Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Generaţia după ‘44 s-a pierdut ȋn prizonierat nu pentru ȋngustimea timpului sub ruşi, pentru beton, oameni ȋn paltoane şi sârmă ghimpată. Retezarea afectului, abolirea discuţiilor fireşti de la sfârşitul secolului nouăsprezece şi ȋngroparea cu tenacitate a ceea ce cu adevărat s-a petrecut ȋntre războaie a suspendat această generaţie. Zidurile dintre noi au ȋnceput puşcăria, se pare că solidaritatea noastră, loialităţile noastre au fost puşcăriile altora, altfel n-am fi ajuns atât de sparţi, dacă n-am fi fost noi ȋnşine un zid! Să fi fost un osândit pe care nu-l mai aşteaptă nimeni, totul ȋn jur moare şi rămâne doar el cu piatra pe care curg mucegaiurile, când ȋi va veni timpul nu va mai avea nici cine să-i deschidă porţile. Şi dacă le-ar deschide, niciȋncotro, căci el s-a născut ȋnăuntru, va trăi tot acolo cu uşile date de perete temniţei, ȋşi va fi făcut din ea casă. Izolarea, blestemul, n-au mai avut leac, a trebuit să te reinventezi om pe marginea vulcanului, ȋn cenuşă. Mai singuri nu vor fi nicicând nişte oameni, cum sunt părinţii noştrii, mai rupţi, mai sălbatici, mai răi. Dacă ar fi fost să trăiască ȋn timpul lor, dar şi ei au trăit ca şi noi, altcândva…

Câinii uitării, din pragul aceloraşi ziduri care ȋnvie şi ȋncep să vorbească, ling rănile vechi şi se gudură pe la gleznele noastre. Tristeţile s-au ȋnvechit ȋn vitrină, politicienii când vorbesc, se gâdilă, şi dacă ȋi ȋntrebi pe români ce fac, ȋţi spun simplu: alergătură. Călători străini prin Ţările Române numeau odinioară melancolia noastră deşi nu o puteau determina precis, zâmbetul acela oblic, de lemn. Dar nu mai avem săraci trişti, nu recunoaştem calicimea, râdem, râde şi ea. Sunt doar nebuni; noile gulaguri fără ideologie, doar mizerie, periferiile umane ȋn care indivizii mor dar oamenii, carnea lor doar supravieţuieşte ȋn turme. Nici aceşti condamnaţi nu spun nimic nimănui, nu se ȋntorc către lume din disperarea lor, uneori şi ei evadează. Italienii prind pe la marginea oraşelor un astfel de sălbatic, un român care nu mai are persoană, ȋl pune să danseze şi să cânte, uneori ȋl filmează, le spune spettro, adică strigoi. Sunt românii noştrii care au sărit gardurile disperării prin alt loc, nu pe unde lărgisem noi gaura ȋn gard, la revoluţie.

Comunismul n-are vină, nici capitalismul nu merge. Marx a profeţit valoarea bunurilor comune şi ce a fost la mijloc, ce surpriză pe Marx, s-a dus dracu’, sunt sigur că el, personal, ar mai ȋncerca o dată. Ar găsi eroarea sistemului, deşi are cine să caute până şi asta. Sunt oameni care nu pot face decât paradisuri, ca nişte pictori de paradis, am primit deunăzi o reproducere a Paradisului lui Hieronymus Bosch şi am privit ȋn detaliu toate maimuţele lui. M-am ȋntrebat dacă Hieronymus, ȋn secolul ăla, credea ȋn posibilitatea Paradisului, unde era imaginea pe care el o picta, era adevărată, ştia că era vis, credea ȋn ea, picta chiar Paradisul sau numai o fabulă, maimuţele din tablou trebuiau să-mi spună ce credea Hieronymus. Aşa sunt eu, ȋntreb maimuţele despre Paradis şi nu pe Dumnezeu, sper să ȋmi păstrez ȋntrebarea ȋn oricare dintre conjuncturi, Paradisul este o ȋntrebare, ȋn fond, despre maimuţă; şi m-am mai ȋntrebat, firesc, unde e Hieronymus ȋn tablou, care e privirea pictorului, meşteşugarului, căci trebuia să fi avut şi el, ca pictor, mândria asta, că priveşte cumva din interior o aşa de ȋntinsă grădină a deliciilor.

Marx, ştiam, privea de sus, el nu apărea ȋn tablou pentru că el era Dumnezeu, ȋn Capitalul vorbeşte Dumnezeu, dar Hieronymus? Vă dau o veste proastă: Hieronymus ştia unde e Paradisul. Şi ȋncă una: Hieronymus nu e ȋn Paradis! Din această fabulă tragem următoarea concluzie: credinciosul are până şi necredinţa mai organizată, mai logică, mai disciplinată decât formele de atesim secularizate pe care comunismul le-a indus ȋn mase. Credinciosul e până şi ateul prin excelenţă, ateismul comunist nu e ateism, e simplu uitare. Hieronymus nu e ȋn tablou nu pentru că ȋl priveşte cum Marx privea chemând oştile lui Asoka, de pe tronul facerii. El priveşte din genunchi Paradisul: ȋl picta, de aceea nu a apărut ȋn tablou, Hieronymus e ȋn faţa tabloului de fapt, ȋl pictează, şi ȋl vedem, dacă avem ochi buni, ȋngenuncheat acolo, ȋn faţa Paradisului. O fi fost Paradisul sau n-o fi fost? Despre Marx ştim, n-a fost.

Şi cât l-am iubit pe Marx, cât i-am iubit pe Stalin, pe Lenin… oooo Doamne, şi tot au murit! De ce-or fi murit?! Pentru ei am renunţat treptat la ce era ȋn noi ȋnşine pentru altceva şi mai aproape, un fel de insectă, şi ne-am fi dus şi mai departe, să-i iubim şi mai adânc, suntem ȋncă pe val. Ȋi iubim ȋncă din faptul că vrem să respirăm mai puţin, să nu eliminăm prea mult CO doi, vrem să domesticim toate animalele de pe pământ, vrem să dăm la peşte cu gâze ecologice, din dragoste de libelulă. O ideologie a fericirii cum e budismul transformă omul ȋntr-o plantă, ȋl ȋncetineşte şi ȋl diminuază turnându-i pe gât oglinzi fierbinţi care ȋi pătrund corpul şi spiritul, până când din el nu rămâne decât o oglindă, ȋn care ne privim noi. Dar nu avem curajul ăsta, căci până să ajungi Buddha, trebuie să te priveşti ȋn Buddha, şi cine are curajul ăsta? Căci primeşti ȋnapoi privirea.

O ideologie a morţii ȋnsă ȋl reduce pe om ȋntr-un parcurs invers, ȋl poate duce la capăt lăsându-l să trăiască, să meargă pe stradă, să spună chiar adevărul, dar el e deja ajuns, sfârşit. Ȋntr-o postură mentală imobilă ca un yoghin ce priveşte o piatră şi nu mai ştii cine priveşte, piatra yoghinul sau yoghinul piatra, aşa sunt ei, praf, comuniştii, pulbere a istoriei, oameni care au luat posturile adevărului şi au rămas aşa, ȋnţepeniţi ȋn postură: doar că ei nu au găsit. Pentru că au plecat chiar ȋn căutara Paradisului, nu vor să spună că nu au găsit şi stau şi pun pe ici pe colo câte o piatră pe o temelie, mai curăţă praful de pe pian, sunt comuniştii, femeile noastre de serviciu, uneori ȋn dansul ăsta, din anticameră ȋn anticameră, din şoaptă ȋn şoaptă, mai pun ei un preşedinte, poate. Guvernul României stă sub ameninţarea acestor secte de eunuci de vreo douăzeci de ani. Nu sunt organizaţi, că i-am putea răpune ȋntr-o noapte a sfântului Bartolomeu, hehe, sunt pe cont propiu. Comunişti pe cont propiu, coşmarul lui Marx, dragul, sunt pe capul nostru, ieşiţi din coşmarul lui, intacţi, nici el nu-i vroia! Atunci de ce-au venit?! Nu ne mai jucăm.

După care am venit noi, generaţia pe care nu o mai tămâiază nimeni pentru că nu se ştie ce e, cine e, unde duce, ni s-a spus că suntem salvaţi dar e deajuns?! Nouă ȋn primul rând nu ni s-a spus de ce ne-am născut tocmai acum, deşi cam acum ar fi trebuit să ne fi născut, dacă priveşti evenimentele, dar nu ni s-a spus bunăoară ce urmează şi e evident că urmează ceva, toată lumea ştie. Sau am fost mutaţi ȋntr-un alt timp căci suntem laolată cu cei care nu pot uita, cu gestica lor – ăştia ce caută ȋn trăsură?! Călăii s-au ascuns, au alte bucurii acum, un călău nu are regrete, are numai bucurii. Părinţii noştrii au scăpat de ei şi au schimbat garderoba regretelor, regretele că nu trăiesc ceea ce trăim noi, că nu s-au născut şi ei tot acum. Dar ne au acum pe noi, noi nu mai avem călăii pe care ȋi visează ei şi conspiraţia asta că nu avem şi că ce au trăit ei şi ce au suferit ne ȋnnebuneşte, dacă ar fi ceva adevărat, am şti, dar nu poate să fie. Am apărut ȋntr-o poveste ȋn care nu se mai ştie nimic, când am realizat că nu mai putem crede, că orice credinţă e oarbă, că orice certitudine ne ciunteşte, orice adevăr ne trădează. E un moment de spălare de păcate, domnilor, vă anunţ oficial, orice se poate ȋntâmpla cu lumea noastră acum, dar un lucru e clar: nu ne pictează Hieronymus! Căci noi ne-am născut ȋn Purgatoriu! Hieronymus pictează Paradisul, unde eşti Hieroooooniiiiiiiiiimuuuuussssss? Ar trebuit să ne salvăm de la un gol mai mare decât linia zidurilor vechi, libertatea te poate ameninţa mai direct, e mai aproape. Ei au compromis totul. Şi noi suntem puşi să ne salvăm ȋnapoi, ȋn lumea lor. Dar noi vrem ȋnainte, ȋnainte dracului, ne rosteşte o maimuţă din tablou.

Evacuarea persoanei din cei martirizaţi de marxism sau marxişti sau pur şi simplu vechi poate fi ȋnsoţită ȋnsă şi de o minimă plăcere, ca orice excreţie. Nu scapi de nişte reziduuri materiale ci te scapi pe tine propia persoană. Miro avea un tablou din ăsta, se ȋntrebau criticii ce vroiau să spună, pe ascuns se ȋntrebau că la expoziţie au servit ei o poveste savantă. Să scuze situaţia că Miro s-a răhăţit ȋn public, ȋn fine, vorbeam despre altceva. Se mai scuză, se mai caută soluţia la problema asta veche – coşmarul conservatorilor de dinainte de 1900 -, şi când nu e mângâierea dulce a utopiei e măcar semnalul unei solidarităţi ratate, stafia lui Vasile Roaită. Eu l-am văzut pe Vasile Roaită, nu vă spun unde, am ȋncheiat discuţia, I said nothing. Aceşti marxişti de spiţa a şaptea sau social-democraţi nu ȋnţeleg că sărăcia nu e o condamnare socială ci o ideologie (cu ispitele ei). Aşa cum şi comunismul sau capitalismul este, sărăcia e o şcoală, o lecţie de anatomie, pe pereţi atârnă ȋn panouri bogat colorate largi secţiuni anatomice. Acolo vezi că unii cai pot sta ȋn picioare şi nechează chiar şi tăiaţi pe jumătate, aşa vezi şi pe stradă, sărăcia: oameni tăiaţi ȋn secţiune frontală nechezând, se poate. Ȋn faţa stafiei sure a sărăciei, când o privesc curat ȋn ochi, unii se trezesc, nu mai cred ȋn ea şi se hotărăsc să trăiască după care mai sunt oameni care se lasă convertiţi de sărăcie, care reuşesc să-i dea un chip. Comuniştii, când au văzut-o, au devenit criminali de drept comun, revoluţionari, cum spun ei. Noi, când am sărăcit, n-am mai devenit nimic – la ce să devii, noi ştim că toţi s-au minţit, de ce ȋntr-o lume ca asta, cum ar fi posibil deci ca tocmai noi să ştim adevărul? Şi să nu ştim?

Să fii sărac ȋnseamnă mai ȋntâi de toate să crezi asta, să nu crezi decât asta, fiecare popor are formele lui de sărăcie. Olandezii au săraci hoinari, epicureici, care atârnă de oraşe ȋntr-un timp care s-a oprit, săracii lor nu mai caută nimic, visează. Săracii lor sunt oameni ȋmpliniţi, dacă ai ajuns unde ȋţi propusesei cu tine şi nu mai aştepţi nimic de la ceilalţi, ȋn Olanda ai situaţia asta: ieşi pe stradă şi ȋncepi pelegrinarea, ca pe Ind. Numai că acolo budiştii mătură ȋn faţa lor strada, să nu calce gâzele, aici le mătură alţii, nici mătură nu-ţi trebuie pe drumul mântuirii, mergi cu mâinile ȋn buzunare. La români, sărăcia e un soi de furtună, o bătaie continuă, e coborârea ȋn animalic şi la capătul ei e invariabil un gest de sinucigaş. Am privit ȋn ochi oameni care ştiu ce e sărăcia cum ai vedea pe Dracul şi am văzut ȋn ochii lor că l-au văzut cum ne uităm noi după căprioare. Dacă dintr-o nefericire a istoriei ȋi voi sta unui om din acesta ȋn drum, vreodată, să fie iertat, el a văzut mai multe, noi suntem copiii lui, ne poate lua de pe lumea asta când vrea el. Lumea aşa cum e ea acum trăieşte toată pentru că săracilor ni s-a făcut milă de noi şi nu ne fură, nu ne omoară ȋn stradă, dacă ȋnţelegi asta, ȋncepi să pricepi câte o bâlbă din Hieronymus… Săracii ne lasă lumea ȋn dar pentru că ne e milă de noi, pe mulţi nu i-ar costa nimic să ne ia totul.

Lucrurile se ȋmpart ȋn fiecare clipă ȋn mod egal după care iarăşi clipă de clipă săracii le pierd, tu când vii ȋn faţa lui aveţi pentru o clipă amândoi aceleaşi lucruri, după care ȋl laşi ȋn şanţul lui, să moară. Asta ne spune şi Marx, că ȋl laşi să moară, numai că straniu, el nu te poate fura, nu te poate decât omorâ, Marx a crezut că ne poate fura, nu, ne poate doar da la mir. Pe noi, burghezii, duşmanii poporului, unde e el poporul, să mă bat cu el? Şi poporul spune: Aaiiiiiici! Săracul a sărăcit pentru un singur lucru: a dat totul, din asta nu ȋl poţi ȋntoarce, aşa pictează el. Clipa, singura, e comunistă, dacă ȋnchizi ochii ai tot şi toţi clipim ȋn felul ăsta, clipesc şi cei care ne iau ȋnapoi totul, tot aşa. Sărac ȋnseamnă să-ţi faci socoteala dar acest timp nu vine niciodată. Şi mai sunt iarăşi indivizi care abia sărăcind se ȋmbogăţesc, câştigă, aşa cum ai descoperi cine eşti doar la bătrâneţe. Sunt averi care te sărăcesc, te ocupă, te ȋnghesuiesc averile altora, doar că uneori le porţi chiar tu, le aduni tu. Averile poporului, ni se răspunde din sală.

Se ȋntâmplă pentru că tot ceea ce ai, ai cumva ȋn comun iar dacă tu n-ai decât ȋn comun, adică n-ai, nici ȋn comun nu poţi să ai. Şi ei, părinţii noştrii, s-au retras ca melcii round-en-round. Capitalismul făcut de aceşti oameni round-en-round nu face decât să capitalizeze reziduurile de persoană ale fiecărui ascuns şi rătăcit prin peşterile fricilor şi bucuriilor lor divizate la infinit, distilate de ideologie sau nepăsare, o nepăsare agresivă ca o revoltă. Este capitalizarea mutanţilor pe care comunismul i-a creat, ieşirea din peşteră. Un alt sistem dar ȋn fond este acelaşi om – potenţat nefericit de capitalism -, cu un rezultat congruent. Bogăţia unora dintre ciocoii noi, a celor mai mulţi, nu e bogăţie, e altceva: e sărăcia noastră, a tuturora, o sărăcie ȋnsumată, hemoragică. Pe care nimeni nu o revendică, pentru că e comună. Mai nimeni nu cred să se fi ȋmbogăţit până acum prin România, bogăţia ȋnseamnă să ai idei pentru banii tăi – ȋnainte şi după -, ideile banilor tăi, bani pentru ideile altora şi pe alţii pentru banii tăi. Bogăţia la români este simplu: banii altora, şi atât. Un furt, capitalismul adică, iaca facem şi hoţia asta, că aia veche nu mai merge.

Restaurarea bunurilor comune: peisaje, linişte pe stradă, solidarităţi, instituţii nu a fost ȋncepută decât dintr-o vagă vinovăţie europeană. După ce ieşi din peşteră filozoful spune că urmează o perioadă ȋn care nu mai vezi nimic – atât e de filozof că nu ne spune şi ce se petrece cu tine când nu mai vezi nimic, el aşteaptă să ȋţi vină vederea, să poată vorbi. Şi faţă de cine să te simţi vinovat? Faţă de bulgari?! Aceşti indivizi s-au rătăcit ȋnsă indefinit, nu au mai avut acces la ce este comun, ei s-au prăbuşit ȋn sine şi au devenit printr-o vrăjitorie bunul noastru comun, ruina pe care trăim. E o ruină ȋnsă pe care o locuim paşnic, ȋmpăcaţi. Surprinşi, iubind-o, fără ȋntrebări. Cu timpul ȋncepe să ȋmi reuşească, ajuns câte două săptămâni pe an ȋn Bucureşti, să nu mai iau România ca pe un fapt, locuită adică de români. Am ȋnceput să-i exclud, s-ar putea ȋn câteva veri să-i car pe toţi, nu ştiu unde să-i pun, dar ȋn România nu-i mai las nici mort. Vreau să vorbesc cu Hieronymus, ȋi dau lui.

Ruinele sunt iarăşi de mai multe feluri, sunt ruine care păstrează amprenta timpului ducând ȋn viitor mesajul unei civilizaţii, ruina aceasta ȋnsă este cu curu-n sus: este ruina viitorului care duce invariabil mesajul către trecut. Noi cădem la mijloc, nouă nu ne aparţine decât prezentul. Suntem o generaţie ca libelulele, ieşim din ouă, ne ȋmperechem şi aşteptăm seara să putem muri. Vă daţi seama ce figură or să facă ăstia când or să vadă că nu vine seara şi vine Hieronymus!

Umorul ȋnsă, ironia şi pântecul ne arată că părinţii noştrii sunt fericiţi când au ieşit cu baierele, cu hainele gri, cu frezurile gri, cu oraşele pe care le sluţesc ȋn continuare. Şi ei au umor, de acolo de unde sunt, şi ei au fântâni, au şi lună pe cer, le dă şi căldură iarna, tot Partidul, Iliescu mânca-l-ar mama. Atât cât au. Dacă Ceauşescu a fost odios ca tătuc, căci toţi ăştia din garda veche ȋl pizmeau pe Stalin şi Stalin, cu o traumă părintească de partea tatălui, vroia să fie el tata, generaţia nouă de politruci au fost inavitabil copiii, au intrat ȋn menajeria grădiniţei, s-au adaptat imaginarului. De aceea tenul, simpatoşenia, şi mustăciunea erau golăneşti – am spus golăneşti?! – veridice, de bebeluşi. Femeile i-au iubit că erau mame, bunicile la fel, dar noi de ce să-i iubim, că noi nu vrem copii, vrem să oprim lanţul trofic.

Ei nu sunt ai acestui pământ şi se vor răzbuna, ne vor trage şi pe noi ȋn groapă căci fiecare dintre ei poartă o ruşine, altfel n-ar tăcea, plătesc dijma, altfel n-ar vorbi. Ce ştiu papalicu şi cu coana mare, nu răstoarnă ea filozofia noastră, au mai văzut ei şi pe alţii, tot aşa, era troleul plin de ei, cu ochii pe sacoşe. Ei nu vor mai mult şi vor acum să ne dea şi nouă asta: să nu vrem. De unde tot vrem, asta ȋi nelinisteşte pe ei. De unde tot au cei ce au? Iată ȋntradevăr o enigmă, toţi ȋşi pun ȋntrebarea asta, de parcă n-ar şti că e undeva o gaură ȋn tabloul lui Hieronymus. Dacă vom avea totuşi străfulgeraţi, din toţi rărunchii, se vor neferici: pentru că ȋn sinea lor tot ce ai, furi. Şi dacă are-fură unul mai mult e păcat de la Dumnezeu, că de acolo puteau să ia toţi! Ce ţi-este dat ţi s-a luat pentru celălalt şi el strigă că n-are că nu i s-a dat! Cine ia şi cine dă, dacă am şti măcar asta. Să ȋmpartă iar ei totul de la capăt, că vor dreptatea dulăii ăştia bătrânii ca alte alea. Dar aşa, la colţ, la copac.

Agitaţia avocaţilor, anticamerele şi lehuzia politicienilor reiterează ȋnsă vag o periferie fanariotă ȋn care suntem condamnaţi constant să cerşim până şi ceea ce avem deja. Ȋn mod himeric, românul arde orice act de propietate: pe clădiri, pe persoane, pe idei, pe melodii: nu se pot face averi ȋn nici un sens, ȋn nici o direcţie. De ce să aibe altul şi noi nu? Cu ce drept? Şi ȋţi intră ȋn casă, ȋl găseşti la masă, bea din cafeaua ta, ascultă din radioul tău şi se uită la asta mică ȋn capod, prin bucătărie. S-a petrecut, ȋn mic, o revoluţie: ai un musafir; un proletar, un intrus care are aceleaşi drepturi ca şi tine ȋn casa ta. Ok. Te pui şi tu la masă, ȋi torni ȋn ceaşcă, accepţi situaţia şi aştepţi să pună mâna pe capodul lu’ asta mică, atunci vei sări, până atunci nu: propietatea ta s-a restrâns la un teritoriu de dinainte de umanitate, asta mai ai, adică doar maimuţa ȋn tine mai e propietară, omul a capitulat. Şi tot aşa, aştepţi să pună mâna pe capod, din generaţie ȋn generaţie, până când umblaţi toţi ȋn casă ȋn capoade, vă culcaţi ȋn trei cu asta mică şi atunci ne-am născut noi, v-am găsit ȋn capoade prin sufragerie, noi cine să ştim care e ăla care e celălalt? Şi ce să vă facem?! Să vă dăm capoadele jos?!

Dacă urmăreşti cu atenţie intonaţiile, căci suntem totuşi veseli, de ce râdem tot timpul, care sunt atitudinile de bază care generează hlizeala: e falimentul celuilalt. Noi râdem din sperietură şi sperietura e trăită ȋn altul, această schimbare de roluri ne oferă bergsonian prilejul râsului. Când celălalt nu mai are nimic, ne umflă râsul. Formidabil mi se pare că deseori primim ȋnapoi râsul, râsul are dimensiuni mistice ȋn România. Râdem de sărăcie, de aia nu scăpăm, ne ȋnveseleşte, peste tot e ca o scenă de teatru, cum aveau englezii ȋn epoca elisabetană, din mizerie şi mister, la fiecare colţ de stradă, o baricadă, dar ei nu luau cu asalt palatele, urcau pe baricadă nişte păpuşi sau săreau ei, zicându-şi rege. Şi au făcut dracului aşa o revoluţie, păpuşarii. Şi noi tot aşa, un circ din maidan până la palat dar pe noi ne-a luat dracu’, n-au făcut revoluţie păpuşarii, a făcut păpuşa! Ne-a luat păpuşa fraţilor!

Sărăcia oferă reminiscenţe identitare celor care au scăpat, celor care pot spera, de aceea nimeni nu luptă ȋmpotriva sărăciei, sărăcia e o formă de bogăţie. Sunt indivizi care ȋşi trag identitatea din mizeria celorlalţi, ei simt asta, uneori fericirea şi confortul lor seamănă cu o spaimă. Se bucură cu frica de a nu mai apuca bucuria, de a o prinde fără să-i găsească ȋnţelesul. Sunt condamnaţi la fericire. De altfel e simplu de văzut: ei sunt, ei vorbesc, ei vor şi ei suspină pentru că ceilalţi n-au, nu pentru ca ceilalţi să aibe. Discuţia este purtată ȋn felul ăsta, e organizată, are concluziile astea, perimetrul ăsta. E o nuanţă foarte importantă, prezentă la fiecare dintre ei, chiar şi la ziarişti. Să fii fericit ȋn acea lume e unul dintre coşmare. Asta le spuneam şi unora care mă licitau ȋntr-un bar de noapte ȋn Bucureşti, cât să-mi dea ei pe lună ca să mă ȋntorc. Zece mii? No. O suta de mii? No. Băi, eu nu mă mai ȋntorc. Păi de ce. Păi de ce să mă ȋntorc?

Dacă ȋmparţi averile, nu mai are nimeni nimic, averile nu sunt matematice. Iar săracul face inevitabil două rele: nu-şi dă sieşi şi trebuie să mai ia şi de la altul, bogatul face cel puţin una bună: ȋşi dă sieşi. Deşi sunt cazuri când averea e mai puternică decât omul, când bogatul nu-şi dă nici sieşi ori când adună lucruri fără preţ, gunoaie. Sărăcia are şi ea o extremă: când nu te aduni nici pe tine ȋnsuţi. Averile ȋnsă pot omorâ oamenii, aşa cum sufereau ţăranii pe la 1907, cu dijmele, claca, taxele pentru şoricărit, cocărit, pescuit, podărit, fumărit, morărit, la sfârşit era un om ȋnfometat. Dar comunismul a demonstrat că omul se poate ȋntoarce şi el ȋmpotriva averilor – ca şi consumerismul. Ȋţi poţi ȋnchipui ce minte criminală şi proastă: dacă vrei să-i iei banii, i-ai şi du-te cu ei. Dar de ce să-l furi şi de avere?!

Timpul nostru este al goanei după aur, această goană are un singur ȋnţeles şi un singur sfârşit: aurul e inutil, valoarea lui e dată de rest. Aurul trebuie să-l gândeşti, ăsta e sensul lui, el e aur atât cât ȋl gândeşti ca aur, deci ȋl poţi face din gândire, el e gândire. Ştiu o familie aici cu totul spulberată, vile ȋn Antile, conturi ȋn bancă, un vapor ȋn spatele casei şi nimeni ȋn acea familie nu mai poate face nimic, stau ȋn faţa televizorului ca sicriele egiptene, ȋn picioare, nu pot aduna săptămâni la rând nişte lucruri dintr-un pod ȋn care au ȋnghesuit mobile aduse din Indonezia, cu praf pe ele din 1948 toamna, nu mai ştiu să aleagă nici măcar o pastă de dinţi din supermarket, privesc raftul minute ȋn şir, fără să aleagă, au ajuns la capăt, nu mai au gândirea averii lor, au pierdut totul, definitiv. Eu le-am spus, cred că i-a vizitat Marx ȋntr-o noapte şi ei nu bagă de seamă, să lase lumina aprinsă. Şi de atunci nu mai am voie la ei ȋn casă, sunt suspect. Când ȋl ai aurul, e inutil; de fapt aurul nu trebuie să-l ai, trebuie să-l gândeşti. Atunci eşti bogat.

Sub Soviete, te furi şi pe tine să te poţi separa ȋn ȋntuneric, când nu te mai ascultă nimeni, să-ţi spui ceva, orice, să-ţi poţi spune adică, te furi ca interlocutor. Ȋn capitalism nu te poţi da vorbelor căci ceilalţi te fură din ele. Părinţii noştrii sunt dedesubt, de aceea nu-i poţi apuca, nu-i poţi numi, cine vrea să le vorbească nu ȋi poate ajunge. Cine va vrea să ȋi schimbe va muri căci stau sub şapte peceţi. Cine vrea să ȋi omoare, ȋi omoară degeaba, căci ei numai la asta se pricep, să ȋnghită. Generozitatea se ȋnvaţă greu, mai bine nu se ȋnvaţă, să ştii să-ţi dai ţie oferindu-i altuia ceva e dificil. Trebuie ȋnsă să mai ştim ceva: ei au fost crescuţi de nişte oameni care au suferit ȋn marea lor majoritate trauma averilor, trauma propietăţii, oameni care nu s-au ȋmpăcat să fi pierdut totul, pământ, plug, pe Codaiba şi pe Patrocle. Să vezi ce-l fugăreau prin curte şi pe Hieronymus şi ce ieşeau penele din el, sărmanul, să-l naţionalizeze! Şi au crescut copii ȋn acest regret teribil, din această amintire vin părinţii noştrii, toţi, pe drumul plângerii. Nu ştim ce şi-au spus ȋntre ele generaţiile acestea, ei şi părinţii lor, că e sub vremi, ştim doar ce ne spun ei nouă. Şi ei nu ne spun nimic, ce să ne spună?

Aflii ȋnsă că marile averi ale lumii sunt şiruri neȋntrerupte de generozităţi formidabile, incredibile. Oamenii cu adevărat bogaţi au făcut rar acele averi, ȋn marea lor majoritate le-au primit. Unii dintre ei prin naştere dar unii le-au primit pentru că alţi oameni au considerat că ei le merită. Şi ei le-au primit pentru un singur lucru: au dat ceva la schimb. E adevărat, unii au dat o noapte ȋn parc dar mai sunt dintre aceia care au dat din ei o avere mai mare decât au primit. Acei oameni au făcut mai ȋntâi averile ȋn ei ȋnşişi şi mai apoi le-au primit de la alţii. Ei au venit cu bogăţiile după ei, aşa cum sunt oameni care se ȋmbogăţesc sărăcind pe toţi cei care sunt ȋn jurul lor şi mai sunt unii care ȋmbogăţesc pe toţi cei pe care ȋi ating, ca nişte monahi, nişte sfinţi ai banilor.

Părinţii noştrii n-au făcut aur, au făcut Aiudul şi canalul. Când vreme ȋndelungată nu ţi se mai dă nimic pentru ceea ce ai ȋn tine, chiar eşti pedepsit pentru asta, nu te mai produci, nu mai faci nimic, tu nu te mai dai la schimb. Ȋn momentul când eşti pus să faci economie, pui pe tarabă ceea ce nu ai – şi ce poţi să faci? Te specializezi la ȋmpachetat. Să n-ai e o artă şi mai mare decât să ai, puţini ştiu asta, să n-aibă. Să n-ai ȋn felul ȋn care pui lucrurile la mijloc e un secret atroce, sunt locuri, stări, momente ȋn viaţă când n-ai şi te răscumperi, muchii de cuţit când poţi să te câştigi din orice cută a ceea ce te ȋnconjoară şi renunţi ȋn glumă la lume, te poţi juca cu ea. Oameni care creează spontan valori nu au nevoie de bani, Picasso ȋşi plătea supele cu un desen mic pe un şerveţel. Visez la vremea când voi primi o maşină pentru o poezie, ca Brecht, dar şi el, surpriză… tot Marx i-a dat-o….

Românii nu au ȋnvăţat nici să aibă, e periculos şi contraproductiv să-i ȋnveţi acum să n-aibă, au şi sfinţii aştia buchiile ȋn ordine, până şi ei stau aşezaţi ȋn calendar, suntem acum prin luna lui aprilie, cred că pe la Sângeorz, ȋnceputul sezonului păstoresc, când pleacă turmele pe munte, doar că muntele e peste tot acum, prin Spania, prin mlaştinile Antwerpului, peste tot e muntele, când s-or ȋntoarce din transhumanţa asta păstorii, să te vezi chiolhane. Părinţii noştrii nu ȋnţeleg că noi am spart modelul sus-jos, transhummantă, l-am modificat pe dimensiunea aici-dincolo, care e paradigma deplasării pentru Europa Vestică, aşa cum au descoperit ei că pământul e rotund, ce ne făceam fără asta. Aşa vom descoperi şi noi ceva, că România e poate rotundă, doamne fereşte! Părinţii noştrii stau atârnaţi de perfuzia unui eu lichid, incolor, inodor. Sunt părinţii noştrii cărora nu le mai poţi da nimic, nici măcar vânt. Ȋn lumea ticăloşită a lui Marx nu mai ai de unde da şi nu mai ai de ce primi, statul face asta, adică nimeni. Sunt oameni pentru care libertatea nu a ȋnsemnat decât libertatea de a se adânci ȋn fântâna ȋn care Marx i-a aruncat. Ei au luptat pentru această libertate, ei au plâns la moartea lui Stalin. Eu dacă aş merge plângând pe stradă aş vrea măcar să fie la moartea mea. Şi să mă picteze Hieronymus… ah! Ce vise… Să mai trăim noi şi să ne vedem de Sântămăria Mică!

Ȋn deşerturile utopiei, omul devine animalul care fură, Homo corripio, cineva care va plăti pentru noi toţi – el nu ştie că ȋn genere poţi avea aşa cum poţi fi: de la ȋnceputuri. Căci vii cu averea, cu valorile după tine, când te naşti, chiar şi miliardarii vin cu miliardele. Dar când nu mai găseşti nimic la suprafaţă, te naşti degeaba, ȋn gol. Te naşti părăsind lumea, ca orice naştere, că de aia plângem când ne naştem, de aia plângeau şi dacii când se năştea unul de-al lor, antropologii noştrii nu au priceput acest simplu fapt: ei plângeau cu pruncul laolaltă, se năşteau cu el o dată, trăiau naşterea cum trăim noi acum ȋnvierea, se mai năsteau o dată, cu toţii, ȋntr-un plâns! De aia plângeau, nu pentru că aici era un pământ blestemat, golit de noroc. Cine mai poate plânge astfel ca un dac? Cine mai poate râde măcar ca el? Pasiunile acestea care stau ȋn pământ ne vor urmări până la capăt, avem ȋntr-adevăr aici mai multe să ne amintim decât să mergem aiurea, de aceea nu inventăm, poate de aceea nici n-am plecat, să ne amintim, am pierdut cu siguranţă mai mult decât avem de câştigat. Altfel de ce n-am fi plecat cu toţii ȋn Brazilia? Că e mai frumos.

Dacă ai ceva e şi mai rău: faci târgul, să te naşti ȋn braţele lui Marx: mai bine te naşti sărac, ȋţi dă el. Cumperi o lume vânzându-te ȋn şoapte, ȋn colţurile buzelor, din geană. Dacă nu-ţi dă? Unde mai eşti tu acum şi cine mai merge pe drumurile tale de tine, căci acolo e ȋntotdeauna cineva, cine oi mai fi acum, unde ai ajuns ȋn cealaltă utopie a ta: tu ȋnsuţi? Toţi au avut un vis că trăiesc altundeva, s-au păstrat şi s-au admirat ȋn această lume fantasmagorică altundeva, fundamental departe de ceea ce se petrecea, cutia asta cu păpuşi vechi şi prăfuite o vreau eu din comunism, să mi-o dea cineva, ȋntr-un roman, ȋn fine, te pricepi mai bine la ceea ce ai vrea să citeşti decât la ceea ce poţi să scrii. Creştinii au inventat o viaţă după moarte, comuniştii au avut nevoie de ea mai devreme, altfel nu ar fi avut curajul să trăiască atât de departe, atât de vag, atât de cuminte.

O tristeţe mai mare decât aceea de a nu ajunge unde ar fi trebuit să ajungem – pentru că acel lucru nu a fost imaginat, ȋnceput -, este aceea de a nu ajunge unde se sfârşesc ȋncă şi se chinuie generaţiile dinaintea noastră, acel lucru e clar, definit, şi nu poate fi atins. Să ȋntoarcem ceasul şi să rupem cucul. Pentru unele lucruri, să le numeşti, trebuie să le trăieşti ȋmpreună. Şi noi acum, da, le trăim ȋmpreună, este o misiune asumată, renunţăm la ceea ce am fi făcut pentru noi pentru a afla până la capăt unde au fost ei. Unde aţi fost voi că aţi venit cu mâna goală? Şi Păcală zicea: am dat uite, o Românie ruptă ȋn cur şi am cumpărat Paradisul de la un evreu, Marx. Mai bine ȋl luaţi de la Hieronymus: făcea mai mult.

Şi noi ne pierdem timpul cu asta căci spaima e mai mare decât speranţa iar muştele şi oamenii se duc unde e focul mai mare. Sunt memorii ȋnsă care băltesc, ȋn care nu vezi nimic din ceea ce este dedesubt, cu miesme, esenţa saturniană ȋn care putrezesc ȋncă oameni cu ochii largi deschişi de spaimă, cu burta plină de ţipari şi cu cătuşe la glezne, ȋnfăşuraţi ȋn steguri tricolore, pe drumul patriei, patria mamei lor de morţi degeaba. Dacă n-au luat România după revoluţie ȋnseamnă că n-au plâns destul, că nu s-au dat cu capul de pereţi, ȋnseamnă pur şi simplu că s-au lăsat ȋnfiaţi! N-au luat-o nici măcar pentru noi, dacă nu pentru ei.

Iar la capătul unei vieţi risipite ei descoperă că au o moştenire, vei vrea să faci unul ca tine oricât de pocit te-a făcut natura, căci sub vremi ai visat. Şi se va petrece ȋncă ceva: vrei să laşi urmaşilor tăi dacă nu gloria, măcar suferinţa. Hecatomba eredităţii, memoria etosului ȋnchisă şi pusă ȋn cheie paradoxală, un timp modern, de sfârşit, pentru care nici o certitudine nu-l poate exprima şi un viitor transformat ȋn resursă, până se va termina petrolul sau soarele, este o provocare frumoasă pentru o generaţie, e mai frumos decât de-ar fi frumos. Noi aşteptăm doar să-i putem condamna şi pe ceilalţi, şi pe morţi, recâştigându-i ezitărilor noastre, crizei. Am pierdut un gest simplu, ceea ce primitivul şi chiar medievalul ştia: ei aveau un proiect chiar şi murind, ȋn actul morţii. Mureai cum ne ducem noi ȋn parc, cu prosopul după noi, cu paletele de bertminton, sperând să nu plouă. Nici moarte nu mai avem ca lumea, şi pe ea au stricat-o ăştia. Aşa au sperat ei să nu moară, au stricat moartea, şi moartea i-a luat, moartea lor, a marxistilor, ar fi trebuit să fim noi, dar şi pe noi ne-au stricat.

Sectele psihanalitice şi onirismul de tarabă au indus ȋn postmodern iluzia că şi fără sine se produce ȋn adâncuri, cu sine, un proiect dar nu, omul e o roată care se poate opri, ea trebuie ȋmbrâncită mereu. La asta să nu renunţi niciodată, sa te ȋmbrânceşti singur. E ȋn tabloul lui Hieronymus un cerc ȋn care se ȋnvârtesc mulţimi de oameni, capre, peşti, cai, lei, pantere, crabi, unde se mai duc? Oare nu au ajuns? E roata aceasta care adună totul ȋn ea, ȋnsufleţirea de a aduce ȋn cerc, ȋn rotire totul, pe toţi, tot ce ȋntâlneşti, de oriunde, să aduni ȋn alaiul ăsta tot ce respiră. Nu revoluţie, ci bairam, nu moare nimeni sau a murit deja, tot aia. Să găseşti ȋn tine momentul impulsului care ȋnvârte roata, asta e cel mai greu, asta nu găsesc românii, e tot acolo sus şi un trib peste care a căzut o căpşună mare, cred că e ȋn Spania pe undeva, vorbesc stricat catalană.

Ȋntâlnirea ȋnsă dintre aceste generaţii, ei şi noi e un coşmar, ȋn dreapta, cred că noi suntem urechile care ţin ȋntre ele o lamă de cuţit, ăsta e personajul generaţiei, ȋn micile sugestii purgatoriale pe care Hieronimus, uite, nu a rezistat să nu le pună pe pânză, nu de alta, dar şi Purgatoriul se vinde bine, dacă n-ai Paradis destul. Puterea ȋnsă a unui conservator stă ȋn a primi orice moştenire, ȋn fond orice moştenire e un dezastru. Iar ei, sub val, au cules acelaşi fruct otrăvit din teroarea ȋn care s-au născut. Va trebui să luăm şi noi ȋncă o dată, liberi. Ne vom apropia cu sete de fântâna cu smoală şi vom bea ca la ȋmpărtăşanie. Asta am primit de la părinţii noştrii: pe Dracul.

Averea e ca monumentul, străluceşte dacă e veche dar la noi totul se macină; să ai nu e nici un secret, poate fi un noroc după cum poate să ȋţi cadă ȋn cap, să te omoare. Sunt oameni care ascunşi prin pădurile Braziliei, ȋntr-o colibă de cinci pari, au ȋn cel mai profund sens al cuvântului, au tot. Averea te poate pierde pentru că ea este libertate. Banii sunt măsura libertăţii civile, tăcerea melancolică temperamentul milionarului firesc, ce libertate la cuvânt ar mai dori un astfel de om – şi mai ales: pentru cine? Libertăţile unui american care doarme ȋntr-o cutie de carton pe stradă, ȋn Los Angeles sunt aceleaşi ca ale preşedintelui. Libertatea nu ţine de sistem, securiştii au fost, unii, mai liberi ȋn dictatură decât suntem noi acum. Libertatea ţine de poziţia ȋn sistem iar cel mai simplu poţi să spui aşa, cinic: banii. O societate din care lipsesc fizic banii ȋn cantităţi suficiente produce de la sine ceva asemănător, un soi de schimb. Banii urmează astfel măsura schimbului dintre oameni, schimburi afective, de prestigiu, solidarităţi. O societate de ticăloşi e imună la bani, oricât ai pompa ȋn ei, curge pe afară. Banul e ȋn primul rând o relaţie cu tine ȋnsuţi, şi după aceea e schimb. Secretul e să nu faci schimbul şi cu tine, să nu dai din tine pentru banii tăi, să te faci pe tine cu ei: să ajungi să fii plătit pentru ceea ce eşti. Să fii tu Paradisul, să te laşi pictat…

Libertatea tuturor e o utopie, un deziderat la fel de caraghios ca şi comunismul, cu desfiinţarea propietăţii private. Pentru că măsura democratică şi forţa unui sistem e dispoziţia ne-libertăţilor, imposibilităţilor, grosimea zidurilor dintre noi. Zidurile adică să nu ajungem ȋn celălalt cu ceea ce suntem, ceea ce nu mai putem da la schimb, falimentul. Zidul din punct de vedere pictural este şi strigătul premodern al lui Hieronymus, dacă s-ar fi născut mai acana, nu ar fi ȋmpărţit tabloul lui ȋn trei, punând o frontieră ȋntre Paradis şi Purgatoriu dar şi una ȋntre empireu şi locul unde se ȋnvârt lighioanele şi oamenii, laolaltă. Căci construcţia zidului, blestemul lui, ȋnchiderea pe care o reprezintă e dacă vrei să faci un zid, tu faci un zid la ceva, ȋnchizi ceva, bunăoară un spaţiu să-l defineşti ca pe casă, acasă, dar el te ȋnchide şi izolează de natură, te răstrânge, faci un zid care să te apere de frig şi nu mai vezi copacii… nu poţi niciodată să faci zidul pe care ȋl vrei, tu construieşti ȋntotdeauna un alt zid, care e mai compact, care are simetriile lui, care se dispun cu ironie ȋn intenţiile tale, ȋntocându-le, de aceea nu e bine să faci nici un zid, ci să le dărâmi pe toate, toate frontierele, toate naţiunile, toate religiile şi toate culorile, toate speciile, toate gândurile şi pe toţi oamenii. Să vină pictorul, că noi ne-am pus ȋn poză.

Dacă Hieronymus ar fi fost modern, el ar fi avut nevoie numai de o pânză, nu de trei, să facă Paradisul, aşa cum dacă Dumnezeu ar fi modern, ar fi avut nevoie numai de unul, nu de trei, dar amândoi suferă de acelaşi beteşug, vor să facă Paradisul punându-i frontiere. La frontieră a apărut şi Marx, mie mi se pare că el a fost născut lângă un zid. Ȋntre Paradis şi Purgatoriu, chiar şi Iad, nu e nici o frontieră, se trece liber, ca pe câmp, asta e frumos, de asta e frumoasă lumea asta a noastră. Asta e de fapt singura libertate posibilă, libertatea politicienilor e o fantoşă voodoo ONUUU. Liber e şi scaunul meu, liber să gândească, liber să mănânce, ascultă şi radio. Oamenii nu sunt liberi, oamenii nu au dreptul să trăiască, ei nu au dreptul să aibe o locuinţă, ei câştigă sau nu aceste drepturi ȋn oricare sistem ar fi el şi ironia sistemelor e că pot exista oameni buni, oameni mântuiţi ȋn oricare din punctele sistemului. Au fost gardieni care i-au salvat pe deţinuţi de alţi gardieni continuu, deţinuţi ei ȋnşişi, până la urmă, ȋn ȋnchisoarea ȋn care gardienii lor erau deţinuţii. Zidurile n-au substanţă, ca şi banii, trebuie până şi pe ele să le gândeşti ca să apară, uneori trebuie, e adevărat, să le gândeşti ca să dispară.

Românii au ȋncă pudoare faţă de bani, cred că averile sunt nedrepte, crude, omoară oamenii pe stradă dar, nu, sărăcia face asta. Imaginea pe care o vezi ȋn bani este chiar imaginea ta, banul te reflectă mai deplin decât o oglindă. Priveşte o bancnotă: ceea ce vezi eşti tu. Omul bogat e moral, nu săracul. Căci şi moraliatea e o formă de avere şi cei care adună, adună tot, cei care pierd, pierd tot. Românii au iritări ȋndreptăţite faţă de bani pentru că ei nu au o amintire prea bună despre cei cu bani, mai tot timpul la noi cei care aveau bani erau săracii. Ei rămâneau săraci din mijlocul purcoaielor de bani, fiinţe purgatoriale, ȋn mijlocul râului, mureau de sete. Reacţionau bezmetic, răzbunându-se pe ceialalţi, săracii lui, rămaşi săraci. Ce poate gândi un om a cărui foame s-a mumifiat? Puţini au fost dintre aceia care ştiau zvonul de dedesubtul averilor, inutilitatea lor şi nebunia deplină care stă ȋn ele, toate trei astea, la un loc.

Cu toţii suntem fericiţi fracţiuni de timp, chiar şi muribunzii din deşerturile Sudanului au acces la extaz, au orgasm. Aşa cum şi noi ȋn România asta spulberată avem fărâme de timp acces la libertate, la o societate democrată, dară mizeria ne răscumpără. Aşteptăm din Europa un nou reţetar deşi acceptăm ȋntr-un sfârşit că omul se dezvoltă sub sisteme, ȋmpotriva lor de fiecare dată, condamnând cu el ȋnsuşi tot ceea ce primeşte de la ceilalţi, ȋn legea lui. Dacă spui ceea ce crezi şi faci cam tot ceea ce vrei nu ȋnseamnă că eşti liber, ȋnseamnă ȋn primul rând că ai ȋncetat să mai contezi, poate. Că ceea ce contează cu adevărat s-a mutat, că dictatorul, sublim, şi-a restrâns interesul şi plăcerile, că ȋn sânul lui de fapt s-a petrecut revoluţia: el s-a deşteptat, nu noi. Nu mai are nevoie de conştiinţa ta, are nevoie de libertatea ta acum. Şi face ce vrea cu ea.

Poţi să te naşti ȋn mijlocul milioanelor aşa cum le poţi pierde dacă nu le ai ȋn tine, aşa cum simplu te naşti ȋn mijlocul tău şi te pierzi uneori, te dai, te vinzi. Sunt unii care se câştigă până şi născuţi ȋn mijlocul altora, din ei, ştiu să se zmulgă. La capăt te pierzi sau te câştigi pentru că ȋţi eşti dat sau nu, pentru că te-ai născut tu ȋnsuţi sau te-ai născut altcineva. Şi dacă le ai ȋn tine, milioanele, te poţi naşte pe o grămadă de bălagar, le vei face. Omul are la fel de fundamental aşa cum omul este, omul e născut cu buzunare. Metafizic omul e un marsupial iar omul sărac e ȋmpotriva naturii, un cangur care şi-a pierdut puiul pe câmp. Săraci suntem de curând căci milioane de ani am fost ȋn nevoie dar am gândit această nevoie, am luptat din ea, săracul este ȋnsă trecerea sub conştiinţă a acestei nevoi, adevăratul gulag. Bogatul şi el se ȋnchide, se ȋnchide ȋn tăcere, ca şi săracul. Omul care fură, ȋnsă, ne fură şi pe noi acum, când ne citeşte, omul născut cu ochii pe buzunarele altora. Forţa unui comunist e să ȋndreptăţească ceea ce fură, ca şi forţa victimei lui, ei sunt egali, ei vin ȋmpreună dar nu pleacă ȋmpreună. Sau pleacă ȋmpreună cu tot, cum ai trage de pe masă faţa de masă, cu farfurii şi pahare cu tot. Noi căutăm pe cel care ştie să tragă faţa de masă fără să clintească paharele, ce frumos ar fi să ne trezim dimineaţa şi ȋntr-adevăr să se fi petrecut revoluţia despre care vorbim că am făcut-o!

Homo corripio nu duce nicăieri ȋnsă lucrurile furate, că s-ar putea recupera oriunde le-ar aduce. El le ascunde. Hoţul fură de fapt dintr-o singură şi simplă neputinţă: nu poate să aibe. Nu crede, nu ar vrea să aibe. Hoţii pur sânge nu sunt niciodată bogaţi. Evident că unii au furat – se ştie şi cine – dar ȋnainte să fure, au avut de furat. Iar tu n-ai avut justiţie. Deci n-ai. Şi n-ai dintr-o mie de motive căci să n-ai nu e ceva spontan, ai ajuns să n-ai. Omul nu ar trebui să caute numai limitele gândirii sale dar şi limitele averii lui, a celei cu care vine pe Pământ, e o căutare le fel de complicată şi de grea şi este tot una ȋnăuntrul tău, cu tine. Cei care pierd sunt făcuţi să piardă deci mai bine pierd ȋn favoarea ta, tu ȋi vei proteja mai bine decât viaţa lor ştie să o facă, le dai sărutul, le iei banii. Sărăcia are de fapt fetişismele ei, omul cultural cât ar fi el de impostor, mai suferă de o nostalgie romantică, nu mai are pudoarea buzunarelor goale dar acceptă, chiar şi ȋn variantele lui ministeriale că e inutil să fii sărac. Şi un bogat inutil e mult mai rău decât un sărac inutil.

Hieronymus a avut pudoarea de a nu fi spus că el ar fi pictat Paradisul, tabloul se numeşte “Tuin der Lusten”, Grădina Plăcerilor adică, englezii au tradus ceva mai specific asta numind-o “The Garden of Earthly Delights”, ceea ce e fals, nu e earthly. Se vorbeşte că Hieronymus şi-a luat girafa de la Cyriac din Ancona, un anticar care străbătea Europa şi ajunsese şi ȋn Egipt iar rinocerii de la Durer, pe care l-a ȋntâlnit ȋn Hertogenbosch. Iar tabloul se găseşte ȋn Madrid, ca multe altele.

“Am văzut o biserică în mijlocul unui câmp de porumb. Coperişul căzuse înlăuntru, păreţii erau crăpaţi, pe alocurea căzând în ruină, înnaltă floarea soarelui se iţiia la fereştile-i fără cercevele şi păsările-şi făcuseră cuiburile între grinzile bolţilor ei dărâmate. Era de plâns, cu adevărat, să priveşti aşa o desolare; dar niciodată n’am văzut o mai magică privelişte.” Regina Maria

Luaţi prin surprindere, intelectualii europeni vor trebui să dea un nou tip de om universal, America a câştigat toate pariurile ȋn afara acestuia: individul ce sta la baza ei e o noţiune fără conţinut, o abstracţie, o formulă de politeţe, – individul concret e mai mizerabil decât ȋn mai vechile, aristocratele si feudalele state europene -, Europa nu mai are alt mit ȋn afara acestuia, de om universal, orice altceva e semnul unei schisme, grecii nu s-au gândit să fie greci când au ȋnceput să gândească, şi-au dat seama pe parcurs, la ce să ne gândim ȋncă nu ştim – ca să devenim europeni; nu vom putea fi ȋn virtutea faptului că am fost. America ne-a salvat de ideologia maselor prin individ, cine ne va salva de ideologia individului? Ei, iată la ce, o divagaţie… Şi putem să-i luăm şi pe turci cu noi, şi pe venezueleni. Că suntem, nu mai ţine de noi, am pus la bătaie.

Ȋn afara variantelor mai vechi, de om al luminilor bunăoară, o singură variantă mai face concurenţă pe scena lumii acestui om universal, ȋntruchipându-l: omul etern. Ȋn Europa nu mai există oameni eterni, sunt pe cale de dispariţie (sic), alte specii de oameni calcă locul, nu mai există deci acei oameni care au luat totul de la ȋnnaintaşi, grai, port, case, tradiţii şi le-au pus mai ȋncolo o sută de ani, neschimbate, ȋn Egipt au fost trei mii de ani ȋn care nu s-a schimbat aproape nimic. Cum se simţeau oamenii după trei mii de ani de nimic?

Cineva mi-a arătat o fotografie din interiorul unei case părăsite din Ţara Moţilor, era o schelărie de lemn decojit, un acoperiş transparent pe care se urcase iarba şi aspectul acela de bârne prăbuşite, de smocuri de paie umede, improvizaţia aceea de lemne indoite cu un asemenea simţ că parcă se ţineau toate unele de altele, şi unde era moţul? La urma urmei. Am simţit că din gaura aia am ieşit noi toţi, era ca o fereastră ȋn neolitic, un om etern, ȋntreg, modern, care abia plecase de acasă. Catedralele ăstora din Noord păreau acum făcute din paie, la dispoziţia unui capriciu gotic de juma’de secol şi casa aia din cremene. Casele africanilor sunt mai degraba natură, e altceva, omul care se furişează ȋn natură, care se ascunde, africanul este abia născut, nu a ȋnceput ȋncă revolta… Omul etern mai e doar ȋn Romania deci, şi poate ceva pe la sârbi şi macedoneni. Ȋntrebarea e interesantă, au oare chinezii, ȋn lipsa unei tradiţii eschatologice un om etern? Răspunsul e nu, nu au. Chinezul transformă orice, ar face orice să iasă din istorie, faptul că nu o inventat-o ȋncă nu-l ajută cu nimic…

Fascinaţia către arhaic a europenilor nu a fost un capriciu artistic, a fost intuiţia unei noi platforme culturale din care noile tehnologii ale timpului vor fi lămurite, acum când istoria nu mai are nici un sens, când putem să ne reluăm ȋndeletnicirile eternităţii, sau nici un sens anume, vreau să spun.

Acum, când memoria e inutilă pentru că nu mai dă seama de lucruri, le minte, am descoperit prin faptul că totul e limbaj, deci, omul etern e singurul care ȋşi poate aduce aminte ȋn mod util, organizat, suntem noi ȋnşine după ce punem ȋn paranteză toate artificiile puterii şi ale puterii timpului. Căci ne facem o grotă ȋn acest pământ, legăm nişte bârne cu sfori şi apoi plecăm aşa cum sufletul ȋşi face o grotă ȋn trup, face ce face şi apoi pleacă. Omul religios e fermecător dar e pus pe şotii. Omul religios e omul compromis de dumnezeire. Omul etern, nu, compromite el pe Dumnezeu. Omul etern nu e acelaşi cu cel religios, eternitatea e o stare de fapt, cea mai simplă, priviţi o pisică cum stă pe geam. E eternă. Ar trebui să te cutremuri nu ȋn faţa unui om care poate cunoaşte –ca grecul – ci ȋn faţa unui om care nu mai poate afla nimic, un om care şi-a ȋnghiţit mirarea. Cine se mai miră azi? Şi uite câţi savanţi avem.
Acest om etern e complet apolitic, evident, pentru ca simpla lui gestică ȋl situează sub sau deasupra statului, dar nu ca pe un barbar, ci altfel: ȋl situează astfel cu toată cultura şi am putea spune, cu toată civilizaţia lui. Ȋntr-o epocă ȋn care puterea se divide neȋncetat, omul acesta poate trăi din ce ȋn ce mai comod, omul acesta se poate regăsi…

Românii, sau nu poate românii, mai degrabă unii români au trecut cu miile pe sub istorie pentru a se revărsa ȋntregi din basmele greceşti şi poveştile latine direct ȋn Europa noastră astăzi. Toţi ceilalţi au simulat ca să spunem aşa toată istoria şi au ajuns la acelaşi rezultat, arta arhaică românească i-a scăpat şi pe francezi de neoclasicism la timpul potrivit. Acum acelaşi om etern poate să dea o nouă expresie, ȋn mijlocul cetătii, dar cum spuneam, unde e moţul? Unde eşti bade?

Pentru că nu contează cât ai parcurs, ȋn ordine spirituală. Erudiţia e inutilă, cerbul e mai graţios ca o balerină, pisica mea mai deşteaptă decât Hamlet. Unele lucruri sunt şi pot fi formulate de la jumătatea frazei. Din această perspectivă temporală, suntem cei mai aproape de omul pe care urmează să-l inventeze ăştia. Şi puţin pe la sârbi, şi puţin pe la macedoneni.

“Le grand secret est la: la pansee se fait dans la bouche.” Tristan Tzara – Dada manifeste sur l’amour faible et l’amour amer

Din când ȋn când am câte o idee urgentă. Urăsc aceste idei urgente, pentru ele trebuie să mă trezesc din somn, să cobor scara patului şi să le scriu, uneori să ȋmi ȋntrerup masa, alteori scriu ȋn tramvai sau pe WC. Nimic nu rămâne din ele pentru că nu am răbdarea să le urmez, de la un timp le recunosc, ȋmi stăpânesc entuziasmul şi nu le mai iau ȋn serios, dar tot trebuie să le scriu, de această dată este o casă, am multe idei-case, nu neapărat idei de arhitectură, mai degrabă părţi de funcţionalitate umană cărora trebuie să le pun un acoperiş, aşa apare o casă.

Ȋn casa asta, care e ȋn mijlocul oraşului, oricare oraş, e o sferă mare, din plasmă, şi ȋn colţ o cameră video, acolo fiecare invitat se duce şi ȋnregistrează un mesaj de cinsprezece secunde, cele cinsprezece secunde de notorietate, scrisese cineva pe un perete. Necenzurat, sunt locuri care vor trebui declarate necenzurate, libere până şi de umanism, nu mai avem aceste petece de salbăticie ȋn mod organizat. Noi ştim că suntem criminali dar ştiinţa ȋn sine nu e criminală. Ȋntâi vreau să spun orice şi mai apoi ceva. Sfera rotitoare derulează continuu aceste mesaje, Io sono un porco, spunea Dali, mai este pe undeva pe sus şi un avocat! Copiii, studenţii sau ȋndrăgostiţii ce pot intra liber ȋn această casă, trebuie să enunţe un proiect de lege, oricare, cât de absurd, chiar şi o lege fizică ori patafizică, avocatul-păpuşă ȋnregistrează mesajul, cei interesaţi pot intra sub o perdea roşie şi asculta proiectele de lege enunţate de ceilalţi, multe, mii, care se adună ȋntr-o arhivă, printre ele sunt şi legile deja promulgate de parlamentul român, ordonanţele acelea de urgenţă cu scutirea de vamă pentru un pian. Legile nu sunt un domeniu auster, dacă citeşti legile unui popor, vei avea ȋn faţa ta un manual de suprarealism. Codul penal spune: Io sono un porco… Maravillioso!

Tot aşa mai este pe unul din coridoare maşina de făcut poezii de care mi-a povestit prietenul meu Luca, de la Brussel, când eram ameţiţi de marihuana, mai mult el. E o bandă de hârtie pe care fiecare scrie câte un cuvânt sau o expresie, chiar o porcărie, chiar o nuditate… gândim porcării, privim porcării imperialiste si suprarealiste, şi când dai la manivelă, textul care rezultă e inconştientul legal al poporului cu o legitimitate echivalentă cu Mioriţa sau legenda cealaltă, cum se numea… banda de hârtie poate fi, printr-un angrenaj care creează mici noduri, citită aleator, mult ȋnapoi, apoi se mai poate face un site care să publice arhivele Bucureştilor, centrul să se numească Tristan Tzara, să fie monumentul nostru pentru absurdul lor, absurdul lor pentru monumentul nostru. Bravo, bravo, bravo, bravo, spunea Arp.

Să mai fie şi o tribună de parlament, bravo, la care să ţină cine vrea o cuvântare scurtă şi multe telefoane pe jos, la care să se deruleze aceste cuvântări, pe care le poţi ridica la ȋntâmplare, iar ȋntr-o cameră la etaj, un securist ȋn faţa căruia să facă fiecare un denunţ, ȋntr-o nişă să fie un preot, bravo, acesta va primi o confesiune. Ȋn pivniţă, o păpuşă ȋmbrăcată ȋn puşcăriaş, Ceauşescu, Ana Pauker, Gheorghiu Dej, maravilloso. Pe care invitaţii aceştia, turişti prin Bucureşti, ori poate vecini, să trebuiască să o chinuiască, să o pălmuiască, să o sugrume. Nu pot trece pragul acelei camere de la subsol dacă nu acceptă să dea o palmă acelei păpuşi, şi dacă nu intră cu atât mai bine…

Casa va funcţiona ca o conştiinţă care se va ȋnnoda şi va creşte, ca un miez dulce, se va demola ȋn fiecare Decembrie, se va reclădi ȋn ianuarie, se va putea şi picta, şi scrie ȋn diferite locuri ale clădirii, cât timp va fi demolată, se va picta pe dărămăturile ei. Muchos gracia. Ȋn interior va mai fi şi o sală a oglinzilor ȋn care cel care stă ȋn mijlocul ȋncăperii, se va putea vedea peste tot, pe pereţi, pe tavan, ȋn câteva sute de ipostaze, se va scrie pe ipostaze, iar ȋn curte vor fi femei poliţist, goale… Fiecare zi să aibe o temă, fiecare lună să aibe o culoare, fiecare an să aibe un animal…

Această casă va fi legată la alte situri, fiecare corespunzând micilor unităţi administrative, primării de sectoare, primării ale satelor şi aşa prin toată ţara, vom trece ţărănimea pe internet, pe muntele Ceahlău se va instala unul ȋntr-un fotoliu care ne va spune ȋn direct care e starea ţării, nimeni nu va putea să-i facă nimic, nimeni nu-l va putea opri, nimeni nu-i va spune ce trebuie să zică, fiecare televizor va avea o camera web, oamenii vor putea propune măsuri pentru repararea străzilor, schimbarea unui funcţionar obraznic, o lege nouă, şi va putea fi ascultat ȋn circuit ȋnchis de către cei din zona de interes, oamenii vor putea ȋn fine vorbi unii cu alţii, ȋn fiecare sat se va izola unul ȋn podul casei şi va vorbi tot timpul… nu vom mai cumpăra nici un ziar, nu vom mai deschide nici un post public căci nu ştim cine vorbeşte şi de ce, opiniile nu se vor mai dicta prin mass-media controlată de securitate şi politicianism. Tribunii se vor ȋntâlni la sfârşitul anului şi vor face un partid portocaliu, acesta va câştiga alegerile. Ştiu că e posibil. Ştiu.

După care va veni iar Iliescu şi vom mânca jar.

M-a ȋntrebat astăzi un englez de ce am mai plecat din România, la ce vorbesc continuu de România, gata, sunt ȋn Amsterdam, m-am vindecat! Dacă eram Dan Puric, aş fi spus că oamenii duc mâna unde ȋi doare, indiferent cât de larg le e trupul. Dar cum nu sunt viteaz, deşi am stat pe strada revelaţiilor făcând autostopul – m-a luat altcineva -, i-am zis că dintotdeauna am vrut să spun nişte lucruri celor la care m-am gândit prima oară, pe un fel de fereastră şubredă, la o masă de lemn scrijelită şi cu sertarele surpate, aşa am crezut eu despre mine, atunci, la ȋnceput, că sunt scriitor, de asta, era un fel de tribună, acolo am vrut eu să scriu. Şi trebuie să ȋnchei aceste socoteli pentru a scrie abia mai apoi despre altceva, pentru a trage cortina, nu eşti scriitor ȋn sine, eşti scriitor ȋn legătură cu, prin, despre (din nefericire). Ca om te naşti dintr-o mamă, ca scriitor te moşeşte un subiect, ȋn cazuri fericite; când te moşeşte un alt scriitor, să-ţi dai zece ani să scapi de el ori să te spânzuri, s-ar putea să nu scapi.

Aici, ȋn Olanda, nu prea mai am legături cu românii – teribile fiinţe! -, dar nu ştiu ȋncă să pot scrie despre altceva, altcineva, măcar altcumva, de români nu scapi decât scriindu-i, fuga e lipsită de sens, nu poti fugi decat afara, inauntru ramai… Ȋn Olanda, ca să rezum, sunt un vagabond, un vecin straniu şi tăcut, un prieten fără contur şi mereu preocupat venit dintr-o ţară unde oamenii nu au feţe, un iubit care are un talent despre care nimeni nu ştie nimic şi năuc, un hoerenloper (mergător la curve), nu simt nevoia să spun ȋncă nimic olandezilor, n-am răbdarea asta, cred de fapt că ei ştiu mai multe ca mine, când cineva mă mai citeşte ȋn câte un fragment rătăcit din engleză, mă supar, trebuie sa dau explicatii bizare, nu vor ȋnţelege nimic. Scriu ce ȋmi spun ei despre un subiect pe care ei nu ȋl ştiu, nu ȋl recunosc şi nu au nevoie de el. Scriu că am căzut ȋntre. Dacă aş fi căzut ȋntre ei şi mine, aş fi un om ȋmplinit, mi-aş fi luat pălărie cu boruri largi şi m-as plimba ȋn picioare, ȋn barcă, cu doi acordeaonişti, pe sub poduri… Dar n-am barcă, am doar hârtie.

Ȋn legătură cu România, mai am ȋncă un subiect aşa-zis onest, numai ȋn legătură cu ea, numai ȋn povestea asta se mai poate muri… I-am mai zis englezului că aş fi aruncat şi acest ultim balast de aşa-zis civism, un simplu scrupul ȋntr-o lume pe care vreau s-o ȋnţeleg şi s-o trăiesc indiferent de cei din jurul meu, completamente liber, el ȋnţelege asta, chiar şi eu am ȋnceput să văd o cale. Cred că zona de creaţie care mi se potriveşte nu e estetica ori ontologia, cred că ȋn afara perioadelor când desenez, mai degrabă aş vrea să creez ceva ȋn ordine etică! Dar românii gândesc tocmai pe dos, ei nu mai au acest vis – ori poate ȋl calcă ȋn picioare de ciudă cum făcea maestrul giudoka Frazzei cu o căciulă, ȋn Pietrosul Rodnei, că i-am spart capul lui Buzatu cu o piatră; nu mai au acest vis cu mici excepţii, ȋn legătură cu România, deşi ȋn ordine etică aproape toţi, luaţi unul câte unul, sunt mai geniali decât mine, sparg mai multe capete, poartă mai multe coroniţe la capătul zilei.

De asta, ȋi explic, România e un subiect literar, nu e o ţară, despre România se scrie şi se vorbeşte, ceea ce se face nu prea contează, nu prea se face nimic, aşa e şi Imperiul Roman ȋn această epocă, doar se scrie despre el, România e o fabulă, un rit de trecere ȋn Occident; şi mai ales e un subiect literar, un motiv, o metaforă, aici la Amsterdam, nu acolo, ȋn România. Dacă aş abandona această firavă ȋndeletnicire, aş pierde ultimul meu subiect prin care vreau să fiu folositor şi altora, ce m-o fi apucat – dar toţi cei care m-ar recepta sunt unul câte unul scriitori ei ȋnşişi, nu făptuitori, cu oamenii de acţiune nu e bine să vorbeşti, cu cât te retragi mai repede, cu atât mai bine, din subiectele fără ieşire, subiectele de tinereţe, ȋn care o să regreţi tot ce spui. Literatura era ceva mai nobil, mai singular, ȋmi ȋnchipuiam. Un unchi de-al meu ȋmi spunea că maică-sa spera pentru el, văzându-l că devine pictor, chinuindu-se prin colţuri, să fie vreun om bogat spera femeia, ei bine eu speram pentru mine, făcându-mă scriitor, să pot să fiu singur, cine ar fi crezut că voi fi ȋnvăţat o limbă deja populată, mai populată decât ţara, mai compactă, mai rea… Dacă voi ȋnvăţa să scriu bine ȋn limba olandeză, promit să nu mai intre ȋn acea limbă nimeni fără voia mea.

România ca o formă de opium… aşa cum ȋţi fumezi ultima ţigare ȋnainte de a te arunca ȋn valurile de fericire fără judecători, fără spectatori, fără memorie, un opium făcut dintr-o bucată verde de cianură, aşa poate şi-a băut şi Socrate cetatea lui, sinucigându-se, refuzând să scape. A ştiut că de ar fi emigrat, venea cetatea după el şi iar ȋi oferea cucută… România mă bântuie şi nu mă lasă să mă ticăloşesc ȋn voie, deplâng această legătură, aş fi vrut să mă fi născut nicăieri. Şi apoi eu nu am emigrat ȋn Olanda, ȋi zic englezilui, am descălecat măh englezoiule… adică aici tot Românie e. Tu crezi că ai venit ȋn Olanda, eu nu mai cred asta…

După cum vreau să-i dau fericirea pe care o ştiu, ţarişoarei cu gust de năut din ȋnchipuirile mele, fiecare vine cu fericirea lui, e şi ăsta o formă de bazar, aşa cum peste drum au deschis alţii o tejghea cu nefericirile lor, nu vreau s-o sfinţesc, o ţară sfântă mai rar, nu cred aşa de mult ȋn sfinţire de altfel, cred că ar fi un păcat… Aş vrea s-o ticăloşesc ca pe sor-mea… Să pritrocească ȋn mine şi ȋn ea până când va reuşi să trăiască ȋn această lume, să răzbată, România mea, că fiecare are dreptul la o bucată, că fiecare vrea altceva, chiar şi ȋn România ȋnchipuită, unii vor s-o ducă ȋn Paradis ȋntreagă, neştiind că Paradisul nu e parcelat pe naţiuni, dac-ar fi fost, ar fi ştiut englezul meu şi toţi acolo ar fi vorbit deja engleză…

Rockefeller şi-a educat copiii mereu păcălindu-i, minţindu-i, punându-i să aleagă, după care acest Rockefeller şi-a dat averea poporului american – deci n-a fost un ticălos! Spartanii ȋşi lăsau adolescenţii fără casă şi fără hrană, să ȋnveţe ce e viaţa şi lupta, paideumă pe care o urmăm şi noi decisiv… Dacă ȋi ȋnchideau ȋn biserici, deşi pe vremea aia nu erau biserici, nu mai auzeaţi de Sparta, spartanii au trăit aspritatea ascetică si bucuria de a fi ticălos, câştigul hoţului ȋn acelaşi timp… dacă ne vor ȋnchide şi pe noi ȋn biserici, nici de noi nu veţi mai auzi, că noi trebuie acum să vedem ce e hoţul, ce e sfântul am priceput, de două mii de ani ȋntoarcem obrajii, să mai ȋntoarcem şi vorba, ne năruim pentru că nu ştim să ne ferim de hoţi, nu pentru că nu ştim să ne ferim de sfinţi şi pentru că nu vrem să trăim printre hoţi din mijlocul lor… Oricât de bine am vrea să vrem, tot nu putem să oprim răul, important e să nu vrem prea cu dinadinsul ceva foarte special, dacă va fi să greşim tocmai acolo? E ca la poker: nu pune toţi banii pe masă când te uiţi la cineva, chiar şi la Dumnezeu… Trebuie să recunoaştem că şi Dumenzeu are un fel de pokerface, că si el a furat…

Dacă noi pe lumea asta credeam ȋn Bine, ori dacă Binele credea ȋn noi, ȋl realizam, până acum ar fi fost timp, evident că ȋn această lume se petrece altceva. Asta vreau să ştiu eu şi asta ar trebui să aflam, de aceea mai cred că nu Răul e cel care ne duce de Râpă. Cred că Binele s-a ticăloşit. Cred ȋntr-adevăr, că Dumenzeu ne-a trădat. Şi cred că ne-am pierdut dreptul de a-i mai spune Lui direct ce s-a ȋntâmplat. Cred că ne Pierdem Timpul cu El… din vina noastră evident. Ȋn zona ȋn care l-am găsit, mai sunt lucruri, nu trebuie să strănutăm la prima floare, când ieşim ȋn poieniţă. Trebuie să ţinem linia telefonică ocupată, până aflăm toată povestea cea rea, după aia, dăm drumul şi la mătănii… asta să ne fie paguba. Nu poţi să repari lumea cu petece rupte din glie paradisiacă… strici lumea… Lumea asta e căzută, până şi Isus a coborât, totul trebuie să cadă pentru a ȋncepe dialogul, visele noastre pe rând trebuie să cadă, plutim…

Erorile eticii postmoderne nu pot fi rezolvate cu soluţiile eticii medievale, nici măcar cu soluţiile eticii eterne… trebuie o etică postmodernă, fiecare timp creşte din sine ȋnsuşi pentru a atinge eternul, nu e un etern care se revarsă ca un efluviu peste tot, iată de ce nu mai merg eu la Biserici – am cântat destul vreo doi ani ȋn nişte coruri protestante “Halleuia” ȋn germană, o ȋn-cântare pentru suflet… Destul pentru care iată de ce nici Biserica nu mai vine la mine, ca să spunem ȋntreagă pozna firii, dacă e o fire peste tot, şi acum o confesiune: am fost adoptat de lutherani. Mi-au dat casă, mi-au dat aragaz şi ȋmi repară centrala electrică de câte ori se ȋnfundă câte ceva. S-au uitat la mine, vă ȋnchipuiţi câţi au nevoie de adăpost ȋn Amsterdam printre luterani? Şi mi-au zis numai mie: scrii? Da. Bun, treci ȋnăuntru. Locuiam pe vremea aceia ȋntr-un fel de colonie africană, ȋn periferia periferiei, chiar ȋn centru! Or fi având şi ei o poveste ȋnăuntru dar nu m-au ȋntrebat despre ce scriu, le-a ajuns. Când scrii, te mai cheamă şi povestea, te mai ȋngăduie… Pentru ȋnţelegerea românului mediu, luteranii sunt un fel de reformă monetară ȋn teologie.

Nici că sunt grec-ortodox nu i-a interesat, aici ortodoxia are conotaţii foarte disciplinare, să fii ortodox e un fel de fraudă teologică, să mai şi spui, e un semn de frondă, ȋnseamnă că adânc ȋn tine tânjeşti pentru un petec de autoritate asupra celuilalt pe care toată lumea l-a abolit, ne-am calmat, ne-am câştigat autonomia, ne-a ajuns, ne rugăm pe verticală! Ȋn ce mă priveşte, mă ȋntreb bineȋnţeles despre ce scriu dar după cum se vede, scriu tot despre ce vrea scrierea să scrie, aşa că nu ar fi avut spor nici luteranii mei cu ȋntrebările. Iată de ce Biserica nu mai vine la mine, zic, când ȋn mod concret eu locuiesc ȋn Biserică. Că nu mai sunt la modă aş spune, nu că n-ar mai fi la modă pe Pământ, cred că nici ȋn ceruri Bisericile nu mai sunt la modă, cred că sfinţii fac figură ridicolă până şi ȋn Paradis la ora asta… Să fim păgâni mi-e dor, ȋi e dor şi lui Isus dar El cui să spuie, să mai coboare o dată să ne zică ultimele concluzii?

Sunt ȋn fiecare epocă sentimente adânci, abisale, care contrabalansează suferinţele ori frustrările pământului, mai avem noi gingăşia de a privi o scenă a răstignirii pictată ȋn secolul 15, abia ȋntr-o halucinaţie pe psilocibină am mai priceput ce vedeau cei din seclul 15, păcatele mele… Pentru că nu mai avem asta, pentru că sufletul trăieşte altcumva, altceva, poate la fel de adânc şi poate mai adânc şi mai repede – de ce nu mai repede? E interzis? – ei bine trebuie să gândim şi să rezolvăm aporiile acestei lumi din schelăria complicată a sentimentelor şi abisurilor clipei, şi sentimentele au o istorie… Noi privim, ȋnţelegem, ne adâncim altcumva… astfel tot altcumva… trebuie să ne şi regăsim. De ce să nu recunosc, aş prefera să dispar ȋn vreo şcoală iezuită, cum e Xaveriushuis ori Canisiushuis, să mă ȋmbrac ȋntr-o pânză de sac… dar nu mai e atât de simplu! I-am cerut fostului meu coleg Dan Ion un loc ȋn mănăstire, se ȋntâmpla ȋn urmă cu vreo zece ani, şi tot spre Legiunea Străină am plecat până la urmă… Aşa alege omul, nu calea mai uşoară. Erau mai multe adevăruri scrise pe tatuajele şi ȋn bărbile bătrânilor legionari din Marsilia decât ȋn latina iezuită…

Cât despre mine, sunt cu totul mutat la Biserică, cu tot cu bicicletă, şi bicicleta mi-o parchez ȋntr-o catedrala devenită garaj de biciclete, nu mai au bani să restaureze clădirea, aşa că scoate primăria din parcarea bicicletelor, nicicând nu au fost mai suav păzite, ȋn spatele acestor şiruri mute stă una bicicletă ruptă, ruginită, care le deapănă celorlalte teologia apostată a şurubăriei eterne… Se poate face teologie din orice punct ȋn spaţiul infinit, ăsta e neajunsul teologiei, neajunsul lui Dumnezeu că s-a declarat peste tot, paguba ubicuităţii, Isus nu ne mai aparţine, avem cimitire şi pentru căţei. Dumnezeu apără orice şi de aceea teologul este primul ȋntre demagogi, el este singurul dintre cei cu allure academique care ȋşi inventează cu totul faptele.

Dacă vine vreun ortodox şi mă ia la rost, ȋi pot spune ce mi-a zis mie acel domine, de ce era ȋn turn făcută uşa aceea ȋn podea. Mi-a zis că pe acolo, când intrau credincioşii, popa urina ȋn capul lor. Popa e o invenţie ceva mai recentă decât Dumnezeu, ceva mai uşor de răsturnat, aşa că pentru mine şi pentru bicicleta mea, eu sunt popa, dacă mă apucă vreo urmă mizantropică, vreau cel mult să fac pe mine! Şi dacă tot m-am mutat la Biserică, vă invit şi pe dumneavoastră. Ştiu să cânt… doar că am alte picturi pe pereţi şi aparţin cu trup şi suflet acestor scene de apostazie… câtuşi de puţin răstignire, câtuşi de puţin medievale, câtuşi de puţin rele. Şi ca să ȋnchei pe o notă veselă, blasfemică, lumească – ȋn fapt un act creştinesc ȋn ochii protestantului -, vin şi vă spun: bucuraţi-vă! Dumnezeu a murit dar a lăsat din altruism paradisul gol, năvăliţi, daţi-vă cu bicicleta! Queen avea o melodie, poate compusă pe străzile Amsterdamului:

“ I want to ride my bicycle
I want to ride it where I like”…

Dar ȋnainte de a ajunge ȋn Paradis, trebuie să oprim la prima haltă, mai sunt nouă până la capăt, la capăt adică ȋn lumea aceasta, unde suntem, când vom ajunge aici, va trebui să ne mai gândim ȋncă o dată dacă ȋn Paradis vrem să ajungem – prin sinuciderea simplului fapt al aşteptării morţii, prin anticipări prăpăstioase, ori prin sinuciderea ca surpare a timpului ȋn modelul etern, prin anticipări surâse -, noi nu am ajuns ȋncă pe Pământ, de-aia vrem ȋn Paradis, de-aia vrem pe Lună, pe Pământ nu mai vrea nimeni! Paradisul e ȋncă un lucru inventat de Diavol pentru a ne ȋmpiedica să ajungem pe Pământ (bine mersi). Oamenii care simt tragismul, care ȋşi ȋngăduie să fie trişti, vor ajunge şi la Poarta Paradisului cu lacrimi pe obraji, lumea asta ȋn care trăim e un racnet de entuziasm, de la prima picătură de sânge până la ultima lacrimă de bucurie, e de mirare de altfel că oamenii pot plânge când sunt trişti… ar trebui să plângi doar când eşti fericit, plânsul e prea valoros, prea intens să-l predăm tristeţilor noastre… chiar ruga noastră e prea frumoasă s-o dăm unui trup schingiuit, râsul, râsul până şi ȋn faţa morţii… Cum spunea W. Burroughs: “So I don’t know what was the matter with him.”

Nu suferinţa ne va sfinţi, ci râsul… suferinţa ori plânsul ȋncurajează pe călăi, de râs nimeni nu poate scăpa… Dacă vom fi râs din toţi rărunchii cincizeci de ani sub sovietici, ȋi vom fi predat pe toţi unor nebunii colective sinucigaşe, suferinţa şi lacrimile nu au făcut decât să hrănească patologia ucigaşă a analfabeţilor stârniţi din câmpiile Siberiei… Râsul e mai sfânt decât suferinţa! Râsul e tragic! Noi am suferit nu pentru că am fost torturaţi şi omorâţi, am suferit că n-am putut să râdem… E un zen-adevăr, treceţi peste el dacă nu ȋl acceptaţi. Până la a zecea haltă deci, acum suntem la prima, să salutăm pe Primul Vrăjitor! Ne aflăm acum ȋntre Primul Vrăjitor şi cel de Al Doilea. Al Doilea ȋncă nu s-a anunţat, când toţi cei Zece Vrăjitori se vor aduna, şi când vor cânta noaptea la heleşteu, tranziţia se va termina, şi chiar urmele de lacrimi şi sânge se vor şterge de pe “obrazul copilului”, vom fi aşa cum am fi fost dacă nu ar fi venit sovieticii peste noi, dacă nu l-am fi citit pe Marx, dacă nici Brâncoveanu nu ar fi fost mazilit de turci! Şi dacă nu vor veni toţi zece, vom-vor rămâne blocaţi ȋn metrou, sub pământ. Unii numără ȋn România miliardarii, noi numărăm pe vrăjitori. Cine e Puric, ăsta e subiectul articolului. Dacă ar fi avut el zece “dani” şi nu unul… ne-ar fi scos de păr din fântână…

Cine poate fi, cine este… Ȋn 1996, ȋn Belgia, ȋn cafeneaua “Den Hemel” (Paradisul) din Gent s-au ȋntâlnit trei muzicanţi, ei se vor constitui ȋn grupul inţial al trupei cu nume grecesc “Ambrozijn”… din punct de vedere acustic cea mai ȋnsemnată grupare muzicală de gen, nicicând nu au sunat mai suav şi mai dulce ritumurile de curte ale troubadurilor şi truverilor, poate doar ȋn vremea lor. Ritmurile Kabonkăi şi ale cypres-ului, “Tous les amants…” Sunetele acelea te ȋnvaţă tot ce vrei să ştii fără să-ţi spună nimic, fără vreo disciplină oarecare, fără vreun adevăr măcar… Când vom mai ştii noi să ȋnvătăm fără penurie, suplicii, morgă şi dresul vocii?

Până atunci, Dan Puric a venit să ne deschidă către o nouă sensibilitate, să ne scoată din letargie, să ne redea reacţiile fireşti, este un teribil efort nervos, de miniaturist, care suprapune o lume a valorilor ideală pe compromisurile noastre de zi cu zi… care ȋncearcă din răsputeri schimbarea tuturor sentimentelor cu care ne trăim, căci ne trăim greşit… Peste acest efort de primă excavare vor trebui puse noile concepte, o minte organizată, disciplinată, ȋnfrânată va trebui să pună ȋn tabel tot ce a rezultat din primul efort real de schimbare a paradigmei culturale. Puric nu are această calificare ȋncă, nici nu şi-o arogă, nici nu o vrea, poate, munca de laborator e mai gravă, mai tristă decât voltele acestea ȋn forţă pe care le produce Puric, el are numai capilarele pentru o semnificaţie pe care o prinde ȋn filigram, aforistic… dar ce prinde el nu prinde nimeni altcineva şi ȋn nici un caz atât de bine ca el, şi el nu află pentru că are instrumentele de a afla, pentru că ȋntrebările l-au dus acolo, el află pentru ca ȋi e dor, pentru că vrea, pentru că speră… Puric… Puric…

Pentru acest efort un om cu o solidă pregătire academică va trebui să ridice de pe jos cioburile, un om cu suflet rătăcit prin bibliotecă… or mai fi dintre aceştia? Care vor putea aduna ȋncă o dată, din perspectiva unei tradiţii de gândire, şi nu de simţire, ce se petrece cu noi? Şi care va fi deajuns de ȋmplântat ȋn viaţă şi de informat cu privire la mediul european ȋn care vom imersa pentru a elabora până la capăt ȋnţelegerea noastră ȋn timp? Iată că după primul vrăjitor se va impune cel de al doilea, el va aduce cadrul, vom gândi deja ȋn alte cuvinte, vom spera altfel şi vom şti mai bine… Iar după cel de al doilea, nu ştiu… poate vor urma din nou greşeli, poate Puric va sări de pe scenă şi tot el va fi şi al treilea, ori poate el va fi toţi cei zece, până la capăt… de ce să nu credem, dacă Dumnezeu te poate converti, poate ca şi filozofia are puterea asta, poate că până şi timpul, spiritul timpului te poate converti, poate că Puric va mai afla câte ceva… şi va ajunge să bea ambrozie sub stejar… poate la capăt vom râde… până atunci imi amintesc o scenă din Chaplin, vagabond, cum suntem noi toţi rupţi ȋn coate, acum. Care uluit urmăreşte cu privirea, cu sufletul la gură, salturile unui Puric. C ést tout…