Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Ca sceptic e greu să-ţi faci dimineaţa toaleta la Brussel, ȋmi ȋnchipui că pe cam plictisitoarele străzi ale capitalei belgiene, oamenii ies pe stradă dimineaţa şi se aşteaptă pe ei ȋnşişi. Ȋn sensul ȋn care discuţia despre trans-culturalitate, ȋntelegere reciprocă, ȋnlăturarea memoriilor traumatice şi a crispărilor identitare reduce la tăcere recursul la diferenţă culturală, religioasă, naţională, provocate de mai ȋntortocheatele şi perfidele distribuţii de bunăstare, cultura si naţiunea nu vor mai repeta greşeala secolului douăzeci. Sunt greşeli destule de repetat. Iat-o pe-a noastră, ca să mă exprim aşa. Nu mai facem bucuroşi diferenţa ȋntre funcţionarul-instituţia culturii şi dimensiunea ei de sacrificiu, căci nu te poţi sacrifica ȋntre, trans, deşi mesajul e bun, pildă de urmat. Pardon, unii se pot sacrifica şi trans, apropos de metisaj. Metisajul dă bine, nu mai trebuie să stai la solar, nici fizic, nici metafizic.

Se poartă ȋn presa românească un subiect interesant, cel despre elită şi circumstanţele acestei purtări ne prilejuieşte câte o mângâiere pe inimă, am ȋnţeles acest lucru când am cerut săptămânalul central despre cultură şi artă al olandezilor. Spre deosebire de români, unde 1.1 la sută din piaţa muncii este ȋn slujba culturii, olandezii au un procentaj de 4.6 la sută şi n-au săptămânal central. Cât mai putem pune lucrurile la mijloc, să spunem tot: mitul elitei a murit. Evident, glumesc.

Evident avem o elită culturală cum ȋn orice familie se formează o elită culturală şi poate ar fi stupid să ridicăm argumente contra ei – per ce poziţii ne-am aşeza?! -, mitul nostru drag ȋnsă marchează o aşteptare pentru un raport al indivizilor activi ȋn câmpul şi ȋn visul culturii care nu se va mai realiza pentru că acel raport pe care ȋl intuim şi ȋl bis-ăm la scenă deschisă se descărnează ȋn nomadismul cultural care devine acum concept, modă, bună purtare. Şi regretabil, avem ȋn sfera culturii mai degrabă dexterităţi şi competenţe decât efuziuni şi riscuri, instituţii – sferic, stabil, anonim, decât traiectorii – dinamic, marcant, ȋnvolburat. Bunul Tzvetan Todorov dă tonul unei promisiuni europene pe care n-o vom mai apuca teferi, ȋn documentul cultural pentru dialog, 2008, vorbind despre rolul militant al intelectualilor de a acţiona asupra mentalităţilor şi de a facilita inţelegerea reciprocă, de a traduce mesajele ȋn limba celorlalţi. Trecerea noastră la nomadism cultural se va face ȋnsă pe uşa din dos şi vom strănuta la concert.

Ȋn clipa ȋn care talentele acelea formidabile pe care le mai găseşti amuţite la câte un colţ de cenaclu literar sau ȋn câte un atelier cu uşile zdruncinate sunt puse ȋn dilema celor şapte ani de singurătate pe munte, poate singurii şapte ani posibili din istoria românilor, fără ideologii, fără partizanate riscate, fără turci şi fără Marx, ȋn clipa ȋn care o tematică şi adâncime românească ar fi trebuit să-i viziteze, să-i innoportuneze, să-i pălmuiască, să-i ia la bătaie, să-i omoare ȋn public, execuţii la scenă deschisă, ca ȋn evul mediu, iată unde au ajuns, au ajuns la masa rotundă. Au ȋnceput deja să scrie englezeşte, să picteze englezeşte. Eleganţa te poate capacita uneori mai profund decât gândul morţii. Te poţi lăuda cu acelaşi firesc cu care gândeşti. Poţi zâmbi ca Mona Lisa. Te poţi lansa ȋntr-un discurs semiotic ca ȋn scena balconului…

O istorie a intelectualităţii româneşti ar fi acum posibilă cu atât mai mult cu cât entorsa lexicală a acestui concept nu ne mai racordează cu ȋnnaintaşii care disperaţi că ȋi tragem spre gravitaţii tulburi, taie sforile să se ȋnalţe ȋn cerul şi furtuna lor. Schiţă: cel care ştia, care racorda providenţial comunitatea la o situatie exterioară şi interioară, omul cu direcţia, domnilor, nu cel cu sensul giratoriu! Acel tip de om vechi, frumos, cu barbă, care ştia orişice. Acest tip la noi a dispărut cu totul – cu totul după el!, ori a lăsat barba şi a fugit, nu mai e nimeni şi bine că nu mai e, nici nu mai putea fi. La arabi acest bărbos primordial a supravieţuit ca un dinozaurian şi dă foc la planetă din când ȋn când să-şi potoleasca frustrarea că lumea lui a trecut, să treacă şi-a noastră. Apoi intelectualul a ȋntinerit, doamne fereste, şi e imberb acum şi Eminescu ȋl aleargă pe stradă cu pietre, cu bâta şi cu versul, ca Isus pe farisei. Intectualul nostru fuge şi scoate fiţuici filozofarde şi-l suduie pe Eminescu. Eminescu avea dreptate ȋn felul lui dar şi intelectualul acesta şi-a avut rolul ȋn epocă, aproape epoca lui, că suntem un popor mic, a adus ȋn câte un sat un patefon, le-a aratat ţăranilor cum se treieră prin Belgia… avea ceas şi lucra la primărie, nu-i nimic… Noi ţărani am avut, din fericire sau nefericire, cum vrei s-o iei, mai deştepti decât intelectualii sau am avut ţărani la rangul lor, căci şi intelectul are nativităţi fulminante, numai că au ramas ţărani… nu şi-au schimbat hainele, n-au cumpărat ceas şi n-au citit pe greci, i-au trăit ȋntr-un şpagat al minţii. Ce-au spus, a rămas ȋn cameră.

După care au venit interbelicii şi parcă n-au mai plecat, ȋn această perioadă s-a dat modelul elitist al culturii, ce ȋnseamna asta? Un grup de oameni a reuşit ȋn solidaritate cu epoca, cu românii toţi şi cu ei ȋnşişi să-şi dea măsura. Mă ȋntreb daca Franţa a avut un astfel de moment ȋn afara revoluţiei franceze… căci după asta discursurile s-au alambicat şi s-au remunerat, elita franceză, venită dintr-o prea bogată tradiţie de curte, s-a scindat făcând o Franţă cum au vrut-o ei. Germanii, care au interiorizat la nivelul ȋntregii naţii visul de superioritate, au avut bunăoară ȋncă din momentul romanticilor această intuiţie, de la ei am luat-o şi noi, cu ei a murit, căci Germania ȋncearcă să-şi salveze dimensiunea lăuntrică realizând minunea trans-naţionala a Europei şi visul imperial printr-o blândă uniune economică. Numai Germania reprezintă douăzeci la sută din economia uniunii, România e cam unu virgulă şase. Şi aventura continuă c-aşa e-n tenis.

Dorul a rămas pentru o institutie socială de rangul unei şcoli de filozofie care să dea un nou pariu politic, care să ofere auctoritate poporului ȋn integralitatea lui căci circumstanta spirituală a acelui moment de graţie a creat pentru o clipă iluzia că ȋntreg poporul creează prin cateva voci care s-au profilat cu uşurinta si profunzime…, dimensiunea etică a excursului social… Oameni care vorbesc cu convingere şi care ȋşi riscă cariera, familia şi uneori chiar viaţa pentru o idee, pofta de muncă, o pofta de munca care te arde, cum vedem că au plecat acum polonezii din revolutie, pe unde se duc, muncesc şi ȋnvaţă şi trag de lucruri de trei ori mai spornic şi decât nemţii care s-au crispat şi plictisit. Să ȋncheiem să pretindem, să nu mai vorbim despre alţii, să nu mai aşteptăm pe morţi căci cultura română e ȋn plină sedinţă de spiritism chemând cu tremurături de mese rotunde cinci oameni care şi-au lichidat ei ȋnşişi pariul politic şi social, ȋn parte, iar cel cultural face parte dintr-o epocă in care alţi cinci oameni la Paris descopereau că africanii au gust ȋn scuptură. Ca să punem simplu: ȋntre noi şi ei s-a creat America, economic şi deşănţat spiritual.

Şi interbelicii au făcut cu toţii gazetărie, academia a coborât atunci ȋn stradă să schimbe ceva, nu minerii. Acum toţi oamenii oneşti şi simpli se feresc de politică – nu fac politică! – toţi sunt corupţi, totul e o mafie, iata gafa momentului. Conspiraţia româneascaă după momentul când fiecare a vrut să facă politică. Ne mândrim că nu mai facem. Politicul e compromis – migrăm ȋn zona intimă! – adică zvonul acela, părerea, şoapta ȋn care complotam şi pe vremea lui nea Nicu, dar de ce să nu facem un pas ȋn gol: de ce să nu intrăm ȋn politică indiferent cu cine intrăm dacă o idee e acolo, pentru o idee poti lupta ca pentru patria ta – ȋntr-un moment de ironie supremă ȋi poţi trimite pe demagogi ȋn batalion disciplinar ȋnainte pentru o cauză bună! Ticăloşii, demenţii şi ipocriţii au şi ei suflet, dacă le spui ce trebuie, sar ȋn barca ta, important e să nu-i laşi să-şi revină din şoc. Să ne facem iar frate cu dracul dacă el are idei bune, merge el cu noi, nu noi cu el, până o să vadă că ȋl punem să creadă ce zice şi o să sară din barcă… dar e prea târziu, ȋl vede lumea, şi excrocii ăştia nu ştiu că a lupta pentru o cauză bună e o excrocherie şi mai mare, ca a fi drept e cea mai mare hoţie! Altfel ar flutura tocmai Occidentul etica?! Ȋn România toţi oamenii răi au luat toate ideile bune. Iată momentul românesc. Şi toţi oamenii buni aleargă după banii ideilor proaste.

Evident nu mai avem şansa acelor bruşte deschideri de orizont, nu mai avem instrumentele ideologiilor si platformelor clare, timpul a amestecat biluţele, nimeni nu mai poartă steagul; apoi naţionalităţile, pariul acela ȋnceput de romantici a trecut. Suntem ȋn această clipa istorică mai bogati decat poporul din care ne-am născut… mai bogaţi decât toţi oamenii la un loc, ne-am ȋntemeiat altfel, şi apoi nu mai putem risca o bucată de pâine pentru o idee. Nici o idee nu ramâne adevărată, adevărul ȋnsăşi are anutimpurile lui, pâinea e fixă, indubitabilă şi poate că la limita feuerbach-iană, ȋn ea sunt idei noi (noi ȋnşine), ȋn compozitia alchimică a banilor stă un nou strat buddhic al parvenirii… mai bine să fim decât să ştim, dacă tot nu ne e să ştim vreodata ceva. Cu oamenii care ştiu e ceva ȋn neregulă, vor sfârsi rău. Dar ȋn ordinea intelectului nu contează cum sfârşeşti, asta trebuie spus la ăştia cu carburatorul ȋnfundat, contează numai cum porneşti. Toate concluziile vieţii tale nu fac cât o ipoteza a ta. Această frică de necunoscut, de initiativă, pare a fi un scrupul african, am un prieten din Nigeria care mi-a povestit despre satul lui, cum nimeni nu face nimic pentru că nu ştie ce se poate ȋntâmpla, ce va ieşi la capăt. Sunt imobilizaţi ȋn acest calcul, la urma urmei realist. I-am spus că ȋn satul meu e la fel. Numai că noi ştim şi ce se va ȋntâmpla.

Institutiile culturale românesti se hrănesc din acest dor al românilor că va veni până la urma cineva. Să ne ducă undeva. Evreii au pus ȋn religia lor această aşteptare ȋn chiar subtilitatea gândului care ȋncolăceşte acolo, creştinii au stricat şmecheria – Chiar a venit cineva! Subtilitate care ne lipseste acum… Maimuţoiul cu papion şi doctorat să nu mai pretindă că este din acelaşi aluat cu freamătul dintre războaie căci nu a venit cu o nouă ȋntelegere, doar poate cu entuziasmul, o fac mai degrabă ziariştii cu teneşii rupţi care caută prin gunoaie iar capul pătrat de român să nu mai vină la ȋmpărtăşania de materie cenuşie de la obsurantişti cu frazele dantelate, visele florentine, gândurile fireşti şi geana după burse. N-au pasiunea facerii aceşti oameni, se aşteaptă unul pe altul, ȋn cel mai bun caz. Ei s-au ales şi nu mai vor nimic, au ȋnlemnit ȋn vrere, nu mai sunt spirite, sunt burgezi, amestecul ăla de durere, hotărâre mută, teatralitate, duioşie şi răspăr pe care Rodin a pus-o la Callais.

Un om care ştie să gândească are o trăsătură de nelipsit: e neglijent cu sine ȋnsuşi. Ăştia care au dat acum buzna din pragul gândirii nu vor să arate decât că suntem proşti şi ȋn măsura ȋn care nu-i putem ȋnţelege, ȋi lăsăm să ni se urce ȋn cap – luaţi-le neologismele şi o să vedeţi că nu mai ştiu să gândească, gândirea lor are cel mult 150 de ani. Dacă sunteţi atenţi la vibraţiile din voce, nici nu ne spun că ştiu despre ce e vorba – născuţi prin betoane, nici n-ar putea şti – ei pretind doar că ar fi singurii, ȋn cazul ȋn care cineva ar şti, să ştie. Cine să mai facă efortul să ajungă şi prin capetele lor creţe, indigeste, de parcă n-am avea altceva de făcut decât să anatomizăm ȋngeri – dar unde dracu’ sântem, ȋn Paradis?! Dar cu domnul Pleşu nu ne certăm, el e cu noi şi-n pielea goală pentru că el se ceartă cu domnul Tamaş. Şi pe domnul Tamaş ȋl suspectăm că se ceartă aprioric, vezi Boston Review.

Nu mai vine nimeni, fraţilor, din secolul ăsta s-a decretat că trebuie să gândiţi de unii singuri. Toate lucrurile care contează sunt confidenţiale. Ȋn 1858 privilegiile boierilor se abolesc, să li se ia şi ăstora pământul, hectarele din paradisul valah ȋn care s-au ȋnţelenit prin triş, să ni se dea ȋnapoi măcar ironia faţă de orice şi oricine, ne-am salva şi numai cu ea, ironia, nu umorul că umorul te spală pe creier, şi umor am avut, am văzut cum e. Daniil Sihastrul, cu ochii bulbucaţi, ieşind pe după criptă, renunţă la vedeniile civice, obşteşti, Eminescu a rămas fără suporteri şi interbelicii şi-au trădat visul universal al iubirii de om printr-un naţionalism cu zimţi, ăstora noi, adică din generaţia mea şi din preajma ei, nu le-a rămas de trădat decât sinele. A mai ieşit vreunul din casă cu gândul răzbunării după ce i-au ȋnvăţat comuniştii că se poate trăda orice profitabil?! Ȋşi apără prânzul unii altora neştiind că pierd astfel tot ce era mai prietenos prin cultură… Nietzsche are un aforism ȋn “Menschliches Allzumenschliches”: “Will man einmal eine Person sein, so muss man auch seinen Schatten in Ehren halten.” Vulcănescu ȋl cita pe Barres ȋn problema generaţionistă: “Dacă o generaţie n-ar începe prin a dărîma şi a dori altceva decît ceea ce este, ar însemna că-şi recunoaşte prin aceasta ea însăşi inutilitatea venirii sale-n lume.”

Numai gingăşia de om numită Puric se mai luptă cu spaţiul dar el nu are spor că nu are pregătire filozofică şi din când ȋn când ȋncepe să dea din mâini şi din picioare ȋn mod bizar. I-am trimis o scrisoare, evident lăsată fără răspuns, să devină păpuşar, să ia toate deciziile de luat şi ne scutească pe noi, ceştia rămaşi cu revoluţia ȋn braţe, să avem de luptat cu două generaţii, căci ȋndemnul natural ar fi să disloci pe cei vechi, după o perioadă mai blestemată, unii dintre noi am ȋnţeles că nu trebuie luptat cu o generaţie ci cu două, trei. Cei noi trebuiesc deasemeni daţi la o parte. Printre tineri sunt unii care aşteaptă şi se purifică ȋn tăcere, neştiuţi, nebănuiţi de nimeni, partizani ai unei discipline culturale totale, am ȋntâlnit doar unul aşa ȋn România… dar dacă nu ne salvăm cu toţii, n-am făcut nimic.

Şi Puric… Să nu ştii unde se termină un cuvânt şi de unde ȋncepe celălalt ȋn filozofie, nu poţi decât să mergi pe sârmă, cât te ţine… Şi-apoi lumea românească nu o schimbi avându-l numai pe Dumnezeu, acolo tre’ să-l ai pe Dracul. Dacă nu-l ai tu, ȋl au alţii, Dumnezeu e peste tot.

Plus, căutările trebuiesc duse mai departe ȋn istoria noastră, interbelicii nu sunt un cap de pod către nimic, unul dintre cantacuzini le spunea odinioară studenţilor să ȋşi aducă aminte de vreo trei sute de ani, nu de cincizeci, – dacă unii mai cred cu bunăvoinţă ȋn ei sau alţii ȋi folosesc precum o scară: eu sunt noul Cioran, tu esti noul Eliade, eu sunt Nae – unde-i Ţuţea?!, păzea Criterion, hai să ne facem că ea e România, ȋn urma faptului, nu rămâne decât un damp putrezicios de Jockey Club din care caii au plecat de vreo cincizeci de ani. Pănă şi ȋn interbelic s-au petrecut fapte mai importante decăt acest salon de literatură, interbelicul nu e o coterie literară, nu a fost o şcoală filozofică şi nici premianţi nu a avut. Din interbelic trebuie să vină unul să ridice cadavrele căci stau toţi ȋmpuşcaţi de propiul lor creier.

Un prieten de această dată mă atenţionează ȋn pur stil balkanic: cine eşti tu să ridici vocea? Te vor scofâlci public dacă te iei de cineva. I-am amintit că nu pot fi scofâlcit, că nu sunt nimeni şi că mă bucur aşa de mine, sunt integrat ȋn altă circumstanţă şi nu aspir la nici o onoare românească, nu am insticte pentru ierarhie, nici măcar pe scara tramvaiului nu vreau să fiu mai ȋn faţă, nu vreau nimic. Şi atunci , de unde vorbesc. Vorbesc din singurul punct din care se poate face analiza acestui mit, din scena crimei, sunt desenat pe astfalt, ȋmpuşcat ȋn cap şi am ȋn jur un contur de cretă albă. Vorbesc de jos. I-am spus că nu trebuie să fi cineva ca să spui ceva. Pentru cele mai multe dintre lucruri trebuie chiar să fi nimeni, ca să le spui cum trebuie.

Amsterdam, 27 oct

Stimate domnule Dan Puric,

V-am căutat cartea pe Amazon.com dar se pare că Dâmboviţa nu se varsă ȋn Amazon, dacă a-ţi putea modifica cumva mersul apelor, să vă putem cumpăra şi ȋn străinătate, caci şi ȋn străinătatea asta ca şi in străinătaţile vecine ale dumneavoastra acolo, tot un drac, ca să punem teologal o discuţie surpată, surpată bine, romaneşte. ȋn cazul ȋn care vă miluiţi de noi olandezii, v-am putea cumpăra volumele direct prin poştă şi aş vrea personal un abonament pentru că intuiţile dumneavoastră şi exaltarea şi entuziasmul şi inspiraţia dar mai ales topicele – aş spune topicele triste ca tropicele triste – peste care turnaţi un zâmbet şi o desluşire, ne mai ţin şi pe noi treji, uite la ora patru noaptea, sunt curios ȋn ce alte tripuri şi halucinaţii sunt ȋngropaţi ăştilalţi ȋn Amsterdam acum, eu se făcea că eram pe Lipscani!

Vă trimit şi două articole publicate de mine ȋn Revista22, presupun că nu o să aveţi timp pentru ele, şi o remarcă, mirarea că faceţi ȋn continuare teatru, aş spune că sunteţi ȋntr-o perioadă vieneză de cabaretier care nu se poate, ȋn ciuda ideilor, mai multe, mai adânci şi mai torenţiale decât ale contemporanilor, despărţi de scenă. presupun că vă veţi pierde treptat gingăşia şi că ȋi veţi executa la scenă deschisă pe cei care merită şi care aşteaptă cu sfoara ȋn debara, să veniţi să-i luaţi, teologal sau cum poftiţi dumneavoastră, căci n-au de ales, nu ei pun ȋntrebările. cu sfoara că vine papuşarul, nu moartea…

Domnule Puric, vă doresc să intraţi cu onoare ȋn teatrul de păpuşi care e lumea românească, are nevoie de un păpuşar, asta ar trebui să fie un teatru de statura discursului pe care l-aţi ȋnceput… unde sunt păpuşile acestui discurs? poate că asta a fost operaţia mentală care, ȋn disjuncţia vremurilor şi a traseurilor, Nae a făcut-o: el a pariat pe o păpuşă, una cam lipsită de graţie dar… a pariat! şi restul, dacă nu a reuşit să aleagă, i-a inventat! aşa au apărut şi interbelicii, din imaginaţia panicată a unui păpuşar care avea pe tabla lui de şah numai regele…

De aia nici sponsori nu găsiţi, că nu ţineţi cu nimeni, suferiţi şi dumneavoastră de mai recenta epidemie românească de a nu face politică, personal am vrut să mă ȋnscriu la conservatori când am venit ȋn Bucureşti, n-am apucat, evident cu doctrina ȋn braţe şi dacă e să cred pe taximetriştii cărora le ceream sfatul, ȋmpotriva conservatorilor ȋnşişi.

Faceţi o alegere, faceţi toate alegerile, până la capăt, şi de acolo evident că veţi pierde… dar ce mai contează, sau vreţi să câştigaţi tocmai această miză, cum spuneaţi, să avem dreptate, sau aşa ceva. ia să nu mai aveţi! să vezi frumuseţe.

Cu adâncă preţuire,

Radu Botta

Istoria noastră reflectă tensiunea continuă dintre conştiinţa politică şi cea militară. Dacă politic a trebuit să acordăm visele cu mai răsucitele circumstanţe contrarii şi nu am găsit nici acum o expresie potrivită ȋnvecinării noastre, amalgamând bestialităţi capitaliste, abandonuri şi răscruci etice şi estetice cu bucolicele ordinii patriarhale şi pe fragmente, militar ȋnsă ne-am dat ȋntreagă măsura. Fără mirajul imperial – când am ȋnceput să visăm s-a prăvălit acoperişul pe noi -, am reformulat dimensiunea luptei imperiale din ipostaza victimei, a trebuit să ne recâştigăm ţara de fiecare dată iar suprafaţa astfel ȋnsumată, pe loc, e mai largă decât Rusia astăzi de câteva ori. Un imperiu se luptă din lăuntru şi din afară, cel care ȋl face, ȋmplinind o conştiinţă politică seculară şi cel ce rezistă una militară, milenară. Cotropiţii au mai mulţi eroi, câteodată ȋi au pe toţi. Anonimatul prin care militarul se reȋntoarce spre ţara lui care se tot scufundă, mereu la ȋnceput, e lipsit deci de carnavalul cu laurii pe tâmple din Roma, are doar pământul, oasele, câte o cruce ȋntre drumuri, zice altfel despre sine, ştie că e om. Militarii pot fi de multe feluri căci şi miresele sunt toate ȋmbrăcate la fel dar nici una nu seamănă cu cealaltă. Ipostaza principială de a nu putea refuza ordinul face cu atât mai interesantă mise-en-scene gândirii unui militar, când acesta scrie păstrează cartuşiera la brâu, militarii nu pot scrie ȋn civil, ȋmi ȋnchipui.

La noi nu sunt ca acei teutoni legaţi de sabie şi care sabia le devine cruce, nu sunt penele largi, colorate de muşchetar, nu sunt măcar dibăcia troiană, sunt altceva. Care este specificul conştiinţei militare române şi mai ales care sunt tehnologiile fantasmagorice, bizare prin care o astfel de conştiinţă reuşeşte să ignore calm, divulge şi condamne ticăloşia noastră politică de latini târzii? Şcoala armatei române de care vorbea cu drag Goma, cuminţenia militarului, luciditatea, vigoarea şi blândeţea lui. Poate urmele de memorie ale celor două legiuni romane rămase aici face ca astăzi să putem face spontan o armată şi nici macar la sfârşitul timpului o cetate. Când vor intra aceste detaşamente rătăcite ȋn cetate? Care sunt istoricii din şcoala lui Pârvan ce se vor mai putea ȋncerca ȋn acest nou ev românesc? Recuperarea ȋn traseu politic a conştiinţei militare, cea mai lucidă dintre conştiinţele noastre publice, ȋn parte debranşate – fără militarizarea politicului, face parte din miezul unei reforme pe care cu toţii o aşpteptăm. Reflexul de a apăra, a cultiva, a păstra şi loialitatea din care se naşte militarul ar trebui să devină un bun comun, discurs parlamentar.

Cărţile generalului Florea Dobrescu se ȋnscriu ȋn acea sferă a memorialisticii ȋn care discreţia şi evidenţele se ȋntrepătrund, un gen foarte aparte, de prăbuşire a planurilor sociale şi politice dar faptul semnificativ, uneori abia o nuanţă ȋn ultimul cuvânt reconfigurează speranţa şi dozează fin rezistenţa civică, firească şi răbdarea românului peste amarul veac douăzeci, porneşte ȋnsă ca un copil care intră ȋn război cu arma ȋn mână la şaisprezece ani, ȋmpotriva nemţilor, ȋn ’44. Tonalitatea aceasta rezevată o găseşti bunăoară ȋn jurnalele lui Junger, sub o altă vitregie politică şi cu o altă miză personală. Prima jumătate a cărtii “Pe Drumuri Cazone” dă măsura celei de a doua jumătăţi, e o carte scrisă ȋn două direcţii, simetrice, face reducţia a ceea ce contează, a ceea ce rămâne şi a ceea ce merită păstrat aşa cum ȋn ruptura vremii suntem mai toţi, ȋnainte şi după ‘89. Dom’ General ȋnsă a trăit şi ȋşi mai aduce aminte şi dinainte de război, când lumea era buimăcită dar nu ȋntoarsă pe dos. Timpul condamnat dinainte de revoluţie şi condamnările timpului de după se adună ȋn memoria unui militar care porneşte copil de trupă. După ce se lasă la vatră se apucă de scris temeinic şi ajunge iarăşi aşa, general.

Cartea ȋncepe printr-o parodie a generalului, prin ȋntâlnirile cadetului-dactilografist de atunci cu generalul birjar, generalul şi curcanul, generalul aşa cum ne-am obişnuit din romanele sud-americane, figura robustă, răvăşită, desuetă a generalului… după care gesturi ȋn marginea lucrurilor, printre sovietici, ideologii şi şedinţe, oamenii rămân lipiţi de lucrurile importante, se păstrează ȋn formolul jumătăţii de secol cu răbdare şi cu atenţie către trecut, apun, ai spune. Un trecut pe care de această dată autorul ȋl postulează cu generozitate, elogios. Este ca o pungă de pământ, câteva biserici, câteva evenimente fără de care nu poţi lupta cu nimeni, pentru altfel că n-ai şti de ce, circumscrierea minimală a unui patrimoniu, o listă, dacă vreţi. Dacă nu ar fi soldatul şi dacă nu ar fi fost ȋn mijlocul lucrurilor, ȋn riscul şi la dispoziţia lor, nu am putea accepta lucruri atât de simple, de directe şi de sincere. Şi ȋntr-adevar, dacă, ȋmpotriva şi pentru că oamenii sufereau, lucrurile au crescut, s-au făcut oraşe, canale – căci faci un canal dar de ce să-l faci cu sapa?! -, s-au restaurat monumente, unele s-au şi dărâmat… oamenii au murit, poate peste un milion de români, dar ȋn acelaşi timp am sabotat cu toţii condamnarea timpului construind, e un timp care a crescut pe sub timpul sovietic, ca o unghie ȋn carne. Poetul Păunescu a fost frate cu dracul, Dracul ȋnsuşi, dar a ridicat vocea – sau şoapta -, făcând pe mulţi să nu mai ştie cine este, timpul a făcut să nu mai poţi judeca cu măsura ȋntreagă, să iei din toate ce e bun dacă găseşti ceva bun, pentru un duh al locului, pentru o judecată finală, care va fi aceea, militarul se ţine de puţinele lucruri, cele care contează. A salva din oameni firimiturile care se pot salva căci să-l condamni e un risc pe care nu fiecare ȋl poate lua, măcar pricepe. La capăt, să ne vedem la capăt.

Şi acest capăt a venit. Generalul sub vremi se ȋntoarce cu privirea către trecut, am rezistat – sau am căpiat -, cu toţii ȋn comunism ȋn această privire ȋntoarsă, am ȋncercat să uităm ceea ce se petrece cu noi privind ȋnapoi, printre secole, ȋn prisma lor, am căzut ȋn timp prăbuşindu-ne ideologic ȋn viitor, către sfârşitul marxist al istoriei, către sfârşit pur şi simplu. Acum privim ȋnainte, numai ȋnainte dar ne prăbuşim iarăşi ȋnapoi, de fapt ȋnapoi-ul ȋnsuşi se surpă, o memorie care se ȋmbâcseşte şi care ne cere. Şi lucruri mai importante decât consistenţele şi chiar micile solidarităţi ale clipei prezente, ratate ȋn perioada comunistă, lucruri mai importante decât afirmarea politică, spontană, a libertăţii se pierd de această dată ȋn privirea ȋnainte: tocmai acel trecut, momumentalitatea, ancora… lucrul pe care poate am fost nevoiţi să-l rememorăm de milioane de ori sub dictatură, acum ȋl pierdem buzunăriţi de visele noi, iată teza generalului, a cărţii “Pe Drumuri Cazone”. Căci nu există un timp rău sau bun, sunt doar spiritele locului şi felul ȋn care noi le ştim servi sau le ucidem. Aşa cum sovieticii au facut un aşa zis gulag cu români – termen impropiu ar spune cineva -, ȋl facem noi la rândul nostru cu stafiile brancovenilor, cu visele lui Ştefan, lăsând mănăstirile ȋn paragină, cu morţii, cu securişti care ne traversează blând, anonimi, cum e mai condamnabil genocidul, când?

Ȋntr-o discuţie ȋn care unii ȋncearcă să tragă roadele condamnării comunismului ori ȋn care voci şubrede şi fără imaginaţie fac bilanţul grăbit al momentului, generalul trage cu luciditate linia frontului. Volumul “50 de ani ȋn marş” este aventura copilului căruia i se conferă ȋn timpul războiului, ȋn ’43, o diplomă de dactilograf ȋntr-un program al armatei. Se urmărea astfel constituirea unui grup capabil să redacteze documentele secrete ale frontului, fără ajutorul civililor. Generalul descrie bombardamentele Bucureştilor, oamenii şi caii rupţi. Naraţiunea trece apoi la detalii despre purificările din anii ‘50, presiunea spionajului rusesc, gesturile pe care a avut ocazia să le facă scăpând ȋn acele momente din anchetele militare ofiţeri vânaţi de hazard ori de răutatea colegilor. Este provocat ȋntr-un rând să răspundă la o ȋntrebare cu tâlc şi spune nu chiar pe linie, da, Basarabia este pământ românesc; refuză instalarea ȋn propia casă a unui microfon ȋn vederea ascultării vecinilor, pentru care i se cer cheile de la casă, mai găseai şi câte un securist scrupulos; se mai povesteşte cum un ofiţer petrecăreţ a plecat cu tancul la cârciumă, generalul are deliruri istorice la ruinele greceşti.

Istoria virează către detaliile ruperii de Rusia la nivel militar şi operativ pentru ca ȋn ’64 să se renunţe la uniformele copiate după ruşi şi la ȋnsemnele de grad sovietice. Ȋn ’67 aflăm cum armata română se pregăteşte intens, cu detalii de logistică, contraspionaj şi cu fotografii din Cehoslovacia pentru a rezista unei eventuale intervenţii ȋn forţă a armatei ruseşti. Mai este descrisă starea de necesitate de la cutremurul din ’77 şi implicarea armatei ȋn criză, pentru ca Ceauşescu să trimeată din anii ’80 armata ȋn agricultură şi pe şantierele patriei, cam acolo unde ajunseseră şi duşmanii poporului. Ȋn acelaşi timp se raţionalizează consumul, ȋncepe să se ȋntrerupă curentul electric şi apar primele urme firave de complot ȋmpotriva “cuplului”. Episodul ultim este revoluţia din decembrie care apare aşa cum s-a desfăşurat, ca o mişcare diversionistă; ȋn măcinarea cadrelor militare de după revoluţie, generalul se pensionează. Perioada actuală este pentru general una la fel de activă şi de dramatică: a dat ȋn judecată statul.

Cartea demască cu subtilitate logica timpului, este prima ei calitate, ne putem aştepta să găsim urmele unui protest mai acerb, manifest ȋmpotriva regimului, sovieticilor, vieţii dar nimic din acestea, sunt trei sute de pagini fără nici o ȋnjurătură, fără vreo urmă de ironie măcar. Ȋntr-un timp imposibil generalul reuşeşte să obţină o viaţă ȋn care restaurează normalitatea, spectrul ei, iluzia ei, pe un plan diferit. Este secondat de capacitatea sa supranormală de a simţi, de a visa, de a auzi voci, de a se lăsa inspirat, cum ȋl vedem ȋn celelalte volume. Un om care s-a câştigat ȋntr-un interval pe care mai nimeni nu ȋl poate accesa, o a patra dimensiune ȋn care am trăit cu toţii dar cine a putut avea un proiect reuşit, cine a putut spune că a fost fericit?! Iată că un general ne arată cum, din flancul unor ȋntrebări pe care nu ni le-am pus. Un general de armată ȋntr-un regim dictatorial fără să dărâme, fără să bată, fără să omoare dar cu raniţa ȋn spate, pe câmpii, ȋn stăpânirea unei sensibilităţi de poet, am spune astăzi, imposibil.

Partea a treia a volumului “Pe drumuri cazone”, referitoare la vise, este dovada că acest volum nu este al unui general care ȋşi scrie memoriile ci al unui autor care a avut o biografie de general; autorul primează şi un cadru militar care ar fi găsit resorturi interesante, folositoare pentru conştiinţa sa ostăşească ar trebui să se oprească la primele două părţi dacă nu are o solidă educaţie literară. Cea de a treia parte e paranormală. Ar face obiectul unei discuţii psihanalitice dacă nu am ghici la câte un colţ de frază zâmbetul generalului, miza sa literară, curajul de a-şi pune public la bătaie resorturile kantiene, iată-l visând religios, primind mesaje, călătorind peste secole, visând colorat. Faptul că numeşte această miză la capătul carierei punând ȋn paranteză orice examen de psihologie pe care periodic un militar trebuie să-l treacă, aşează sub semnul umanului pe general care coboară cu uimire ȋn zodia sa. Şi dă măsura unei intimităţi răvăşite de vreme, a unei vocaţii către intimitate care ar fi putut gestiona imponderabilele metafizice ale filozofiei clasice ori mistica orientală dar care alege să se ȋnfiripe ȋn aventura cazonă!

Ȋn partea a treia, o avertizare importantă. Ceea ce trăim se reflectă ȋn visele noastre, se re-trăieşte ȋn noi, ceea ce trăim e o provocare. Nu putem risca să trecem prin orice pentru că vom fi ȋnnăbuşiţi de vise, visul este condamnarea, ȋncarcerarea noastră permanentă. Felul ȋn care generalul luptă cu visele rele, cu oamenii răi, cu timpul rău, cu ameninţările subconştientului şi felul ȋn care a ambientat ȋn voltele destinului o imaginaţie prea vie face parte din sorţii acestui autor căci ȋn armată nu te poţi scuza, nu te poţi feri şi nu poţi refuza, trebuie să mergi ȋnainte. Uneori cu visul după tine, alteori ȋmpotriva lui dar niciodată fără el, absolvit. Imaginaţia se deprinde de tine, se răzbună, ȋncepe să te gândească, să fii un general ȋnseamnă să poţi urmări linia acestui front fantasmagoric, dispunerea visului ȋntr-un timp surpat, confruntarea finală. Şi partea a treia este preţul pe care autorul ȋl plăteşte pentru a fi fost general. Un voluntariat pentru o altfel de misiune, privirea ȋn abis…

Conştiinţa militară se propagă ȋntr-un timp al condamnărilor de tot felul, destinul unuia dintre copiii răboiului cum a fost ȋntreaga sa generaţie, el iese din dărâmătura timpului său fără să lase să-i scape din mâini nici un vis, cu pumnii strânşi. Ȋşi va face o viaţă, asta e lupta lui. El poate să vadă, să audă, să viseze ca nimeni altul, e pregătit pentru a ȋndura orice, nu va spune nimic până când va trebui să spună totul: da, ştiu, văd, aud mai multe ca voi, ne spune generalul, fantast. Şi noi ştim că e adevărat, că e unul dintre acei autori care nici să citească susţinut nu au nevoie, sunt oameni printre noi care visează ȋndeajuns, care compensează spontan exerciţiul şi penitenţa lecturii. Şi care abia pot numi asta. Visele se curbează ȋn geometria regulată, cazonă, se pun pe categorii şi se aliniază soldăţeşte, se dispun ȋn metodologii şi teritorii, imaginarul se cartografiază cu dexteritatea unei aplicaţii prin munţi. Iată-l pe general care cu o mişcare bruscă, firească, trage din creier pistolul minţii demontându-l fără ezitări pe masă, sub o miză literară supremă: ce suntem?

Am citit cartea cu o curiozitate morbidă pentru că generalul Dobrescu este unchiul meu şi cunoscându-l de copil, nu am reuşit să surprind la el bruscheţile obişnuite ale militarilor, nu am ştiut măcar că scrie – deşi mi-aş fi putut ȋnchipui ca scrie – până ȋn urmă cu nişte ani, când am aflat ȋntâmplător. Aşa că revenit ȋn România pentru câteva săptămâni, nu am ezitat sa-i cer cartea şi am fost surprins să primesc ȋn loc de una, patru. Iar unchiul Florin ȋn ciuda anilor şi a luptei cu bolile bătrâneţii, era la fel de viu, de volubil şi de atent…

Peste un an, am revenit. Am primit de această dată o carte-document ȋn care e pusă una dintre metaforele tari, la nivelul elaborat, arhivat, al catadicselilor fantasmagorile ale unui Saramago bunăoară, volumul m-a surprins ȋntr-o asemenea măsură că nu am putut găsi o cheie mai potrivită pentru măcinarea din ţară, e portretul momentului. Are un titlu care e deja pus ȋn ghilimele, “Redaţi-mi zâmbetul!” – este rugămintea unei fete frumoase de a se recăpăta pe sine, felul ȋn care ea, dăruită, divinizată, se ȋntoace către cei dragi crezând că ei o vor putea ridica din nou, cum ar mai naşte-o o dată. Generalul a dat lovitura, mi-am zis, a găsit şi o cheie pentru limbajul care avusese până acum o nuanţă instituţională, decentă, ȋn acest din urmă subiect, tonul şi vocabularul ȋn loc să tempereze naraţiunea, ȋi dă foc. L-am găsit pe general ȋn faţa casei, puţin ȋngrijorat, nu mă orientasem de această dată prea repede, Bucureştiul nu l-am ştiut niciodată după numele străzilor şi unchiul avea raţiuni să creadă că aş fi poate ȋmpiedicat ori descurajat să ajung. Pe mijlocul mesei din living, o maşină veche de dactilografiat, roşie, nici o hârtie ȋn jur, biblioteca monolitică, semiȋntuneric, deasupra pe un perete atârna un tablou, o natură moartă pe un fond verde, tabloul acela ȋl ştiam de vreo treizeci de ani; printre cărţi, o fotografie a verişoarei mele, fata generalului, şi ea ȋn uniformă de ofiţer; am pus pe mileuri, stângaci, un pachet cu baclava din care se scurg firişoare de sirop. Aşa că ȋn vreo câteva minute ne-am mozolit de zahăr amândoi, citeam scrisori, documente, corectam câte un fragment de frază care trebuia alăturat unui dicţionar de autori şi totul se lipea, se placa de sirop. Generalul dăduse ȋn judecată statul român şi schimba avocaţii unul după altul, era acum la al doisprezecelea. Dar asta este o poveste aparte.

“Redaţi-mi zâmbetul”. Rucsandra, datorită poate unei malformaţii provocate de medicamentele hipotensive pe care Ileana, mama sa, le-a luat ȋn timpul gravidităţii, are un atac cerebral ȋntr-o instituţie bizară, labirintică, care pătrunde tot şi care plănuieşte şi influenţează din umbră evenimentele. Este transportată la spital cu ȋntârziere şi dezvoltă pe creier un hematom operat ulterior ȋn repetate rânduri, cartea este centrată ȋn jurul acestei femei căreia i se taie din creier, a conjuncturilor potrivnice, a şansei care apare din străinătate pentru a-i fi restabilită circulaţia cerebrală printr-o operaţie de mare complexitate ce nu se mai efectuează datorită neȋnţelegilor şi necoordinării celor din jurul ei, a banilor ȋn fond. Creierul ȋnsă are o plasticitate deosebită, recuperează funcţiile pierdute mutând unii din centrii motori şi vizuali ȋn părţile nevătămate dar recuperarea Rucsandrei este periclitată de un conflict ȋntre soţ şi tatăl ei, de nervozitate, un conflict absurd. Aici intervine dramatismul, limita la care această poveste este aşezată: atât Rucsandra cât şi mama sa, cât şi autorul, tatăl, cel care scrie de fapt povestirea sunt agonici, surprinşi de urgenţe medicale, luptând şi susţinându-se unul pe altul pentru ca periodic să ajungă fiecare sub observaţii medicale, conectaţi la monitoare cardiace, incapabili de a se deplasa, anatomia acestei familii este periclitată din toate părţile şi ea, ca familie, se adună ȋntr-un ultim efort pentru a restabili funcţiunile cerebrale şi pentru recuperarea completă a Rucsandrei; ca un organism unitar ce se strânge ȋn jurul acestui organ central, creierul Rucsandrei. Ȋn acelaşi timp, o instituţie cu spectralităţi kafkiene şi agresiunea tembelă a soţului ei ce pare a face şi el parte din această conspiraţie nelămurită, el ȋnsuşi o victimă ȋn fond, poate ȋncercând să salveze aparenţele ȋntr-un conflict ȋn care e prins la mijloc, dar lipsit de o decizie clară şi cu un caracter ȋngrozitor, blochează comunicarea ȋntre aceşti trei invalizi care nu mai reuşesc să se vadă, să vorbească prin telefon, care sunt izolaţi unii de alţii ȋntr-o durere care creşte, paroxistică, mama Rucsandrei moare. Rucsandra, pentru a-şi demonstra puterea, normalitatea, duce la capăt un doctorat, ȋşi continuă cercetarea pe care o ȋncepuse ȋnainte de accident. Ȋn acelaşi timp ea rămâne abandonată pe o canapea dându-i-se rar să mănânce şi să bea, pe masă i se pun uneori medicamente psihotrope şi femeia suspectează că este o invitaţie a soţului pentru a-şi lua zilele. Sfârşit.