Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Generaţia după ‘44 s-a pierdut ȋn prizonierat nu pentru ȋngustimea timpului sub ruşi, pentru beton, oameni ȋn paltoane şi sârmă ghimpată. Retezarea afectului, abolirea discuţiilor fireşti de la sfârşitul secolului nouăsprezece şi ȋngroparea cu tenacitate a ceea ce cu adevărat s-a petrecut ȋntre războaie a suspendat această generaţie. Zidurile dintre noi au ȋnceput puşcăria, se pare că solidaritatea noastră, loialităţile noastre au fost puşcăriile altora, altfel n-am fi ajuns atât de sparţi, dacă n-am fi fost noi ȋnşine un zid! Să fi fost un osândit pe care nu-l mai aşteaptă nimeni, totul ȋn jur moare şi rămâne doar el cu piatra pe care curg mucegaiurile, când ȋi va veni timpul nu va mai avea nici cine să-i deschidă porţile. Şi dacă le-ar deschide, niciȋncotro, căci el s-a născut ȋnăuntru, va trăi tot acolo cu uşile date de perete temniţei, ȋşi va fi făcut din ea casă. Izolarea, blestemul, n-au mai avut leac, a trebuit să te reinventezi om pe marginea vulcanului, ȋn cenuşă. Mai singuri nu vor fi nicicând nişte oameni, cum sunt părinţii noştrii, mai rupţi, mai sălbatici, mai răi. Dacă ar fi fost să trăiască ȋn timpul lor, dar şi ei au trăit ca şi noi, altcândva…

Câinii uitării, din pragul aceloraşi ziduri care ȋnvie şi ȋncep să vorbească, ling rănile vechi şi se gudură pe la gleznele noastre. Tristeţile s-au ȋnvechit ȋn vitrină, politicienii când vorbesc, se gâdilă, şi dacă ȋi ȋntrebi pe români ce fac, ȋţi spun simplu: alergătură. Călători străini prin Ţările Române numeau odinioară melancolia noastră deşi nu o puteau determina precis, zâmbetul acela oblic, de lemn. Dar nu mai avem săraci trişti, nu recunoaştem calicimea, râdem, râde şi ea. Sunt doar nebuni; noile gulaguri fără ideologie, doar mizerie, periferiile umane ȋn care indivizii mor dar oamenii, carnea lor doar supravieţuieşte ȋn turme. Nici aceşti condamnaţi nu spun nimic nimănui, nu se ȋntorc către lume din disperarea lor, uneori şi ei evadează. Italienii prind pe la marginea oraşelor un astfel de sălbatic, un român care nu mai are persoană, ȋl pune să danseze şi să cânte, uneori ȋl filmează, le spune spettro, adică strigoi. Sunt românii noştrii care au sărit gardurile disperării prin alt loc, nu pe unde lărgisem noi gaura ȋn gard, la revoluţie.

Comunismul n-are vină, nici capitalismul nu merge. Marx a profeţit valoarea bunurilor comune şi ce a fost la mijloc, ce surpriză pe Marx, s-a dus dracu’, sunt sigur că el, personal, ar mai ȋncerca o dată. Ar găsi eroarea sistemului, deşi are cine să caute până şi asta. Sunt oameni care nu pot face decât paradisuri, ca nişte pictori de paradis, am primit deunăzi o reproducere a Paradisului lui Hieronymus Bosch şi am privit ȋn detaliu toate maimuţele lui. M-am ȋntrebat dacă Hieronymus, ȋn secolul ăla, credea ȋn posibilitatea Paradisului, unde era imaginea pe care el o picta, era adevărată, ştia că era vis, credea ȋn ea, picta chiar Paradisul sau numai o fabulă, maimuţele din tablou trebuiau să-mi spună ce credea Hieronymus. Aşa sunt eu, ȋntreb maimuţele despre Paradis şi nu pe Dumnezeu, sper să ȋmi păstrez ȋntrebarea ȋn oricare dintre conjuncturi, Paradisul este o ȋntrebare, ȋn fond, despre maimuţă; şi m-am mai ȋntrebat, firesc, unde e Hieronymus ȋn tablou, care e privirea pictorului, meşteşugarului, căci trebuia să fi avut şi el, ca pictor, mândria asta, că priveşte cumva din interior o aşa de ȋntinsă grădină a deliciilor.

Marx, ştiam, privea de sus, el nu apărea ȋn tablou pentru că el era Dumnezeu, ȋn Capitalul vorbeşte Dumnezeu, dar Hieronymus? Vă dau o veste proastă: Hieronymus ştia unde e Paradisul. Şi ȋncă una: Hieronymus nu e ȋn Paradis! Din această fabulă tragem următoarea concluzie: credinciosul are până şi necredinţa mai organizată, mai logică, mai disciplinată decât formele de atesim secularizate pe care comunismul le-a indus ȋn mase. Credinciosul e până şi ateul prin excelenţă, ateismul comunist nu e ateism, e simplu uitare. Hieronymus nu e ȋn tablou nu pentru că ȋl priveşte cum Marx privea chemând oştile lui Asoka, de pe tronul facerii. El priveşte din genunchi Paradisul: ȋl picta, de aceea nu a apărut ȋn tablou, Hieronymus e ȋn faţa tabloului de fapt, ȋl pictează, şi ȋl vedem, dacă avem ochi buni, ȋngenuncheat acolo, ȋn faţa Paradisului. O fi fost Paradisul sau n-o fi fost? Despre Marx ştim, n-a fost.

Şi cât l-am iubit pe Marx, cât i-am iubit pe Stalin, pe Lenin… oooo Doamne, şi tot au murit! De ce-or fi murit?! Pentru ei am renunţat treptat la ce era ȋn noi ȋnşine pentru altceva şi mai aproape, un fel de insectă, şi ne-am fi dus şi mai departe, să-i iubim şi mai adânc, suntem ȋncă pe val. Ȋi iubim ȋncă din faptul că vrem să respirăm mai puţin, să nu eliminăm prea mult CO doi, vrem să domesticim toate animalele de pe pământ, vrem să dăm la peşte cu gâze ecologice, din dragoste de libelulă. O ideologie a fericirii cum e budismul transformă omul ȋntr-o plantă, ȋl ȋncetineşte şi ȋl diminuază turnându-i pe gât oglinzi fierbinţi care ȋi pătrund corpul şi spiritul, până când din el nu rămâne decât o oglindă, ȋn care ne privim noi. Dar nu avem curajul ăsta, căci până să ajungi Buddha, trebuie să te priveşti ȋn Buddha, şi cine are curajul ăsta? Căci primeşti ȋnapoi privirea.

O ideologie a morţii ȋnsă ȋl reduce pe om ȋntr-un parcurs invers, ȋl poate duce la capăt lăsându-l să trăiască, să meargă pe stradă, să spună chiar adevărul, dar el e deja ajuns, sfârşit. Ȋntr-o postură mentală imobilă ca un yoghin ce priveşte o piatră şi nu mai ştii cine priveşte, piatra yoghinul sau yoghinul piatra, aşa sunt ei, praf, comuniştii, pulbere a istoriei, oameni care au luat posturile adevărului şi au rămas aşa, ȋnţepeniţi ȋn postură: doar că ei nu au găsit. Pentru că au plecat chiar ȋn căutara Paradisului, nu vor să spună că nu au găsit şi stau şi pun pe ici pe colo câte o piatră pe o temelie, mai curăţă praful de pe pian, sunt comuniştii, femeile noastre de serviciu, uneori ȋn dansul ăsta, din anticameră ȋn anticameră, din şoaptă ȋn şoaptă, mai pun ei un preşedinte, poate. Guvernul României stă sub ameninţarea acestor secte de eunuci de vreo douăzeci de ani. Nu sunt organizaţi, că i-am putea răpune ȋntr-o noapte a sfântului Bartolomeu, hehe, sunt pe cont propiu. Comunişti pe cont propiu, coşmarul lui Marx, dragul, sunt pe capul nostru, ieşiţi din coşmarul lui, intacţi, nici el nu-i vroia! Atunci de ce-au venit?! Nu ne mai jucăm.

După care am venit noi, generaţia pe care nu o mai tămâiază nimeni pentru că nu se ştie ce e, cine e, unde duce, ni s-a spus că suntem salvaţi dar e deajuns?! Nouă ȋn primul rând nu ni s-a spus de ce ne-am născut tocmai acum, deşi cam acum ar fi trebuit să ne fi născut, dacă priveşti evenimentele, dar nu ni s-a spus bunăoară ce urmează şi e evident că urmează ceva, toată lumea ştie. Sau am fost mutaţi ȋntr-un alt timp căci suntem laolată cu cei care nu pot uita, cu gestica lor – ăştia ce caută ȋn trăsură?! Călăii s-au ascuns, au alte bucurii acum, un călău nu are regrete, are numai bucurii. Părinţii noştrii au scăpat de ei şi au schimbat garderoba regretelor, regretele că nu trăiesc ceea ce trăim noi, că nu s-au născut şi ei tot acum. Dar ne au acum pe noi, noi nu mai avem călăii pe care ȋi visează ei şi conspiraţia asta că nu avem şi că ce au trăit ei şi ce au suferit ne ȋnnebuneşte, dacă ar fi ceva adevărat, am şti, dar nu poate să fie. Am apărut ȋntr-o poveste ȋn care nu se mai ştie nimic, când am realizat că nu mai putem crede, că orice credinţă e oarbă, că orice certitudine ne ciunteşte, orice adevăr ne trădează. E un moment de spălare de păcate, domnilor, vă anunţ oficial, orice se poate ȋntâmpla cu lumea noastră acum, dar un lucru e clar: nu ne pictează Hieronymus! Căci noi ne-am născut ȋn Purgatoriu! Hieronymus pictează Paradisul, unde eşti Hieroooooniiiiiiiiiimuuuuussssss? Ar trebuit să ne salvăm de la un gol mai mare decât linia zidurilor vechi, libertatea te poate ameninţa mai direct, e mai aproape. Ei au compromis totul. Şi noi suntem puşi să ne salvăm ȋnapoi, ȋn lumea lor. Dar noi vrem ȋnainte, ȋnainte dracului, ne rosteşte o maimuţă din tablou.

Evacuarea persoanei din cei martirizaţi de marxism sau marxişti sau pur şi simplu vechi poate fi ȋnsoţită ȋnsă şi de o minimă plăcere, ca orice excreţie. Nu scapi de nişte reziduuri materiale ci te scapi pe tine propia persoană. Miro avea un tablou din ăsta, se ȋntrebau criticii ce vroiau să spună, pe ascuns se ȋntrebau că la expoziţie au servit ei o poveste savantă. Să scuze situaţia că Miro s-a răhăţit ȋn public, ȋn fine, vorbeam despre altceva. Se mai scuză, se mai caută soluţia la problema asta veche – coşmarul conservatorilor de dinainte de 1900 -, şi când nu e mângâierea dulce a utopiei e măcar semnalul unei solidarităţi ratate, stafia lui Vasile Roaită. Eu l-am văzut pe Vasile Roaită, nu vă spun unde, am ȋncheiat discuţia, I said nothing. Aceşti marxişti de spiţa a şaptea sau social-democraţi nu ȋnţeleg că sărăcia nu e o condamnare socială ci o ideologie (cu ispitele ei). Aşa cum şi comunismul sau capitalismul este, sărăcia e o şcoală, o lecţie de anatomie, pe pereţi atârnă ȋn panouri bogat colorate largi secţiuni anatomice. Acolo vezi că unii cai pot sta ȋn picioare şi nechează chiar şi tăiaţi pe jumătate, aşa vezi şi pe stradă, sărăcia: oameni tăiaţi ȋn secţiune frontală nechezând, se poate. Ȋn faţa stafiei sure a sărăciei, când o privesc curat ȋn ochi, unii se trezesc, nu mai cred ȋn ea şi se hotărăsc să trăiască după care mai sunt oameni care se lasă convertiţi de sărăcie, care reuşesc să-i dea un chip. Comuniştii, când au văzut-o, au devenit criminali de drept comun, revoluţionari, cum spun ei. Noi, când am sărăcit, n-am mai devenit nimic – la ce să devii, noi ştim că toţi s-au minţit, de ce ȋntr-o lume ca asta, cum ar fi posibil deci ca tocmai noi să ştim adevărul? Şi să nu ştim?

Să fii sărac ȋnseamnă mai ȋntâi de toate să crezi asta, să nu crezi decât asta, fiecare popor are formele lui de sărăcie. Olandezii au săraci hoinari, epicureici, care atârnă de oraşe ȋntr-un timp care s-a oprit, săracii lor nu mai caută nimic, visează. Săracii lor sunt oameni ȋmpliniţi, dacă ai ajuns unde ȋţi propusesei cu tine şi nu mai aştepţi nimic de la ceilalţi, ȋn Olanda ai situaţia asta: ieşi pe stradă şi ȋncepi pelegrinarea, ca pe Ind. Numai că acolo budiştii mătură ȋn faţa lor strada, să nu calce gâzele, aici le mătură alţii, nici mătură nu-ţi trebuie pe drumul mântuirii, mergi cu mâinile ȋn buzunare. La români, sărăcia e un soi de furtună, o bătaie continuă, e coborârea ȋn animalic şi la capătul ei e invariabil un gest de sinucigaş. Am privit ȋn ochi oameni care ştiu ce e sărăcia cum ai vedea pe Dracul şi am văzut ȋn ochii lor că l-au văzut cum ne uităm noi după căprioare. Dacă dintr-o nefericire a istoriei ȋi voi sta unui om din acesta ȋn drum, vreodată, să fie iertat, el a văzut mai multe, noi suntem copiii lui, ne poate lua de pe lumea asta când vrea el. Lumea aşa cum e ea acum trăieşte toată pentru că săracilor ni s-a făcut milă de noi şi nu ne fură, nu ne omoară ȋn stradă, dacă ȋnţelegi asta, ȋncepi să pricepi câte o bâlbă din Hieronymus… Săracii ne lasă lumea ȋn dar pentru că ne e milă de noi, pe mulţi nu i-ar costa nimic să ne ia totul.

Lucrurile se ȋmpart ȋn fiecare clipă ȋn mod egal după care iarăşi clipă de clipă săracii le pierd, tu când vii ȋn faţa lui aveţi pentru o clipă amândoi aceleaşi lucruri, după care ȋl laşi ȋn şanţul lui, să moară. Asta ne spune şi Marx, că ȋl laşi să moară, numai că straniu, el nu te poate fura, nu te poate decât omorâ, Marx a crezut că ne poate fura, nu, ne poate doar da la mir. Pe noi, burghezii, duşmanii poporului, unde e el poporul, să mă bat cu el? Şi poporul spune: Aaiiiiiici! Săracul a sărăcit pentru un singur lucru: a dat totul, din asta nu ȋl poţi ȋntoarce, aşa pictează el. Clipa, singura, e comunistă, dacă ȋnchizi ochii ai tot şi toţi clipim ȋn felul ăsta, clipesc şi cei care ne iau ȋnapoi totul, tot aşa. Sărac ȋnseamnă să-ţi faci socoteala dar acest timp nu vine niciodată. Şi mai sunt iarăşi indivizi care abia sărăcind se ȋmbogăţesc, câştigă, aşa cum ai descoperi cine eşti doar la bătrâneţe. Sunt averi care te sărăcesc, te ocupă, te ȋnghesuiesc averile altora, doar că uneori le porţi chiar tu, le aduni tu. Averile poporului, ni se răspunde din sală.

Se ȋntâmplă pentru că tot ceea ce ai, ai cumva ȋn comun iar dacă tu n-ai decât ȋn comun, adică n-ai, nici ȋn comun nu poţi să ai. Şi ei, părinţii noştrii, s-au retras ca melcii round-en-round. Capitalismul făcut de aceşti oameni round-en-round nu face decât să capitalizeze reziduurile de persoană ale fiecărui ascuns şi rătăcit prin peşterile fricilor şi bucuriilor lor divizate la infinit, distilate de ideologie sau nepăsare, o nepăsare agresivă ca o revoltă. Este capitalizarea mutanţilor pe care comunismul i-a creat, ieşirea din peşteră. Un alt sistem dar ȋn fond este acelaşi om – potenţat nefericit de capitalism -, cu un rezultat congruent. Bogăţia unora dintre ciocoii noi, a celor mai mulţi, nu e bogăţie, e altceva: e sărăcia noastră, a tuturora, o sărăcie ȋnsumată, hemoragică. Pe care nimeni nu o revendică, pentru că e comună. Mai nimeni nu cred să se fi ȋmbogăţit până acum prin România, bogăţia ȋnseamnă să ai idei pentru banii tăi – ȋnainte şi după -, ideile banilor tăi, bani pentru ideile altora şi pe alţii pentru banii tăi. Bogăţia la români este simplu: banii altora, şi atât. Un furt, capitalismul adică, iaca facem şi hoţia asta, că aia veche nu mai merge.

Restaurarea bunurilor comune: peisaje, linişte pe stradă, solidarităţi, instituţii nu a fost ȋncepută decât dintr-o vagă vinovăţie europeană. După ce ieşi din peşteră filozoful spune că urmează o perioadă ȋn care nu mai vezi nimic – atât e de filozof că nu ne spune şi ce se petrece cu tine când nu mai vezi nimic, el aşteaptă să ȋţi vină vederea, să poată vorbi. Şi faţă de cine să te simţi vinovat? Faţă de bulgari?! Aceşti indivizi s-au rătăcit ȋnsă indefinit, nu au mai avut acces la ce este comun, ei s-au prăbuşit ȋn sine şi au devenit printr-o vrăjitorie bunul noastru comun, ruina pe care trăim. E o ruină ȋnsă pe care o locuim paşnic, ȋmpăcaţi. Surprinşi, iubind-o, fără ȋntrebări. Cu timpul ȋncepe să ȋmi reuşească, ajuns câte două săptămâni pe an ȋn Bucureşti, să nu mai iau România ca pe un fapt, locuită adică de români. Am ȋnceput să-i exclud, s-ar putea ȋn câteva veri să-i car pe toţi, nu ştiu unde să-i pun, dar ȋn România nu-i mai las nici mort. Vreau să vorbesc cu Hieronymus, ȋi dau lui.

Ruinele sunt iarăşi de mai multe feluri, sunt ruine care păstrează amprenta timpului ducând ȋn viitor mesajul unei civilizaţii, ruina aceasta ȋnsă este cu curu-n sus: este ruina viitorului care duce invariabil mesajul către trecut. Noi cădem la mijloc, nouă nu ne aparţine decât prezentul. Suntem o generaţie ca libelulele, ieşim din ouă, ne ȋmperechem şi aşteptăm seara să putem muri. Vă daţi seama ce figură or să facă ăstia când or să vadă că nu vine seara şi vine Hieronymus!

Umorul ȋnsă, ironia şi pântecul ne arată că părinţii noştrii sunt fericiţi când au ieşit cu baierele, cu hainele gri, cu frezurile gri, cu oraşele pe care le sluţesc ȋn continuare. Şi ei au umor, de acolo de unde sunt, şi ei au fântâni, au şi lună pe cer, le dă şi căldură iarna, tot Partidul, Iliescu mânca-l-ar mama. Atât cât au. Dacă Ceauşescu a fost odios ca tătuc, căci toţi ăştia din garda veche ȋl pizmeau pe Stalin şi Stalin, cu o traumă părintească de partea tatălui, vroia să fie el tata, generaţia nouă de politruci au fost inavitabil copiii, au intrat ȋn menajeria grădiniţei, s-au adaptat imaginarului. De aceea tenul, simpatoşenia, şi mustăciunea erau golăneşti – am spus golăneşti?! – veridice, de bebeluşi. Femeile i-au iubit că erau mame, bunicile la fel, dar noi de ce să-i iubim, că noi nu vrem copii, vrem să oprim lanţul trofic.

Ei nu sunt ai acestui pământ şi se vor răzbuna, ne vor trage şi pe noi ȋn groapă căci fiecare dintre ei poartă o ruşine, altfel n-ar tăcea, plătesc dijma, altfel n-ar vorbi. Ce ştiu papalicu şi cu coana mare, nu răstoarnă ea filozofia noastră, au mai văzut ei şi pe alţii, tot aşa, era troleul plin de ei, cu ochii pe sacoşe. Ei nu vor mai mult şi vor acum să ne dea şi nouă asta: să nu vrem. De unde tot vrem, asta ȋi nelinisteşte pe ei. De unde tot au cei ce au? Iată ȋntradevăr o enigmă, toţi ȋşi pun ȋntrebarea asta, de parcă n-ar şti că e undeva o gaură ȋn tabloul lui Hieronymus. Dacă vom avea totuşi străfulgeraţi, din toţi rărunchii, se vor neferici: pentru că ȋn sinea lor tot ce ai, furi. Şi dacă are-fură unul mai mult e păcat de la Dumnezeu, că de acolo puteau să ia toţi! Ce ţi-este dat ţi s-a luat pentru celălalt şi el strigă că n-are că nu i s-a dat! Cine ia şi cine dă, dacă am şti măcar asta. Să ȋmpartă iar ei totul de la capăt, că vor dreptatea dulăii ăştia bătrânii ca alte alea. Dar aşa, la colţ, la copac.

Agitaţia avocaţilor, anticamerele şi lehuzia politicienilor reiterează ȋnsă vag o periferie fanariotă ȋn care suntem condamnaţi constant să cerşim până şi ceea ce avem deja. Ȋn mod himeric, românul arde orice act de propietate: pe clădiri, pe persoane, pe idei, pe melodii: nu se pot face averi ȋn nici un sens, ȋn nici o direcţie. De ce să aibe altul şi noi nu? Cu ce drept? Şi ȋţi intră ȋn casă, ȋl găseşti la masă, bea din cafeaua ta, ascultă din radioul tău şi se uită la asta mică ȋn capod, prin bucătărie. S-a petrecut, ȋn mic, o revoluţie: ai un musafir; un proletar, un intrus care are aceleaşi drepturi ca şi tine ȋn casa ta. Ok. Te pui şi tu la masă, ȋi torni ȋn ceaşcă, accepţi situaţia şi aştepţi să pună mâna pe capodul lu’ asta mică, atunci vei sări, până atunci nu: propietatea ta s-a restrâns la un teritoriu de dinainte de umanitate, asta mai ai, adică doar maimuţa ȋn tine mai e propietară, omul a capitulat. Şi tot aşa, aştepţi să pună mâna pe capod, din generaţie ȋn generaţie, până când umblaţi toţi ȋn casă ȋn capoade, vă culcaţi ȋn trei cu asta mică şi atunci ne-am născut noi, v-am găsit ȋn capoade prin sufragerie, noi cine să ştim care e ăla care e celălalt? Şi ce să vă facem?! Să vă dăm capoadele jos?!

Dacă urmăreşti cu atenţie intonaţiile, căci suntem totuşi veseli, de ce râdem tot timpul, care sunt atitudinile de bază care generează hlizeala: e falimentul celuilalt. Noi râdem din sperietură şi sperietura e trăită ȋn altul, această schimbare de roluri ne oferă bergsonian prilejul râsului. Când celălalt nu mai are nimic, ne umflă râsul. Formidabil mi se pare că deseori primim ȋnapoi râsul, râsul are dimensiuni mistice ȋn România. Râdem de sărăcie, de aia nu scăpăm, ne ȋnveseleşte, peste tot e ca o scenă de teatru, cum aveau englezii ȋn epoca elisabetană, din mizerie şi mister, la fiecare colţ de stradă, o baricadă, dar ei nu luau cu asalt palatele, urcau pe baricadă nişte păpuşi sau săreau ei, zicându-şi rege. Şi au făcut dracului aşa o revoluţie, păpuşarii. Şi noi tot aşa, un circ din maidan până la palat dar pe noi ne-a luat dracu’, n-au făcut revoluţie păpuşarii, a făcut păpuşa! Ne-a luat păpuşa fraţilor!

Sărăcia oferă reminiscenţe identitare celor care au scăpat, celor care pot spera, de aceea nimeni nu luptă ȋmpotriva sărăciei, sărăcia e o formă de bogăţie. Sunt indivizi care ȋşi trag identitatea din mizeria celorlalţi, ei simt asta, uneori fericirea şi confortul lor seamănă cu o spaimă. Se bucură cu frica de a nu mai apuca bucuria, de a o prinde fără să-i găsească ȋnţelesul. Sunt condamnaţi la fericire. De altfel e simplu de văzut: ei sunt, ei vorbesc, ei vor şi ei suspină pentru că ceilalţi n-au, nu pentru ca ceilalţi să aibe. Discuţia este purtată ȋn felul ăsta, e organizată, are concluziile astea, perimetrul ăsta. E o nuanţă foarte importantă, prezentă la fiecare dintre ei, chiar şi la ziarişti. Să fii fericit ȋn acea lume e unul dintre coşmare. Asta le spuneam şi unora care mă licitau ȋntr-un bar de noapte ȋn Bucureşti, cât să-mi dea ei pe lună ca să mă ȋntorc. Zece mii? No. O suta de mii? No. Băi, eu nu mă mai ȋntorc. Păi de ce. Păi de ce să mă ȋntorc?

Dacă ȋmparţi averile, nu mai are nimeni nimic, averile nu sunt matematice. Iar săracul face inevitabil două rele: nu-şi dă sieşi şi trebuie să mai ia şi de la altul, bogatul face cel puţin una bună: ȋşi dă sieşi. Deşi sunt cazuri când averea e mai puternică decât omul, când bogatul nu-şi dă nici sieşi ori când adună lucruri fără preţ, gunoaie. Sărăcia are şi ea o extremă: când nu te aduni nici pe tine ȋnsuţi. Averile ȋnsă pot omorâ oamenii, aşa cum sufereau ţăranii pe la 1907, cu dijmele, claca, taxele pentru şoricărit, cocărit, pescuit, podărit, fumărit, morărit, la sfârşit era un om ȋnfometat. Dar comunismul a demonstrat că omul se poate ȋntoarce şi el ȋmpotriva averilor – ca şi consumerismul. Ȋţi poţi ȋnchipui ce minte criminală şi proastă: dacă vrei să-i iei banii, i-ai şi du-te cu ei. Dar de ce să-l furi şi de avere?!

Timpul nostru este al goanei după aur, această goană are un singur ȋnţeles şi un singur sfârşit: aurul e inutil, valoarea lui e dată de rest. Aurul trebuie să-l gândeşti, ăsta e sensul lui, el e aur atât cât ȋl gândeşti ca aur, deci ȋl poţi face din gândire, el e gândire. Ştiu o familie aici cu totul spulberată, vile ȋn Antile, conturi ȋn bancă, un vapor ȋn spatele casei şi nimeni ȋn acea familie nu mai poate face nimic, stau ȋn faţa televizorului ca sicriele egiptene, ȋn picioare, nu pot aduna săptămâni la rând nişte lucruri dintr-un pod ȋn care au ȋnghesuit mobile aduse din Indonezia, cu praf pe ele din 1948 toamna, nu mai ştiu să aleagă nici măcar o pastă de dinţi din supermarket, privesc raftul minute ȋn şir, fără să aleagă, au ajuns la capăt, nu mai au gândirea averii lor, au pierdut totul, definitiv. Eu le-am spus, cred că i-a vizitat Marx ȋntr-o noapte şi ei nu bagă de seamă, să lase lumina aprinsă. Şi de atunci nu mai am voie la ei ȋn casă, sunt suspect. Când ȋl ai aurul, e inutil; de fapt aurul nu trebuie să-l ai, trebuie să-l gândeşti. Atunci eşti bogat.

Sub Soviete, te furi şi pe tine să te poţi separa ȋn ȋntuneric, când nu te mai ascultă nimeni, să-ţi spui ceva, orice, să-ţi poţi spune adică, te furi ca interlocutor. Ȋn capitalism nu te poţi da vorbelor căci ceilalţi te fură din ele. Părinţii noştrii sunt dedesubt, de aceea nu-i poţi apuca, nu-i poţi numi, cine vrea să le vorbească nu ȋi poate ajunge. Cine va vrea să ȋi schimbe va muri căci stau sub şapte peceţi. Cine vrea să ȋi omoare, ȋi omoară degeaba, căci ei numai la asta se pricep, să ȋnghită. Generozitatea se ȋnvaţă greu, mai bine nu se ȋnvaţă, să ştii să-ţi dai ţie oferindu-i altuia ceva e dificil. Trebuie ȋnsă să mai ştim ceva: ei au fost crescuţi de nişte oameni care au suferit ȋn marea lor majoritate trauma averilor, trauma propietăţii, oameni care nu s-au ȋmpăcat să fi pierdut totul, pământ, plug, pe Codaiba şi pe Patrocle. Să vezi ce-l fugăreau prin curte şi pe Hieronymus şi ce ieşeau penele din el, sărmanul, să-l naţionalizeze! Şi au crescut copii ȋn acest regret teribil, din această amintire vin părinţii noştrii, toţi, pe drumul plângerii. Nu ştim ce şi-au spus ȋntre ele generaţiile acestea, ei şi părinţii lor, că e sub vremi, ştim doar ce ne spun ei nouă. Şi ei nu ne spun nimic, ce să ne spună?

Aflii ȋnsă că marile averi ale lumii sunt şiruri neȋntrerupte de generozităţi formidabile, incredibile. Oamenii cu adevărat bogaţi au făcut rar acele averi, ȋn marea lor majoritate le-au primit. Unii dintre ei prin naştere dar unii le-au primit pentru că alţi oameni au considerat că ei le merită. Şi ei le-au primit pentru un singur lucru: au dat ceva la schimb. E adevărat, unii au dat o noapte ȋn parc dar mai sunt dintre aceia care au dat din ei o avere mai mare decât au primit. Acei oameni au făcut mai ȋntâi averile ȋn ei ȋnşişi şi mai apoi le-au primit de la alţii. Ei au venit cu bogăţiile după ei, aşa cum sunt oameni care se ȋmbogăţesc sărăcind pe toţi cei care sunt ȋn jurul lor şi mai sunt unii care ȋmbogăţesc pe toţi cei pe care ȋi ating, ca nişte monahi, nişte sfinţi ai banilor.

Părinţii noştrii n-au făcut aur, au făcut Aiudul şi canalul. Când vreme ȋndelungată nu ţi se mai dă nimic pentru ceea ce ai ȋn tine, chiar eşti pedepsit pentru asta, nu te mai produci, nu mai faci nimic, tu nu te mai dai la schimb. Ȋn momentul când eşti pus să faci economie, pui pe tarabă ceea ce nu ai – şi ce poţi să faci? Te specializezi la ȋmpachetat. Să n-ai e o artă şi mai mare decât să ai, puţini ştiu asta, să n-aibă. Să n-ai ȋn felul ȋn care pui lucrurile la mijloc e un secret atroce, sunt locuri, stări, momente ȋn viaţă când n-ai şi te răscumperi, muchii de cuţit când poţi să te câştigi din orice cută a ceea ce te ȋnconjoară şi renunţi ȋn glumă la lume, te poţi juca cu ea. Oameni care creează spontan valori nu au nevoie de bani, Picasso ȋşi plătea supele cu un desen mic pe un şerveţel. Visez la vremea când voi primi o maşină pentru o poezie, ca Brecht, dar şi el, surpriză… tot Marx i-a dat-o….

Românii nu au ȋnvăţat nici să aibă, e periculos şi contraproductiv să-i ȋnveţi acum să n-aibă, au şi sfinţii aştia buchiile ȋn ordine, până şi ei stau aşezaţi ȋn calendar, suntem acum prin luna lui aprilie, cred că pe la Sângeorz, ȋnceputul sezonului păstoresc, când pleacă turmele pe munte, doar că muntele e peste tot acum, prin Spania, prin mlaştinile Antwerpului, peste tot e muntele, când s-or ȋntoarce din transhumanţa asta păstorii, să te vezi chiolhane. Părinţii noştrii nu ȋnţeleg că noi am spart modelul sus-jos, transhummantă, l-am modificat pe dimensiunea aici-dincolo, care e paradigma deplasării pentru Europa Vestică, aşa cum au descoperit ei că pământul e rotund, ce ne făceam fără asta. Aşa vom descoperi şi noi ceva, că România e poate rotundă, doamne fereşte! Părinţii noştrii stau atârnaţi de perfuzia unui eu lichid, incolor, inodor. Sunt părinţii noştrii cărora nu le mai poţi da nimic, nici măcar vânt. Ȋn lumea ticăloşită a lui Marx nu mai ai de unde da şi nu mai ai de ce primi, statul face asta, adică nimeni. Sunt oameni pentru care libertatea nu a ȋnsemnat decât libertatea de a se adânci ȋn fântâna ȋn care Marx i-a aruncat. Ei au luptat pentru această libertate, ei au plâns la moartea lui Stalin. Eu dacă aş merge plângând pe stradă aş vrea măcar să fie la moartea mea. Şi să mă picteze Hieronymus… ah! Ce vise… Să mai trăim noi şi să ne vedem de Sântămăria Mică!

Ȋn deşerturile utopiei, omul devine animalul care fură, Homo corripio, cineva care va plăti pentru noi toţi – el nu ştie că ȋn genere poţi avea aşa cum poţi fi: de la ȋnceputuri. Căci vii cu averea, cu valorile după tine, când te naşti, chiar şi miliardarii vin cu miliardele. Dar când nu mai găseşti nimic la suprafaţă, te naşti degeaba, ȋn gol. Te naşti părăsind lumea, ca orice naştere, că de aia plângem când ne naştem, de aia plângeau şi dacii când se năştea unul de-al lor, antropologii noştrii nu au priceput acest simplu fapt: ei plângeau cu pruncul laolaltă, se năşteau cu el o dată, trăiau naşterea cum trăim noi acum ȋnvierea, se mai năsteau o dată, cu toţii, ȋntr-un plâns! De aia plângeau, nu pentru că aici era un pământ blestemat, golit de noroc. Cine mai poate plânge astfel ca un dac? Cine mai poate râde măcar ca el? Pasiunile acestea care stau ȋn pământ ne vor urmări până la capăt, avem ȋntr-adevăr aici mai multe să ne amintim decât să mergem aiurea, de aceea nu inventăm, poate de aceea nici n-am plecat, să ne amintim, am pierdut cu siguranţă mai mult decât avem de câştigat. Altfel de ce n-am fi plecat cu toţii ȋn Brazilia? Că e mai frumos.

Dacă ai ceva e şi mai rău: faci târgul, să te naşti ȋn braţele lui Marx: mai bine te naşti sărac, ȋţi dă el. Cumperi o lume vânzându-te ȋn şoapte, ȋn colţurile buzelor, din geană. Dacă nu-ţi dă? Unde mai eşti tu acum şi cine mai merge pe drumurile tale de tine, căci acolo e ȋntotdeauna cineva, cine oi mai fi acum, unde ai ajuns ȋn cealaltă utopie a ta: tu ȋnsuţi? Toţi au avut un vis că trăiesc altundeva, s-au păstrat şi s-au admirat ȋn această lume fantasmagorică altundeva, fundamental departe de ceea ce se petrecea, cutia asta cu păpuşi vechi şi prăfuite o vreau eu din comunism, să mi-o dea cineva, ȋntr-un roman, ȋn fine, te pricepi mai bine la ceea ce ai vrea să citeşti decât la ceea ce poţi să scrii. Creştinii au inventat o viaţă după moarte, comuniştii au avut nevoie de ea mai devreme, altfel nu ar fi avut curajul să trăiască atât de departe, atât de vag, atât de cuminte.

O tristeţe mai mare decât aceea de a nu ajunge unde ar fi trebuit să ajungem – pentru că acel lucru nu a fost imaginat, ȋnceput -, este aceea de a nu ajunge unde se sfârşesc ȋncă şi se chinuie generaţiile dinaintea noastră, acel lucru e clar, definit, şi nu poate fi atins. Să ȋntoarcem ceasul şi să rupem cucul. Pentru unele lucruri, să le numeşti, trebuie să le trăieşti ȋmpreună. Şi noi acum, da, le trăim ȋmpreună, este o misiune asumată, renunţăm la ceea ce am fi făcut pentru noi pentru a afla până la capăt unde au fost ei. Unde aţi fost voi că aţi venit cu mâna goală? Şi Păcală zicea: am dat uite, o Românie ruptă ȋn cur şi am cumpărat Paradisul de la un evreu, Marx. Mai bine ȋl luaţi de la Hieronymus: făcea mai mult.

Şi noi ne pierdem timpul cu asta căci spaima e mai mare decât speranţa iar muştele şi oamenii se duc unde e focul mai mare. Sunt memorii ȋnsă care băltesc, ȋn care nu vezi nimic din ceea ce este dedesubt, cu miesme, esenţa saturniană ȋn care putrezesc ȋncă oameni cu ochii largi deschişi de spaimă, cu burta plină de ţipari şi cu cătuşe la glezne, ȋnfăşuraţi ȋn steguri tricolore, pe drumul patriei, patria mamei lor de morţi degeaba. Dacă n-au luat România după revoluţie ȋnseamnă că n-au plâns destul, că nu s-au dat cu capul de pereţi, ȋnseamnă pur şi simplu că s-au lăsat ȋnfiaţi! N-au luat-o nici măcar pentru noi, dacă nu pentru ei.

Iar la capătul unei vieţi risipite ei descoperă că au o moştenire, vei vrea să faci unul ca tine oricât de pocit te-a făcut natura, căci sub vremi ai visat. Şi se va petrece ȋncă ceva: vrei să laşi urmaşilor tăi dacă nu gloria, măcar suferinţa. Hecatomba eredităţii, memoria etosului ȋnchisă şi pusă ȋn cheie paradoxală, un timp modern, de sfârşit, pentru care nici o certitudine nu-l poate exprima şi un viitor transformat ȋn resursă, până se va termina petrolul sau soarele, este o provocare frumoasă pentru o generaţie, e mai frumos decât de-ar fi frumos. Noi aşteptăm doar să-i putem condamna şi pe ceilalţi, şi pe morţi, recâştigându-i ezitărilor noastre, crizei. Am pierdut un gest simplu, ceea ce primitivul şi chiar medievalul ştia: ei aveau un proiect chiar şi murind, ȋn actul morţii. Mureai cum ne ducem noi ȋn parc, cu prosopul după noi, cu paletele de bertminton, sperând să nu plouă. Nici moarte nu mai avem ca lumea, şi pe ea au stricat-o ăştia. Aşa au sperat ei să nu moară, au stricat moartea, şi moartea i-a luat, moartea lor, a marxistilor, ar fi trebuit să fim noi, dar şi pe noi ne-au stricat.

Sectele psihanalitice şi onirismul de tarabă au indus ȋn postmodern iluzia că şi fără sine se produce ȋn adâncuri, cu sine, un proiect dar nu, omul e o roată care se poate opri, ea trebuie ȋmbrâncită mereu. La asta să nu renunţi niciodată, sa te ȋmbrânceşti singur. E ȋn tabloul lui Hieronymus un cerc ȋn care se ȋnvârtesc mulţimi de oameni, capre, peşti, cai, lei, pantere, crabi, unde se mai duc? Oare nu au ajuns? E roata aceasta care adună totul ȋn ea, ȋnsufleţirea de a aduce ȋn cerc, ȋn rotire totul, pe toţi, tot ce ȋntâlneşti, de oriunde, să aduni ȋn alaiul ăsta tot ce respiră. Nu revoluţie, ci bairam, nu moare nimeni sau a murit deja, tot aia. Să găseşti ȋn tine momentul impulsului care ȋnvârte roata, asta e cel mai greu, asta nu găsesc românii, e tot acolo sus şi un trib peste care a căzut o căpşună mare, cred că e ȋn Spania pe undeva, vorbesc stricat catalană.

Ȋntâlnirea ȋnsă dintre aceste generaţii, ei şi noi e un coşmar, ȋn dreapta, cred că noi suntem urechile care ţin ȋntre ele o lamă de cuţit, ăsta e personajul generaţiei, ȋn micile sugestii purgatoriale pe care Hieronimus, uite, nu a rezistat să nu le pună pe pânză, nu de alta, dar şi Purgatoriul se vinde bine, dacă n-ai Paradis destul. Puterea ȋnsă a unui conservator stă ȋn a primi orice moştenire, ȋn fond orice moştenire e un dezastru. Iar ei, sub val, au cules acelaşi fruct otrăvit din teroarea ȋn care s-au născut. Va trebui să luăm şi noi ȋncă o dată, liberi. Ne vom apropia cu sete de fântâna cu smoală şi vom bea ca la ȋmpărtăşanie. Asta am primit de la părinţii noştrii: pe Dracul.

Averea e ca monumentul, străluceşte dacă e veche dar la noi totul se macină; să ai nu e nici un secret, poate fi un noroc după cum poate să ȋţi cadă ȋn cap, să te omoare. Sunt oameni care ascunşi prin pădurile Braziliei, ȋntr-o colibă de cinci pari, au ȋn cel mai profund sens al cuvântului, au tot. Averea te poate pierde pentru că ea este libertate. Banii sunt măsura libertăţii civile, tăcerea melancolică temperamentul milionarului firesc, ce libertate la cuvânt ar mai dori un astfel de om – şi mai ales: pentru cine? Libertăţile unui american care doarme ȋntr-o cutie de carton pe stradă, ȋn Los Angeles sunt aceleaşi ca ale preşedintelui. Libertatea nu ţine de sistem, securiştii au fost, unii, mai liberi ȋn dictatură decât suntem noi acum. Libertatea ţine de poziţia ȋn sistem iar cel mai simplu poţi să spui aşa, cinic: banii. O societate din care lipsesc fizic banii ȋn cantităţi suficiente produce de la sine ceva asemănător, un soi de schimb. Banii urmează astfel măsura schimbului dintre oameni, schimburi afective, de prestigiu, solidarităţi. O societate de ticăloşi e imună la bani, oricât ai pompa ȋn ei, curge pe afară. Banul e ȋn primul rând o relaţie cu tine ȋnsuţi, şi după aceea e schimb. Secretul e să nu faci schimbul şi cu tine, să nu dai din tine pentru banii tăi, să te faci pe tine cu ei: să ajungi să fii plătit pentru ceea ce eşti. Să fii tu Paradisul, să te laşi pictat…

Libertatea tuturor e o utopie, un deziderat la fel de caraghios ca şi comunismul, cu desfiinţarea propietăţii private. Pentru că măsura democratică şi forţa unui sistem e dispoziţia ne-libertăţilor, imposibilităţilor, grosimea zidurilor dintre noi. Zidurile adică să nu ajungem ȋn celălalt cu ceea ce suntem, ceea ce nu mai putem da la schimb, falimentul. Zidul din punct de vedere pictural este şi strigătul premodern al lui Hieronymus, dacă s-ar fi născut mai acana, nu ar fi ȋmpărţit tabloul lui ȋn trei, punând o frontieră ȋntre Paradis şi Purgatoriu dar şi una ȋntre empireu şi locul unde se ȋnvârt lighioanele şi oamenii, laolaltă. Căci construcţia zidului, blestemul lui, ȋnchiderea pe care o reprezintă e dacă vrei să faci un zid, tu faci un zid la ceva, ȋnchizi ceva, bunăoară un spaţiu să-l defineşti ca pe casă, acasă, dar el te ȋnchide şi izolează de natură, te răstrânge, faci un zid care să te apere de frig şi nu mai vezi copacii… nu poţi niciodată să faci zidul pe care ȋl vrei, tu construieşti ȋntotdeauna un alt zid, care e mai compact, care are simetriile lui, care se dispun cu ironie ȋn intenţiile tale, ȋntocându-le, de aceea nu e bine să faci nici un zid, ci să le dărâmi pe toate, toate frontierele, toate naţiunile, toate religiile şi toate culorile, toate speciile, toate gândurile şi pe toţi oamenii. Să vină pictorul, că noi ne-am pus ȋn poză.

Dacă Hieronymus ar fi fost modern, el ar fi avut nevoie numai de o pânză, nu de trei, să facă Paradisul, aşa cum dacă Dumnezeu ar fi modern, ar fi avut nevoie numai de unul, nu de trei, dar amândoi suferă de acelaşi beteşug, vor să facă Paradisul punându-i frontiere. La frontieră a apărut şi Marx, mie mi se pare că el a fost născut lângă un zid. Ȋntre Paradis şi Purgatoriu, chiar şi Iad, nu e nici o frontieră, se trece liber, ca pe câmp, asta e frumos, de asta e frumoasă lumea asta a noastră. Asta e de fapt singura libertate posibilă, libertatea politicienilor e o fantoşă voodoo ONUUU. Liber e şi scaunul meu, liber să gândească, liber să mănânce, ascultă şi radio. Oamenii nu sunt liberi, oamenii nu au dreptul să trăiască, ei nu au dreptul să aibe o locuinţă, ei câştigă sau nu aceste drepturi ȋn oricare sistem ar fi el şi ironia sistemelor e că pot exista oameni buni, oameni mântuiţi ȋn oricare din punctele sistemului. Au fost gardieni care i-au salvat pe deţinuţi de alţi gardieni continuu, deţinuţi ei ȋnşişi, până la urmă, ȋn ȋnchisoarea ȋn care gardienii lor erau deţinuţii. Zidurile n-au substanţă, ca şi banii, trebuie până şi pe ele să le gândeşti ca să apară, uneori trebuie, e adevărat, să le gândeşti ca să dispară.

Românii au ȋncă pudoare faţă de bani, cred că averile sunt nedrepte, crude, omoară oamenii pe stradă dar, nu, sărăcia face asta. Imaginea pe care o vezi ȋn bani este chiar imaginea ta, banul te reflectă mai deplin decât o oglindă. Priveşte o bancnotă: ceea ce vezi eşti tu. Omul bogat e moral, nu săracul. Căci şi moraliatea e o formă de avere şi cei care adună, adună tot, cei care pierd, pierd tot. Românii au iritări ȋndreptăţite faţă de bani pentru că ei nu au o amintire prea bună despre cei cu bani, mai tot timpul la noi cei care aveau bani erau săracii. Ei rămâneau săraci din mijlocul purcoaielor de bani, fiinţe purgatoriale, ȋn mijlocul râului, mureau de sete. Reacţionau bezmetic, răzbunându-se pe ceialalţi, săracii lui, rămaşi săraci. Ce poate gândi un om a cărui foame s-a mumifiat? Puţini au fost dintre aceia care ştiau zvonul de dedesubtul averilor, inutilitatea lor şi nebunia deplină care stă ȋn ele, toate trei astea, la un loc.

Cu toţii suntem fericiţi fracţiuni de timp, chiar şi muribunzii din deşerturile Sudanului au acces la extaz, au orgasm. Aşa cum şi noi ȋn România asta spulberată avem fărâme de timp acces la libertate, la o societate democrată, dară mizeria ne răscumpără. Aşteptăm din Europa un nou reţetar deşi acceptăm ȋntr-un sfârşit că omul se dezvoltă sub sisteme, ȋmpotriva lor de fiecare dată, condamnând cu el ȋnsuşi tot ceea ce primeşte de la ceilalţi, ȋn legea lui. Dacă spui ceea ce crezi şi faci cam tot ceea ce vrei nu ȋnseamnă că eşti liber, ȋnseamnă ȋn primul rând că ai ȋncetat să mai contezi, poate. Că ceea ce contează cu adevărat s-a mutat, că dictatorul, sublim, şi-a restrâns interesul şi plăcerile, că ȋn sânul lui de fapt s-a petrecut revoluţia: el s-a deşteptat, nu noi. Nu mai are nevoie de conştiinţa ta, are nevoie de libertatea ta acum. Şi face ce vrea cu ea.

Poţi să te naşti ȋn mijlocul milioanelor aşa cum le poţi pierde dacă nu le ai ȋn tine, aşa cum simplu te naşti ȋn mijlocul tău şi te pierzi uneori, te dai, te vinzi. Sunt unii care se câştigă până şi născuţi ȋn mijlocul altora, din ei, ştiu să se zmulgă. La capăt te pierzi sau te câştigi pentru că ȋţi eşti dat sau nu, pentru că te-ai născut tu ȋnsuţi sau te-ai născut altcineva. Şi dacă le ai ȋn tine, milioanele, te poţi naşte pe o grămadă de bălagar, le vei face. Omul are la fel de fundamental aşa cum omul este, omul e născut cu buzunare. Metafizic omul e un marsupial iar omul sărac e ȋmpotriva naturii, un cangur care şi-a pierdut puiul pe câmp. Săraci suntem de curând căci milioane de ani am fost ȋn nevoie dar am gândit această nevoie, am luptat din ea, săracul este ȋnsă trecerea sub conştiinţă a acestei nevoi, adevăratul gulag. Bogatul şi el se ȋnchide, se ȋnchide ȋn tăcere, ca şi săracul. Omul care fură, ȋnsă, ne fură şi pe noi acum, când ne citeşte, omul născut cu ochii pe buzunarele altora. Forţa unui comunist e să ȋndreptăţească ceea ce fură, ca şi forţa victimei lui, ei sunt egali, ei vin ȋmpreună dar nu pleacă ȋmpreună. Sau pleacă ȋmpreună cu tot, cum ai trage de pe masă faţa de masă, cu farfurii şi pahare cu tot. Noi căutăm pe cel care ştie să tragă faţa de masă fără să clintească paharele, ce frumos ar fi să ne trezim dimineaţa şi ȋntr-adevăr să se fi petrecut revoluţia despre care vorbim că am făcut-o!

Homo corripio nu duce nicăieri ȋnsă lucrurile furate, că s-ar putea recupera oriunde le-ar aduce. El le ascunde. Hoţul fură de fapt dintr-o singură şi simplă neputinţă: nu poate să aibe. Nu crede, nu ar vrea să aibe. Hoţii pur sânge nu sunt niciodată bogaţi. Evident că unii au furat – se ştie şi cine – dar ȋnainte să fure, au avut de furat. Iar tu n-ai avut justiţie. Deci n-ai. Şi n-ai dintr-o mie de motive căci să n-ai nu e ceva spontan, ai ajuns să n-ai. Omul nu ar trebui să caute numai limitele gândirii sale dar şi limitele averii lui, a celei cu care vine pe Pământ, e o căutare le fel de complicată şi de grea şi este tot una ȋnăuntrul tău, cu tine. Cei care pierd sunt făcuţi să piardă deci mai bine pierd ȋn favoarea ta, tu ȋi vei proteja mai bine decât viaţa lor ştie să o facă, le dai sărutul, le iei banii. Sărăcia are de fapt fetişismele ei, omul cultural cât ar fi el de impostor, mai suferă de o nostalgie romantică, nu mai are pudoarea buzunarelor goale dar acceptă, chiar şi ȋn variantele lui ministeriale că e inutil să fii sărac. Şi un bogat inutil e mult mai rău decât un sărac inutil.

Hieronymus a avut pudoarea de a nu fi spus că el ar fi pictat Paradisul, tabloul se numeşte “Tuin der Lusten”, Grădina Plăcerilor adică, englezii au tradus ceva mai specific asta numind-o “The Garden of Earthly Delights”, ceea ce e fals, nu e earthly. Se vorbeşte că Hieronymus şi-a luat girafa de la Cyriac din Ancona, un anticar care străbătea Europa şi ajunsese şi ȋn Egipt iar rinocerii de la Durer, pe care l-a ȋntâlnit ȋn Hertogenbosch. Iar tabloul se găseşte ȋn Madrid, ca multe altele.

“Întâi, învitându-mă zburătăţia minţii mele încă necoapte, când să începu războiul cel de pe urmă a nemţilor cu turcii, mă făcui volentiriu.” (Ţiganiada – Budai Deleanu)

Am locuit câţiva ani deasupra unei Kinderboederei, un park cu animale amenajat cu ironie de olandezi printre blocurile din Bijlmermeer. Ȋn traducere numele cartierului ȋnseamnă Heleşteul Toporului, ceea ce aminteşte de Păcală. E un fel de Bronx olandez iar eu eram singurul alb din clădire. Un alb atletic ca un negru, chel ca un negru, sărac ca un negru, un negru alb, aşa că m-au lăsat ȋn pace. Dintr-o parcelă noroiasă o lama tâmpită care stătea toată ziua cu gâtul lungit peste gard ȋţi trăgea, dacă nu erai atent pe drumul spre casă, o flegmă cauciucată pe faţă. Afrika Afrika! Scuipa ca pe ţeavă, de la cinci metrii.

Mai zgurma rumeguşul pe acolo şi un porc ce mânca numai ananas putred de la un supermarket nemţesc şi care ȋşi pierduse forma iniţială preocupat fiind să se transforme de-acum ȋn altă specie. Câţiva ponei pe care ȋi jumuleau copii de diminaţă până seara pe străzi şi pe care din când ȋn când ȋi mai şi drogau, să fugă. Şi iezi şi capre africane, iezi cu ochi albaştrii şi mari cât nişte mingii de golf, lunguieţi cum au marţienii, care săreau pe nişte case mici, colorate, puse sub fiecare copac unde noaptea se urcau găinile să doarmă, găini imposibile, de nedescris.

Dacă lăsai iezii să te privească visai urât, erau plin de deochi. Ţi se păreau că vor ȋncepe să vorbească ori chiar vorbesc dar tu nu-i auzi. Iezi filozofi, iezii lu’Dracu. Deasupra, la etajul zece ȋmi fumam liniştit, seara, câteva firimituri de haşiş uleios, parfumat, adus din Marocco, scrumându-le ȋntre coarne până se crăcănau.

Noaptea antilienii schilozi care cumpărau unii de la alţii pe câte cinci euro biluţe de crack pe care le purtau ȋn plastic, lângă gingii, să le ȋnghită dacă vine poliţia şi care le fierbeau ȋn linguriţe, la brichete, cu salivă, se ȋncăierau şi săreau gardurile animalelor, regnurilor, paradisului şi ȋnapoi. Antilienii vin uneori direct din pădure, se urcă ȋn avion puşi de vreun văr ghiduş, cu tot cu arc şi săgeţi, zburând direct din neolitic. Şi aterizează ȋn Amsterdam, chiar pe strada mea. Ce noroc.

Pe vremea lui Levi-Strauss trebuia să te duci ȋn inima pădurii să faci documentare de teren, ȋn Bijlmermeer ieşi pe balcon şi ai ȋn faţă toată istoria omenirii, de la ȋnceputuri până ȋn prezent, toate rasele şi toate limbile. Dacă ai haşiş, ai şi gândurile lor, curate, ca nişte fiole de oxigen. Dacă ieşeai dimineaţa prin cartier adolescenţii scuipau şi ei când treceau de tine, zgomotos, să auzi că nu dau doi bani pe tine pentru că eşti alb. Şi tu ştiai că eşti alb, până atunci nu ȋţi trecuse prin cap. Că eşti alb.

Ȋn câte un weekend sau joia, pe lângă un târg unde se vindeau legume africane, peşte oceanic uscat, tare, transparent ca nişte fosile, yam, plantain, avocado, treceau procesiuni supradimensionate ca la moartea lui Kennedy. Am mers şi eu cu ele, să văd cum e la mijloc, ȋn mulţime. Am sărbătoriat abolirea sclaviei cu o libertate care trebuia cucerită zi de zi cu disperarea că nu se mai termină o dată. Ori se protesta ȋmpotriva drogurilor tari, SIDE-i, câteva zeci de adolescenţi de care atârna câte un Koboewabenzi-ankama, acele tobe asurzitoare de care nu te poţi apropia, că ȋţi ȋnghiţi limba de spaimă sau te pişi pe tine, mergeau ȋn frunte.

Africanii nu au ziare, nu au radiouri şi nu au scrisori, au tobe. Coboară ȋn felul ăsta ȋn sunet de tunet de fiecare dată când se petrece ceva sau când ȋşi aduc aminte. Femeile poartă pe cap fâşii din pânze albastre, roşii ori albe şi după felul ȋn care sunt acestea ȋnnodate le poţi ghici emoţiile, regretele, nostalgia, nepăsarea… Sistem de noduri inventat pe plantaţiile de pe Mississippi unde sclavii nu aveau voie să vorbească unii cu alţii şi comunicau prin nodurile din pălării. Bărbaţii sunt toţi la costum, cu o morgă britanică pe cât se poate căci englezul e ȋn capul africanilor ca şi ȋn capul nostru ȋncununarea omenirii, cu paradox… O mândrie surdă, de victimă, care te ȋnneacă, o mândrie inutilă, cu gust de gutui.

Câte un olandez mă ȋntrerupe şi mă ȋntreabă senin când mă ȋntorc ȋn România, faţă de mine nu au nici o vină şi nici o ruşine colonială. Nu ştiu. Am plecat ca ȋntr-o excursie ori o plimbare care s-a prelungit şi complicat dincolo de periferia Bucureştiului ȋn care mă voi ȋntoarce poate mâine ori nu-l voi mai vedea deloc, oraş pe care ȋl străbătusem nopţile pe jos ori cu maşina, somnambulic, curios, beat, ȋndragostit, disperat, plictisit, hotărât să mi se ȋntâmple orice; şi ȋntr-o zi am plecat. Când viaţa se ȋmpleticise deasupra frunţii ca un nod din acesta, străveziu. Am venit aici să scriu o carte şi ei, olandezii, au intrat ȋn cartea mea, ȋn arealul cărţii mele. Ei când vor pleca ȋnapoi?

Ca mine, cu miile au dispărut subit de pe străzile lor. Fără un cuvânt de adio, fără să ştie ȋncotro, doar cu o pungă de rufe ȋn spinare, fără hartă măcar. Trecuseră treisprezece ani de la Revoluţie şi nimeni nu mai sărbatorea la noi nimic. Retorica ciungă a unui securist mă ȋndemnase să plec. Mă descoperisem ȋntr-o seară că cineva la masă ştie lucruri pe care nu are cum să le ştie, pronunţă lucruri care au mai fost pronunţate şi ȋnvăţasem cu el să port dialoguri simple care se petreceau simultan ȋn două-trei situaţii aşa ȋncât puteam folosi indiferent ce cuvinte pentru a desemna indiferent ce ȋntâmplare ori persoană. Nu am ȋntâlnit la prietenii mei scriitori o asemenea dexteritatee semiotică, de departe. Când am ajuns la mine, mi-a spus mai simplu: pleacă!

Dacă ȋi puneam o ȋntrebare mai ȋnşurubată, el arăta pe un perete o flacără de plastic, luminoasă, roşie. Adică da, nu are nici un răspuns, era o ȋntrebare pură. Vorbeam despre România de undeva la capătul lumii, ȋntr-o limbă paralelă, igienizată, poate chiar de aici, din Bijlmer. Vorbeam să nu tac şi ȋn spatele acestui dialog mi-am dat seama că ei ştiu totul. Şi m-a cuprins disperarea, căci dacă ei ştiu, ei sunt singurii vinovaţi. M-am oferit să intru ȋn Securitate şi m-a plimbat prin Bucureştiul vechi ȋntr-o discuţie de loialitate după care am abandonat şi eu, şi el, vorbeam prea mult. Şi vorbeam neclar. Eram convins de prea multe lucruri pentru ca jocul să-mi placă. Reprezentam deja o securitate mai mare, paralelă, de care lui i se făcuse frică, de această dată.

Trecerea la capitalism era ca o moară din lovituri de cot căci aceasta a fost selecţia acelor ani, e un furt aşa cum sunetul de koboewabenzi-ankama evocă, fără cuvinte, fără gesturi inutile. Premierul a pronunţat cuvintele pe un ton meditativ, cu ochii ȋn gol, cu sentimentul că dispune de un concept de lucru. Dacă ei ştiu ȋn detaliu totul şi dacă nu se mişcă nimic, ȋnseamnă că altcineva e ȋn spatele lor, altceva, ori sunt cu totul idioţi. Dar securistul mă evaluase corect. Ȋncepuse măcelul.

Şi nu aş fi plecat dacă n-aş fi descoperit că durerile naşterii noastre sunt inutile, că acel copil care stătea să sară din timpul românesc e oriunde şi dăruit ȋmprejur, la numai un pas peste graniţe. Poate că generaţiile mai noi puteau ȋnvăţa, călători, schimba ceva, totul şi mai ales mima acea speranţă cărora nouă ne era interzisă. Noi aveam ceva ce nu mai putea fi revendicat de niciunde şi nu aveam regretul de a ne fi pierdut printre suspine. Nu timpul ne trecuse ci locul.

Trăisem cei mai frumoşi ani ȋn explozia de libertate şi romantism a Revolutiei, deschisesem vechile crâşme ȋnchise de comunişti, căutasem ȋn dicţionare cum se numiseră ele şi am trântit din nou pe tejghea o poveste cu sfinţi. Ȋnvăţasem cântecele şi iubirea prin tufişuri, amestecaţi ȋn haine, frunze şi chitări ȋn timp ce fiecare om ȋţi zâmbea şi deschidea ochii pentru prima oară. Ne-ar trebui o revoluţie la fiecare zece ani, să rămânem tineri. Dar lumea nu e aşa de rea.

Cine mai iese acum desculţ din teatru dimineaţa ca nebunul de Zetu, cu sticla de Odobeşti ȋn mână să sărute mâna la trecătoare şi să le salute cu vreo pălărie cu pene, de muşchetar, să le meargă bine ziua. După care au venit milionarii. A ȋnceput printr-un val de afişe cu portrete de oameni graşi, ȋn costum şi care rânjeau de pe pereţi ca un remix pentru un coşmar marxist. Nu puteam decât fugi, toţi acei care petreceau noaptea şi dormeau ziua căci ne pângăriseră cuibul Bucureştilor. Care trăise o decadă grandoarea unui mare oraş. Zece ani de libertate, şi de comunism, şi de capitalism, de tot.

Aşa a nins de singurătate, fiecare a ȋnceput să facă ceva, altceva, a uitat să mai vorbească despre nimic şi să caute câte un prilej ori o nuanţă, s-au ȋntristat, chipul li s-a lăţit şi mergeau mai repede pe străzi. Fără să ne mai auzim ȋntre noi, să ne privim. Pentru ca după o şi mai scurtă noapte de zi să ne iasă ȋn cale acele suflete de linx, femei care ne cunoşteau şi care ȋşi descoperiseră primul rid şi noi ne luam ȋncă după fantome… Care a scăpat n-a uitat nimic. Ori n-a putut să uite şi a scăpat aşa.

Nu a rămas decât să ne alăturăm unul câte unul mai vechilor pofte de a fugi, fugii, fugarilor, celor care fugiseră de la ȋnceput, după război ȋncă. Din cele trei mari oraşe care fugeau tradiţional din câte o mai veche amintire europeană: Timişoara cu sârbii ei, Sibiul cu saşii şi noi, Bucureştiul, doar cu disperarea. Nici unul dintre noi nu vroia să construiască o lume, o ţară, o cultură sau nu aveam poftă să ne ȋmbogăţim subit. Noi găsisem deja, noi puteam chiar muri căci trăiserăm tot. Veneau ȋnsă deceniile industriale, administrative, stereotpurile, secretarele, oja, fiţa, Mercedesul. Eram pe străzi ca antilienii ȋn Bijlmermeer, cu arcul lui Cupidon de gât şi Cupidon ȋn comă de gradul trei.

Nu stiu câţi ȋşi mai aduc aminte, dintre cei ce văzuseră ȋnainte vreme un sicriu trecând cătinel pe stradă, cu capacul bătut ȋn cuie şi acoperit de ştampile, condus de o cruce albă, fără nume. Ȋnainte de ’89 coborau legănate pe străzi laturalnice cam 15-20 pe vară, era vreunul dintre cei prinşi la granită. Poate mortul eram chiar noi şi ne gândeam la chinul şi plăcerea acelui nenorocit, la speranţa lui. Dacă era omorât ȋn bătaie de uniforme şi câini, el ştia că scăpase, mai putea ȋncă scăpa ori scăpa chiar ȋn acele clipe ȋn care se zbătea să scape. Iar dacă nici acest lucru nu ȋi reuşea, putea macar să urle ceea ce gândeşte până când nu mai avea dinţi şi limbă şi mai apoi putea să urle ȋn tăcere, până se termina şi tăcerea. Murea imaginându-se să stea timid, anonim, la vreo coadă de McDonalds, undeva ȋn West. Aşa murea.

Am ȋnsoţit de câteva ori un astfel de sicriu, m-am alăturat procesiunii prima dată doar din curiozitate pentru că mai apoi să recunosc acea tăcere albă, fără nume, şi s-o petrec ȋn cazul ȋn care se ȋndrepta spre Ghencea. Erau mulţi tineri care se făceau ghem lângă sicriu, tăcuţi, ne atingeam hainele ȋntre noi pentru că nu puteam vorbi unii cu alţii. Procesiuni de linişte, proteste inutile. Acele foşnituri erau de ajuns, ca nişte şoapte de mătase, singurele adevăruri de pe acea stradă comunistă. Foşnete mai adânci, mai cadenţate ca loviturile de clopot.

Mergeam aşa, tăcuţi, gata să sărim cu toţii la primul strigăt de bucurie ȋn sicriu la mort. Mulţi zac ȋngropaţi ȋn cimitirul de la Cladova, cimitir de cruci albe, fără nume, se afla ȋn dreptul Turnului Severin ȋn vechea cetate reparată de Radu Popescu din porunca lui Constantin Brâncoveanu. Tot mureau şi nu se mai termina cu ei, o ţeavă de Brâncoveni. Şi după ce mureau, ȋşi pierdeau şi numele. Morţi de care nimeni nu-şi mai aduce aminte, morţi pentru noi, nu pentru ei ȋnşişi.

Dacă se ȋntâmpla să-i simtă ȋn noapte, iugoslavi ori români, nu conta, treceau cu navetele peste ei şi camera de tractor se ducea la vale pe Dunare, căinaş… Pentru fiecare român prins Ceausescu le dădea iugoslavilor câte un vagon de sare că ei nu au sare iar ei ȋşi puneau sarea-n bucate, deştepţi. Alţii o luau pe uscat şi care ştiau graniţa ajungeau ȋn lagărele de tranzit din Austria, cu noroc ori intervenţii prin ambasade. Din vreo zece mii care zăceau ȋn lagărele iugoslave abia cinci, şase ajungeau să treacă mai departe.

Pe barbaţi iugoslavii ȋi băteau până ȋi omorau, ȋi băteau pentru că nu puteau ei fuge ȋn locul lor, cum s-ar fi lovit pe sine undeva ȋn adâncuri, de frică şi bucurie. Multe din aceste cabluri electrice puse ȋn patru vorbeau româneşte căci erau vlahi ori aveau câte un părinte vlah. Adică român născut ȋn Serbia, populaţie numeroasă care se ȋntinde până la Beograd. Iar dintre femei ajungeau cele frumoase la izolator unde erau violate sistematic aşa că umblau toate murdare şi ciufulite, mirosind urât, să fie cruţate.

Lagărul era sub protecţie ONU dar femeile nu aveau curajul să spună nimic pentru că ar fi fost imediat trimise ȋnapoi ȋn România unde le aştepta aceeaşi soartă. Se auzise chiar că românii le-ar spăla cu furtunul de pompieri ceea ce iugoslavilor nu le trecuse prin cap, să le poată viola igienic. Alţii o luau pe mare, către turci – românii şi-au pus speranţa ȋn turci ȋncepând abia din secolul douăzeci. Dacă ştiam, ne lăsam mutaţi din secolul cinşpe.

Aşa am ȋntâlnit unul dintre sibienii care ajunşi salvamari – ce căutau sibienii să se facă salvamari, se ȋntrebase procurorul – au refuzat să se urce ȋn cargoul rusesc ce le propusese sa-i salveze, cum atârnau de valuri, pe o plută, eşuaţi. Unde să-i salveze?! au murmurat din buzele crăpate de sare sibienii. Au ajuns ȋnapoi ȋn Constanţa, culeşi de ruşii care poate că ȋn cazul unei plute mai acătării le-ar fi lăsat românilor vaporul şi ar fi luat ei pluta… spre turci din nou. Pluta era salvarea, nu cargoul de Odesa…

Cei care o luaseră pe uscat ne povestiseră cum veneau ȋn noapte câinii lupi, de graniţă, şi ei stăteau nemişcaţi, trântiţi la pământ. Cum aveai noroc la câine: dacă ȋncepea să latre isteric veneau şi grănicerii, dacă mişcai, te rupea ȋn bucăţi aşa că ȋncepea să te miroasă şi trebuia să-i laşi să te miroasă ȋndelung ȋn fund ȋn timp ce tu stăteai nemişcat, ȋn patru labe, pentru ca mai apoi să se ȋndure de tine şi să fugă ȋnapoi ȋn ȋntuneric… Unul dintre aceşti mirosiţi de lupi avea să se ȋntoarcă şi să ajungă primar ȋn Cisnădie. Dintre prinşi, mulţi făceau trei-patru luni de puşcărie şi dacă ȋncercau de mai multe ori, serviciul paşapoarte le dădea ştampila, să scape de ei…

Un alt cap pătrat de transilvănean ȋncercase de zece ori să fugă pe aceeaşi cărare… a reuşit a unşpea oară. De ce a ȋncercat numai pe acolo? L-am ȋntrebat eu ridicând vocea, convins că cel mai prost român din lume ȋncă nu a fost descoperit. Şi aşteptând un răspuns care ştiam că va răsturna cumva, nu puteam şti cum, această impresie, că e ceva evident şi tragic, ca orice fugă care contează numai ea, definitivă. Acolo locuia. Pe cărarea aia…

Un alt amic ce-şi târăşte zilele acum ȋntr-o zonă marocană a Utrechtului a renunţat la cetăţenia română şi ȋl rugam să-mi povestească de fiecare dată când ne atingeam cu vin de porto cum ȋl intrebau securiştii pe la anchetele unde nimerise din aeroport, ȋn timp ce vroia să plece către Canada cu o viza – mirare – de Austria! “Te băgăm ȋn beci, mă, şi nu mai ieşi de acolo…” “Pe mine nu aveţi cum să mă opriţi că nu mai sunt român. Ce am eu cu voi.” “Da’ ce eşti mă!?! Unde ţi-a dat mă-ta să sugi, la Viena?!” “Şi cât puteţi să mă ţineţi?” le răspundea el, roşu, verde, apatrid. “Nu mai mult de zece zile că eu fac greva foamei şi a setei şi gata… Dar de mine ştiu prietenii că sunt aici, ştie Europa Liberă…”

Acest personaj hirsut, hâtru muntenesc al celor care au dispărut prin Occident mă ȋntreba ȋn urmă cu câţiva ani: de ce nu le-o da drumul acum, că tot nu mai au unde să fugă?! Unii vor să plece aşa cum alţii aud voci ori sar de pe clădiri, a pleca e un drept fundamental al omului, să alergi ȋn jurul casei, prin parc, ȋn jurul pământului. Tu nu-i cunoşti pe români, ȋi spun, ei se duc direct acolo… de aia nu le dau drumul.

Tot el ȋi ȋntâlnise ulterior scenelor violente şi filajului la cinci metrii pe cei doi securişti care ȋl “preluau de zi” cu planul de a nu-l lăsa să se apropie de Bucureşti, unde erau ambasadele, aeroportul, Serviciul paşapoarte. Dar M. venise ȋn Bucureşti nu cu trenul ci cu avionul aşa ȋncât se ȋntrebau cu toţii: Cum a plecat ăsta?! Aşa l-au ȋntrebat şi ei, cum a făcut. “Băi proştilor…, ȋi certa el, aţi văzut mă că m-aţi scăpat?” ridica el din umeri nervos. Până la urmă tot a fugit, prin Italia, prin lagărul unde stătuse şi Culianu.

Dar cum avea curaj Goma să se certe cu ei. Poate că foiţa de dictatură era doar o impresie, mai subţire decât ne ȋnchipuiam noi, care la o simplă suflare s-ar fi spart şi stăteam cu toţii nemişcaţi sub acea folie pe alocuri deşirată. “Şi tu cum de vorbeai aşa cu unii care ȋţi puteau răsuci ridichea asta jumulită de sibian?” “Păi ce puteau sa-mi facă, să mă omore, mai mult ce puteau să-mi facă?! râde el nervos. Iar Goma era ȋnsurat cu fata unuia mare ȋn Partid, care ajungea şi la Ceauşescu, un evreu. Şi Goma era susţinut de afară, să nu dispară ȋn noapte. Deşi se trezea câteodată vânăt de răngi dimineaţa, o lua de la capăt. ȊI plăcea bătaia, zic eu. Ori n-o băga ȋn seamă, nu-l mai preocupa.

Un alt nefericit care reuşise să se stabilească până la urmă ȋn Munchen ȋncercase să treacă mai ȋntâi Dunărea pe la Orşova. Cum plecau românii fără hărţi şi fără să privească, căci gândul că din acel moment erau liberi le luau minţile şi o rupeau la fugă fără nici o direcţie, era noapte deci şi acolo Dunărea face un lac interior ȋn ţărmul românesc iar nebunul nostru, noapte, a trecut ȋnnot tot ȋn România. Când a ajuns la mal i-a ȋntrebat pe grăniceri, fericit: ” Yugoslavia?” “Da, Da, i-a răspuns grănicerul pe sârbeşte, vino ȋncoace…”

După care comuniştii au trecut şi iar a fost zi şi iar noapte. Şi noi a trebuit să ne inventăm fuga, n-o mai luam de-a gata şi nimeni nu ne-ar mai fi oprit decât ceilalalţi români, ȋnfricoşaţi că ei au să rămână. Să rămână degeaba. Era prea uşor, iresponsabil să fugi, e ca şi cum n-ai putea să rezişti. Ar fi trebuit să ieşim cu toţii la mal ca şi cum unii s-ar fi agăţat de fuga altora şi astfel am merge câte puţin ȋnainte. Mai mulţi români m-au acuzat că am plecat decât olandezi că am venit dar lumea vorbeşte din auzite, nici n-am plecat, nici n-am venit. Am fugit ca să pot rămâne.

Ȋncercasem să fur şi eu o bucată de ţară ori mai degrabă să scap de chiria acelor căpuşe cu dexterităti de insectă care puseseră mâna pe industria românească acum ȋnchiriind-o pe bani buni la cei care ştiau ce să facă cu ea, ca mine. Şi aveam nevoie de un spaţiu să ne mutăm acolo cuptoarele de carbon, inginerul care cumpărase fabrica pe nimic ne ridica din lună ȋn lună chiria. Găsisem o altă fabrică lichidată de o bancă, banii ar fi venit printr-o altă sursă, un credit aranjat şi el ȋn schimbul unui teren al unui prieten. Totul, ȋn univers, e mai mult sau mai puţin facilitat. Afacerea a eşuat ȋntr-un scandal, ascultări de telefoane, filări şi o confruntare cu doi securişti, unul prietenos şi altul răuvoitor, pe una din terasele din Bucureştiul vechi. Am rămas inocent.

Aveam să aflu peste ani că actorul principal al fabricilor bucureştene avea să fie arestat, poate de un alt actor principal. N-am reuşit la Paris să profit de această ȋntâmplare pentru a obţine azil politic, păţanie numită de un ziarist de la “Le Monde” care a venit să ȋmi asculte povestea pe un acoperiş unde era un fel de terasă amenajată, un caz clasic de rachette. Fusesem interpelat şi ȋndepărtat de la un aranjament ȋn litera legii, ȋi spun eu. Degeaba, ziaristul era specializat ȋn români şi estici, deci mai deştept ca mine.

Aşa că nereuşind să mă ȋmbogăţesc, am plecat, n-am vocaţie de victimă, eu mor cu ei de gât sau ȋi las ȋn pace; am vândut o busolă şi un desen moştenire de la Palatul Regal, am lichidat biblioteca, câteva mii de volume care nu-mi mai foloseau la nimic şi ne-am pus pe aşteptat autobuzul de Lyon. Nu am putut aştepta mult că ne-am ȋnmuiat de bere şi am plecat după femei, spre Mătăsari. Cuibuşor de nebunii, dacă-i bairam, bairam să fie.

Era o clădire imensă, o ruină cu o curte interioară undeva ȋn dreptul la Biserica Armenească, am ajuns acolo pulbere. Fusese poate vreun han ȋn secolul nouăsprezece dar acum locul mişuna de ţigani şi de curve, mai căzuse câteva secole ȋn timp şi se oprise undeva pe marginea vremii, ȋn evul mediu. Nici zgomotul străzii nu pătrundea şi era o lumină galbenă peste tot, ca după o perdea. Am vorbit cu un ţigănuş care scosese un fotoliu rupt ȋn curte şi care fuma lasciv revenindu-şi poate după un shot de heroină. Două fete au ieşit repede pe o uşă care abia se mai ţinea ȋn ţâţâni şi s-au pus cu spatele la zid, desculţe, zâmbind tensionate cum ne târam cu sticlele după noi. Ne-am uitat la ele ca la cai, erau ȋn cămăşuţe subţiri, aveau pielea albă, erau românce cumpărate sau pe care puseseră cuţitarii staborul.

L-am ȋntrebat: “cât?” Şi a zis un preţ. I-am zis să vină cu alt preţ şi mi-a zis că nu poate dar dacă vreau, are ceva mai ieftin. OK. Şi ţigănuşul a fluierat scurt, fără să ȋntoarcă capul. După vreun minut a apărut un copil, să fi avut vreo cinsprezece ani care ţinea strâns de mână o chinezoaică şi ȋnnainta spre noi călcând cu uşurinţă peste mormanele de cărămizi din curte, căci era evident că ţiganii dezmembrau clădirea şi vindeau cărămizile. Chinezoaica nu avea nimic, nici ţâţe, nici cur, nici vârstă, nici culoare, nici expresie pe faţă, privea puţin mirată ȋn jurul ei, indiferentă aş spune, ori poate că ȋşi ascundea frica. L-am trimis ȋnapoi şi a dispărut cu chinezoaica de mână la fel cum a venit, printre pereţii fără uşi. Ȋnainte vreme mai luasem o chinezoaică şi ȋmi povestise numai despre fulgi de nea, era mai dusă ca mine.

Am apucat-o pe aia mai slabă, tovarăşul meu a rămas cu una dolofană şi rârâită. Camera arăta ca o chilie de student, cu lampă, ziare, ceşti de cafea. Pe tencuiala cojită atârna “Răpirea din Serai” ȋn tonuri verzi, cu feţe din profil, egiptene. Şi când ne-am pus pe treabă, tot cobora grasa să-mi ceară bani ba de bere, ba de ţigări, mai mult la mine stătea şi aia. Şi plus că o ţinea de vorbă pe a mea şi o desconcentra. Am mai tras nişte beri pe care le-am ȋnchinat regelui ţiganilor şi tuturor smardoilor din zonă. Când am ieşit, abia ne mai puteam ţine pe picioare. M-am uitat ȋn spate să nu se ia vreun cuţitar după noi. Mă costase cât luasem pe dicţionarul de greacă, de la anticari. Ȋn acel moment am priceput că nu folosisem prezervativ.

Aşa ca am scos ce era de scos din pantaloni afară, mai claxona câte un taxi dar ȋn general mă fluierau ȋncurajator căci mergeam pe mijlocul bulevardului. Uneori maşinile treceau ȋn viteză la câţiva centimetrii. Aveam nişte pastile de antibiotic pentru pe drum ȋn Franţa şi le desfăceam pe rând turnând praful pe organul tumefiat şi dat cu capul de toţi pereţii. Coboram aşa la vale pe Protopopescu, preocupat de tratament. Celălalt nemernic, beat de bere, de liberate, cu toate frontirele sărite, dădea cu şutul ȋn câinii care erau peste tot şi care nu ştiu de ce dar li se făcuse frică de el. Zburau potăile, ha, cât ȋi ocolisem eu şi câţi pantaloni ȋmi găuriseră când se puneau seara la colţ, pe Batişte, de nu mai puteai să ȋntrii decât dinspre Rosetti. O degradare mai mare n-am trăit, ȋi spun, dacă scap, mă călugăresc.

Mătăsari, Lyon, Paris. Românii, ascunşi prin toate cotloanele Parisului, muncind la negru, cerşind ori borfaşi patentaţi din barurile din faţa gării mi-au dat ideea să vorbesc cu popa, să vorbesc cu Dumnezeu, să vorbesc cu cineva dacă tot ştiu să bat câmpii. M-au ȋntrebat ce ştiu să fur mai bine, le-am spus că nu sunt cu furatul, eu dau ȋn cap. Prin acele cârciumi prăfoase, cu podele de lemn unde aruncai cojile de alune pe jos am dat de urma unor tovarăşi mai vechi cu care recuperasem bani prin Bucureşti şi prin Pădurea Băneasa. Dacă le puneai un sac ȋn cap şi ȋi agătai de picioare de vreun copac, un lătrat de câine lup făcea cât un cont ȋn bancă.

Aşa că din trei cuvinte am fost localizat, ştiau şi când plecasem să-i luăm gâtul lui Circaru ȋn Titan, când se pornise tot Titanul să fiarbă. Şi când s-au oprit ȋn faţa noastră vreo şase maşini pline de ţigani, cu Ion care a venit să negocieze şi să ne spună că el nu se bagă, să nu-l amestecăm, el ne spune doar cine e Circarul. Era cel care stătea bază la circ şi se urca toată trupa pe umerii lui, făcând un soi de instalaţie din ţevi de unde săreau pe nişte trambuline, ȋn fine, el ȋi ţinea pe toţi pe umeri şi pe gât, cu macara cu tot. Ne povestise cum se mai rugau poliţiştii de el ascunşi pe după copaci când el arunca cu scrumiere după ei, beat. “Hai măh Circarule, să dai doar o declaraţie, ce te costă o declaraţie.” Ȋl luai de fiecare dată mascaţii, alţii nu aveau spor. După care ȋi dădeau drumul.

Noi eram trei, R., Neamţu şi cu mine. Ei aveau pistoale, un Wesson fără gloanţe şi un Rossi-Braztech care era original pe gaze lacrimogene dar R ȋi schimbase ţeava şi mergea acum şi cu gloanţe. Trebuia să-l liniştim puţin pe Circaru dar R a ridicat puţin temperatura lui C. şi l-a ȋntrebat: “Dar să-l omorâm cât ai da?” C s-a speriat dar lunile ȋn care periodic Circarul ȋl jupuia de bani şi ȋi devasta barul şi-au spus cuvântul. S-a ȋnvoit cu o mişcare scurtă din cap şi a pronunţat o sumă printre dinţi, una dintre cele multele pe care R i le tot picura ȋn urechi. Basta.

Ar fi fost cred acum vreo trei patru mii de euro. După care am plecat să-l căutăm. R nu vroia să-l omoare, vroia numai să ȋmpartă cu el banii pe care C ni-i dase iar mortul să se dea la fund vreo trei luni. Până când am aflat că cei doi sunt rude şi a căzut afacerea. Şi că Circaru avea mâna lungă, comandase prin locotenenţii lui să-i ȋnjunghie ȋn puşcarie pe cei doi fraţi F care ȋl băgaseră ȋn probleme cu justiţia. Nu era simplu. Aveam o sută şapte kg de muşchi şi ȋmbibat de steroizi lumea era transparentă, ȋşi pierduse concreteţea, vroiam să-l văd pe Circarul. Eu i-aş fi omorât pe toţi şi fără bani. Când rupi un os, uneori se aude un zgomot ca de ţeavă, oamenii sunt ca iepurii pe dinăuntru, moi. Borfaşii au erudiţii lor, ori poate Circarul ȋncepuse să ne caute el de data asta. Şi R auzisem că ȋi trimitea mesaje de pace prin locotenenţii lui.

Pe vremea când legea terorismului ȋncă nu era promulgată şi când numai cu ameninţări ȋţi mai scoteai banii ȋmprumutaţi, era simplu să pleci cu maşina de acasă. Dar se schimbase timpul. Banda lui Turcu’ formată din câţiva veterani, Turbatu’, fiul unui colonel de securitate mort ȋn ȋmprejurări nedefinite, Pătratul, specializat ȋn maşini din Suedia, şi altii, cu locotenenţii lor, devastaseră Parisul. Coborau francezii plângând din metrouri ȋnjurându-i pe români. Turcu, de fapt un tătărete din Mangalia, se plimba cu mustaţa lui pe bulevard, nu mai fura nimic, cumpăra.

Aşa le cumpăram şi noi datoriile unora sau altora, datorii ȋntre firme, datorii de poker sau garanţii date de târfe care veneau şi se plângeau că au rămas fără inele. Uneori mai venea câte un soţ ȋnşelat care ar fi plătit vreo două sute de euro să-i rupem un picior amantului. Luam banii şi nu rupeam nici un picior, femeia era de vină. Alteori trebuia să facem vizite dese, să-i aşteptăm ȋn fiecare zi pe datornici când plecau spre muncă şi să-i salutăm de la distanţă, uneori ajungea un telefon. Ori trebuia ȋn ultimă instanţă să scotem limba la ei. Bucureştiul căzuse ȋn acele momente pradă mafiilor mici, de cartier. Lumea Crimei era mică şi mai bună decât lumea noastră bună de acum, bună ca pâinea caldă, haiducească. Aproape că nici nu se petreceau crime, se vorbea numai.

La Paris aveau cu toţii un limbaj aparte, inventiv şi ramificat, pentru a nu fi ghiciţi de poliţie care datorită similitudinilor lingvistice ale fracezei cu româna mai prindeau câte ceva. Erau momente când nu pricepeai nimic, era o altă română. Spre deosebire de securişti, a căror semiotică se mişca ȋntre cuvinte şi ȋnţelesuri standard, dar care prindeau ȋn câte o inflexiune de voce o perspectivă aparte, această specie de criminali păstrau inflexiunile schimbând cuvintele. Mascând limba, nu domeniul real. Aş fi vrut să fac o listă cu acele cuvinte sing-sing, un mic dicţionar “Gherla”, n-am apucat.

Ne-au ȋmprumutat nişte bani pentru a ni-i cere pe stradă, să vadă unde ţinem portofelele, eu aveam un fermoar pe spatele curelii, numai dacă mă puneau jos mă curăţau de bani, Gepetto ȋi ţinea ca pe lozuri, de gât. I-am lăsat ȋn momentul când au ȋnceput să insiste. Mi-a lăudat unul pantalonii de stofă şi a pus mâna ȋn dreptul unui buzunar, să simtă dacă era acolo. “A, ce mişto pantaloni ai, de unde, din România?” L-am băgat cu capul ȋntr-un joc mecanic, din acela cu bile şi manete. A văzut toţi mickii mauşii şi a plescăit din limbă gustul dinţilor. Prietenii lui ar fi sărit de la masă dar Gepetto a ridicat ȋntr-o buclă o navetă plină de bere de pe jos trântind-o scurt ȋn capul unuia, la ȋntâmplare. Care a rămas cu capul pe masă, ȋn Murfatlar, la mulţi ani şi cu ăsta. Banda asta de ferentarişti era specializată ȋn românii care coborau ȋn Gare du Nord şi care erau ȋntâmpinaţi cu un călduros: “Fratele meu!” După care dispăreau bagajele.

Aş fi putut o vreme rezista ȋn Paris dacă mă declaram curd, urmărit de autoritatea turcă, ȋn imposibilitate de a mă ȋntoarce acasă. Cu toţii aveau acte de curzi şi luau amenzi pe acele declaraţii prin tramvaie şi trenuri. Aş fi putut dormi ȋn squaturi, Parisul era plin de români. Treceau uneori câte cincizeci străzile ȋn Montparnasse, cu puradeii desculţi agăţaţi de fustele pirandelor şi ei ȋn şube, cu mustăţuri şi cu căciuli mari de oaie. Iată că vacanţa mea prin Europa lui Munchausen se prelungea indefinit. Pot supravieţui ȋn orice loc mă arunci pe hartă şi ȋn orice epocă istorică. Mor ultimul. Dar la Paris nu.

Trecuse vremea când puteai cere viza şi după nouă luni, dacă nu primeai nici un răspuns, erai considerat ca locuind legal ȋntr-o ţară occidentală. Aşa ȋncă un timişorean a aşteptat cinci ani fără viză dar după cinci ani a primit paşaport olandez pentru ca mai apoi să primească o scrisoare de la Ministerul de Interne dacă vrea să renunţe la cererea de viză de şedere ȋn Olanda. Motivul? Pentru că ȋi semnase ȋntre timp regina paşaportul… ȋţi dădeau casă şi bani… Iar dacă te declarai ȋn Olanda, Belgia si Germania nu aveai decât să călătoreşti să aduni asistenţa socială de la trei tări simultan unde mai aveai şi trei camere cu vedere la parc. Un fel de turist al plângerii.

Dar acea vreme trecuse când nu te ȋntrebau de acte, doar când şi dacă vei veni la lucru şi le puteai telefona să le spui că eşti bolnav iar ei continuau să-ţi dea leafa cuvenită, poate şi cu vreo cinzeci de guldeni mai mult, de sănătate… Unde era Ceauşescu să vadă cât primim noi de răul lui. Ce mai conta cum ai trecut graniţa, dacă ai trecut-o? Trăiai mai bine decât călăul, decât Ceauşescu. Şi decât tot poporul român dintre graniţele ţării, dar de asta ȋţi era ruşine, dacă ţi-era.

Popa din Paris m-a primit ȋntr-o cameră din spatele bisericii din strada Jean de Beuvais, m-a ascultat după care a tăcut. I-am spus direct că am plecat de acasă să scriu, mi-e indiferent ce voi face, eu tot voi scrie, Vive la France, aşa că să-mi dea o soluţie. Scriu tot ce mişcă, ca din mitralieră. Nu mă putea trimite la “spart ziduri”, mi-a spus el, aşa că m-a trimis ȋnapoi ȋn România. Să vin cu bursă. De-aş fi ascultat glasul lui Dumnezeu… aveam să mă predau ȋn aceeaşi seară ȋntr-o garnizoană a Legiunii Străine.

Se lipise un boschetar de noi care a intrat şi el ȋn Legiune, un individ scund, bine legat, care părea să ştie italienii cu care lucram noi şi ȋncă unele poveşti vagi despre afaceri. Aşa e când stai ȋn gazdă câţiva ani la Şeful de Personal din Ministerul de Externe sub Ceauşescu, se petrec lucruri. Când l-au refuzat francezii l-am ȋntrebat care ar fi putut fi motivul. El mi-a spus că or fi găsit ei ceva şi a ȋncheiat discuţia, Gepetto ar fi plecat cu el căci mă prinsese că avem prieteni ȋn Paris cu care vorbeam la telefon şi ȋi era frică să nu rămână singur. I-am spus că ȋi găsesc slujbe pe la restaurante dar el nu voria să spele vasele, vroia să fie Stan Dracul.

Gardul ȋnalt al garnizoanei din Paris e ȋn faţa unui maidan cu leagăne, acolo ne-am aşezat pe bancă, cu prietenul meu de suferinţă, Gepetto, din Roşiorii de Vede, alcoolist. Şi el a deschis paporniţa cu vinuri franţuzeşti şi culegea sticlă după sticlă, să-şi facă curaj, după care ne-am ȋndreptat spre poartă unde ne aştepta un gal cu mâinile neobişnuit de lungi, păros şi vesel ca un măr pădureţ. După ce ne-au controlat la dinţi şi la ochi, mi-au dat un training albastru şi din acel moment m-am numit Aurel Busila şi am ȋnceput să spăl faianţă ȋn compania extrem orientală a unor chinezi dolofani veniţi de pe la cârciumile lor. Acestora, de efort, le izbucnea sângele pe nas şi se trânteau pe jos unde rupeau smocuri de iarbă şi mâncau.

Chinezii sunt un caz special oriunde, mai ales cei din sud. Ȋn armată, dacă are ochii oblici şi nu vorbeşte japoneza, forgeet it! La adunări făceau flotări unul câte unul pentru că nu ȋşi ȋnţelegeau numele. Sergenţii pronunţau vocalele nerespectând tonurile şi cu accent francez. Iar la bolovani pentru grădină erau inutili, căci se umpleau de sânge pe nas. Gepetto ajunsese şef peste ei, căci ştia mai bine franceză decât toţi chinezii, chiar dacă el ȋnsuşi nu era chinez, dar ce conta. Iar eu aveam un pluton de ruşi la măturat şi spălat coridoarele. Auzisem de la doctorul care era român că din toată cazarma eram singurul ce terminase o facultate şi faptul că lucrasem ȋn televiziune ȋmi conferise porecla de “Le Journaliste”.

Polonezul de la cantină, un soldat cu barbă lungă, neverosimilă şi cu antebraţele acoperite de tatuaje făcea câte o glumă cu un englez roşiatic, deşirat, cu nişte tendoane de cal şi care ȋşi accidentase coloana astfel că nu mai era bun decât de ciordit sticle de bere din pivniţă şi ne pilea sistematic, ȋnţelegeam de la ei că nu aveam şanse combatante căci riscam să spun totul la televizor sau să scriu. Şi or avea şi ei rufele lor murdare, ȋmi zice Gepetto. Numai de ziarişti nu le ardea.

Prima săptămână grădina, a doua săptămână am călcat ȋn picioare calculatoare, plafoniere, birouri şi le-am ȋncărcat ȋn maşini, nu puteau fi aruncate cât timp funcţionau. Iar a treia săptămână am trecut la frecat faianţă cu nişte perii mici, o faianţă care strălucea ca porţelanul, kafkiană. La şase dimineaţa, ȋncă răcoare, ieşeam ȋn treningurile albastre, câteva sute de adunaţi, prin curte, se discuta pe grupuri dacă şi cine, cum vom fi refuzaţi pentru diverse condamnări anterioare pe care unii le aduseseră cu ei. Ni s-a alăturat un individ ȋmbrăcat şi el ȋn albastru care ne-a ȋntrebat pe fiecare de ce-am venit. După care ne-a spus că e de fapt sergent, că a coborât să vadă cum stăm. Da, Legiunea nu mai primeşte oameni cu dosarele ȋncărcate, unul avea un viol şi doi ani făcuţi, nu avea nici o şansă, nu mai suntem ȋn anii cincizeci.

Acest sergent incognito ne-a sfătuit, când ne vor ȋntreba unde vrem să fim detaşaţi, să spunem paraşutişti ȋn Congo. Sunt trupe de elită, patru din ei fuseseră angajaţi pentru a da o lovitură de stat in Africa, fuseseră ȋmpuşcaţi ȋn ultimul moment. Ei reuşiseră şi cele mai spectaculoase dezertări dar să dezertezi e inutil căci ȋţi iei banii la sfârşitul contractului. Prima pentru un guvern african ar fi fost de un milion de euro de persoană. Să mai iasă o dată la licitaţie, zic eu. Ȋn fond, dacă ai luat guvernul, de ce ai mai aparţine de Franţa. Te poţi declara rege, schimba constituţia, dizolva parlamentul, declara război Americii! Cu zece, cinsprezece din aceşti rătăciţi cu sete de sânge, cu sete de lege, ai putea coborâ pe Amazon cum descălecase Menumorut ȋn Carpaţi! Ȋncă se mai poate face aiurea o ţară, ȋmi zic.

Mercenarii şi curvele sunt o specie aparte, aş spune eroică a viciului. Borfaşii ȋnsă dereglează ierarhia etică din flancul religios al ei, borfaşii au cu toţii vocaţie religioasă. Mulţi cred ȋn lucruri şi ȋn oameni cu un fanatism dezlănţuit, omoară chiar pentru a sluji şi nu pentru o recompensă oarecare. Nu am cunoscut oameni cu loialităţi mai mari aşa cum la unii borfaşi am văzut. Mercenarii sunt loiali până la următorul salariu, curvele nu au nici o loialitate, nici faţă de ele ȋnsele. Borfaşii ȋnsă sunt oameni gata de orice din admiraţie neconditionată, ei ajung la crimă pentru altcineva, pentru a servi o cauză mai mare decât ei ȋnsuşi. Uneori trimit toţi banii furaţi câte unei mame bătrâne de prin vreun sat pierdut. Aşa cum unele fete marocane vin cu banii acasă, după ce au curvărăsit şi ȋi pun pe masă, ȋn bucătărie. Borfaşii n-au soartă, o ȋmprumută de la alţii şi mor.

Mercenarii nu mai cred ȋn nimic dar şi-au păstrat intactă puterea şi de aceea o aservesc, nu au acceptat să dispară laolată cu credinţa din ei. Curvele sunt toate nebune, nici o zguduire nu le mai poate aduce ȋnapoi. Sunt indivizi ȋnsă care ajung borfaşi pentru că sunt de fapt curve dar nu reuşesc să ajungă la acest adevăr ȋn ei ȋnşişi. Aceştia sunt cei mai periculoşi, criminali puri ȋn care actul crimei este rezultatul celor mai subtile operaţii mentale. Oameni care ies ȋn stradă pocnind un pumn ȋn faţa primului trecător pe care ȋl ȋntâlnesc, un pumn mai complicat ca toate meciurile lui Mohamed Ali la un loc, un pumn total. Şi mai sunt criminali de ocazie, care profesează crima ca pe o meserie, care au soţie şi copii şi care doar dirijează de-acum. Care sunt aproape… oameni! Sunt ȋnsă momente din viaţă, istorice, anutimpuri, locuri, unde să crezi ȋn ceva, ȋn orice, te transformă ȋntr-un mercenar. Mercenarul unei cauze contrare. Şi de aceea e inutil să insişti. Şi de aceea trebuie să pleci.

Crima ȋnsă e o şcoală ca oricare alta. Când doar cochetezi cu ea, poţi descoperi că oamenii se păstrează ȋn miezul lor tăcut, adumbrit, că refuză să se ȋnfrunte şi că orice ieşire violentă din ei ȋnşişi ȋi anulează. Oamenii nu mai au curajul şi putinţa să trăiască ȋntr-o lume primară, fără stat, fără legi, aşa cum lumea e de fapt. Căci statul, legile sunt abstracţii. Nu există, ca să mă exprim aşa. Tot ce există sunt doi oameni faţă ȋn faţă. Atât. Şi tot ce se petrece ȋntre ei e crimă sau vocale de ȋngeri. Restul sunt palavre, Dumnezeu e una dintre ideologii, un partid politc aproape al acestui fapt esenţial, doi oameni faţă ȋn faţă. Căci Dumnezeu o fi mare, infiniti, absolut, etern dar până la urmă ne putem ȋntreba, ok, dar cine e Dumnezeu, cine o fi El?! Când vom fi faţă ȋn faţă.

Oamenii răi nu sunt acei care sunt condamnaţi de societate, sunt cei care nu reuşesc să iasă din cerc, aşa cum românii nu au reuşit, cu toţii, care au plutit ȋn abstracţia statului, guvernului, speranţei. Criminalii, curvele, mercenarii, borfaşii au rupt primii digul. Tot ei au ajuns ȋn frunte pentru că ascensiunea politică e de fapt una din crime, o crimă ca orica alta. Să fii preşedinte e o combinaţie oarecare dintre aceste trei tipuri de a te vinde: curvă, mercenar şi borfaş. Securistul e toate trei la un loc la modul total.

Omul se ridică ȋmpotriva statului şi ȋmpotriva lui ȋnsuşi pentru că nu mai reuşeşte să zărească nimic ȋn jur, criminalii trăiesc ȋntotdeauna ȋn universuri infinitezimale, micronice. Aceasta strângere de orizonturi e crima, nu ceea ce se petrece ȋn om. Criminalul ȋncă mai caută din toţi rărunchii binele dar ochii i se ȋnchid… Strângerea aşa cum s-a petrecut de fapt cu noi toţi, când ne-am repliat ȋn noi ȋnşine pentru a ne spune ȋn ȋntuneric, ȋn tăcere, fragmente de adevăr amar, sub sovietici. Aşa cum ȋn aceste zile ȋşi spun bieţii moldovenii noştrii, sub rusul criminal Voronin. Strângerea, dispariţia, absorbţia e crima la care am participat cu toţii, fără deosebire, chiar şi acei care au avut nepăsarea sau nebunia să facă o lume normală din acel coşmar, care au trăit de parcă nimic nu se ȋntâmpla. Care chipurile s-au salvat.

Vestea despre Congo am primit-o ca pe o coincidenţă stranie căci ȋn Şcoala Primară, la cursurile de Pregătire a Tineretului pentru Apărarea Patriei aveam un profesor, Frazzei, campionul nostru naţional de judo. Un poet de fapt care traducea din Eminescu ȋn japoneză şi care m-a scos ȋntr-o zi din careu, de unde mă ascunsesem să pot sporovăi cu colegii. Aveam pe atunci o şapcă de ofiţer, o şapcă simplă, verde, de aplicaţie, pe care mi-o dăduse generalul Florea Dobrescu, unchiul meu. Frazzei, neizbutind să ȋmi ȋnchidă gura, acolo ȋn spate, şi zărindu-mi doar şapca, a urlat animalic, suprarealist: “Tu! Mercenarul din Congo! Ieşi din rând!” se agita el ȋn trainingul lui albastru, căci şi el avea un training albastru, doar mai deschis la culoare.

După cinsprezece ani, când mi-am dat seama că sunt şanse reale să ajung ȋn Congo, mi-am amintit de Frazzei ca de Nostradamus, clipind din ochi. Am fost ȋntrebat unde vreau, i-am zis căpitanului care vorbea o română stricată că ȋn Congo vreau. M-a ȋntrebat dacă mi-a trecut prin cap vreodată să mă omor. Niciodată. Şi ȋn mod serios nu mă gândisem nici să iau viaţa altcuiva, am adăugat eu. Două minciuni dintr-un foc. Omul ȋn uniformă a zâmbit, era un zâmbet corupt, creştin, bun, cum numai românii ştiu să ȋnflorească. Zâmbetul ăsta ne distinge, mă gândeam, dacă am avea tot aurul din lume, noi românii, l-am pierde dintr-un gest, pe muţeşte, pentru că noi ştim să zâmbim…

Frazzei cu mătăniile lui de vechi luptător mă trimisese ȋntr-un moment de inconştientă ȋn Congo, să-şi spele vreun păcat, mi-am zis. Frazzei, care pe Gutâi şi Ţibleş ȋşi arunca nervos şapca sărind ţonţoroiul pe ea pentru că ȋi spărsesem capul unuia cu o piatră ȋntâmplătoare ori ne puseserăm ȋn cap ţăranii călărind pe porcii lor. Ori ȋi dădusem altuia bomboane cu Ciocolax iar acesta nu mai ieşea din WC, ȋn fapt o cabină pătrată, ruginită, desenată cu creta, pe care o numisem rachetă deşi se pare că avea ȋnăuntru un motor de Trabant. Şi şapca lui Frazzei de astă dată, slinoasă, ȋn jurul căruia se agita imponderabil un nor de muşte. De dragul şepcii antique au urcat muştele cu noi până la vârf muntele. Am considerat ca singura reuşită ȋn această expediţie a fost să ȋnălţăm arealul acestui zzzzzzzzzdd fulminant de care Dali, spre bătrâneţe, soios, era entuziasmat până la lacrimi: Musca domestica.

Ori seara, când am aşezat corturile lângă graniţă, cum am ieşit să punem zahăr pe chiloţii lui Pepe, şi-i culegeau delicat bivolii care rătăceau paşnici prin noapte, dispărând cu ei, cum am găsit lângă un gard de pari pe acel trecător care a intrat de vorbă cu noi ȋn lumina clară a lunii. Cerul era puzderie de stele. Acolo, tot căutând pe cer, am văzut pentru prima dată stele căzătoare. Ȋncercam să localizez Carul Mare lângă care ştiam că se află Steaua Marinarului. Steaua asta o căutam de fiecare dată cu tata care ştia toate stelele pentru că fusese profesor de navigaţie ȋn Academia Militară, uneori o vedeam, alteori nu. Steaua pe care o văd numai cei care au ochii cei mai buni. Dar acel trecător, aproape o umbră prin noapte se pare că ȋl cunoştea de undeva pe Frazzei, nu ȋnţelegeam noi precis de unde şi cum, că el punea ȋntrebările…

Noi românii ocupaserăm ȋn Marsilia chiar ȋn mijlocul curţii mesele şi băncile făcute din bârne, eram protejaţi de doi constănţeni cu o grupă mai mare care depuseseră deja jurământul şi care fuseseră campioni ȋn arte marţiale. Unul dintre ei avusese genunchii operaţi cu laser, de la lovituri, dar nu a declarat operaţiille şi a fost acceptat. Numai aştia doi ne-ar fi călcat ȋn picioare pe toţi, de la un capăt la altul al curţii, nimeni nu se atingea de români. Ruşii stăteau ȋn picioare, uniţi, sub nişte copaci, mai erau iugoslavi care făcuseră deja un război, ȋn general estici şi mai apoi stingheri. Erau mulţi, veniţi din toată lumea, poeţi unul şi unul.

Rezemat de un zid, pe nisip, ȋn lotus, un mongol ȋnvăţa franceza dintr-un dicţionar gros pe care ȋl mai ȋmprumutam şi eu să ȋnvăţ fărâme de mongolă. Mai la o parte ȋl ascundeam pe Gepetto care făcea curat la ofiţeri şi unde găsise un tap de bere. După care ieşea ca pe maidan, cu cântec ȋnainte marş. Ȋncepea din nou conflictul cu Irakul nu se ştia dacă Franţa va trimite trupe şi se purta discuţia, dacă le va trimite vor fi legionari, să le arate englezilor ca sunt mai buni decât ei. Ali Chimicali scria pe noi. Decât nisip, aş fi preferat junglă, păstrează tenul.

Auzisem că după ‘45 Legiunea era exclusiv germană, formată din trupele naziste, fasciste, care reuşiseră astfel să se ascundă de justiţia cu toptanul a ruşilor, cum se ȋntâmplase şi cu Ilie Sturdza. Seara ne ȋngrămădeau ȋn camere destul de strâmte, pe priciuri, fără cafea – lipsa cafelei mă anula ȋn timp şi ȋmi dădea ameţeli. Un arab care fugise dintr-un câmp de training al Al Qaeda ne-a arătat ȋn plafon câteva puncte mici, camere de supraveghere, poate şi microfoane. Acesta stătea nemişcat, ȋn tăcere şi ne surprindea de fiecare dată când se arunca pe jos, pe nepusă masă, şi ȋncepea să se roage la Alah, cu curul ȋn sus. Ne ȋntrebase unde e Nordul. I-au spus ruşii undeva, că acolo e. Acolo s-a rugat şi el.

Deasupra uşii atârna un televizor care derula documetare despre Legiune, câmpurile de aplicaţii şi mai apoi legionari bătrâni care creşteau vii prin munţi unde Legiunea avea programe de reintegrare ȋn societate. Căci uitai să trăieşti, să trăieşti uiţi cel mai uşor când ȋnveţi zi de zi să mori. Să trăieşti e un reflex de care poti fi dezvăţat. Am găsit la cantină un volumaş cu cântece de luptă, de marş, de iubire, câteva versuri erau nimerite, altele erau făcute cred de Adrian Paunescu. Şi nu numai, au şi ei Topârcenii lor.

Am mai ȋntâlnit acolo pentru prima dată un brazilian, un individ pe la un metru şaptezeci, atletic şi poate un pic plinuţ, cu pletele până la centură, cu faţa pătrată de la vreun strămoş Guarani, fugit din favela Cidade de Deus din Rio de Janeiro. Un om mai radical diferit de noi europenii decât orice zvâcnire senilă a Orientului. Felul ȋn care judeca oamenii, situaţiile, solidaritatea spontană cu orice urmă de eroism inutil pe care o detecta cum găseşte câinele frunză de coca, tensiunea lui continuă, gată să sară, să sfârtece, să moară, era un soldat perfect, ȋmi imaginam. Numai că fără o cauză, fără posibilitatea de a avea una, un soldat inutil dar perfect.
Seara, ȋn dormitorul imens cu paturi suprapuse un chinez cânta lăsarea soarelui. “Tami-tami ta ta mi, tami-tami ta ta mi”, se imagina pe rogojina lui de paie undeva ȋn vreun sat, la liziera unor bambuşi ȋn care stăteau agăţaţi pui de urs Panda. Nici ruşii nu-l putea face să tacă, dacă nu cânta lăsarea soarelui, nu putea adormi.

I-am spus: Mă duc la Polul Nord, vii? Nu vin că abia am apucat să mă obişnuiesc cu francezii. Bun. Pe drum ar fi trebuit să mă opresc prin Amsterdam unde un cumnat al lui Gepetto pe nume Aziz Hadad dirija o parte a celor care ȋncărcau navele pentru America, soră-sa era măritată cu un arab. Şi eu trebuia să mă dau drept Gepetto căci fraţii nu se mai văzuseră de douăzeci de ani şi nu comunicau ȋn amănunt, să spun că frate-su e ȋnsurat cu sor-mea. Acesta trebuia să-mi dea de lucru şi când aş fi strâns banii, tot el să mă pună pe un vapor de America. Numai că ȋn port, ȋn Amsterdam, când m-am dus la poliţie să aflu despre Aziz Hadad, poliţiştii au râs. Aziz? Pe toţi ȋi cheamă Aziz!

Şi aşa am părăsit Mediterana pe care am ȋntâmpinat-o ȋntr-o noapte fierbinte de august, când m-am ȋndreptat cu Gepetto spre port, să vedem Marea, tot amânând să căutăm o toaletă. Aşa că ajunşi pe malul mării, ȋn semn de salut, de pe un ponton de yachturi am făcut amândoi pipi ȋn ea, ca doi ȋngeraşi: Mediterana! Plecasem de fapt spre Stokholm după sfaturile unui suedez din Legiune care văzuse pentru prima dată soarele Mediteranei şi pielea i se ȋnroşise caraghios şi după ce reţelele de români se ȋmprăştiaseră prin portul Marsiliei ȋntr-o bătălie colectivă a celor care munceau acolo fără acte, o bătălie cu africanii a celor din Europa de Est care veniseră să le ia locurile de muncă şi ameninţau să ȋnceapă lucrul pentru şi mai puţin: polonezi, iugoslavi, ruşi veniţi de la fructe, români, bulgari nebuni sau albanezi veniţi de pe Marte.

Ruşii, un grup compact, exclusivist, care nu comunica cu nimeni şi căruia i se alăturase un slovac mic de statură şi un român din Moldova – care vorbea vreo zece limbi fluent şi care se dăduse italian – dupa tată -, dispărut şi el de la antrenamentele inumane din garnizoana Fort du Nord, speriat de mulţimea accidentelor poate şi ȋntors ȋn Marsilia, acolo unde ne ȋntâlneam cu toţii, au fugit primii.

După un plan nereuşit de a pleca ȋn Mongolia cu luptătorul care se urnise din inima stepei să devină paraşutist ȋn Congo şi care se răzgândise şi se ȋntorcea la caii şi la stepa lui şi pe care l-am părăsit pentru că nu reuşisem să strâng banii pentru avion, m-am ȋntovărăşit cu un paştun din Afganistan ce rătăcea şi el prin port. Părea a-şi ţine mai bine firea şi mi-a arătat piciorul cu gamba mutilata de tocurile de Kalsnikov ale KGB-ului ȋn demonstraţiile ȋmpotriva Moscovei. Ȋncercasem, de frica de a rămâne singur tocmai când se dezlănţuiseră africanii mai bine, să-i fac un compliment cum luptaseră ei şi cu ruşii, şi cu americanii. Nu, zice, ruşii sunt altfel. Americanul, dacă ţi-e prieten, te protejează până la sfârşit dar ruşii, după ce luptă laolaltă cu tine, te ȋmpuşcă! Să rămână numai ei.

Iugoslavii doar depăşeau ȋn inocenţă cruzimea africanilor căci aşa cum adresezi o formulă de politeţe aplici şi loviturile: cu speranţa că dincolo se află cineva. Africanii loveau cu sete, retezat, doar bucaţi de carne, fleici care săreau, ca ȋn dragoste, erau simple străfulgerări de luciditate după care africanul se ȋntorcea ȋn calmul lui, căci africanii nu au nici o urmă de isterie, sunt imuni. Iugoslavii simţeau ȋnsă pe deplin momentul, asumându-şi-l, era bucuria, gloria de a crăpa capetele iar dacă ȋncasau parcă ȋndreptăţeau lovitura adversă cum s-ar fi ciuntit singuri. Bulgarii aveau toţi cuţite iar romanii loveau ca ȋn stăpân, cu frică şi remuşcări, parcă orbi, aşteptând ȋn orice clipă ca victima să ia ȋnfăţisări bizare. Câţiva ȋnsă lucrau abil, logic, cu mişcări rapide şi cu dinţii ȋncleştaţi, era mizeria cruzimii, ascunsă, renegată.

Târziu au intervenit câteva detaşamente ale poliţiei şi am recunoscut şi uniforme ale Legiunii cu mitralierele acelea scurte, cu paturile de plastic. Ştiam că nu ȋntreabă pe nimeni de nimic şi nimeni nu-i ȋntreabă mai departe, foarte probabil că mulţi au rămas călcaţi ȋn picioare prin containerele portului, cine i-ar fi putut căuta cum avuseseră ei ȋnşişi grija de a-şi arunca actele. Prin cuibul ăsta de piraţi, Marsilia, morţi fără nume, fără ţară, fără nimic, dintotdeauna.

Apoi, plănuisem să plec cât mai departe spre Nord dacă nu voi reuşi să rămân ȋn Stokholm, aflasem că acolo nu te caută nimeni, sunt doar laponi care vorbesc o limbă plină de şuierături şi dârdâituri, mai grea decât chineza. Chineză ȋncepusem să iau cursuri la facultatea din Bucureşti, orice limbă poate fi ȋnvătată, mi-am zis, şi dacă nu merge, ȋi ȋnvăţ eu româna. Pe acea vreme ambasadele române sau mai degrabă matuşa milionară a premierului Năstase ȋncheiase un acord cu fiecare ţară europeană de urmărire a românilor care săreau sprinteni graniţa să cânte, să muncească, să fure, să ȋnveţe sau să scrie. Ca şi cum Ceauşescu ar fi sărit şi el gardul după noi, să ne cotonogească până la capătul lumii.

Aşa am ascultat povestea unui ţigan care se sprijinise gâfâind de un perete de casă de pe Champ Elisee, fugărit cu acordeonul ȋn spinare de către poliţia franceză ce primise de-acum şi mandatele româneşti. Avea treisprezece copii şi provenea de undeva de la periferia Bacăului – incredibil de mulţi băcăuani la Paris. Curvele sunt toate de la Botoşani şi şuţii de la Bucureşti. Cânta ţiganul să trimită bani acasă, nu foarte mulţi, atât cât nevasta să cumpere oase ȋn fiecare zi pe care să le fiarbă ȋntr-un cazan mare din care mâncau cu toţii, aceeaşi ciorbă de oase, ȋn fiecare zi. Uneori gheare de pui, sute de ghiare de pui care pluteau ȋn zeama transparentă.

Chiuretaj n-aveau voie de la Dumnezeu şi abia aştepta ţiganul să ajungă la ţiganca lui că după treisprezece copii te mai poţi ȋncă bucura: se strânge la loc! L-am ascultat cum cântă, nu ştia măcar să cânte din acordeon. Nu am mai suportat contradicţiile româneşti şi aşteptam să ajung la copca mea din Suedia unde să se facă dintr-o dată tăcere şi să văd ca ȋn “Arizona Dreams” peştii zburând.

Amsterdam. Când am găsit o cameră ȋn care să mă adăpostesc am recuperat de la un prieten avocat cele câteva mii de pagini pe care le ȋncepusem ca jurnal şi cartea zăcea ȋn debara printre staţii stereo abandonate şi pantofi vechi. Mă urmărea gândul ei dar nepriceperea mea de a lega noile evenimente de acele pagini fără ţâţâni mă ȋntărâta şi ȋncepuse să-mi tocească curiozitatea. Ȋn acele pagini scrise mărunt, ȋn creion, stătea un proiect european care se ȋncheia cu stabilirea mea ȋn Londra. Ȋmi dădusem chiar ȋntâlnire cu câţiva prieteni, peste douăzeci de ani pe una din străzile Londrei…

Acum ȋnsă eram mai interesat să aflu despre Olanda dar acest gând a fost sufocat de miturile ȋntoarse ale acestei ţări – inadecvarea cu modelul organizat, naţionalist german din care am dedus noi paradigma modernă a loialităţii faţă de stat, şi dacă n-au asta, n-au nimic de care să mă pot lega şi limba care nu-ţi dă un minim exerciţiu de stil, ȋmbibată de expresii, exclamaţii şi ȋntrebări pe care ţi le pui singur căci altfel nu poţi comunica nimic. Olanda e un dezastru pentru un scriitor. Iar pentru un plastician a devenit prea mică sau a alunecat spre margini.

N-aş fi putut alătura noile experienţe nici măcar ȋn addenda volumelor mai elegante pe care le plănuisem până atunci după cum şansa de a mă amesteca printre oameni ȋnvăţând o limbă literară m-a ȋmbâcsit de neȋnţelegeri. Ȋn plus, ȋntâmplările mă convinseseră că e mai bine să trăiesc aruncat undeva ȋn pod ca o jucărie, e inutil şi rău să te cunoască lumea. Un ţigan campăr pe nume Yap ale cărui origini duceau până pe maidanele cu viori ale secolului nouăsprezece din jurul Vienei ȋmi dăduse această poftă de a nu fi recunoscut, de a nu fi ştiut, văzut, să cânţi din umbră. Aş fi putut trăi, poate, şi fără angajamentul meu iniţial de a scrie, ȋţi poţi configura o viaţă chiar lângă visele dintâi, mai firească, mai mică şi mai dulce, ȋmi spuneam.

Ȋmi amintesc cum ȋn Amsterdam am coborât din una dintre multele maşini care mă purtaseră ȋncoace de pe ţărmul Mediteranei şi prima mea impresie a fost că trecusem ȋntr-o altă lume, una complet diferită de cea italiană, franceză, belgiană, germană ori austriacă unde mai puteai recunoaşte gesticulaţia şi expresiile celor ȋnrudiţi. Am trecut graniţa belgiană dinspre Antwerpen ȋntr-un microbus al unor turci şi care era plin cu roşii de aceeeaşi mărime, perfect rotunde. Unul dintre turci, brăzdat pe faţă ca pământul uscat, a ȋnceput să cânte o baladă veche altaică, sunetul acela legănat, crud şi romantic al semilunei pe care uneori ȋl mai găsim precis aşa cum la ȋnceputuri a fost ȋn muzica lui Neyzen Tevfik. Ȋn acest ambient sonor treceam prin parcurile industriale belgiene şi olandeze ca ȋntr-un comando fantast, să dăm poate din nou foc Vienei, ori ȋntregului Noord…

Arhitecţii Amsterdamului crescuseră prin Orient şi nu s-au prăfuit de geometrie plimbându-se prin ruine greceşti ori construcţii neoclasice. Casele pot fi la fel de halucinate ca oamenii, ca vinurile, sunt mai ȋntâi ȋntâlnite prin vis şi apoi clădite aievea iar dacă multe din faţadele de pe Amstel nu au grandoarea şi decupajul aerian al Taj Mahal-ului, oraşul se desface ca un mozaic imens, aglutinat, plin de colţuri şi umbre, pereţi ȋntâmplători, ape şi pieţe de câţiva metrii pătraţi, e un mozaic nesfârşit de cărămizi care au cu toate culori diferite, nuanţe pământii, roşietice, gălbui ori negre, aceste respiraţii de piatră ȋnvie şi cele mai lipsite dintre suprafeţe, te poti pierde cu orele ȋn câte un colţ de casă căci nu vei prinde niciodată duhul acela ghemuit, colorat, care-l locuieşte.

Aceste cărămizi sunt cu toate coapte prin secolul 17 şi din ele sunt făcute casele, străzile, canalele, podurile, totul, pare că si soarele, copacii şi ploaia sunt din cărămizi mici, roşii. Zac pe tarabe ca legumele uneori demontate şi vândute la bucată pe bani buni, sunt aici mai scumpe decât lalelele căci dacă dispar, şi oraşul se scurge cu ele… un oraş făcut din pământ copt, ca pe Ind…

Oamenii erau multicolor ȋmbrăcaţi din prima zi, coafurile ȋnflorite, ori mai e un soi de Dodes’Ka-Den local care şi astăzi mai merge grăbit ȋn jurul gării cu un ghiveci ȋn cap din care se ȋnalţă un fel de pălămidă. Câte unii vorbeau singuri ori râdeau la câte un colţ de stradă strâmbându-se incredibil, alţii zăceau căzuţi prin colţuri pradă unor halucinaţii ori unor vise rapide. Se depăşeau cu un aer complice, aşteptându-se ȋn colţul ochilor, mai anunţau ȋn răstimpuri sub pustule de AIDS câte un sfânt creştin care se ȋntorsese deja să pedepsească oraşul şi cerul cenuşiu ȋnvăluise această Veneţie a Nordului.

Seara intri ȋn dialog cu trecătorii, e un magnetism care ȋi cuprinde pe toţi, scurte convorbiri de câte două minute către un străin căruia ȋi spui problemele tale ori o glumă pentru a trece mai departe. Ȋn Edda, epopeea Nordului, se spune că omul este plăcerea omului, căci Nordul e mare şi rece iar oamenii se ȋntâlneau rar. Şi de aceea se sărbătoreau, este forma de romantism a Nordului, un pic vagă dar sinceră, tragică, aşa cum orice romantism este…

Câte o aromă de cannabis depăşea pragul unei dughene şi dacă rămâneai ȋn ea câteva secunde simţeai cum devii mai uşor pentru ca apoi străzii să i se schimbe linia şi să capete mai multă perspectivă, ȋn trans-trav. Poliţiştii, deveniţi curiozităţi turistice, erau ȋmbrăcaţi ca de sărbătoare, majoritatea femei, foarte frumoase, pe care puteai să le fluieri nepedepsit şi pe care aveai impresia că le puteai ciupi de fund. Dacă nu te ciupeau ele.

La un colţ ȋn Rembrandtplein, două dintre aceste blonde cu pistol şi epoleţi explicau unui turist cu ochii ȋnchişi, dus dus şi care se tot legăna, cât de nesuferite sunt acele persoane care simt nevoia să atragă atenţia cu totul neȋntrebate atunci când văd câte o uniformă. Am ȋnvârtit neȋndemânatic un joint cu marihuana şi m-am adresat acelui sergent ireal pentru un foc. L-am primit! Am privit flacăra care se apropie de ţigare şi ȋn valurile de THC cald epoleţii domnişoarei dansau din buric şi nemaȋnţelegând nimic, m-am desprins de pământ şi de pe lume s-a ridicat perdeaua. Cunoaşterea, gândirea este o substanţă chimică, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Nordicii au o altă aşezare, aveam să mă mângâi cu gândul că, deşi nu găsisem, voi trăi totuşi cu totul altundeva. Fugisem. Voi accepta mai târziu cum această lume este cu mult mai rea şi cu mult mai bună decât lumea noastră de pe Dunăre căci oamenii se iubesc aici pierduţi cu totul ȋn delicii ori se lovesc cu solicitudinile unor datorii străvechi. Cât de uman părea dealtfel Stumpf, acel boxer pe care l-am cunoscut ȋntâmplător pe una din terasele bucureştene şi care fusese folosit de comunişti la anchete. De care pomeneşte şi Pacepa ȋn Orizonturi Rosii şi care ȋi simţise ficatul, inima, rinichii, bilele, fundul, dinţii lui Paul Goma, după care Goma nu le-a mai simţit. Un om ca noi toţi, până la urmă, care ȋncerca să nu facă o crimă, din mijlocul ei.

Se mai aplicau pe atunci bătăile la spate, pe scândura care ȋţi desprindeau plămânii şi deşi păreai sănătos când ţi se dădea drumul, mureai ȋn cateva luni ȋn chinuri groaznice. Pionii sistemului mai puteau avea remuşcări ori lăudăroşenii. Cei de aici, din Amsterdam, ştiu de-acum că faptele nu au nici o valoare, noi nici măcar nu puteam ȋnvăţa asta… E un lucru care, ȋmi ȋnchipui, se poate ȋnvăţa numai pe malul oceanului.

Răscolind prin teze de doctorat care ȋl studiaseră pe Ceauşescu ori prin arhiva Europei Libere pe care am descoperit-o duplicată in P. C. Hoofthuis, o parte a bibliotecii universitare, cu totul imensă, labirintică şi bine aerisită iar când te apropii de uşă ea se deschide automat, eşti ȋnconjurat imediat de rafturi ȋn care nu mai ȋncape nici o carte şi poţi vedea chiar ȋn faţa ta o placuţă metalică: “STILTE”, după care tragi ȋn piept aerul răcoros ce iese prin tavane cu un zgomot uşor, de ploaie. O bibliotecă răspândită prin zeci de clădiri ȋn Centru, pe sub biserici, bordeluri, pe sub canale ȋn care zac sute de mii de biciclete ȋngropate ȋn mâl, peste tot.

Am avut şansa cu un prieten de la istorie contemporană care mi-a expus şi concluziile lui, după mii de pagini personale citite despre acest cizmar nebun, ajuns preşedinte, Ceauşescu, fuga, câinii. Şi Bohme a fost cizmar dar parcă nu i se căşunase! -, am găsit pagini ȋmpănate din curvărăsitul Elenei pe care mai vechii ȋn partid o cunoşteau din tufişuri, o arhivă mică şi dactilografiată de vechile maşini mecanice, nişele ȋn detaliu ale acestui coşmar teribil ȋn care am intrat cu toţii până când am uitat că trăim. Deveniserăm spectre dar acest lucru nu e o tristeţe, e un avantaj literar, mi-am spus.

Olandezii păstrează această bijuterie ȋntr-un colţ al unui raft imens cu sute de volume legate cu sfoară ordinară, cu acelaşi titlu scris ilizibil ȋn ruseşte, căci ruşii au şi ei poveştile lor, şi ei l-au văzut pe Dracul. Erau romane ori documentare ce treceau de imaginea pe care şi-o crease Ceauşescu, am ajuns la concluzia ca el a fost ȋntr-adevăr un om real, ȋn carne şi oase care ne-a făcut un rău imens. Cum rămăsesem atârnaţi de blocuri sparte de beton, ca un arhipelag părăsit, fără lumină şi hrană, fără să putem vorbi, fără apă caldă, cu haite numeroase de câini care colindau oraşul hrănindu-se din grămezile de gunoaie şi care nu te lăsau noaptea pe stradă, cu femeile noastre obligate la control ginecologic, sa facă patru copii. Cu ghenele de gunoi desfăcute şi cu ţevile picurând. Un rău imposibil şi implauzibil. Din care ȋncă fugim, căci nu fugim din altceva, chiar şi după atâta vreme…

Am ȋnsă prieteni care sunt la fel de ȋncăpăţânaţi şi absurzi. Poate mai rău. Românii ȋntreabă: “dacă eu eram la putere, nu faceam la fel?!” şi fac cu ochiul. Ȋnsă nu am nici o rudă ori vreun prieten care să prindă ceva din privirea ori consemnele dealerului de pe Podul Pilulelor, de lângă Gara din Amsterdam. Căci aici nu-ţi discuţi dispoziţiile şi nu-ţi spui argumentul. Ele sunt ȋngropate adânc ȋn tine, poate nici nu le-ai căutat vreodată căci poţi trăi fără să te explici ţie ȋnsuţi: asta ȋnseamnă să fii liber. Toţi prietenii mei ori rudele, până şi toţi duşmanii mei, toate victimele mele şi dictatorii care m-au călcat pe gât sunt mai buni.

Departe, ȋn periferia acestei lumi, câteva azile ȋşi deschid dimineaţa porţile şi ies prin parcuri ghemotoace de oameni ȋn zdrenţe, cu creierii tăiaţi de heroină sau XTC, cu ochii prin astfalt, culegând aplecaţi ca nişte găini mucuri turtite de ţigare. Ei nu mai ştiu că sunt ȋnchişi, că trebuie să fugă sau să trăiască. Aşa am fost şi noi, ȋmi spun.

Viitorul a fost ȋntotdeauna revoluţionar, el e de fapt numai una din oglinzile strâmbe ale trecutului, trecut ȋn forma sa deplin nerealizată, trecut fără să ştim. Nu se poate spera ȋn afara a ceea ce a fost, uneori speranţa aceasta confiscă momentul şi macină tot, alteori ruina vie, fumegândă se ȋncadastrează la rândul ei ȋn ȋntoarcere. “Ce-ar fi” să ne apărăm de viitor, să ȋnvăţăm asta, să nu ne mai proiectăm ȋn nici nu fel ȋn timp, să ieşim. Viitorul este una dintre imposturi, ȋţi parvii şi doar bufniţa a rămas, spunea colegul. Deja sunt oameni – cu deosebire ȋn Est -, care speră ȋn trecut, ȋn care nostalgia se revoltă cum odinioară speranţa ni se livra, sunt oameni care vor să se fi petrecut deja ceva şi deci să nu se mai petreacă. Chiar să nu se mai petreacă spre răzbunare că nu s-a petrecut. Felul ȋn care trecem ȋn vitor lucrurile, prin care traducem cuvintele şi lucrurile trecutului ȋn cuvintele şi lucrurile viitorului a fost operaţia mentală cea mai condamnabilă a secolului douăzeci. Oamenii au căzut ȋn viitor cu urmări mai grave decât căderea medievală a omului ȋn trecut.

Secolul douăzeci şi unu e dintr-un alt blestem. Ne aflăm de fapt ȋn pragul unei galerii surpate: am predat viitorul ȋn mâinile celor care au câştigat o competenţă pentru această dimensiune temporală. Viitorul a devenit o cunoştinţă, aşa a fost de la ȋnceput, aşa civilizaţia a ȋnceput ȋn Europa, cu nişte temple care ne spuneau viitorul. Viitorul creşte asemănător unei plante, nu se mai prăvale ȋn albia timpului ca o cascadă, nu mai acceptă provocări, viitorul tace. Odinioară un filozof român vedea timpul ȋn fluxuri lichide, o imagine potrivită. Nu mai putem spera, se speră pentru noi altundeva, mai bine decât putem noi să ştim. Un manifestul futurist, reȋnnoit după o sută de ani, s-ar ridica ȋmpotriva oamenilor viitorului de care viitorul s-a impânzit. Viitorul nostru e plin de păduchi, e deja locuit!

Filippo Tommaso Marinnetti, ȋn urmă cu precis o sută de ani, publica ȋn Le Figaro un text militarist, se numea “Le Manifeste du futurisme” – “parce que nous voulons delivrer l’Italie de sa gangrene d’archeologues, de cicerones et d’antiquaries”. Ȋn acele momente zăltate omul nu mai alegea drumul spre interior care zăcea surpat ȋn cheile de marmoră, o marmoră care nu mai spunea nimic de prea mult muzeal şi ferice. De această dată trebuia să fie, să se ȋnchipuie, să se articuleze ȋn palimpsestul blestemat al unei dimensiuni temporale utopice. Omul ȋşi dădea seama că trăia ȋn alt timp, că sentimentele, lucrurile, oamenii se schimbă, curg, şi doar timpul stă pe loc… Erau semne, urechile nu se mai puneau pe piepturi, toate lebedele zburaseră cu săgeţile ȋn inimă. După ce continentele au fost descoperite şi colonizate, viitorul trebuia de asemenea descoperit şi colonizat.

Aşa cum unii oameni trăiesc prin simpatie sentimentele altcuiva, ori sunt unii care trăiesc altundeva, cum fac emigranţii care nu-şi pot modifica harta mentală pe care au dat-o o dată pentru totdeauna undeva la ieşirea ratată din copilărie, deci aşa cum oamenii pot despropietări sentimentele, spaţiul de reminiscenţele eului, aşa poate fi şi timpul dezinvestit. Sunt oameni care trăiesc altcândva; dintre aceştia, cei care trăiesc ȋn trecut, sunt norocoşi, mai au unde păşi, cei care trăiesc ȋn viitor s-au spulberat. Viitorul ar trebui recuperat, adunat din scrumiere printr-un soi de arheologie care să accepte că viitorul e o oglindă, câţiva oameni de bine ar trebui să ȋnsoţească paleontologii pe şantiere să deseneze din bucăţile de oase şi piei putrezite monstrul viitorului, să ştim şi noi care a fost prima clipă de viitor ȋn istorie, să ştim cum a apărut el… căci trecut avem toţi, de ce nu avem toţi viitor?

“Le Temps et l’Espace mourront demain. Nous vivons déjà dans l’absolu puisque nous avons déjà créé l’éternelle vitesse omniprésente.” spunea Marinnetti ȋn 1909 parcă citând dintr-un manual de fizică contemporan – ȋn strigătele de disperare ale lui Kant… Dealtfel nu viitorul trebuia reinventat, trecutul trebuia, căci acum suntem ȋn situaţia jenantă de a descoperi că fiecare lucru pe care ȋl sperăm şi ȋl inventăm ascunde ceva vechi ce contează din ce ȋn ce mai mult şi e din ce ȋn ce mai deghizat. Ni se şterge desenul. Cum moare timpul s-a gândit acest italian care a sesizat că timpul din lucruri nu mai e cuantificabil, că el nu mai poate ierarhiza ori că ierarhia timpului e o impostură şi pentru artă ȋn special, e decesul. Mai recent individualitatea artistului, mitul său a intrat ȋn ilegalitate, obiectele de artă sunt expuse fără titlu şi fără autor ȋntr-un muzeu anonim, total, atemporal, dar acum timpul moare prin amestecul dimensiunilor sale. Nu e implozie, e un crochiu de Dubuffet, mâlul. Printr-o eternitate care ȋşi lichidează avatarurile pe rând, cu nostalgia obişnuită dar cu hotărâre, că suntem ȋn viteză. Ȋn ce mă priveste, nimic nu a trecut ȋncă, să spui că a trecut e o laşitate doctrinară, eternitatea poate fi utilizată ca ipoteză de lucru, o formă de igienă a principiilor. Aşa cum timpul e o igienă a materiilor şi sufletelor. Din păcate.

Perioada dintre războaie a fost le fel ca şi saltul acesta ȋnnoitor pe care ȋl facem acum cu internet, sateliţi şi telefoane mobile, pe de o parte, iar politic libertatea actuală, libera circulaţie, poate fi similară unei Românii lărgite, odinioară… Distanţele dintre generaţii au fost la fel de uriaşe acum şi ȋn perioada interbelică, felul ȋn care a fost iniţiată, intuită primenirea vremii şi dusă până ȋn ultimele ei consecinţe a dat statura unei generaţii ca generaţie, adică aşa cum preciza Vulcănescu, care face exegeza acestui concept, “totalitatea descendenţilor imediaţi dintr-un autor comun”, ale “căror manifestări sociale converg”, cu o “unitate sufletească sau de manifestare culturală ori politică”. Ȋn acel timp nebulos, inaugural, când la fel ca noi acum ei erau lipsiţi de instrumentele de a ȋnţelege ceea ce se petrece a fost scris un document fără o prea mare valoare conceptuală, mai degrabă propagandistică… dar care a precizat abrupt confruntarea şi nevoia de schimbare, s-a numit “Manifestul crinului alb”. “Vrem să-i ȋmbrâncim din meschimărie”… se spunea acolo.

A fost un semn de frivolitate şi frondă de altfel gingaş către părinţii care cădeau ȋn alt timp şi ȋn altă ȋnţelegere, pentru greşeala lor inexistentă de altfel acest manifest a pus un hotar. La fel, părinţii noştrii aparţin unei alte specii umane, unor altor ritmuri… o diferenţă cu mult mai radicală decât ceea ce s-a petrecut odinioară şi totuşi diferenţele şi desprinderea nu s-au pus ȋn nici un fel, nimeni nu a serbat nimic… nimic nu ne ȋncurajează să credem că am fi altfel decât ei. Arca lui Noe, plutind către zări necunoscute, ridică pe catarg pavilionul negru, pirateresc… Şi ȋn prova navei, scuturate de valurile sărate, un vagabond scrie pe picioare cu un creion chimic manifestul crinului negru, epitaful, desprinderea… După douăzeci de ani. Desprinderea nu de un fapt ci de lipsa lui, cum te ȋmpingi pe chei cu piciorul, să depărtezi barca. Dar nu e nici un chei.

Bilanţul. Generaţia noastră trebuia să aducă o nouă ȋnţelegere, să facă o critică productivă a conceptelor, atitudinilor şi personajelor care preocupă şi nedretăţesc viaţa românilor, să impună prin instituţiile care le va fi creat această nouă ȋnţelegere care va fi adus schimbarea, schimbarea ȋn termenii desprinderii de trecut, a elaborării şi punerii ȋn practică a riturilor de trecere. Şi apoi schimbarea ȋn sensul orientării ȋn lumea care ne primeşte, ne integrează, ne ȋmbie şi ne pune ȋn pericol, prin descifrarea valorilor româneşti şi reȋncadrarea lor, punerea lor ȋn ritm. Intelectualul trebuie să răscumpere ruşinea pe care popoarele care nu mai au nimic, ȋnşelate, la marginea timpului, o simt pentru ele ȋnsele şi pentru lumea din care au ieşit. Ineficienţa care anchilozează intelectualitatea românească ȋnchide corpul social ȋn ȋntregul său ȋntr-un purgatoriu, ȋntr-un timp ale cărui spectralităţi nu le putem aprecia, din care nu ştim cum să ieşim decât evadând cu totul din ţară… Ea, ţara, e naufragiată ȋn aceste Bermude ale istoriei pentru că nimeni nu mai cunoaşte secretele firii iar cei care pretind că ştiu sunt dintre cei care au cele mai puţine regrete…

Ceea ce se petrece este reversul, intelectualii renunţă ȋn mod public la revoluţia socială, culturală care ar fi trebuit să urmeze revoţiei populare, ei se retrag ȋn laboratorul personal al propiei persoane, propiei mitologii de buzunar iar statutul social sunt iepurii, noul vânat. Intelectualul devine o marcă publicitară nu diferită de strepezimile placide, aromate, amărui ale unei etichete de Coca-Cola. Lipsa de ancorare ȋn adâncul etnic al poporului ȋn mijlocul căruia s-au născut ȋi condamnă pe glăsciorul filosofard pe termen lung la dispariţie şi degringoladă sufletească, intelectualitatea face o provincie, un stat ȋn stat, se izolează pentru a elucubra monocord. Tipul acesta de răsucire ȋn sine, de cădere ȋn proiect, te dispensează de a fi generos, te lipseşte de solidarităţi consistente, te predă unei lumi năpădite de invidii, comploturi, acte ratate… şi prostie.

Iradierea otrăvită a surpării mentale la care asistăm acum ȋn România se calamitează ȋntr-o ideologie interesantă, ȋn luări de poziţie, ȋn răsturnări ocazionale dar care nu fac decât să deghizeze lipsa de rezistenţă a corpului elitar, intelectualist, la disipările şi aranjamentele politice care sunt realizate din imboldurile, capriciile şi ticăloşia unor oportunişti apţi de orice discurs, de orice temă, cu orice curaj… pentru orice se nimereşte. E un fel de năvală ȋn absolut, nu mai sunt turcii, suntem noi ce năvălim ȋn viitor… ȋn grădina Edenului ȋn care vom ajunge foarte probabil că ȋn pomi vor creşte nu fructe ci ghilotine şi proteza dentară a lui Maximilien-Marie-Isodore de Robespierre…

Felul ȋn care s-a câştigat puterea de cel puţin două ori ȋn România postdecembristă semnalează că puterea a căpătat de ocazie, second-hand, conotaţii culturale. Prestaţia execrabilă a acestei formule au aruncat de tot atâtea ori România ȋnapoi ȋn timp. Nu suntem, ȋn procentaj de luciditate sau adaptare, mai câştigaţi decăt ȋn Decembrie 1989. Norodul a ȋncercat, ȋn mod repetat puterea politică a fost investită ȋn intelectualitate, despre capitalul cultural ar trebui spuse alte lucruri ȋnsă. Intelectualii au preluat la fel de naiv şi ȋn răstălmăciri la fel de suave materia dintre războaie aşa cum şi politicul a făcut-o. Distincţia şi excelenţa culturală au scăpat prin triş ştafeta unor noi grupuri de influenţă formate nu din creatori adevăraţi cu mânecile de la haine roase ci mai degrabă din administratori culturali, din oameni care sunt ataşaţi de viaţa instiuţională şi care nu devin ei ȋnşişi instituţii prin forţă intelectuală… care nu devin nimic.

Nostalgiile nu mai au nici farmec, nici ȋnţelegere. Dacă ȋntre războaie măsura faptului a fost dată de ȋntoarcerea ȋn sine, de căutarea ultimă a legii etnicului şi o necondiţionată predare la nivel de credinţă, acum trăim o deschidere perpetuă. Ne ȋndreptăm spre afară din toţi rărunchii, către alte ţări, pentru cuprinderea altor forme de spiritualitate, pentru a vedea şi auzi alţi oameni decât pe noi ȋnşine. Oamenii şi platformele trecutului nu-şi mai găsesc corespondenţii şi acest refuz e de altfel treptat asumat, fără vreo esenţială corectură de perspectivă. Paradigma deschiderii ȋnsă nu s-a pus, nu a făcut recurs la capetele de pod care unele, ar fi de bănuit, au ȋnceput să lucreze spornic dar izolate, fără să pună foc pe dealuri. Evidente sunt mai degrabă micile aranjamente şi afacerile de cartier.

Lupta s-a mutat ȋn plan administrativ, activitatea şi ferocitatea declaraţiilor, a apariţiilor ȋn grup şi a nepotismului anunţă abandonul de facto al idealurilor culturale. Ȋn situaţia fericită ȋn care aceste idealuri mocnesc ȋnfundat ȋn atmosfera de intensă elaborare academică, abandonul se răstălmăceşte pe sine pozitiv dar nu e mai puţin abandon căci ne situam ȋntre umanioare… un inginer poate face un pod din formule pe care nu trebuie să le ştie nimeni, care nu interesează, un umanist trebuie să publice şi demonstreze zi de zi formulele podului său şi când nu e pod, e groapă. Un umanist nu poate neglija să ȋmbunătăţească din toţi rărunchii lumea ȋn care trăieşte, de la discuţia cu vecinii la udarea plantelor până la sfaturi de dietă secretarelor. Dacă nu ştii, nu ştii şi gata. Nu te poţi scuza că ştii numai ceva anume decât dacă eşti fizician, matematician sau chimist.

Criza valorilor determinată de abandonul sau deruta intelectualilor declanşează ȋn societate o reacţie de recuperare brută, de improvizaţie soteriologică care răspunde pe un ton scăzut academismului declarat al personajelor ce s-au dedicat lor ȋnşile, adică nimănui. Adică s-au ascuns. Ȋn România se surpă acest mal ȋn doi versanţi la fel de spulberat ȋn bălării. Unul e biserica, Dumnezeu camuflează orice iar celălalt e naţionalismul, fanatismul justifică tot. Pentru că aceste direcţii nu sunt supravegheate critic ȋn afara unor plutonieri de provincie şi de securitate care ȋl visează pe Dumnezeu ȋn cămaşă verde, ele sunt neproductive, rele, polemice, vacarm.

Biserica constituie o adeziune firească dar ȋn afara maidanelor cu dogme, brânciurilor teologice, credinţei care ȋnchide, bărbilor care cresc ȋn deşertul mental ca nişte cactuşi pentru o halucinaţie ȋndoielnică, popilor care s-au agăţat de ziare şi televiziune ca de o nouă cruce, cibernetică, Biserica este un pariu ȋntotdeuna simplu de făcut. Ea pozitivează, adună şi resuscită toate energiile cărora li se poate adresa, marea problemă a acestei opţiuni este că nu s-a născut, n-a apărut, nu s-a miluit ȋncă cineva de noi să poată gândi cu instrumentele teologale drama şi merindele poporului român. N-am apucat să credem ȋn secolul ăsta, luăm trenul până ȋn secolul 15 şi credem de acolo. Teologii de ocazie şi care se mulţumesc să purceadă la colaje academice, duminicale, de almanah, nu reuşesc să vadă… Ȋşi pretind şi se aşteaptă, lumea ȋi va răsplăti pentru simpla lor solidaritate dar şi sudalmele adună. Lipsa de conţinut, aproape gingăşie, ȋi va salva de la uitarea eternă: lucrurile prea apăsate dor şi trec repede…

Biserica nu a ajuns să pătrundă şi resuscite faptul social, nici măcar drama ei consumată sub sovietici nu a apucat să o pună, laolaltă cu statul, ceea ce demonstrează că e lipsită complet de vitalitate instituţională. Popii n-au mărturisit, biserica doar ascultă cu disperare micile boutiquri apologetice, popii violează ȋn grup Sfânta Scriptură, adună mercenari. Căci şi Scripturile au Piteştiul lor. Provoacă orori sociale şi de gust, cei care citesc şi se desfată la sfaturile ȋnţelepţilor caută mai apoi ȋn ei pasiunile cele mai murdare, le ascut teologal şi le pun pe tarabă. Biblia e o prăjitură, un cuţit, ȋn teologie ca şi prin Groapa lui Ouatu’ umblă şuţii cu ochii galeşi. Ȋn plus, Biserica nu va reuşi din ortodoxie să discute şi asume riscurile credinţei aşa cum noul timp, suav, ni le permite, acestea sunt protestante. Adică nu mai contează dacă e vreun Dumnezeu şi cum o fi el nu mă interesează, accept temporar să Ȋl creez. Din lucidul secol nouăsprezece, Kierkegaard critica entuziasmul şi facilitatea ortodoxilor prin efortul lor inutil de a face credinţa verosimilă. Are vreun rost?

Ortodoxia ȋn forma sa dinosauriană nu mai poate credita omul haotic de astăzi, ȋl dezavantajează să creadă şi să suspine pe om, el trebuie să ȋnceapă să gândească din resorturile ciunte ale modernităţii sau să renunţe. Omul ȋnceputurilor de ev nu mai e decât pentru spiritele cele mai alese, cele mai absurde şi cele mai fericite un pariu de urmat. Să crezi e pentru pierduţi şi babe. Doar ei mai poartă şontârc rănile lui Isus, ca nişte veterani la o paradă de duminică, că n-au altceva. Ceilalţi nu vor pricepe decât lucrurile rămase ȋn sita minţii lor, lumile cele mai vechi şi mai simple sunt cel mai greu de urmat.

Ȋn Oude Kerk, ȋn Amsterdam, nu ȋngeri dolofani plutesc prin aer ci nave ȋn miniatură, trireme, bărci. Cerul e un ocean din care un teolog mai scoate ȋn răstimpuri oul lui Columb, nu mai poţi cădea ȋn ceruri, Luther a pus din cuvinte, calm, o scară. Ȋn biserca asta de piraţi, printre protestanţii simplii, fără altar şi fără popă, aşezaţi la sfârşitul timpului pe scaune de lemn, masive, din lemn adus din colonii, meditaţie despre deschiderea către şi primirea străinilor, fugarilor, rătăciţilor. Invitaseră acum şi trei popi de-ai noştrii, ortodoxi, ruşi. Au venit cu o cruce masiva de gât, ca repperii lui Tupac. Era ziua martirilor, a tuturor victimelor căzute ȋn cel de-al doilea război mondial, mai, patru. Ruşii s-au pus umăr la umăr şi s-au pornit să pupe crucea şi să cânte spre nava centrală a catedralei aşteptând cerurile să se deschidă. God, ontferm u…

Un om singur, speriat vedeam cu toţii, care fuge spre Paradis de unul singur şi care se bate cu fantomele minţii lui. Un om frumos dar un om vechi, se uitau olandezii la ei ca la tramvai. Neamţul invitat, un luteran, a evocat scurt trădările şi abandonurile după care şi-a pus ȋntrebarea dacă el ar fi avut curajul să se opună, să reziste. O băbuţă ȋnflorată dintr-o grupare dominicană care trăieşte ȋntr-o criptă pe Wallen, chiar ȋn mijlocul bordelurilor, a ţinut o cuvântare scurtă despre Amsterdam ca oraş deschis, aici va trebui de-a pururi să fie un loc de refugiu pentru fiecare, să rămână loc pentru mazzel şi pentru shalom… Aici e capătul, Amsterdam, de aici nu se mai fuge de nimic. Am vrut să ȋntreb, neamţul şi-a cerut iertare, dar rusul?

Naţionalismul… ȋn forma lui ascetică, isterioidă, panseistă… nu poate declanşa decât excluderea tuturor de către cei cu bune intenţii dar care nu reuşesc să prindă la timp idei folositoare… Naţionalismul ȋnsă ȋn forma lui edificatoare, inaugurală ar fi trebuit să se ridice din sfărâmăturile acestei lumi ca nişte forme perene de creaţie ale locului şi locul să devină persoana ȋnsăşi. Nimic mai mult, nimic mai puţin. O critică a naţionalismului e o problemă imposibilă ȋn Europa acestui moment, România nu face excepţie. Poate e chiar un caz fericit pentru că naţionalismul nostru e ȋmpodobit cu zorzoni academicoşi, la sârbi sau la austrieci e mai viteaz… Dacă pilaştrilor acestor graţii conceptuale care a fost naţionalismul nu li se va face o critică pertinentă, până la capăt şi cu orice riscuri ȋn următoarea perioadă, schisma naţionalistă se va abrutiza şi se va cufunda pentru totdeauna ȋn aporie.

Van Basten şi-a dat demisia şi printre huliganii lui Ajax am ȋnvăţat ce e naţionalismul, ce nu e el adică. Poarta “H” e blocată, Ajax a jucat prima jumătate cu tribunele goale. La pauză am rămas cu toţii pe holurile de beton urlând, cu steagurile şi cu pumnii strânşi. Hollandări blonzi, cu nasurile rotunde şi rareori câte o asprime semită a pomeţilor, Amsterdam a fost ridicat de evrei, ei au făcut şi gloria oraşului, ȋn mare parte. Ca să fim siguri de situaţie am ȋnceput cu “bloedkanker haleluja”. La care urmează de partea cealaltă un val antisemit. “En volgend jaar,/En volgend jaar,/Schoppen we joden in elkaar” “Anul viitor/ Anul viitor/ Ȋi vom snopi pe jidani ȋn bătai.” Amsterdamezii de data aceasta, cu tricouri roşii-albe pe care scrie “superjood”, adică “superjidan”, cântă din toţi rărunchii: “ we zijn super joden/ Ajax is de naam/ in heel Europa/ met een grote faam.” – “Noi suntem superjidani/ Ajax ne este numele/ ȋn larga Europă, /cu o faimă mare.” După care sărim ȋn formaţii şi urmează versurile: “En wie niet springgggggggt,/ wie niet springt die is geen joooood, / En wie niet springt die is geen jooooooooooood.” “Şi cine nu sareeeee, / Cine nu sare nu e jidaaaaann/ Păi cine nu sare nu-i jiiidaaaaaaaaann.” Şi sărim fluturând tricouri. După care urmează alte melodii alternate cu momente de tăcere din care se ridică câte o voce ascuţită, stridentă, de nebun: “jooooo-deeeeeeenn” Şi după care ȋncepe nebunia.

Crispările, ochii largi, blonzi de germani, pistruii nordului se bulucesc ca la ȋnceputuri, olandezi cu pălării largi păşesc pe puntea balenierelor aruncându-se ȋn furtună, mânaţi de un singur gând nebun: setea de câştig şi de glorie, indiferent de riscuri, “what will be, will be…” Nu mai contează ce sunt şi cu cine, nu naţionalismul lor le pune pe frunte laurii gloriei ci tocmai setea de glorie ori mai degrabă gloria ȋnsăşi primează şi mai apoi naţionalismul vine, oricare ar fi el… Naţionalismul la români produce o gamă de sentimente care nu se găsesc altminteri, care numai de acolo pot fi luate şi sunt ȋncrustate ȋn câteva gânduri şi ȋntâmplări asumate ca pur româneşti, olandezii au altă arhitectură. Ei simt gloria, gloria, gloria ȋnainte să se ȋntrebe ce sunt, sunt ce vor fi, nu au nevoie să fie olandezi pentru nişte sentimente de mândrie şi forţă şi stabilitate pe care noi românii ne-am obişnuit să le luăm din faptul că suntem ceva, adică altcineva.

Şi nu au aceşti olandezi nici o timiditate semită. Nu le e frică, cultural sau economic de evrei, ȋi ȋnţeleg şi se asimilează indiferent pe sine culturii, smecheriilor semite, căci ei duc gloria şi gloria nu le-o poate lua nimeni. Ȋnvaţă. Ce mai contează din ce popor fac parte, când ai pieptul plin, zeii ciocnesc paharele pentru tine pre limba lor. Tehnologia semită are supleţe şi farmec, e clar…  de ce ar accepta altfel evreii să fie evrei, dacă tot nu e aşa un câştig… Ni se răspunde din tribuna opusă: “Hamas, Hamas, alle joden aan het gas!” Adică: “Hamas, Hamas, cu toţi jidanii la gaz!” Uneori mă gândesc că olandezii nu au apucat să fie ori poate au depăşit miraculos acest moment, nu mai adună ȋn ei ceea ce le este propiu, esenţial, animalic aproape, nu fac o naţiune din cele mai fine şi mai adânci cute ale sufletului, profită cumva, nu ştiu cum, de ceea ce sunt cu un alt suflet, de altundeva. Şi ȋn acest joc au câştigat mai mult decât ceea ce sunt, ce-ar putea fi, au câştigat o altă persoană. Care adună tot ceea ce izvorăşte din gena transparentă a germanilor şi ȋi da foc ȋn răstimpuri, râzând dement. Şi acest joc e mai frumos decât germanul ȋnsuşi… A fi sau a nu fi e un dat. Ȋntrebarea e: la ce să fii?

Tibetanii ori evreii pot lipi credinţa de naţionalism, ei au găsit de-a lungul timpului acele nume, persoane, structuri pe care păstrându-le, le pot pune pe drumul către absolut, către sine. Românismul e mai puţin, e ceva indecis, e mereu altceva, de la câteva poveşti lasate pe acest pământ de lumea greco-romană până la profunzimile mayaşe ale cântecului din nai, dar nu e un sistem logic, soteriologic, unduirea lui Blaga sau sofismele lui Noica nu au convins pe nimeni. Noi nu ştim ce e un român. Asta nu ȋnseamnă că el nu e ȋndeajuns, doar că din punct de vedere conceptual, e insuficient. Vag. Credinţa noastră trebuie reformată definitiv, nu neeapărat ȋn afara ortodoxiei, căci Stăniloie avea poate dreptate, dacă ne convertim acum, ne vom pierde,  energia asta nu o avem. Credem prea puţin pentru a crede ȋn altceva, credem atât de puţin că nici nu mai putem şti să credem cu puţinul nostru, ne ţinem de-un fir. Iar naţionalismul, poate că sofisticăria modernă ne va permite să scoatem la marginea vremii conceptele, sistemul, sensibilitatea, persoanele şi spectrele din care să facem apeductul. Dar pentru asta nu mai trebuie să fim români, trebuie să putem fi dintr-o dată orice, din nou. Naţiunile mari sunt cele care s-au deschis. Şi vom fi români la urmă. Cu toţii.

Situaţia critică ȋn care se află societatea românească mărturiseşte câteva neajunsuri care nu mai stoarce nici o lacrimă şi nici un zâmbet, e neutru de-acum. Sunt intelectualii. Ei se ȋmpart ȋn mici şi improvizate şcoli de provincie, ȋşi regurgitează unii altora frazeologia, scăpându-se ȋn limbaje paralele care funcţionează ca orice scleroză: fixează şi ȋndreptăţeşte. Ideile sunt lipite de pereţi ca muştele, ȋntr-o mică baie de sânge indiferentă. Marea majoritate a intelectulilor români la ora actuala e dementă, simpli pacienţi. Canţoneta lor politică, pe intervale micronice ȋnsă, ca un strigăt ȋntr-un pahar, pun o miză calpă şi nu atât dintr-o rea intenţie cât din pură sterilitate. Dacă eşti nebun, poţi să ai şi geniu, cui foloseşte. Locurile comune sar ȋn ajutorul pesonajelor cuminţi, obosite, de Cişmigiu, care prind o alură europeană şi se pudrează cu franceză, sunt noi curente de gândire, se descoperă mereu câte ceva, roata. Aceste mici exerciţii de fitness academic au un rost ȋntr-o societate suprasaturată de intelectuali, cum e Parisul sau Londra, care nu mai poate avea pentru fiecare autor câte un subiect, acolo profesorii se bat pe nuanţe şi pretind să fi descoperit câte o vocală, câte un os de dinozaur sau chiar o idee uitată. Ȋn ultimă instanţă acest aer decadent s-a desprins de fundamentele tradiţionale pentru că nu a mai avut ce sentiment să asasineze, nu te poţi bate trei secole cu aceleaşi fantome. Şi au recurs la un subterfugiu ingenios, născut tocmai din imposibilitatea de a mai gândi temeiurile ȋn termeni tradiţionali. Vom fi nimeni, dar vor fi adânci.

Bunăoară fenomenologia care nu e decât un artificiu, o vrăjitorie de a nu recurge la tradiţie, de a ocoli deci termenii de consistenţă istorică. Fenomenologia a fost un efort german alternativ venit dintr-o mişcare secundă de analiză a tradiţiei, după ce romantismul german a secat pungile de petrol ale etniei. Fenomenologia a plecat de altfel dintr-o iniţiativă a unui semit, una dintre multele care se desprind de fiorul dulce, vechi, aritocratic european,  Marx se ȋncadrează ȋntr-o aceeaşi desprindere de tectonica europeană, este o aceeaşi erezie, dar nu una conceptuală. Căci Marx nu e un filozof decât pentru curve şi vagabonţi. Paradoxal, propagatorul acestei metode a trăit ȋnfipt ȋn cele mai declasate curente populare, a fost un reacţionar! Heidegger a putut fi orice, indiferent de filozofia pe care o produce, a fost poate primul filozof care a intrat ȋn canon şi care a trăit şi a gândit pe două planuri paralele. A inventat ca să spun aşa pentru generaţii ȋntregi de gânditori confortul intelectual. Ceea ce se petrece şi la noi: oamenii câştigă necontenit competenţe culturale ȋn timp ce caracterele lor trădează tot mai adânc dezideratul culturii ȋn genere…

O altă consecinţă este vidul, evacuarea valorilor sociale, culturale, umane, este pierderea vitalităţii urmate de disperare, fugă, ticăloşenie. Prin aceste trape ȋn acoperiş se strecoară alienarea, ȋşi face loc extremismul şi totul e ȋnnecat ȋn subcultură, sunt stări de spirit ȋn care nici un cuvânt nu mai pătrunde, sunt străzi care au murit. Ȋn România. Oamenii se ȋnchid ca nişte paradoxuri vii, ca nişte flori care se strâng la lăsarea ȋntunericului… Incapacitatea intelectualilor de a stopa necroza, de a propune variante, de a ȋnţelege măcar ce se petrece, e uluitoare. Face parte din categoria de fapte similare genocidului, este crima organizată a intelectualilor care nu mai suprimă ȋn cămăşi verzi tavernele evreilor ci ȋn gulere albe propiul popor. Ei trebuie să omoare ceva ca să mănânce. Ceea ce nu e la o adică un lucru de reparat prin două gesturi ori printr-o simplă declaraţie de austeritate.

Ortodoxia şi naţionalismul sunt folosite de impostori şi excroci pentru a ȋnchide individul, pentru a-l izola şi pentru a dezagrega astfel societatea ȋn numele unor valori prost ȋnţelese. Ȋncepând de prin secolul optsprezece crimele – căci apelul la solidarităţi acoperă frecvent o declaraţie de război -, crimele deci devin domeniu intelectual pentru ca secolul douăzeci să conchidă ȋn ordine firească: gândirea ȋnsăşi e o crimă. Iar noi ȋn postmodernitate să afirmăm cu aplomb liberatea gândirii şi să pierdem hăţurile crimei de care gândirea e totuşi ȋn stare. Sunt gânduri care trag cu pistolul, altfel pistolul nu ar trage. Ȋn urmă cu vreo câteva ore am intrat ȋntr-o cameră plină de sânge, un abator, doi polonezi l-au snopit ȋn bătaie pe al treilea după care l-au aruncat de la etajul cinsprezece. A ȋnceput cu un bărbat care s-a ȋndreptat spre mine cu mâinile pline de sânge spunând că el nu e vinovat. Sigur că nu e vinovat. O crimă pură, lipsită de orice discreţie, amsterdameză. Jos, cadavrul era atât de răvăşit, nu mai avea cap. Crimele nu au contexte, nu trebuiesc ȋnţelese, nu pot fi pricepute, nu trebuie să ȋnţelegem ceea ce se petrece cu noi, nu trebuie să acceptăm, chiar se petrece. Punct. Şi tot ceea ce se pronunţă contează, iată o misiune imposibilă dar cuvintele se pot ȋnsuma infinit unele pe altele, uneori o tăcere e deajuns, şi de aici ne tragem speranţa.

Ȋn procesul ȋnţelegerii, cel mai greu e să distingi o idee de ea ȋnsăşi, să o rosteşti ȋn momentul ei, ȋntre sistole. Românii şi nu numai ei au găsit o formă de a rosti care se ȋntoarce ȋmpotriva ideii enunţate, de aceea se şi vorbeşte atât de mult. Cuvintele dispun nepermis de lucruri, limba română are această maladie a părţii ei semantice care e hemiplegică. Intonaţia a declasat enunţul, temperamentul a ȋngropat caracterul, gestul a ȋnlocuit persoana. Pe această scenă ȋn care suntem snopiţi ȋn bătaie ne propunem să credem ȋn Dumnezeu şi să fim romăni! Proşti am fi. Când putem să ne batem ȋnapoi, să ne fandosim şi să vegetăm pe aceeaşi muzică cerească. Sunt oameni răi baricadaţi ȋn ideile noastre bune.

Kierkegaard ȋncepe cartea sa despre Pastorul Adler cu această distincţie, cei care scriu pentru a face zgomot şi pentru a ȋmprăştia ȋndoiala ȋn opoziţie cu cei care ştiu să hotărască, să vindece. Poate ca fiecare idee e bună, dintre cele care public se ȋnfruntă acum şi numai autorii, numai zgomotul e rău. Cei care mint se pot dinstinge uşor: ei nu comunică ceva ci vorbesc dintr-o premiză, sunt purtători unei revelaţii, fac parte dintr-o castă, l-au văzut pe Dumnezeu, vorbesc dintr-altceva. Indică, nu ceea ce spun contează ci ceea ce ascund. Ideea devine purtătoare de capital ca aurul, devine monedă, moare. Vii, ideile nu valorează nimic. Sunt chiar dăunătoare; puţini sunt dintre cei care ştiu să ţină mai mult de o clipă ȋn palme potcoava ȋnroşită a ideii. Să n-o dea mai departe. Căci ideile mari sunt ca nevestele frumoase. Nu se pot da, pleacă ele. Şi dacă le auzi, să nu le crezi: nu sunt adevărate.

Ȋntr-un alt manifest, un ecologist se ȋntreba ce va rămâne pilaştrilor capitalului dacă aceştia nu vor avea grijă de semenii lor, dacă ȋi vor izola ȋn ghetouri, dacă ȋi vor crucifica pe propia lor mizerie; căci poporul e ca un porc, trăieşte ȋn mizerie dacă ȋl laşi, trebuie să-l ridici ca să-l ai. Nu poţi să zici că faci parte dintr-un popor dacă nu ai ridicat ceva. Aceşti milionari vor fi siliţi să se mişte prin ghetou, să participe la mizeria generală. De aceea mediul ca mediu trebuie salvat, nu insule şi firimituri de zâmbet. Spinoza va scrie ȋn Tractatus theologico-politicus, sub inspiraţia unui alt fanatic al libertăţilor civice, Van den Ende: “salus totius populi, non imperantis, summa lex est”. Românii vor să fie ȋncă ȋn pofida oricărui efort de a fi, ei vor să se găsească ȋn cuvinte. Ceea ce n-ar fi rău dacă n-ar fi atât de multe cuvinte.

Lipsa de soluţii e generală, aşa-zişii intelectuali sunt tocmai cei care analizează mizeria noastră, care o gustă şi comentează zilnic, care s-au specializat ȋn simptomele tuturor bolilor noastre şi care ne măsoară coma. Ȋn loc să ne prepare doctoria, ne acuză. Toate actele de acuzare publică ȋn România sunt semnele neasumate ale unei autocritici prost ȋnţelese, simple laşităţi. Savonarola spunea despre sine că este ciocanul ȋn mâna lui Dumnezeu. Ei, cei care ridică acum gâtul, ȋn mâna cui sunt?

Nu a fost enunţat ȋn acest interval cât o generaţie măcar precar un program public cultural, o utopie oarecare… nici un vizionar cu lucidităţile neȋntinate de solidarităţi grăbite nu a ieşit la rampă să citească ȋn stele. Ȋn felul acesta nu are cum să apară un cadru care să poată aduna şi preformula trasee eficiente, repere, direcţii… nu putem căpăta consistenţă ȋn receptarea unor realităţi din ce ȋn ce mai complexe şi mai fragmentare, nu ne putem măcar adapta. Nu vom putea vedea, recunoaşte şi valorifica nici ceea ce e mai firesc ȋn noi, de ceea ce e adânc nu mai vorbeşte nimeni de parcă e ȋn chiloţi. Urmează disoluţia, naufragiul. Este proba finală a dezinvestirii intelectualilor cărora li se zmulg ȋn absolut tresele de pe umeri. Ei ştiu ce se petrece şi de aceea simt tot mai acută nevoia de protecţie, de coterie, de ezoterism, ştiu că trezesc ura şi nu pricep ce este acest val de ură sfântă, tovărăşească. Nepriceperea aceasta, gravă, se distilează pe ascuns ȋn vinovăţie şi nu este nici mai mult nici mai puţin decât o formă de prostie, aşa cum o ȋntâlnim pe orice maidan, cu gesturile grăbite, fanfaronada, tristeţea şi iluzoriul…