Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Radu Botta

Când a murit, am vrut să mă arunc ȋn groapă după el, nu am crezut că a dispărut, ȋmi vine şi astăzi greu să cred că a murit, aveam pe atunci şapte ani, pe bunicul meu tot Radu Botta ȋl chema. Dintr-o ramură a familiei care ȋşi lichidase temelia ȋn Transilvania, ȋnnobilaţi la 1579 ca voievozi ai Cetăţii şi Ţinutului Chioarului din Maramureş, “care nu şti horile/ bată-l sărbătorile.”, dar peste care Diplomă trecuse timpul şi averile se cam răspândiseră, ei s-au retras ȋn Zagăr la poalele Sighişoarei, un sat locuit ȋn majoritate de saşi lutherani iar mai apoi spre Bucureşti. Cetatea Chioarului, locul de refugiu al lui Pintea Haiducul care aprindea un foc, noaptea, ȋntre zidurile ei dărâmate sau exilul soţiei alungate a lui Sigismund, Maria Cristina, ce ȋşi ascundea aici dorul pentru Mihai al nostru, Viteazul… căci Sigismund se ocupa numai de alchimişti, pictori şi astrologi! aduna pe atunci douăsprezece voievodate. Sub ocupaţia ungurească, prin fabricarea ȋn grabă de blazoane, familiile româneşti au văzut posibilitatea nesperată pentru o recunoaştere din partea nobilimii apusene. Dintr-o altă ramură a familiei, la Adjud, se vor naşte pe jumătate italieni Emil şi Dan, se poate ca Emil să fie poetul nostru pentru secolul douăzeci. Iar intuiţile lui Dan Botta merg mai departe ȋn sufletul trac decât oricare alt salt ȋn trecut, acest Pârvan al cuvintelor, dicţionarul etimologiilor trace e ȋncă ȋn manuscris, poate singura noastră “Poetică” ȋn forma ei sistematică. Iar câţi or mai fi rămas prin Maramureş, cine să mai ştie de ei.

La 1590, familia Botha primeşte o confirmare şi pentru un voievodat din Bihor, anume satul Bochia care ar fi fost stăpânit “din vechime” de ei, această aşezare se numără printre cele care aparţinuseră lui Menumorut fiind parte a cetaţii cunoscută sub numele de Beland, nume cu o etimologie germană. Un fragment din scrisoarea lui Gabriel Bethlen, prinţ al Transylvaniei, către Nagylucsei Doczi, din 1615, – document reluat ȋn revista “Vatra Chioreană”, nr. 3, sep. 2008 -, ne spune ce ȋnseamna să fi voievod ȋn Maramureş: “Acolo, în ţinutul Chioarului, trãiau în fiecare sat nişte boieri înnobilaţi, care se mai cheamã şi voievozi, pe când Chioarul era stãpânit de persoane private, şi nu de domn. Privilegiile lor se trag nu doar de la stãpânii cetãţii, ori de la alţi feudali, ci de la vechii regi şi principi, ei fiind datori în schimbul acestora a servi cãlare, fiind trimişi pe ici pe colo, dupã cum era nevoie. Aceştia au fost mult prigoniţi şi necãjiţi de anume demnitari, pe timpul sãrmanului principe Bathory, e drept, fãrã ştirea lui, vrând sã-i facã iobagi, dar ei, sãrmanii, nu s-au lãsat, mai degrabã au pribegit, pierzându-şi toate dobitoacele, mãcar sã scape de iobãgie. Iar acuma, dupã ce din mila mãriei sale Chioarul a fost redat, venind în faţa ţãrii şi a noastrã cu jalba lor, sã judece domnia ta, dacã suntem datori a repune la loc asemenea vechi dreptãţi.” Iar Valer Hossu descrie pe scurt tragedia secolului optsprezece, dărâmarea cetăţii şi totodată cum stările privilegiate române chiorene se descompun devenind mulţi dintre ei “ţărani dependenţi sau chiar vagabonzi”.

Veniţi din Zagăr spre Bucureşti, fraţii Botta, sub oblăduirea mamei ce lucra la Casa Regală, Maria Botta, care o chema ca pe mama, căutau meserii de artişti sau pierde vară cum a fost Ghika, nume pe care ȋl va purta şi tata. Ȋnainte de război Ghika intrase ȋn trupa de circ de care ȋşi mai amintea şi bătrânul nostru clown, Siminică, care ştia toate poveştile până la 1900, câţi săriseră, câţi călăriseră, câţi se strâmbaseră, câţi fuseseră mâncaţi de fiare… Ghika Botta avusese naş ca şi tatăl meu pe unul dintre Ghikuleşti, ce rămăsese o tradiţie ȋn familie să-i avem naşi pe ei. Cel care l-a botezat pe tata, Ion Ghika, avea prin zona Gării o firmă de transporturi cu platforme largi trase de cai de munte. Copil, tata mai lua câte o trăsură din aceasta la goană pe hârtoapele Bucureştiului.

Miron si Ghika (dreapta)

Ghika Botta era trapezist, singurul ȋn România acelei vremi care făcea triplu salt mortal fără plasă, erau doi la trapez, aveau să dispară ȋn valurile Atlanticului cu toată trupa şi cu animale cu tot ȋn ’41. Plecaseră ȋn turneu spre America ori poate fugeau cu tot circul, se făceau multe turnee pe atunci şi mai avem fotografii trimise de ei de prin Europa, din Hamburg, el şi Miron ȋn cămăşi albe de in, pe trapez… Iar Ghica cestălalt, tata, va fi ajuns din profesor de Navigaţie ȋn Academia Militară printr-un Institut de Cercetare, ȋn vrajba revoluţiei, ca deputat ȋn primul parlament democratic al României, triplu salt şi Ghica ăsta. Radu rămăsese cu dragostea pentru circ datorită fratelui său dispărut, ȋmi amintesc o seară ȋn urmă cu peste treizeci de ani, era ploaie şi trebuia să parcăm maşina, aglomeraţie, mă urcasem pe bancheta din spate unde era un câine de fetru, din acela care ȋşi leagănă capul, sprijinit de un cui. Văd şi parbrizul din faţă şi pe bunic parcă, să zic. Circul nu mi-l mai amintesc, când săreau atleţii ȋnchideam ochii, ȋmi amintesc că ȋnchideam ochii.

Ghica Botta, tata (dreapta) O excursie a ofiterilor cu Bricul Mircea, in Istambul

Ghika dacă o fi scăpat din naufragiu, ori fie-său măcar căci am găsit ȋn America un Liviu şi pe băiatul său Liviu ȋl chema. Străbunicul ȋncă visa America, luase parte la Goana după Aur şi trimitea din copturile Californiei plicuri parafate cu un “B” frumos, ornamentat, avea el o pecete de ceară, unde o mai fi şi pecetea străbunicului. Tata ȋmi spunea că a văzut-o ȋn beciul din Calderon, ȋntr-o cutie cu tuburi goale, de gloanţe… Dintre ceilalţi, Ileana deschisese Casă de modă pe Calea Victoriei, Zaharia se ȋnsurase şi plodea numai fete, Niculae studia şi cerea bani prin epistole şi care ne-au rămas frumos caligrafiate, scurte mesaje de afecţiune; Mimi se aranjase cu un redactor de la un ziar de stânga iar Radu se ȋnvârtea, cum face şi astăzi prin Amsterdam…

Bunica, Aurelia

Pe Radu, multă vreme după ce a murit, mi-l ȋnchipuiam că ȋl văd pe stradă ori mi se părea că trece pe lângă mine, după ce trecea mă linişteam. Iar după un timp credeam că nu-l mai recunosc, că are ȋnfăţişarea altuia dar e el şi dacă trecea ȋl simteam, uneori la mai puţin de un metru ca o prezenţă ce trebuie să se anunţe şi mă bucuram ȋntotdeauna. Mama ȋmi va spune că mult timp după ce murise ȋncă ȋl mai visa, cred că toţi am mai vorbit cu el un timp… Amintirile lui clare de scit agatârs şi forţa cu care venise, mândria aceea sură a timpului nu o consumase ȋn jurul său, nu ȋi ajungeau nici vremurile, nici oamenii; când i-au atins din greşeală ficatul cu aparatul de raze şi i s-a comunicat de către doctor pe holul spitalului că şansele de viaţă i-au scăzut mult, a răbufnit ȋntr-o ură cumplită, vroia să trăiască mai mult ca noi toţi, abia l-au scăpat pe doctor din mâinile lui căci Radu făcuse şi box… Căuta ȋn jur o intensitate, un zvon, ceva care să ne trezească către o nouă lume şi poate că avea de spus lucruri, multe lucruri, lucruri despre toate lucrurile şi ȋşi găsise ȋn mine cel care promitea să-l asculte mai târziu, sunt sigur de asta căci am fost sigur de el. Să urmărescă ȋn străfunduri povestea, era dintre noi acela care aştepta fără respiraţie să treacă timpul ruşilor…Ȋmi amintesc ochii lui ȋncercând să ghicească ȋn ochii mei ceva ce nu ştiam ce, ȋmi amintesc această ȋntrebare a ochilor lui cum s-ar fi ȋntâmplat ieri.

Radu Botta, la Sinaia

Mi-l amintesc dându-mi plicuri cu zahăr ȋn faţa dulapului de stejar din camera din faţă ori bărbierindu-se cu lame pe care le colecţiona, avea mii de lame de ras germane pe care le ascuţea cumva din nou, ori pe pragul din Calderon, pragul acela de piatră, rece, frumos, ȋi văd şi acum inelul din şerpi de aur, masiv. Mie ȋmi zicea Prinţişor, aveam plete negre şi mă ȋmbrăcau deseori ȋn costume naţionale. De aceea ȋi ziceam şi eu lui, Tataie Prinţişor. Camera din faţă, din Calderon, avea ȋn colţuri lampadare ȋnalte ale căror abajururi imense le ȋmpletise el ȋnsuşi din fâşii colorate, deasupra lor adăstau porumbei din bronz iar ȋn perete era o reproducere largă a tabloului lui Boecklin, “The Isle of the Dead”. Sub tablou se ȋntindea un covor persan cu un model mărunt, ȋn nuanţe roşietice iar pe zidul din faţă cum intrai pe uşă, sus, căci era o cameră ȋnaltă, atârnau coarnele largi, neverosimile ale unui cerb lopătar, ca o ȋmbrăţişare galbenă, de os. Acestea erau montate pe un lemn sculptat, lăcuit ȋn negru iar dedesubt un alt corn lung şi rotit, poate de bivol african, cu vârful ȋmbrăcat ȋn argint. Era o goarnă mare agăţată de un lanţ ȋn filigram. Pe ceilalţi pereţi, portete care aveau deasupra coarne de capre de munte şi un bec mic, montat ȋn lemn, iar lângă uşă o fotografie a bunicii ȋn pragul vechii clădiri a Teatrului Naţional, acum demolate. Noaptea, dacă aprindeai micile lumini dintre coarne, vedeai portretele neamurilor care se apropie de tine ca nişte capre… prin ȋntuneric.

Casa din Calderon, ȋmpreună cu cea din stânga ei, făcută ȋn oglindă, fuseseră propietăţi ale lui Mihail Sturdza, Ministrul de Externe din guvernul Antonescu. Aceasta din urmă a funcţionat multă vreme ca ambasadă a Palestinei şi se auzeau ȋn acele vremuri ȋmpuşcături de pistol cel puţin o dată pe an. Din fericire ne despărţea un zid de cărămidă cu mici frontoane şi pe care ȋmi plăcea să mă caţăr ori să sar la vecini când se mutase acolo Ambasada Burgundiei. Marmora de peste gard era curăţată, lustruită, ȋţi venea greu să crezi că erau două case gemene. După ce urcai câteva trepte, ȋntr-o cameră de la parter aproape goală, era Doina care ȋmi dădea sucuri de portocale din nişte stile bulbucate. Săream gardul, salutam englezeşte negrii ȋn costume verzi şi mă duceam direct la Doina, blonda hăhăită. Burgundia e o mică ţară africană numită aşa după o regiune a Franţei, Burgundy.

Radu Botta, in timpul razboiului

Sturdza a vândut casele, inspirat, câteva luni ȋnainte de naţionalizare lui Bugheanu, un inginer de la căile ferate care a făcut puşcărie pentru că ar fi cumpărat cu bani furaţi; pe Bugheanu ȋl mai ţin minte, era un bătrân ȋnalt, ȋn baston, ȋmbrăcat mereu ȋntr-un costum negru şi purta o pălărie cu boruri largi, mergea ȋncet şi parcă dintotdeauna; locuia cred la etajul ȋntâi, urca pe scara din spate. Ȋn stânga porţii mai sunt ȋngropaţi saci cu lucruri de la Căile Ferate ȋmi spunea bunica, fiecare ȋngropa ceva pe atunci cu ruşii ȋn ceafă. Pe alţii ȋi ȋngropau ruşii cu totul. Curtea are de-a lungul zidului trei plopi foarte ȋnalţi care să fi prins rădăcini prin secolul nouăsprezece şi care luna lui mai acoperă totul cu seminţe, fuioare imense de flugi care se ȋntind până spre Biserica Batiştei şi pe care trebuie să le mături mereu pe dalele galbene. Iar casa e acoperită de iederă şi pragurile din marmură ieşite din făgaşuri; câţiva ani am locuit la etajul doi şi am de acolo mii de pagini de jurnal, nu mai ştiu ce am scris, poate vreodată am să reiau acele fragmente. Acum clădirea nici geamuri nu mai are iar scara interioară, din marmură, s-o fi prăbuşit ȋnăuntru, ȋn mijlocul casei. Italianul care a cumpărat de la urmaşii lui Bugheanu a dispărut.

Valer Botta, fratele tatei

Bunicul avea pe vremea aceea la capătul de beznă şi mucegai, pe sub casă, o cameră ascunsă. Parcurgeai un labirint de trepte şi coridoare iar ȋntrerupătorul de lumină era plasat undeva ȋn faţă, trebuia să-l nimereşti prin ȋntuneric de fiecare dată. Ȋntâi cobora el vreo douăzeci de trepte, poate mai multe, până sub nivelul străzii şi aşteptam câteva secunde lungi până să se aprindă din vreo firidă lumina. Apărea astfel galbenă o primă ȋncăpere, ȋnmuiată ȋn izuri amare şi rugină, era acolo o chiuvetă veche din care picura apă cu miros de canal; după care urma un coridor lung ce se termina cu nişte uşi masive, legate cu un lanţ de care atârna un lacăt mare dar mai ȋntâi trebuia să cobori; aşteptam şi aici pe buza treptei până ce bunicul ajungea la uşile acelea unde era ȋntrerupătorul după care treceam printr-o prelungire a coridorului ȋncadrată de două praguri ȋnalte. Urma iarăşi o treaptă către o altă ȋncăpere care avea un perete de scânduri prin care intra timid lumina străzii căci ȋn perete, dincolo, era un geam la nivelul trotuarului. Uneori mai simţeai câte un şobolan prin spatele sticlelor goale ori fugind pe pereţi. Scândurile acelea aveau şi ele o uşă cu lacăt dar de acolo vedeai să te ȋntorci spre dreapta unde era iarăşi un coridor mai scurt şi plin de dulapuri, cauciucuri de maşină, scânduri peste care praful stătea un centimetru şi ȋn spate bucăţi masive de fier, nu mai reţin pentru că nici nu distingeai bine. Erau toate lungite de-a lungul zidului până ȋn păienjenii groşi care trăiau ȋn cărămida casei preschimbată ȋn pastă roşie, putredă. Coborai de acolo pe nişte trepte care se mâncaseră complet. Apoi ȋn stânga era ȋn sfârşit o uşă ca un grilaj de lemn, trebuia să deschizi prin acea uşă un lacăt şi să strecori mâna printre lemne, să aprinzi lumina, aici era.

Cetatea Chioarului

O cameră pătrată, mai spaţioasă decât cele anterioare şi să fi avut ȋnălţimea de patru-cinci metrii, rafturi late de fier pe toţi pereţii până ȋn tavan iar ȋn stânga jos era un birou cu o lampă. Dar nu era o cameră de studiu. Pe birou, pe rafturi şi peste tot, ȋn grămezi uneori care păreau a fi lucruri aruncate unele peste altele, stăteau lăzi vechi de muniţie, măşti de gaze şi sute de cutii cu orice ȋţi trece prin cap, de la şuruburi şi piese de maşină, până la obiecte casnice, lămpi, ţevi, ornamente din bronz, cutii de ceai, de cafea, farfurii de aluminiu, cabluri, ȋncuietori, butoane, nasturi, părţi de manechine, leviere, fiare de călcat şi cutii de cărbuni, era tot ce vrei dar mai ales erau obiectele dinainte de război.Toate obiectele acelea aveau pentru mine un farmec imens pentru că nu semănau cu obiectele noastre, erau din alt timp, dinainte de ruşi. Multe dintre cutii erau germane. Majoritatea lucrurilor, mai ales cele care nu puteau fi ghicite de un nepriceput purtau câte o bucată mică de carton legată cu sârmă pe care era scris cu roşu denumirea şi anul. Coboram ȋn acel beci de câte ori aveam ocazia, era un alt timp acolo, un mic muzeu pentru un timp care ne fusese furat.

Ȋmi imaginez că ȋn nevoia bunicului de a trăi prin mine sau ȋn a se zămisli, arunca peste timpuri printr-un copil care nu ȋnţelege nimic dar simte tot, s-a pus indiferenţa mea ȋn faţa morţii, a soartei şi vieţii ȋn general; ȋmi ȋnchipui ca aş putea să ies din orice situaţie, că ceva adânc ȋn noi nici cele mai vitrege momente nu ȋl pot mişca, că nici pragul de piatră care s-a pus peste el nu ȋl apasă şi dacă va ieşi din groapă, o va face fără să spună nimic; şi se va plimba pe bulevard ȋntr-un palton crem, râzând pe Calea Victoriei cu mâna ȋn buzunar, lejer, cum era prin fotografiile de tinereţe. Pe acelaşi bulevard pe care voi trece ȋntâmplător… şi nu ne vom putea privi, poate nici nu ne vom mai putea recunoaşte dar ne vom simţi amândoi unul lângă altul, când vom fi din nou aproape…

Perioada dintre războaie a fost le fel ca şi saltul acesta ȋnnoitor pe care ȋl facem acum cu internet, sateliţi şi telefoane mobile, pe de o parte, iar politic libertatea actuală, libera circulaţie, poate fi similară unei Românii lărgite, odinioară… Distanţele dintre generaţii au fost la fel de uriaşe acum şi ȋn perioada interbelică, felul ȋn care a fost iniţiată, intuită primenirea vremii şi dusă până ȋn ultimele ei consecinţe a dat statura unei generaţii ca generaţie, adică aşa cum preciza Vulcănescu, care face exegeza acestui concept, “totalitatea descendenţilor imediaţi dintr-un autor comun”, ale “căror manifestări sociale converg”, cu o “unitate sufletească sau de manifestare culturală ori politică”. Ȋn acel timp nebulos, inaugural, când la fel ca noi acum ei erau lipsiţi de instrumentele de a ȋnţelege ceea ce se petrece a fost scris un document fără o prea mare valoare conceptuală, mai degrabă propagandistică… dar care a precizat abrupt confruntarea şi nevoia de schimbare, s-a numit “Manifestul crinului alb”. “Vrem să-i ȋmbrâncim din meschimărie”… se spunea acolo.

A fost un semn de frivolitate şi frondă de altfel gingaş către părinţii care cădeau ȋn alt timp şi ȋn altă ȋnţelegere, pentru greşeala lor inexistentă de altfel acest manifest a pus un hotar. La fel, părinţii noştrii aparţin unei alte specii umane, unor altor ritmuri… o diferenţă cu mult mai radicală decât ceea ce s-a petrecut odinioară şi totuşi diferenţele şi desprinderea nu s-au pus ȋn nici un fel, nimeni nu a serbat nimic… nimic nu ne ȋncurajează să credem că am fi altfel decât ei. Arca lui Noe, plutind către zări necunoscute, ridică pe catarg pavilionul negru, pirateresc… Şi ȋn prova navei, scuturate de valurile sărate, un vagabond scrie pe picioare cu un creion chimic manifestul crinului negru, epitaful, desprinderea… După douăzeci de ani. Desprinderea nu de un fapt ci de lipsa lui, cum te ȋmpingi pe chei cu piciorul, să depărtezi barca. Dar nu e nici un chei.

Bilanţul. Generaţia noastră trebuia să aducă o nouă ȋnţelegere, să facă o critică productivă a conceptelor, atitudinilor şi personajelor care preocupă şi nedretăţesc viaţa românilor, să impună prin instituţiile care le va fi creat această nouă ȋnţelegere care va fi adus schimbarea, schimbarea ȋn termenii desprinderii de trecut, a elaborării şi punerii ȋn practică a riturilor de trecere. Şi apoi schimbarea ȋn sensul orientării ȋn lumea care ne primeşte, ne integrează, ne ȋmbie şi ne pune ȋn pericol, prin descifrarea valorilor româneşti şi reȋncadrarea lor, punerea lor ȋn ritm. Intelectualul trebuie să răscumpere ruşinea pe care popoarele care nu mai au nimic, ȋnşelate, la marginea timpului, o simt pentru ele ȋnsele şi pentru lumea din care au ieşit. Ineficienţa care anchilozează intelectualitatea românească ȋnchide corpul social ȋn ȋntregul său ȋntr-un purgatoriu, ȋntr-un timp ale cărui spectralităţi nu le putem aprecia, din care nu ştim cum să ieşim decât evadând cu totul din ţară… Ea, ţara, e naufragiată ȋn aceste Bermude ale istoriei pentru că nimeni nu mai cunoaşte secretele firii iar cei care pretind că ştiu sunt dintre cei care au cele mai puţine regrete…

Ceea ce se petrece este reversul, intelectualii renunţă ȋn mod public la revoluţia socială, culturală care ar fi trebuit să urmeze revoţiei populare, ei se retrag ȋn laboratorul personal al propiei persoane, propiei mitologii de buzunar iar statutul social sunt iepurii, noul vânat. Intelectualul devine o marcă publicitară nu diferită de strepezimile placide, aromate, amărui ale unei etichete de Coca-Cola. Lipsa de ancorare ȋn adâncul etnic al poporului ȋn mijlocul căruia s-au născut ȋi condamnă pe glăsciorul filosofard pe termen lung la dispariţie şi degringoladă sufletească, intelectualitatea face o provincie, un stat ȋn stat, se izolează pentru a elucubra monocord. Tipul acesta de răsucire ȋn sine, de cădere ȋn proiect, te dispensează de a fi generos, te lipseşte de solidarităţi consistente, te predă unei lumi năpădite de invidii, comploturi, acte ratate… şi prostie.

Iradierea otrăvită a surpării mentale la care asistăm acum ȋn România se calamitează ȋntr-o ideologie interesantă, ȋn luări de poziţie, ȋn răsturnări ocazionale dar care nu fac decât să deghizeze lipsa de rezistenţă a corpului elitar, intelectualist, la disipările şi aranjamentele politice care sunt realizate din imboldurile, capriciile şi ticăloşia unor oportunişti apţi de orice discurs, de orice temă, cu orice curaj… pentru orice se nimereşte. E un fel de năvală ȋn absolut, nu mai sunt turcii, suntem noi ce năvălim ȋn viitor… ȋn grădina Edenului ȋn care vom ajunge foarte probabil că ȋn pomi vor creşte nu fructe ci ghilotine şi proteza dentară a lui Maximilien-Marie-Isodore de Robespierre…

Felul ȋn care s-a câştigat puterea de cel puţin două ori ȋn România postdecembristă semnalează că puterea a căpătat de ocazie, second-hand, conotaţii culturale. Prestaţia execrabilă a acestei formule au aruncat de tot atâtea ori România ȋnapoi ȋn timp. Nu suntem, ȋn procentaj de luciditate sau adaptare, mai câştigaţi decăt ȋn Decembrie 1989. Norodul a ȋncercat, ȋn mod repetat puterea politică a fost investită ȋn intelectualitate, despre capitalul cultural ar trebui spuse alte lucruri ȋnsă. Intelectualii au preluat la fel de naiv şi ȋn răstălmăciri la fel de suave materia dintre războaie aşa cum şi politicul a făcut-o. Distincţia şi excelenţa culturală au scăpat prin triş ştafeta unor noi grupuri de influenţă formate nu din creatori adevăraţi cu mânecile de la haine roase ci mai degrabă din administratori culturali, din oameni care sunt ataşaţi de viaţa instiuţională şi care nu devin ei ȋnşişi instituţii prin forţă intelectuală… care nu devin nimic.

Nostalgiile nu mai au nici farmec, nici ȋnţelegere. Dacă ȋntre războaie măsura faptului a fost dată de ȋntoarcerea ȋn sine, de căutarea ultimă a legii etnicului şi o necondiţionată predare la nivel de credinţă, acum trăim o deschidere perpetuă. Ne ȋndreptăm spre afară din toţi rărunchii, către alte ţări, pentru cuprinderea altor forme de spiritualitate, pentru a vedea şi auzi alţi oameni decât pe noi ȋnşine. Oamenii şi platformele trecutului nu-şi mai găsesc corespondenţii şi acest refuz e de altfel treptat asumat, fără vreo esenţială corectură de perspectivă. Paradigma deschiderii ȋnsă nu s-a pus, nu a făcut recurs la capetele de pod care unele, ar fi de bănuit, au ȋnceput să lucreze spornic dar izolate, fără să pună foc pe dealuri. Evidente sunt mai degrabă micile aranjamente şi afacerile de cartier.

Lupta s-a mutat ȋn plan administrativ, activitatea şi ferocitatea declaraţiilor, a apariţiilor ȋn grup şi a nepotismului anunţă abandonul de facto al idealurilor culturale. Ȋn situaţia fericită ȋn care aceste idealuri mocnesc ȋnfundat ȋn atmosfera de intensă elaborare academică, abandonul se răstălmăceşte pe sine pozitiv dar nu e mai puţin abandon căci ne situam ȋntre umanioare… un inginer poate face un pod din formule pe care nu trebuie să le ştie nimeni, care nu interesează, un umanist trebuie să publice şi demonstreze zi de zi formulele podului său şi când nu e pod, e groapă. Un umanist nu poate neglija să ȋmbunătăţească din toţi rărunchii lumea ȋn care trăieşte, de la discuţia cu vecinii la udarea plantelor până la sfaturi de dietă secretarelor. Dacă nu ştii, nu ştii şi gata. Nu te poţi scuza că ştii numai ceva anume decât dacă eşti fizician, matematician sau chimist.

Criza valorilor determinată de abandonul sau deruta intelectualilor declanşează ȋn societate o reacţie de recuperare brută, de improvizaţie soteriologică care răspunde pe un ton scăzut academismului declarat al personajelor ce s-au dedicat lor ȋnşile, adică nimănui. Adică s-au ascuns. Ȋn România se surpă acest mal ȋn doi versanţi la fel de spulberat ȋn bălării. Unul e biserica, Dumnezeu camuflează orice iar celălalt e naţionalismul, fanatismul justifică tot. Pentru că aceste direcţii nu sunt supravegheate critic ȋn afara unor plutonieri de provincie şi de securitate care ȋl visează pe Dumnezeu ȋn cămaşă verde, ele sunt neproductive, rele, polemice, vacarm.

Biserica constituie o adeziune firească dar ȋn afara maidanelor cu dogme, brânciurilor teologice, credinţei care ȋnchide, bărbilor care cresc ȋn deşertul mental ca nişte cactuşi pentru o halucinaţie ȋndoielnică, popilor care s-au agăţat de ziare şi televiziune ca de o nouă cruce, cibernetică, Biserica este un pariu ȋntotdeuna simplu de făcut. Ea pozitivează, adună şi resuscită toate energiile cărora li se poate adresa, marea problemă a acestei opţiuni este că nu s-a născut, n-a apărut, nu s-a miluit ȋncă cineva de noi să poată gândi cu instrumentele teologale drama şi merindele poporului român. N-am apucat să credem ȋn secolul ăsta, luăm trenul până ȋn secolul 15 şi credem de acolo. Teologii de ocazie şi care se mulţumesc să purceadă la colaje academice, duminicale, de almanah, nu reuşesc să vadă… Ȋşi pretind şi se aşteaptă, lumea ȋi va răsplăti pentru simpla lor solidaritate dar şi sudalmele adună. Lipsa de conţinut, aproape gingăşie, ȋi va salva de la uitarea eternă: lucrurile prea apăsate dor şi trec repede…

Biserica nu a ajuns să pătrundă şi resuscite faptul social, nici măcar drama ei consumată sub sovietici nu a apucat să o pună, laolaltă cu statul, ceea ce demonstrează că e lipsită complet de vitalitate instituţională. Popii n-au mărturisit, biserica doar ascultă cu disperare micile boutiquri apologetice, popii violează ȋn grup Sfânta Scriptură, adună mercenari. Căci şi Scripturile au Piteştiul lor. Provoacă orori sociale şi de gust, cei care citesc şi se desfată la sfaturile ȋnţelepţilor caută mai apoi ȋn ei pasiunile cele mai murdare, le ascut teologal şi le pun pe tarabă. Biblia e o prăjitură, un cuţit, ȋn teologie ca şi prin Groapa lui Ouatu’ umblă şuţii cu ochii galeşi. Ȋn plus, Biserica nu va reuşi din ortodoxie să discute şi asume riscurile credinţei aşa cum noul timp, suav, ni le permite, acestea sunt protestante. Adică nu mai contează dacă e vreun Dumnezeu şi cum o fi el nu mă interesează, accept temporar să Ȋl creez. Din lucidul secol nouăsprezece, Kierkegaard critica entuziasmul şi facilitatea ortodoxilor prin efortul lor inutil de a face credinţa verosimilă. Are vreun rost?

Ortodoxia ȋn forma sa dinosauriană nu mai poate credita omul haotic de astăzi, ȋl dezavantajează să creadă şi să suspine pe om, el trebuie să ȋnceapă să gândească din resorturile ciunte ale modernităţii sau să renunţe. Omul ȋnceputurilor de ev nu mai e decât pentru spiritele cele mai alese, cele mai absurde şi cele mai fericite un pariu de urmat. Să crezi e pentru pierduţi şi babe. Doar ei mai poartă şontârc rănile lui Isus, ca nişte veterani la o paradă de duminică, că n-au altceva. Ceilalţi nu vor pricepe decât lucrurile rămase ȋn sita minţii lor, lumile cele mai vechi şi mai simple sunt cel mai greu de urmat.

Ȋn Oude Kerk, ȋn Amsterdam, nu ȋngeri dolofani plutesc prin aer ci nave ȋn miniatură, trireme, bărci. Cerul e un ocean din care un teolog mai scoate ȋn răstimpuri oul lui Columb, nu mai poţi cădea ȋn ceruri, Luther a pus din cuvinte, calm, o scară. Ȋn biserca asta de piraţi, printre protestanţii simplii, fără altar şi fără popă, aşezaţi la sfârşitul timpului pe scaune de lemn, masive, din lemn adus din colonii, meditaţie despre deschiderea către şi primirea străinilor, fugarilor, rătăciţilor. Invitaseră acum şi trei popi de-ai noştrii, ortodoxi, ruşi. Au venit cu o cruce masiva de gât, ca repperii lui Tupac. Era ziua martirilor, a tuturor victimelor căzute ȋn cel de-al doilea război mondial, mai, patru. Ruşii s-au pus umăr la umăr şi s-au pornit să pupe crucea şi să cânte spre nava centrală a catedralei aşteptând cerurile să se deschidă. God, ontferm u…

Un om singur, speriat vedeam cu toţii, care fuge spre Paradis de unul singur şi care se bate cu fantomele minţii lui. Un om frumos dar un om vechi, se uitau olandezii la ei ca la tramvai. Neamţul invitat, un luteran, a evocat scurt trădările şi abandonurile după care şi-a pus ȋntrebarea dacă el ar fi avut curajul să se opună, să reziste. O băbuţă ȋnflorată dintr-o grupare dominicană care trăieşte ȋntr-o criptă pe Wallen, chiar ȋn mijlocul bordelurilor, a ţinut o cuvântare scurtă despre Amsterdam ca oraş deschis, aici va trebui de-a pururi să fie un loc de refugiu pentru fiecare, să rămână loc pentru mazzel şi pentru shalom… Aici e capătul, Amsterdam, de aici nu se mai fuge de nimic. Am vrut să ȋntreb, neamţul şi-a cerut iertare, dar rusul?

Naţionalismul… ȋn forma lui ascetică, isterioidă, panseistă… nu poate declanşa decât excluderea tuturor de către cei cu bune intenţii dar care nu reuşesc să prindă la timp idei folositoare… Naţionalismul ȋnsă ȋn forma lui edificatoare, inaugurală ar fi trebuit să se ridice din sfărâmăturile acestei lumi ca nişte forme perene de creaţie ale locului şi locul să devină persoana ȋnsăşi. Nimic mai mult, nimic mai puţin. O critică a naţionalismului e o problemă imposibilă ȋn Europa acestui moment, România nu face excepţie. Poate e chiar un caz fericit pentru că naţionalismul nostru e ȋmpodobit cu zorzoni academicoşi, la sârbi sau la austrieci e mai viteaz… Dacă pilaştrilor acestor graţii conceptuale care a fost naţionalismul nu li se va face o critică pertinentă, până la capăt şi cu orice riscuri ȋn următoarea perioadă, schisma naţionalistă se va abrutiza şi se va cufunda pentru totdeauna ȋn aporie.

Van Basten şi-a dat demisia şi printre huliganii lui Ajax am ȋnvăţat ce e naţionalismul, ce nu e el adică. Poarta “H” e blocată, Ajax a jucat prima jumătate cu tribunele goale. La pauză am rămas cu toţii pe holurile de beton urlând, cu steagurile şi cu pumnii strânşi. Hollandări blonzi, cu nasurile rotunde şi rareori câte o asprime semită a pomeţilor, Amsterdam a fost ridicat de evrei, ei au făcut şi gloria oraşului, ȋn mare parte. Ca să fim siguri de situaţie am ȋnceput cu “bloedkanker haleluja”. La care urmează de partea cealaltă un val antisemit. “En volgend jaar,/En volgend jaar,/Schoppen we joden in elkaar” “Anul viitor/ Anul viitor/ Ȋi vom snopi pe jidani ȋn bătai.” Amsterdamezii de data aceasta, cu tricouri roşii-albe pe care scrie “superjood”, adică “superjidan”, cântă din toţi rărunchii: “ we zijn super joden/ Ajax is de naam/ in heel Europa/ met een grote faam.” – “Noi suntem superjidani/ Ajax ne este numele/ ȋn larga Europă, /cu o faimă mare.” După care sărim ȋn formaţii şi urmează versurile: “En wie niet springgggggggt,/ wie niet springt die is geen joooood, / En wie niet springt die is geen jooooooooooood.” “Şi cine nu sareeeee, / Cine nu sare nu e jidaaaaann/ Păi cine nu sare nu-i jiiidaaaaaaaaann.” Şi sărim fluturând tricouri. După care urmează alte melodii alternate cu momente de tăcere din care se ridică câte o voce ascuţită, stridentă, de nebun: “jooooo-deeeeeeenn” Şi după care ȋncepe nebunia.

Crispările, ochii largi, blonzi de germani, pistruii nordului se bulucesc ca la ȋnceputuri, olandezi cu pălării largi păşesc pe puntea balenierelor aruncându-se ȋn furtună, mânaţi de un singur gând nebun: setea de câştig şi de glorie, indiferent de riscuri, “what will be, will be…” Nu mai contează ce sunt şi cu cine, nu naţionalismul lor le pune pe frunte laurii gloriei ci tocmai setea de glorie ori mai degrabă gloria ȋnsăşi primează şi mai apoi naţionalismul vine, oricare ar fi el… Naţionalismul la români produce o gamă de sentimente care nu se găsesc altminteri, care numai de acolo pot fi luate şi sunt ȋncrustate ȋn câteva gânduri şi ȋntâmplări asumate ca pur româneşti, olandezii au altă arhitectură. Ei simt gloria, gloria, gloria ȋnainte să se ȋntrebe ce sunt, sunt ce vor fi, nu au nevoie să fie olandezi pentru nişte sentimente de mândrie şi forţă şi stabilitate pe care noi românii ne-am obişnuit să le luăm din faptul că suntem ceva, adică altcineva.

Şi nu au aceşti olandezi nici o timiditate semită. Nu le e frică, cultural sau economic de evrei, ȋi ȋnţeleg şi se asimilează indiferent pe sine culturii, smecheriilor semite, căci ei duc gloria şi gloria nu le-o poate lua nimeni. Ȋnvaţă. Ce mai contează din ce popor fac parte, când ai pieptul plin, zeii ciocnesc paharele pentru tine pre limba lor. Tehnologia semită are supleţe şi farmec, e clar…  de ce ar accepta altfel evreii să fie evrei, dacă tot nu e aşa un câştig… Ni se răspunde din tribuna opusă: “Hamas, Hamas, alle joden aan het gas!” Adică: “Hamas, Hamas, cu toţi jidanii la gaz!” Uneori mă gândesc că olandezii nu au apucat să fie ori poate au depăşit miraculos acest moment, nu mai adună ȋn ei ceea ce le este propiu, esenţial, animalic aproape, nu fac o naţiune din cele mai fine şi mai adânci cute ale sufletului, profită cumva, nu ştiu cum, de ceea ce sunt cu un alt suflet, de altundeva. Şi ȋn acest joc au câştigat mai mult decât ceea ce sunt, ce-ar putea fi, au câştigat o altă persoană. Care adună tot ceea ce izvorăşte din gena transparentă a germanilor şi ȋi da foc ȋn răstimpuri, râzând dement. Şi acest joc e mai frumos decât germanul ȋnsuşi… A fi sau a nu fi e un dat. Ȋntrebarea e: la ce să fii?

Tibetanii ori evreii pot lipi credinţa de naţionalism, ei au găsit de-a lungul timpului acele nume, persoane, structuri pe care păstrându-le, le pot pune pe drumul către absolut, către sine. Românismul e mai puţin, e ceva indecis, e mereu altceva, de la câteva poveşti lasate pe acest pământ de lumea greco-romană până la profunzimile mayaşe ale cântecului din nai, dar nu e un sistem logic, soteriologic, unduirea lui Blaga sau sofismele lui Noica nu au convins pe nimeni. Noi nu ştim ce e un român. Asta nu ȋnseamnă că el nu e ȋndeajuns, doar că din punct de vedere conceptual, e insuficient. Vag. Credinţa noastră trebuie reformată definitiv, nu neeapărat ȋn afara ortodoxiei, căci Stăniloie avea poate dreptate, dacă ne convertim acum, ne vom pierde,  energia asta nu o avem. Credem prea puţin pentru a crede ȋn altceva, credem atât de puţin că nici nu mai putem şti să credem cu puţinul nostru, ne ţinem de-un fir. Iar naţionalismul, poate că sofisticăria modernă ne va permite să scoatem la marginea vremii conceptele, sistemul, sensibilitatea, persoanele şi spectrele din care să facem apeductul. Dar pentru asta nu mai trebuie să fim români, trebuie să putem fi dintr-o dată orice, din nou. Naţiunile mari sunt cele care s-au deschis. Şi vom fi români la urmă. Cu toţii.

Situaţia critică ȋn care se află societatea românească mărturiseşte câteva neajunsuri care nu mai stoarce nici o lacrimă şi nici un zâmbet, e neutru de-acum. Sunt intelectualii. Ei se ȋmpart ȋn mici şi improvizate şcoli de provincie, ȋşi regurgitează unii altora frazeologia, scăpându-se ȋn limbaje paralele care funcţionează ca orice scleroză: fixează şi ȋndreptăţeşte. Ideile sunt lipite de pereţi ca muştele, ȋntr-o mică baie de sânge indiferentă. Marea majoritate a intelectulilor români la ora actuala e dementă, simpli pacienţi. Canţoneta lor politică, pe intervale micronice ȋnsă, ca un strigăt ȋntr-un pahar, pun o miză calpă şi nu atât dintr-o rea intenţie cât din pură sterilitate. Dacă eşti nebun, poţi să ai şi geniu, cui foloseşte. Locurile comune sar ȋn ajutorul pesonajelor cuminţi, obosite, de Cişmigiu, care prind o alură europeană şi se pudrează cu franceză, sunt noi curente de gândire, se descoperă mereu câte ceva, roata. Aceste mici exerciţii de fitness academic au un rost ȋntr-o societate suprasaturată de intelectuali, cum e Parisul sau Londra, care nu mai poate avea pentru fiecare autor câte un subiect, acolo profesorii se bat pe nuanţe şi pretind să fi descoperit câte o vocală, câte un os de dinozaur sau chiar o idee uitată. Ȋn ultimă instanţă acest aer decadent s-a desprins de fundamentele tradiţionale pentru că nu a mai avut ce sentiment să asasineze, nu te poţi bate trei secole cu aceleaşi fantome. Şi au recurs la un subterfugiu ingenios, născut tocmai din imposibilitatea de a mai gândi temeiurile ȋn termeni tradiţionali. Vom fi nimeni, dar vor fi adânci.

Bunăoară fenomenologia care nu e decât un artificiu, o vrăjitorie de a nu recurge la tradiţie, de a ocoli deci termenii de consistenţă istorică. Fenomenologia a fost un efort german alternativ venit dintr-o mişcare secundă de analiză a tradiţiei, după ce romantismul german a secat pungile de petrol ale etniei. Fenomenologia a plecat de altfel dintr-o iniţiativă a unui semit, una dintre multele care se desprind de fiorul dulce, vechi, aritocratic european,  Marx se ȋncadrează ȋntr-o aceeaşi desprindere de tectonica europeană, este o aceeaşi erezie, dar nu una conceptuală. Căci Marx nu e un filozof decât pentru curve şi vagabonţi. Paradoxal, propagatorul acestei metode a trăit ȋnfipt ȋn cele mai declasate curente populare, a fost un reacţionar! Heidegger a putut fi orice, indiferent de filozofia pe care o produce, a fost poate primul filozof care a intrat ȋn canon şi care a trăit şi a gândit pe două planuri paralele. A inventat ca să spun aşa pentru generaţii ȋntregi de gânditori confortul intelectual. Ceea ce se petrece şi la noi: oamenii câştigă necontenit competenţe culturale ȋn timp ce caracterele lor trădează tot mai adânc dezideratul culturii ȋn genere…

O altă consecinţă este vidul, evacuarea valorilor sociale, culturale, umane, este pierderea vitalităţii urmate de disperare, fugă, ticăloşenie. Prin aceste trape ȋn acoperiş se strecoară alienarea, ȋşi face loc extremismul şi totul e ȋnnecat ȋn subcultură, sunt stări de spirit ȋn care nici un cuvânt nu mai pătrunde, sunt străzi care au murit. Ȋn România. Oamenii se ȋnchid ca nişte paradoxuri vii, ca nişte flori care se strâng la lăsarea ȋntunericului… Incapacitatea intelectualilor de a stopa necroza, de a propune variante, de a ȋnţelege măcar ce se petrece, e uluitoare. Face parte din categoria de fapte similare genocidului, este crima organizată a intelectualilor care nu mai suprimă ȋn cămăşi verzi tavernele evreilor ci ȋn gulere albe propiul popor. Ei trebuie să omoare ceva ca să mănânce. Ceea ce nu e la o adică un lucru de reparat prin două gesturi ori printr-o simplă declaraţie de austeritate.

Ortodoxia şi naţionalismul sunt folosite de impostori şi excroci pentru a ȋnchide individul, pentru a-l izola şi pentru a dezagrega astfel societatea ȋn numele unor valori prost ȋnţelese. Ȋncepând de prin secolul optsprezece crimele – căci apelul la solidarităţi acoperă frecvent o declaraţie de război -, crimele deci devin domeniu intelectual pentru ca secolul douăzeci să conchidă ȋn ordine firească: gândirea ȋnsăşi e o crimă. Iar noi ȋn postmodernitate să afirmăm cu aplomb liberatea gândirii şi să pierdem hăţurile crimei de care gândirea e totuşi ȋn stare. Sunt gânduri care trag cu pistolul, altfel pistolul nu ar trage. Ȋn urmă cu vreo câteva ore am intrat ȋntr-o cameră plină de sânge, un abator, doi polonezi l-au snopit ȋn bătaie pe al treilea după care l-au aruncat de la etajul cinsprezece. A ȋnceput cu un bărbat care s-a ȋndreptat spre mine cu mâinile pline de sânge spunând că el nu e vinovat. Sigur că nu e vinovat. O crimă pură, lipsită de orice discreţie, amsterdameză. Jos, cadavrul era atât de răvăşit, nu mai avea cap. Crimele nu au contexte, nu trebuiesc ȋnţelese, nu pot fi pricepute, nu trebuie să ȋnţelegem ceea ce se petrece cu noi, nu trebuie să acceptăm, chiar se petrece. Punct. Şi tot ceea ce se pronunţă contează, iată o misiune imposibilă dar cuvintele se pot ȋnsuma infinit unele pe altele, uneori o tăcere e deajuns, şi de aici ne tragem speranţa.

Ȋn procesul ȋnţelegerii, cel mai greu e să distingi o idee de ea ȋnsăşi, să o rosteşti ȋn momentul ei, ȋntre sistole. Românii şi nu numai ei au găsit o formă de a rosti care se ȋntoarce ȋmpotriva ideii enunţate, de aceea se şi vorbeşte atât de mult. Cuvintele dispun nepermis de lucruri, limba română are această maladie a părţii ei semantice care e hemiplegică. Intonaţia a declasat enunţul, temperamentul a ȋngropat caracterul, gestul a ȋnlocuit persoana. Pe această scenă ȋn care suntem snopiţi ȋn bătaie ne propunem să credem ȋn Dumnezeu şi să fim romăni! Proşti am fi. Când putem să ne batem ȋnapoi, să ne fandosim şi să vegetăm pe aceeaşi muzică cerească. Sunt oameni răi baricadaţi ȋn ideile noastre bune.

Kierkegaard ȋncepe cartea sa despre Pastorul Adler cu această distincţie, cei care scriu pentru a face zgomot şi pentru a ȋmprăştia ȋndoiala ȋn opoziţie cu cei care ştiu să hotărască, să vindece. Poate ca fiecare idee e bună, dintre cele care public se ȋnfruntă acum şi numai autorii, numai zgomotul e rău. Cei care mint se pot dinstinge uşor: ei nu comunică ceva ci vorbesc dintr-o premiză, sunt purtători unei revelaţii, fac parte dintr-o castă, l-au văzut pe Dumnezeu, vorbesc dintr-altceva. Indică, nu ceea ce spun contează ci ceea ce ascund. Ideea devine purtătoare de capital ca aurul, devine monedă, moare. Vii, ideile nu valorează nimic. Sunt chiar dăunătoare; puţini sunt dintre cei care ştiu să ţină mai mult de o clipă ȋn palme potcoava ȋnroşită a ideii. Să n-o dea mai departe. Căci ideile mari sunt ca nevestele frumoase. Nu se pot da, pleacă ele. Şi dacă le auzi, să nu le crezi: nu sunt adevărate.

Ȋntr-un alt manifest, un ecologist se ȋntreba ce va rămâne pilaştrilor capitalului dacă aceştia nu vor avea grijă de semenii lor, dacă ȋi vor izola ȋn ghetouri, dacă ȋi vor crucifica pe propia lor mizerie; căci poporul e ca un porc, trăieşte ȋn mizerie dacă ȋl laşi, trebuie să-l ridici ca să-l ai. Nu poţi să zici că faci parte dintr-un popor dacă nu ai ridicat ceva. Aceşti milionari vor fi siliţi să se mişte prin ghetou, să participe la mizeria generală. De aceea mediul ca mediu trebuie salvat, nu insule şi firimituri de zâmbet. Spinoza va scrie ȋn Tractatus theologico-politicus, sub inspiraţia unui alt fanatic al libertăţilor civice, Van den Ende: “salus totius populi, non imperantis, summa lex est”. Românii vor să fie ȋncă ȋn pofida oricărui efort de a fi, ei vor să se găsească ȋn cuvinte. Ceea ce n-ar fi rău dacă n-ar fi atât de multe cuvinte.

Lipsa de soluţii e generală, aşa-zişii intelectuali sunt tocmai cei care analizează mizeria noastră, care o gustă şi comentează zilnic, care s-au specializat ȋn simptomele tuturor bolilor noastre şi care ne măsoară coma. Ȋn loc să ne prepare doctoria, ne acuză. Toate actele de acuzare publică ȋn România sunt semnele neasumate ale unei autocritici prost ȋnţelese, simple laşităţi. Savonarola spunea despre sine că este ciocanul ȋn mâna lui Dumnezeu. Ei, cei care ridică acum gâtul, ȋn mâna cui sunt?

Nu a fost enunţat ȋn acest interval cât o generaţie măcar precar un program public cultural, o utopie oarecare… nici un vizionar cu lucidităţile neȋntinate de solidarităţi grăbite nu a ieşit la rampă să citească ȋn stele. Ȋn felul acesta nu are cum să apară un cadru care să poată aduna şi preformula trasee eficiente, repere, direcţii… nu putem căpăta consistenţă ȋn receptarea unor realităţi din ce ȋn ce mai complexe şi mai fragmentare, nu ne putem măcar adapta. Nu vom putea vedea, recunoaşte şi valorifica nici ceea ce e mai firesc ȋn noi, de ceea ce e adânc nu mai vorbeşte nimeni de parcă e ȋn chiloţi. Urmează disoluţia, naufragiul. Este proba finală a dezinvestirii intelectualilor cărora li se zmulg ȋn absolut tresele de pe umeri. Ei ştiu ce se petrece şi de aceea simt tot mai acută nevoia de protecţie, de coterie, de ezoterism, ştiu că trezesc ura şi nu pricep ce este acest val de ură sfântă, tovărăşească. Nepriceperea aceasta, gravă, se distilează pe ascuns ȋn vinovăţie şi nu este nici mai mult nici mai puţin decât o formă de prostie, aşa cum o ȋntâlnim pe orice maidan, cu gesturile grăbite, fanfaronada, tristeţea şi iluzoriul…

Am fost acuzat de multe lucruri, deseori adevărate. Şi asta mai ales pentru că punerea la mijloc a faptelor de conştiinţă este pentru majoritatea oamenilor, chiar şi a celor pur şi spontan condamnabili, un teritoriu ȋn care sentimentele, opiniile, ideile, sunt centrate ȋn jurul comandamentelor etice. Sunt puncte de suspensie din care ȋntoarcem faptul, el nu mai curge ci ȋşi cere ȋndreptăţirea, multe din lucruri, cele mai mari adevăruri aşa mor, ȋndreptăţite de minciuni, salvate de mistificări, oarbe. Adevărul nu are dreptul la această lume decât prin minciuni. Ne bântuie Kant, Dumnezeu el ȋnsuşi foloseşte la ceva, n-ar trebui… Printr-o conversie stranie acuza salvează dacă nu pe cel care acuză, cel puţin lumea lui, am fost acuzat din necesităţi vitale, de dincolo aş spune. Acuzăm din reflex, aşa cum ne plângem, aşa cum râdem, a acuza a devenit al şaptelea simţ, o lume mai bună el ȋnsuşi. După cum conştiinţa salvează ȋn sine, cu sine lumea, craând o alta, ne gâdilăm etic. La fel e totul făcut. Rar, câte un aer de prospeţime loveşte ȋn tâmplă conspiraţiile binelui. De aceea e frumoasă disperarea, vezi ȋn ea lucruri pe care ai fi vrut să le pronunţi şi tu dar nu ai ajuns acolo, n-ai putut… să nu te bucuri!

Cu excepţia Olandei, sistemele juridice vor să defineacă, propun, impun, creează impresia unei lumi mai bune ce va să vină ori care se naşte. Siluim trecătorii dintr-un angajament utopic care devine fantasmă socială să fim toţi pe sfoară ca mărgelele ȋngeri, legea postulează şi astfel renunţă să mai reguleze, e prea complicat şi discutabil iar binele e ceva simplu, clar. Binele e de fapt şi o specie interesantă, puţin decolorată, albă, o bijuterie, o broşă de arătat ȋn public, de bâlci. Societatea a fost transformată ȋn laborator, ȋncă se ucid oameni ȋn rotiţele bine reglate, fine, din care ne tragem speranţele bune. Mor oameni pentru binele nostru cel mai adânc şi mai sincer, idealurile noastre sunt mai vinovate ca noi. Distanţa faţă de medievali e infimă, de garderobă. Suntem mai răi, mai indiferenţi, mai tragici ca un şoşon rupt din secolul zece iar acum, că avem şi ȋndoieli, nu mai avem nici o scuză… Tindem să trăim ȋmpreună şi nu reuşim să trăim deja astfel, facem un constract pentru că nu putem să nu-l facem. Semnăm acest contract ȋnsă cu alt nume, cu numele celui mai trist personaj din menajeria subconştientului. Cu un clown.

Trăim ca şi cum am fi mai buni, semnăm acte ce ne declară nevinovaţi, motricitatea noastră juridică e necontaminată, virtuală, căci virtuţile au şi ele o economie virtuală, nu numai economia bani de hârtie. De câte ori citeşti texte de legi sau acte publice, amuţeşti, juriştii au aceeaşi pregătire metafică precum actorii au. Ȋndrăzneala din legi ne sfidează, cuvânt cu cuvânt. Ȋn esenţă, Luther nu s-a născut, emitem indulgenţe. Olanda este ȋnsă prima ţară modernă care vrea şi are putinţa să pună ȋn legile ei şi să reguleze lumea aşa cum e lumea. Aici, unde Spinoza a spus că scopul statului e libertatea.

Pentru promisiunea de a fi altcineva, mereu altcineva, până la capăt nimeni, suntem atraşi ȋntr-un contract social ce ar fi trebuit demult reȋnnoit. Nu visele despre lume trebuie să le punem la mijloc ci simpla posibilitate a acestor vise. Socialul e condiţia, nu e substanţa convieţuirii. Remunerăm entuziaşti pe cei care ne spun despre noi că suntem mai buni decât suntem, facem orice pentru a fi mai buni, punem bombe. Cei ce ne conduc dispun ȋn mod fundamental de ritul abluţiunii, nu au alt discurs ȋntr-o lume ȋn care speră din instinct aşa cum acuză din instinct şi care proliferează din instinct. Statul a devenit un instinct. Ȋn spasmele psihanalitice ale birocratului predat, cucerit, stă căutarea mistică a nevoii comune de a ne aduce ȋmpreună şi distruge ȋmpreună. Ȋmpreună e un năvod. Nu există doi oameni, există de fiecare dată numai unul, oricum ne-am aduna, oriunde şi pentru orice, societatea se reduce ca o formulă chimică, apare un singur om de peste tot. Cui să spun că nu mai vreau ȋn fruntea statului pe Ioan Botezătorul?

A şti să acuzi şi să purifici ȋn acelaşi timp ȋnvaţă politicianul de la preot numai că acesta din urmă pregătea lumea pentru o fericire postumă, politicianul nu promite nimic, el ia, doar frazele sunt construite ca şi cum ar promite. Noi promitem dar formulăm de aşa natură de parcă am tace. Nu putem veni unul spre celălalt aşa cum suntem, când ne ȋntâlnim trebuie să ne reȋnnoim, să ne ȋntâlnim din nimic, nu din noi ȋnşine. Deseori vrem să ne ȋntâlnim ȋn Paradis, când suntem mai orbi,, mai răi cu restul… Ȋn Olanda, printr-o stranie operaţie mentală, oamenii pot ȋndura, pot purta vina lumii ȋn care s-au născut. Aici ne ȋntâlnim de parcă ne-am văzut dintotdeauna. Nimic, nici măcar Dumnezeu nu se pune ȋntre doi amsterdamezi sub cerul gri, cu ochii ȋnvârtiţi după vrăbii, printre casele roşii. Aici de abia ne ȋntâlnim ca să scăpăm…Statul e postum, tardiv, nu a fost el la ȋnceput. La ȋnceput a fost Amsterdam.

Legile cât şi noi ȋnşine vom asuma ȋntr-un viitor oarecare realităţile aşa cum sunt şi dacă nu sunt realităţi ca atare, măcar conştiinţa trebuie să redevină teritoriul nostru exclusiv, vreau să ne mai jucăm, unde-s cuburile. Dreptul de a visa este mai ȋncăpător decât dreptul de a trăi aşa cum gândirea ne ajută să credem, altfel n-am avea de unde să ştim ce să credem ori de credem ȋn genere. Visăm că trăim, să nu uităm asta… să nu stricăm visul căci visul are alte legi, mai complicate decât amibele de unde am ieşit târâş. Nici un vis nu a fost visat ȋmpotriva lui ȋnsuşi, oamenii se trăiesc şi ȋndesesc ȋmpotriva vieţii lor. Va veni o vreme când nu vom mai putea acuza, din acelaşi comandament etic din care acum o facem, nimeni nu ştie ce drepturi vom avea căci din nefericire ne căpătăm unii de la alţii, ne cerşim şi ne indârjim ȋn micile noastre economii şi conturi secrete şi metafizice prin care salvăm, ȋnglodaţi ȋn ruşine, câte un animal ȋn noi, câte un vis, câte un ȋnger. Da, sa fii ȋnger e o ruşine, au dreptate sudamericanii, dar nu e o ruşine la fel de mare cu a scrie despre ei.

Ştiinţa e deja acolo pentru că respectăm mai degrabă natura ȋn stare sălbatică decât natura umană, frica e mai mare, mai precisă decât speranţele noastre. Filozofia a rămas mult ȋn urmă şi se va mai ocupa două secole de disoluţia tradiţiei clasice europene pentru o paradigmă comună cu Orientul. Că gândim, pe termen mediu nu ne va salva iar etica ne e medievală ca şi legislaţia. Ȋn afara bunelor maniere adică a drepturilor omului pe care nu le respectă nimeni. Cât le respectă e bine, dacă le-am respecta cu toţii ar fi spontan rău, aşa sunt toate legile juriştilor. Ȋn fizică e mai onest, ȋntrebările supravieţuiesc…

Nu suntem datori pentru această lume cu o lume mai bună, suntem datori cu exact lumea ȋn care ne naştem. Pentru un lucru simplu: orice lume mai bună e mai rea decât această lume, mai puţin. Aşa cum noi mai buni, altcineva sau altceva, orice am fi, suntem iremediabil mai puţin, aproape deloc. David Bowie ȋl tachina pe un prieten al său pictor fluturând numele lui Picasso. Acesta a răbufnit şi a luat o notă oficială când a declarat că nu vrea să fie Picasso. Să nu vrei să fii Picasso e o operă de artă ca oricare alta. Să vrei să fii Picasso nu e aşa o scofală, poate nici lui Picasso nu i-a reuşit, dacă ascultăm mai cu deamănuntul. David Bowie ar fi vrut să fie Elvis?!, se răzbună plasticianul cu un croşeu ȋn solar. România, America, de ce vrea să fie Elvis?! Elvis e dracul!

Acuzele care mă ȋntâmpină sunt de multe ori izvorâte dintr-o eroare de perspectivă, tot ceea ce condamn ȋn alţii, tot ceea ce neglijez şi ȋncerc chiar să distrug, am experimentat mai ȋntâi pe mine ȋnsumi. Eu acuz dar acuz ȋnapoi şi mai degrabă acuz că ȋmi place, estetic. Eticul pune fitilul la planetă, am scăpat de Dumnezeu că aproape nu scăpasem şi acum ne spânzurăm de orice coadă de şoarece ne iese din tavan. Şi am văzut că e bine să spargi geamurile la biserică. Omul nu evoluează vrând să fie mai bun ci dorind să fie el ȋnsuşi. Tot ce e mai rău, pasiunile şi furia, egoismul şi crimele de care sunt ȋn stare, trebuiesc pe rând recunoscute. Vreau să fiu un om rău la fel aşa cum vreau să fiu un om bun, oricum aş vrea să fiu om căci dispun de această vrere, nimeni nu o poate asuma ȋn locul meu, nici măcar Kant. Dacă aş vrea tot binele pe care mi-l pot ȋnchipui, aş şti poate distruge această lume şi pe mine cu ea, binele e la fel de rău ca şi răul. Că nu reuşesc să fac de nici unele, nici bune, nici rele e un neajuns la fel de mare. Evident nu aş ucide niciodată. Dar şi asta e o minciună. Ȋn timpanul oamenilor ideali lucrurile sunt mai aerisite: am vrea noi oare să nu moară nimeni? Nici ei n-ar vrea, chiar şi papioanele care ȋmpodobesc chipurile stâlcite de satiri academici se pun ȋntr-o rână şi ȋşi revin din vis când lumea devine prea bună, se răzgândesc. Sunt oameni care strigă ajutor, mă gâdesc eu…

Cred că sunt oameni şi gesturi care ar trebui pedepsite cu moartea după cum moartea e pedepsită cu unii oameni. Aşa cum mai ştiu şi că acest lucru e rău. Vor muri oameni ucişi de o judecată greşită, mai greşită decât judecata prin care trăim toţi. Trimitem la moarte oameni ȋn acelaşi timp refunzându-ne dreptul de a spune că ȋi trimitem la moarte. La fel, trimitem ȋn viaţă oameni refuzând să le spunem că ȋi trimitem ȋn viaţă.

Sunt oameni care se nasc ȋntr-o cultură dar mai degrabă oamenii se nasc cu una aşa cum sunt unii care nu au nevoie nici de Dumnezeu, care au trecut pe acolo şi nu au găsit pe nimeni căci sunt oameni care trăiesc fără Dublu. Oameni care ȋşi aparţin. Nu ne priveşte şi nu ne adânceşte mica aritmetică a emoţiilor şi schimburilor de identitate cât procesul larg, oul reprezentărilor care ne ȋnveleşte fără rest sunt fragmentele de humus ȋn care gândul se ȋnfige ca o rădăcină vie, mobilă, rapidă, aleatoriu, uneori vulcanic, alteori riguros ca un gândac. Vederea la greci era ca o rază pe care ochii o aruncau ȋn afară. Ce vedem, ce descoperim ȋn alţii şi pe cer e mai degrabă noi ȋnşine decât ceea ce carapacea traversată de diafragme de orgoliu ȋn care bate sistola largită e ego-ului ne spune despre un om care nu s-a născut şi care nu va muri niciodată. Aşteptăm să venim dinăuntru când suntem ȋn jur peste tot deja manifestaţi, ca o baie de sânge. Artistul ştie.

Tot ceea ce simţim e fals, nici nu a fost altfel vreodată, de aici plecând putem să ne bucurăm din toţi rărunchii pentru că bucuria noastră nu semnifică nimic. Tot astfel fericirea are sens, şi chiar omul ȋn varianta sa paparudă, holyday. Dacă simţirea nu are obiect, dacă e un simplu periplu ȋn sine al subiectului, tot ceea ce ajungem să ştim despre noi e ceea ce ȋn absolut ne lipseşte, omul nu ȋşi spune sieşi ceva pentru simplul lui confort, nu e lucid degeaba. Tot ceea ce ne spunem e un pericol, ne sapă şui ȋn versantul viitorului, ne va măcina. Gândul e zgomotul de măsele ale lui Dumnezeu care ne mestecă precum o doză de tutun după care ne va scuipa ȋntr-un mormânt verde, gândul e o plantă carnivoră. Doar că gândim, murim, Descates s-a ȋnşelat… Lumea e dată să ne găsim ȋn ea, lumea abia e făcută pentru noi, spun mai toate religiile. Noi suntem făcuţi pentru altceva. Noi suntem lumea, cel mai degrabă asta suntem, avem lumea mai degrabă decât ne avem pe noi ȋnşine.

Să ne predăm frescelor care se desenează şi ne traversează ca nişte nori coloraţi din cele patru colţuri ale lumii, cum spun indienii Navaho. E triplul salt mortal al fiecărei vieţi, unii dintre noi sunt ȋmpinşi de pe trapez şi cad fără să sară, alţii ratează prinderea de mână, alţii pun plase peste tot, căci ei cad dinainte de a sări şi alţii sar fără să mai ajungă ori sunt lipiţi de visul lor precum tânţarii de pereţi. Ideea că venim cu un talent, cu o vocaţie pe care trebuie să o scoatem din adâncuri pentru a ne descoperi e un recurs târziu al unui gând medieval de pe vremea când nu aveam duşuri şi detergenţi, când preferam să fim spectre ȋn lumea pestilenţială ȋn care putrezeam de vii. Am trecut de această epocă egoistă, noi ştim acum că totul are suflet, sufletul capătă acum câte un om dacă-l găseşte ȋn noi. Dacă nu, trăieşte de unul singur. Ȋl poţi vedea pe străzi la fel ca ȋn epocile inaugurale, adamice, tăcut, grăbit, un pic curios, fără vreun plan şi aşteptând să ajungă, omul modern ȋn stare motrice, nepieptănat ȋn urmă cu treizeci de mii de ani, nepieptănat nici acum. Sufletul, victima. Din el Dumnezeu a făcut oameni scoţându-i din cele patru lumi fără soare ȋn această lume ȋn care nimeni şi nimic nu poate arunca ancora ȋn absolut, ȋn care fiecare o aruncă ȋn celălalt…

Ne naştem sau nu mai degrabă cu posibilitatea de a crea condiţiile de viaţă ȋn care să ne strigăm pe nume decât cu o lege pe care să o deducem din zvonurile şi ghicitorile sufletului, sunt ȋnsă printre semnele totemice şi unele plante, plămada aceasta rămâne unde a ieşit, nu ştiu oamenii că pot pleca, că trebuie. Oameni la care numai rădăcina contează, unii dintre ei au talente fulgeratoare dar tot ce au se consumă ȋntr-un efort disperat de adaptare, este legea cactusului. Cum trăieşte el ȋn perdele minerale, verzi, pe care lumina le pătrunde rece şi fără putere când intră ȋn piatră tăcută. Aceşti oameni sunt frumoşi, pătrunşi de o sete sacră de orice şi de oricine, este o alchimie absolută a resursei, nu pierd nimic, nu risipesc nimic, cern totul ȋn nodul lor mineral. Pe firele de siliciu din care sunt desfăcute vălurile ţesute de păianjenii de piatră ce rumegă nisip ca nişte cămile mici, infime dar infinit mai flegmatice se plimbă ȋn sus şi ȋn toate părţile picăturile de ambrozie distilate ȋn lumină zeci, sute de ani, picături aproape conştiente, roz, care vorbesc engleza. Picături care te privesc când te apleci deaspura micilor noduri verzi pe care e desenat aiuritor un pod de palmă…

Mai sunt dintre cei care neplecând ȋşi inventeaza o altă dimensiune, cea mai la ȋndemână este lumina ȋnsăşi căci intuiţia sursei ei e pusă ȋn noi. Lumina prin mistici şi apoi prin gunoierii filozofiei, existenţialiştii, e un concept care se aseamănă gravitaţiei, numai ca e o gravitaţie inversă, de ȋnălţare, nu de cădere. Bunăoară plantele se desfac ȋn covoare de frunze, sunt flori care prind şoareci şi sunt flori care prind oameni şi mai sunt unele flori ignorante, care ȋnvaţă din disperare viaţa pietrelor, nesimţirea lor solară. E o gelozie ȋntre regnuri aşa cum odinioară omul vroia sa fie lup sau urs. Ironia catusului e că se ȋmpotriveşte şi se ȋnalţă ȋnspre lumină deşi este mereu acolo, cactusul este o plantă care nu are spate, care de aceea nu ȋşi doreşte umbra. Care poate primi lumina de oriunde şi care se apără de un animal omniprezent, complet, ubicuu, aşa cum noi ne apăram de Dumnezeu. El prin ţepi, noi prin cuvinte, Dumnezeu prin lume… Ȋi spuneam deunăzi Brigittei că unii cactuşi sunt halucinogeni, alţii rămân prietenoşi şi când ȋi mănânci, ca femeile… Ea râde ca proasta.

Dar când nu vrea să inventeze nimic, când omul se naşte gol pe planeta fără atmosferă a frunţii lui, singur, fără apă şi fără pământ, cu nisip ȋntre dinţi, se ghemuieşte ca un nod pe nisip hăcuit de coşmarul de a se deplasa, cu tendoanele creierului tăiate. Am ȋntâlnit ȋn superbia lor astfel de oameni imediat ca ei să fie acoperiţi căci astfel de indivizi trăiesc ȋn eclipsă, ies o dată la zece ani să ia apă după care nu-i mai poţi vedea. Sunt plăceri ȋn noi mai stranii, mai date cu capul de pereţi decât orice eprubetă ȋn care putem noi imagina să scurgem vreun organ. Anatomia ȋntoarsă a acestor brontozauri ai vocaţiei, căci vocaţia a evoluat şi ea dar are un paleolitic ca toţi peştii spinoşi, e studiul, disciplina fundamentală care aşteaptă un nou Antipa ȋn ţara unde m-am născut, undeva ȋn Est.