta ies ca dintr-un botez alchimic. E pentru că demonul şi omul albastru, perechea aceea infernală, pactul prin care ne-am spus toate minciunile din lume fără să ne minţim iubindu-ne dar mai degrabă murind ȋmpreună, a căzut. Acum putem fi ȋmpreună pentru că s-au deschis cerurile. Acum, ȋn nunta alchimică mai mergem la braţ cu un homuncul transparent pe care să-l depunem ȋn fosforescenţa scriiturii, eu, şi a culorilor, tu. Căci s-amplinit şi a ajuns. Iar dacă chiar aşa, noi nu vom fi ȋmpreună, ȋnseamnă că ce se petrece pe lume e fără sens, ar putea să nu se petreacă.
Antonia, noi stăm acum faţă ȋn faţă fără să ne spunem nimic. Cu ochii ȋnchişi. Iar tu mi-ai spus: “pe dinăuntru, eu sunt tu”. Apoi eu te-am luat de mână şi am strigat pănă când pietrele au ieşit din pământ de durere. Căci dacă cineva mi te ia acum, eu ȋl blestem pe Dumnezeu iară păcatele mele, viaţa mea se va curma ȋntr-o limbă de iad. Când am ȋnţeles iubirea noastră, am ştiut că până astăzi noi am trăit suferinţa ei, să-i ȋnţelegem bucuria, şi bucuria urmează. Iar dacă bucuria nu urmează, eu ȋl blestem pe Dumnezeu, căci pentru dreptatea lui, minte mea refuză să ştie şi pleacă.

Antonia, iubita mea, poţi tu suferi lumea lângă mine ȋntreagă, Antonia mea din lacrimi pe bazalt, cea care cobori pe terasele răsturnate ale răcorilor, ȋmbrăcată ȋn rochie de mireasă şi mă ridici uşor dintre scândurile destinului meu apostat, şi mă iubeşti ȋn vârtejurile albastre de ape, care m-ai ȋnvăţat suferinţa şi moartea, nu vrei tot tu să mă-nveţi bucuria?

Ştiu, nu e nimeni să vadă. Când voi fugi ȋn Noordul de poveşti, când ȋmi voi pune cortul ȋn pustie şi când doar vântul şi păsările mă vor mai cunoaşte, când voi ȋncepe să dăltuiesc timid, zeul tău, creatorul va şti că-mi spun rugăciunea şi mă va ierta pentru toate păcatele mele. Te voi desprinde iar dintre lucruri, din şoapte şi voi dormi-nvelit ȋn memoria chipului tău. Iar glasul, glasul tău doar din bucurie, ȋl voi bea ca pe vin, dimineaţa.

Antonia, eu nu mai ştiu nimic. Nu mai ştiu ce să vreau, pentru că vrerea s-ancheiat ca un traseu alchimic, de idee, şi pentru că din aurul lui, nu e viaţă, doar aur. Şi merg cu aurul prin lume plângând, necrezându-l. Mă-ntreb, ȋn seara asta ȋn care doar grijile se ȋndesesc dacă nu trebuie să fac ceva acum, dacă voi mai avea curajul mâine. Aş spune să vii mereu la mine dar eu unde mă duc? Şi când mă gândesc iară la curajul pe care l-aş avea lângă tine, la forţa pe care ştiind să te am, aş rupe din lume, când mă gândesc acum, că vine dimineaţa, că fără tine voi trăi şi azi degeaba, aş vrea să te ȋntrebi adânc ȋn tine, pentru prima oară. Ce-amară e viaţa, când ea a fost unită, adâncurile erau larg departe, şi când adâncurile s-au ajuns, viaţa s-a spart ȋn labirinturi.

Dar… tu nu ai ȋncă curajul de a trăi, curajul acela tare şi orb din care se forjează viaţa, tu vrei ȋncă totul de-a gata şi nu poţi hotărâ ȋncă nimic pentru tine. Eşti ȋncă un copil cu gândul aiurea şi tot ce poţi ȋncepe e fără importanţă. Tu nu crezi ȋn nimeni şi-n nimic, te joci şi joaca, sfărâmată, se preface ȋn zile. Nu eşti ȋncă ȋntreagă şi de-aceea, drumul cu tine nu duce nicăieri. Ai vrea să te cunoşti căci nu ştii nici tu despre tine. Ai vrea, şi vrerea se preface ȋn trecut. Ai crede, şi credinţa nu ajunge rugăminte. Ai şti, dar amâni.

Să-ţi spun eu despre ziua ȋn care m-ai lăsat să ajung la tine, când s-a rupt vraja şi când primele contururi ale templului au ieşit dintre griuri, cum ies lucrurile dimineaţa, numai linii. Aş vrea să-ţi spun că astăzi m-ai eliberat de răul ţau şi-ţi mulţumesc. Aş fi rămas poate nimeni şi nimic fără tine dară cu tine, aş fi rămas numai suferinţă şi astăzi, şi suferinţa a trecut iar tu apari din ce ai vrut foarte mult să fii om, te-ai ȋncarnat, şi chinul tău a fost mare până aici. Aş vrea să-ţi spun că abia după ce ai ajuns am putut şi eu să fiu mai departe.

Mă simt şi mă pot privi după mulţi ani ȋn oglindă, trebuie să-ţi spun că ȋn multele mele pagini de ȋnsemnări, mult după ce ne-am despărţit, controlam oglinda să văd cât de departe merge privirea mea ȋn recunoaştere şi-abia pâlpâia uneori, ca ȋn vis. Acum, vraja cea puternică şi rea s-a spart. Mă ştiu, nu mai alunec ȋn gânduri, nu mă mai tem de oameni, pot auzi ce spun. Ȋntr-o zi, doar pentru că te-am văzut aici, m-am bucurat pentru mine. Şi ȋnţelegând, te-am dorit din nou.

Ȋnchei cumva speriat de gânduri, neştiind de ce au ieşit aşa răsfăţate şi ȋncercând să-mi revin din dulcegării, treptat ȋmi aduc aminte că lucrurile arată altfel, poate sunt şi altele. Ȋnţelegi de fapt că suferinţa mea am fost eu, ca o boală, ceva pe care ai cutezat s-o intensifici dar de care ştii bine că a trebuit să te fereşti căci melancolia e otrăvită. Tu ai ştiut otrava mea albastră şi de aceea, nu m-ai mai iubit, căci suferinzii n-au destin, doar ȋntâmplare şi eşec. Iar cei care adoră, nu sunt zei, sunt oameni săraci. Acum văd clar ȋn mine, halucinant, ruperile, simt oroarea ȋntâmplărilor şi dincoace, ȋn mine, te privesc acum aşa cum eşti tu bună, aşa cum te-am tras ȋn nebunia mea albastră. Aş fi ajuns ȋnsă la tine, să ştii, cu fericirea, dacă tu ȋnsăţi nu erai numai probleme căci boala mea de vis era frumoasă, când mă trânteam noapte pe covor şi povesteam. Eram nebun dar eram viu, doar tu ai scos din mine albastrul, o singură culoare, şi pentru asta ţi-au trebuit ani. Iar pentru culoarea asta, pe care astăzi ȋnţeleg s-o amestec din nou, va trebui să plec, ȋnfrânt. Noi nu ne putem iubi căci eu am suferit lângă tine. Acum, suferinţa a trecut. Şi nu te mai ştiu. Acum, eu sunt nebun.

Şi n-am de unde să te cer căci tu nu vezi ȋn mine decât suferinţa, nu mai ştii decât suferinţă. Dar ȋţi spun acum un lucru pentru prima oară, Antonia. Eu nu sunt aşa. Eu nu sunt omul albastru! Mie ȋmi place viaţa mai mult decât ţie şi eu o ştiu mai bine, pe viaţă. Eu am iubit şi am fost fericit, eu m-am bătut, am ȋnvins şi am fost ȋnfrânt, eu am răzbit şi am dansat mai mult decât tine. Melancolia mea, ar trebui să ştii despre o altă iubire a mea, când femeia era doar frumoasă şi doar femeie, să ştii cum ea, melancolia, s-a aprins, aceeaşi boală care m-a ucis ȋn preajma ta, s-a aprins deci, şi a devenit entuziasm. Eu asta am căutat lângă tine şi dacă nu am găsit e pentru că tu, ȋn tine, era deja un om albastru, o suferinţă care a crescut ca o floare de cucută sub ochii tăi malefici, ȋncet, pe care ai ȋngrijit-o cu priceperea curioasă a nebunei şi care apoi mi-ai oferit-o s-o beau. Eu am murit lângă tine de acolo de unde aşteptam să trăiesc şi dac-am acceptat să mor e pentru că ştiam să trăiesc din acel lucru. Ce a lipsit…

Ştim noi oare, Antonia, acum, să ne ferim unul de altul? De ce-ai ales tu dintre toate cele o mie de pasiuni ale mele doar tristeţea? Ȋţi place ţie suferinţa mea? Oare nu ai văzut că vraja ta poate fi bună? De ce m-ai vrut tu trist? De ce m-ai ȋntristat? Ah, fată cu ochi nebuni, tu crezi că nu te-aş fi iubit pentru tine? E-adevărat, poate. Că ce… ştiai tu iubi? Şi ai văzut cât de albastru am devenit când am ȋnteles că nici să-nveţi iubi nu ştii, căci te iubeam…