Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Primele mustăţi ȋngheţate ale lui Decembrie atârnă de crengi. Votăm comuniştii? iarna nu mai vine, doar Siberia se rostogoleşte la vale ȋngheţându-ne ceaiul ȋn căni. Critica societăţii de pe poziţiile alienării omului ca miză ideologică a succombat, nu societatea alienează omul ci omul e alienat de om sau omul este alienarea ȋnsăşi a societăţii sale, Marx ratează premisele şi intră la reanimare. Adorno, Habermas şi teoreticienii de stânga ȋn general abandonează ȋn mod programatic Revoluţia, dezideratele aberante ale schimbării societăţii potrivit unei ideologii, e rândul ideologiei să fie ajustată potrivit ireversibilităţii şi iraţionalităţii fenomenelor sociale, marxiştii nu se mai sperie decât unii pe alţii. Ruşii urmează Europa aşa cum a urmat-o toată istoria ei iar valorile individulualismului vor fi introduse ȋn Rusia de KGB, tot ei au pornit şi revoluţiile Estului convinşi fiind că utopia şi caznele proletare macină potenţialul economic şi cultural. Marxismul a fost ȋnsă doar un pretext – anonim – pentru ultima zvâcnire de sânge tatar din venele ruşilor. KGB-ul lucrează pentru noi, va converti Rusia la valorile europene, tăcerea va astupa ȋnsă semnul oricărei solidarităţi pentru că ruşii nu au nevoie de Europa, cum nici englezii n-au. Discursul european despre Rusia nu face decât să ȋncurajeze neoconservatorismul elitelor ruseşti care au trăit din izolarea, exploatarea şi exterminarea poporului rus ce are, el ȋnsuşi, o ȋndreptăţită aspiraţie europeană. Votând comuniştii afirmi o speranţă care s-a dovedit ameninţare – ȋi putem vota pentru că nu mai sunt comunişti, nu mai există! -, ȋntr-o societate care trăieşte din nebunia elogiului. Putem crede orice făcând orice altceva, ideile şi-au pierdut referentul istoric, oamenii şi ei au biografii lipsite de relevanţă, definiţiile au căpiat, votăm roşu.

Votăm comuniştii pentru că Dreapta a venit la putere fără suflu istoric, numai reacţie, instinct care s-a consumat cum se arde un chibrit (a treia oară va veni pregătită). Băsescu a fost o soluţie aşa cum Constantinescu a fost şi n-a mai fost aşa cum Constantinescu n-a mai fost: e doar voinţa Dreptei, fără discurs – o colecţie de gafe, fără oameni – nulităţi, şi fără putere, doar intrigi. Băsescu declară război mafiei tăcute, monolitice, cum numai ȋn ţările de analfabeţi prin America Latină mai ȋnfloresc, el reprezintă şi compromite ȋn acelaşi timp valorile unei lumi care se ridică din miasmul conservatorilor comunişti transformaţi ȋn reţele de oameni de afaceri ce fură din spatele perdelelor de fum, antrenaţi să producă pentru populaţie o realitate paralelă, ȋngenunchind presa ȋn totalitatea ei. Reculul ideologiilor devastează ȋncă o societate ahtiată, intoxicată de riturile puterii. Nu corupţia e ȋnsă problema României ci tocmai lipsa corupţiei, a determinărilor pe care oamenii le inspiră unii ȋn alţii, a judecăţilor de compromis, lucrurile s-au blocat, nu mai ajung la mijloc. Neo-comuniştii au reuşit să organizeze corupţia pentru că ei se ocupau de economie. Ei au câştigat puterea pentru că le-au plăcut banii pe când celor de Dreapta le-a plăcut politica – pentru care nu au avut organ -, invers de cum trebuia. Am ȋnceput prost iar ȋnceputul e complet liber, doar sfârşitul e determinat pe lumea asta, poate dincolo o fi altfel.

Băsescu pierde, flancat de televiziuni ostile, de o economie falimentară şi de lipsa de coerenţă managerială, vechile confuzii ale unei societăţi ce refuză să facă pasul ȋn normalitate se reactualizează brusc şi mulţimea de oportunişti se agaţă din disperare de rechinii roşii pentru o linişte iluzorie, Băsescu nu mai judecă, nu mai are timp – nu a fost niciodată omul judecăţilor, acţionează; re-acţionează. Dă un dos de palmă unui copil pentru că nu mai vede cine şi cum, camerele televiziunilor, apoi retractează. E un tonomat de adevăruri simple, clare, care nu mai duc nicăieri, referinţele s-au schimbat. Frica de comunişti numeşte simplu ceva care se complică şi se ramifică la infinit dar ȋn imaginarul popular e aceeaşi frică de legionari pe care comuniştii o arhitecturau baroc, aceeaşi fobie care are poate şi ea istoria ei, vine mereu cineva să ne ia gâtul. Băsescu numeşte tragedia lui Antonescu – câştigând un duşman pe viaţă dintr-un om pentru care va fi nevoit poate să ceară o alianţă politică – nu mai intuieşte semnificaţiile reacţiilor omeneşti din ceilalţi, Băsescu reacţionează total la orice provocare. A rămas o Marotă care nu mai negociază nimic, după ce ne-a ridicat dintre şacalii, hienele şi păduchii lui Iliescu. Pe marginea crizei actuale Iliescu invocă pentru a suta oară ignoranţa noastră şi consensul, Iliescu nu a retractat nimic, ne va aduce iar fericirea – ne invită la decenţă – iar acum ne propune un candidat. Cine sunt de fapt ăştia, cine au devenit, cine au fost, ce vor?!

Generalii care l-au convins pe Iliescu să aducă minerii, aceiaşi ȋmpătimiţi de poker cu fiole de sânge ȋi donează lui Băsescu dosarele controlului şi sabotării sociale, creează din ce ȋn ce mai evident ȋn jurul lui un rococo al intrigilor, sunt cei care l-au convins şi pe Bush să invadeze Irakul, teatrul discret al puterii macină victimele ȋntâmplătoare şi frica intră din nou ȋn oameni pe uşa speranţei. Păpuşarii nu l-au luat numai pe Geoană ȋn primire căci păpuşile sunt şi ele de toate felurile, cine le ştie pasiunea, teroarea, pariurile, şi fabricarea dosarelor, ȋnscenările, Hollywoodul Securist ȋşi măreşte Box-Office-ul şi rata de spânzuraţi de lampă. Ce poate face un biet marinar ȋn faţa spectrelor tăcute, cu feţele mate, vechi, corupte până ȋn măduva Iadului, care umblă tăcute pe aleile de la Cotroceni şi care conduc de fapt România, ce a crezut marinarul?! Că e Goya?! De acolo de unde e, preocupat de putere, jucându-se cu puterea, nu mai poate face nimic. Simţul măsurii, nu numai bunul simţ au lipsit, Băsescu a dus corabia ȋn stânci. Dacă el ar fi fost bun, ar fi fost deja bun, dacă ar fi fost rău, ar fi fost deja rău, Băsescu a ajuns printre ei un nimeni, un profesor, cum ȋl numesc, o jucărie exhibiţionistă printre iluzionişti la a treia generaţie. S-a lăsat să i se promită de către aceşti oameni orice şi asta ȋl va duce la groapa cu lei, cine tace când vorbeşte Băsescu? Capriciul din care e făcut preşedintele, puterea discreţionară şi speranţa noastră că el luptă ȋncă pentru noi ȋl va duce către o trădare ultimă unde nu va mai rămâne decât Caracterul lui, după toate drumurile ȋn cerc şi vorbele acre. Caracterul ȋnseamnă ceea ce văd oamenii simplii ȋn el, maidanezul. Totuşi ar fi primul om politic ȋn sensul curat al termenului, al convingerilor. Iar Gioană e pro-rus. Ne place Rusia pentru că Rusia are acum ceva de oferit dar Gioană are remuşcarea platoului continental câştigat de România la Haga contra fraţilor noştrii ucrainienii, de ce nu candidează ȋn Ucraina?!

Ce joc al puterii, ce tip de discurs şi câte clarificări istorice ȋţi trebuie să ȋnchei timpul purgatorial ȋn care e România aruncată, să nu mai recurgem spasmotic la oamenii şi semnele vechi, să nu mai revenim la locul crimei? De ce şi-a ţinut Iliescu promisiunile de a nu pedepsi călăii, securiştii, agenţii dublii care l-au pus ȋn frunte ca o poliţă de asigurare, atunci, cu Revoluţia, când am deschis cutia Pandorei? Cine l-a ȋmpins ȋn faţă pe el, care a fost umărul care l-a ȋmpins pe Ilie şi l-a blocat pe altul – şi de ce? De ce stătea Nikolski liniştit ȋn fotoliu debitând minciuni, asta să ȋl ȋntrebăm pe Ilie. Ȋţi mai aduci aminte de umărul ăla, Iliescu? Sau de 1976, când aduceai ȋn poieniţă mingiile de tenis pe care ştrengara Elena Savanta le arunca să le aduci tu râzând ca nişte mere, ȋn soare? De ce ai omorât-o?! Ne-au furat să nu facem chiar Revoluţia pe care o făceam iar vreme de douăzeci de ani le tot furăm revoluţia comuniştilor şi le-o dăm ȋnapoi, că nu ştim ce să facem cu ea.

Băsescu porneşte un conflict al serviciilor secrete pe teritoriul României care se va ȋncheia prin scoaterea din dispozitiv a KGB-ului din spatele lui Ilie şi a limbricilor, Cătălin Voicu & comp. Stricăm consemnul dat să scape toţi, să nu scotocim. Pe lângă crimele bizare au aşezat stupizenia postdecembristă, speranţele părinţilor şi bunicilor care ȋncă mai cred că Iliescu e cine spune el că e! “Un excroc perfect”, spunea Ţuţea. Aceşti oameni vin acum şi ne arată cum Băsescu a dat un croşeu unui copil! Ȋn timp ce tu râdeai ȋn poieniţă, Ilie, unde jucai cercurile cu Ceauşescu, comuniştii voştrii ȋi rupeau oasele ȋn bătăi lui Marcel Petrişor pentru că ȋmprumutase o carte. Sunt oameni care nu vor să audă, să ştie, care nu realizează ce s-a petrecut, e o sarcină aproape imposibilă dată metafizicienilor – care?! -, de a reconstitui granulaţia ignoranţei, tectonica refuzului, absurdul şi surzenia câtorva milioane de oameni transformaţi de comunişti definitiv ȋn vite, rateul etic total prin care victimele comunismului ȋncep o nouă viaţă la casa de nebuni, gulagul din afara lui. Băsescu a dat un dos de palmă dar tu, Ilie, de ce râdeai ȋn poieniţă?

Ne-au luat şi unghiile, ne-au luat şi banii, şi fabricile, şi mintea. Nu intră nimeni ȋn puşcărie pentru că s-a dat consemnul să scape toţi, altfel vor ucide preşedintele, guvernul şi mama preşedintelui şi mama guvernului, sau ne vor ucide pe toţi. Ar fi ezitat vreo clipă zecile de mii de indivizi care au făcut fapte penale, au torturat şi au omorât oameni, ar fi ezitat deci să ne ia gâtul la toti dacă ar fi venit un preşedinte care ar fi cerut judecarea lor? A răspuns Iliescu până acum de ce au murit cei care au murit la revoluţie, cum ȋndrăzneşte să mai vorbească dacă nu a lămurit cum a venit la putere, pentru cine? Iliescu are o faţă de om cum apare din ȋntuneric ȋn teatrul japonez, un flash de lumină şi o faţă de om iar ȋn jur beznă şi chipul ȋţi râde prietenos: “vin’ la tata!” – aşa cum are faţă de prost Geoană, care apare din ȋntuneric şi ȋn jur beznă şi “vin’ la tata!” – or fi ei proşti ca Geoană? Păpuşarii aleg păpuşa după descântece lungi. Teoria robotului social e miezul acestui joc, persoana care acţionează complet independent de identitatea lui publică, care foloseşte atributele lui ȋnnăscute pentru a infiltra şi sabota o comunitate, sunt agenţi care nu ȋşi fac o mască ci folosesc tocmai masca din ei, ceea ce sunt, ce inspiră, ce transmit ȋn mod natural, cyborgul biologic. După cum sunt oameni care pot fi controlaţi cum acţionezi o telecomandă, majoritatea dintre noi putem fi obligaţi să facem orice chiar fără să ştim semnificaţia acelor fapte şi fără măcar să intuim că ele fac parte dintr-o intrigă mai largă, ele par faptele noastre obişnuite de viaţă, simple accidente. Aşa poţi să pui şi un preşedinte la o ţară, jucându-te. Cum arată de fapt un excroc? Se ȋmbracă frumos şi se spală pe dinţi, pare un electronist cu ochelari out of time şi zâmbeşte porumbeilor prin parc. Unii dintre noi mai cred că excrocii arată ca excrocii pe când ei arată ca nişte bunici cumsecade. Trebuie să pricepem, să recunoaştem că noi nu vedem ȋn mod esenţial ceea ce se petrece sub ochii noştrii, că ideile, senzaţiile, culorile, mirosurile, oamenii, sunt toate nişte teatre ale iluziei sociale, nimic nu e cum vedem, empiriştii foloseau de fiecare dată exemplul creionului ȋn apă, cum el pare rupt, ei bine toate lucrurile sunt nişte creioane ȋn apă. Adevărul ȋnsuşi e o mască, şi minciuna e… Nici Hitler nu arăta ca Hitler până nu am aflat cine e Hitler, nici Iliescu nu arată, din nefericire, ca Iliescu, nici Geoană ca Geoană. Iar Revoluţia e poliţa lor de asigurare: Iliescu, banii falşi: Iliescu, liniştea călăilor, Iliescu, omul de taină, fiul risipitor al Ceauşescului, vorbeşte. Cui, de unde, de ce, pentru cine?! Ne spune ceva!

Şi iată, cei care i-au luat pământul bunicului, vin să ne mai ia o dată pământul. De ce-or mai veni, te ȋntrebi, de n-ar fi ţinuţi ȋn matca modelelor de autoritate şi discurs pe care câţiva boşorogi pe câte un butuc de nuc le deapănă ca nişte poveşti din taiga. Unde sunt bătrânii noştrii să-i spulbere pe stafilococii ăştia care ne umple de eczeme inima pe dinăuntru? Te mai ȋntrebi de ce nu seamănă cu nimic din ce a fost ȋnainte, dar ȋntotdeauna au fost, e valul migrator din sânul nostru, am rezistat de fiecare dată celor din afara noastră dar valul otrăvit din noi a lovit mai tare. Năpârcile astea l-au trădat şi pe Decebal, tot Ilie, Năstase, Vântul şi Voicu, ei au fost, doar ȋmbrăcaţi altfel, mai dezbrăcaţi. Dacă i-am dezbrăca şi i-am pune să fugă pe câmp, am şti că sunt ei. Ori poate ei au dreptate, mă ȋntreb, la limita acestor ȋntâmplări, poate de asta am şi rezistat, datorită lor! Datorită celor care ştiu să trădeze tot, să caute ȋn gunoaie, poate că noi românii suntem nişte şoareci. De data aceasta, aşa cum i-au obligat sovieticii pe legionari să sape un canal, ȋi vom pune noi pe comunişti să ȋnalţe Muntele de Pietate. E vremea să votăm din nou comuniştii. A venit iar vremea Prostului, vremea lui Geoană! Votaţi pentru România! Sunt cel puţin zece Românii şi numai doi candidaţi, de fapt unul, de fapt nici unul.

Băsescu nu poate afirma ȋnsă că Vântul şi Patriciu sunt corupţi pentru că Băsescu e preşedintele, corupt e procurorul care are ȋn sertar o lege după care poate fi Vântul condamnat şi nu-l condamnă sau guvernul preşedintelui care nu pregăteşte o astfel de lege – majoritatea legilor au ajuns ordonanţe. Preşedintele ȋnsumează corupţia şi meritele, are responsabilitate totală. E ceea ce face Vântul, Patriciu, Voiculescu, e denumirea spaţiului românesc, evident, cu subnotele republicane. Preşedintele nu poate acuza pe nimeni de corupţie, e un sofism. Vântul care nu a semnat nimic, infailibilul Vântul, uşor ca alizeul, cu mustaţa lui de castor. Dacă au putut să-l ȋnchidă pe Becali, puteau să-i ȋnsceneze ceva şi lui Vântul dar Vântul e poate ceva mai mult decât se aude căci banii au venit pentru PROtv din America – să se facă o televiziune occidentală pe timpul lui Ilie. De ce e Vântul de partea lui Geoană? Pentru că Vântul are şi el rufe murdare iar ȋn viaţă nu sunt sancţionaţi niciodată cei care fac infracţiuni ȋmpotriva Legii, sunt sancţionate numai infracţiunile ȋmpotriva Raţiunii. Băsescu a fost tras de mâneci ȋn micile plimbări de seară pe alei pentru ca el să nu ne dea călăii, să ni-l fi dat pe Iliescu bunăoară. “Băsescu e din ce ȋn ce mai singur şi mai hăituit”, spunea Cristoiu. Le e dor securiştilor să vină din nou de la joacă cu urme de sânge pe mâini… Sunt oameni care au transformat România ȋn peştişorul de aur, ăştia nu mor uşor, sunt vreo mie de Ilieşti acolo, nu unul, dacă nu zece mii. Care tac pentru că resentimentul lor e prea acut, pentru că au făcut prea multe, care ar fi trebuit executaţi şi care se acund acum de preşedinte şi ar prefera un preşedinte de care să nu se ascundă. Dacă nu se poate un Ilie, măcar un Băsescu mai amestecat, mai intrigant, mai nebun, mai rapace, mai la mâna lor.

De ce au americanii un negru preşedinte? Poate că nu mai contează cine ne conduce, ne conducem şi singuri, poate e indiferent ȋncotro mergem, numai să mergem, să nu alunecăm, de asta Geoană. Să funcţionăm cât de cât, funcţionarii să facă funcţiuni, vacile lapte, secretarele sex oral, Geoană Preşedinte! Fiecare să-şi facă datoria pentru că intrăm ȋn incapacitate de plată. Băsescu a ajuns Marota adevărului, soartei, cade, trăieşte ca un zid, mişcă din urechi dar a ajuns o Marionetă care joacă ȋn alt teatru decât circumstanţele economiei româneşti sau cele ale politicii externe o cer. Băsescu are doar sânge, voinţă, cu ochii lui de tătărete. A venit vremea să citim legi, să ne corupem la Brussel, să ȋnvăţăm dubla morală din care e Occidentul făcut, să câştigăm alianţe, nu să afirmăm principii. Iar Băsescu nu e bun, trimiteţi-le comuniştii. Ei ȋnvaţă repede, citesc rozându-şi unghiile, adună cu ochii cât nuca, ei sunt de fapt oamenii de dreapta care au greşit ghiveciul, floarea şi beciul. Ei ştiu valorea consensului ȋntr-o lume murdară, ei ştiu ce e complotul, nu intriga, Băsescule. Dacă cei de Dreapta sunt cinstiţi, se unesc spontan ca moleculele de hidrogen dar dacă sunt corupţi, se ceartă ca dracii; doar cei de Stânga ştiu să se unească la rele. Fascismul a fost un socialism ȋnainte de toate, tot ei au fost, dar fără Marx, cu semne tibetane. Acum e vremea când s-a pus de grătar, nu ne lăsaţi fără echipă! Trimiteţi-le comuniştii pe cap celor de la Brusel! Să rămână sideraţi.

Să le bem otrăvurile şi să ne vindecăm cu doctoriile lor, infiltraţi neocomuniştii, numai ei au rămas. Ei asta şi aşteaptă, să-i cumpere cineva. Comuniştii ȋl au pe Marx dar ăştia de Dreapta pe cine au? Morala de Dreapta e exponenţială faţă de morala de Stânga, ȋnsemnând că oamenii cinstiţi de Dreapta sunt mai cinstiţi decât oamenii cinstiţi de Stânga. Dar şi oamenii corupţi de Dreapta sunt mai corupţi decât cei de Stânga. Am ajuns la celălalt capăt – nici n-am mers mult -, unde murim cu dreptatea ȋn braţe. Votaţi prostănacul! Otrăvurile, licorile, balsamurile comuniste, de aici trebuie plecat să facem o nouă Dreaptă, e timpul să trecem ȋn barca Hidrei, să o mângâiem pe ceafă, acum o putem ȋmblânzi. Ciuma nu poate fi stârpită, trebuie să ştii că a lupta cu ei ȋnseamnă să trădezi tot – dar să trădezi primul, de la ȋnceput! -, câştigă cel care merge mai departe, pentru ceva mai bun, spun ei! Pentru un Om Abstract era pariul mai ieri, acum l-am schimbat pentru un capitalism abstract, pentru A Treia Cale, spusese Iliescu. Dacă am fi ştiut natura conflictului cu această specie abisală a prăbuşirii ȋn sine nu ar fi rămas din comunişti decât un ȋngheţ de Octombrie. Trebuie să ştii să nu te opui, să te laşi invadat, sărutând nevasta vecinului, să faci toate reducţiile necesare, să ai ministereasă la Turism. Să ştii să nu te ȋmpaci cu Dumnezeu până şi El e o revoltă neocomunistă a unui partide evreieşti care a pierdut atunci, cu revoluţia… Şi El, e tot Iliescu!

Omul cinstit nu este omul ideal iar onirismul European nu este o lume cinstită, poţi spune că cinste nu există, e numai o revoltă care prinde accente etice, o nevoie de aspirator prin sufragerie, lumină la geam, dar atât. Sunt oameni cinstiţi la ȋnceput, la mijloc şi la sfârşit dar cei de la ȋnceput nu au nici o valoare, să-ţi propui n-are sens. Cei de la sfârşit sunt inutili căci să constaţi e o hoţie, doar cei de la mijloc mai valorează ceva iar la mijloc nu mai e nimeni. Ȋn sfoara principiilor ne punem toţi la capete, nimeni nu merge pe ele, să-l vedem că traversează piaţa fără ezitări. Restul e junglă, lăsaţi panterele să umble noaptea, lupii să urle, planetele să-şi cânte nisipurile, daţi drumul la comunişti din nou pe străzi. Să-i vedem, de ce nu-i vede lumea? Lăsaţi să ne aducă din inima răului, de acolo de unde au coborât ȋn morminte, de unde ne-au tocat ca pe verze, secretul unei lumii ȋn care trăim deja şi pe care vrem să o facem din nou bună şi dreaptă, ȋmpotriva tuturor şi ȋmpotriva lor! Nu mai credeţi ȋn nici o veste, ȋn nici o promisiune, ȋn nimeni, votaţi prostănacu, el ne va aduce pe Dracul! Noi suntem acum fraţii lui, cumnaţii, iar la sfârşit noi ȋl judecăm pe Dumnezeu, nu El pe noi. Să ȋl ferim pe Dumnezeu de judecata Omului, când cade vreun nasture din hainele cam purtate ale lui Savonarola. Să nu-i pedepsim pe nemernici, să-i cumpărăm. Să nu mai ştie cine sunt şi la sfârşit să distilăm splina lor otrăvită. Să-i reeducăm. Căci altfel rămân şi aşteaptă cu sertarele pline de dosare, cu inima de chinuri şi cu gunoiul ȋnfundat cu organe de om, ȋl aşteaptă iar pe Ilie să dea un var pe pereţi, un vinarom.

Exemplu: lucrezi la o bancă, la ghişeu. Dacă vin peste tine cu pistoale şi cuţite, ce preferi, să fie hoţi de meserie sau incapabili? Hoţii ies cu banii ȋn linişte, ordonat, nici de uşi nu se ating, incapabilii ȋnsă te căsăpesc pe tarabă ca pe miei. Cine vrei să fie directorul? Tot hoţul pentru că el păstrează şi banca, dă şi salarii mari să nu furaţi din ce fură el, fură de la alţii să vă ȋmbogăţiţi ȋmpreună. Hoţii noştrii nu au ajuns la hoţii trainice dar din nefericire incapabilii noştrii (Circul Struţky: Boc, turism & comp) au ȋnceput să ȋnveţe hoţia. Un prieten ȋmi răspunde că Gioană tocmai că nu e hoţ ci incapabil, dar e chiar singurul, ȋn jur sunt numai hoţi, l-au ales tocmai pentru că miroase a prost, vezi ce hoţi sunt? Mă bucur dacă nu iese Geoană preşedinte dar asta nu mă ȋmpiedică să ȋncerc, să-l votez! Pentru că Băsescu a spus “păsărică” la o ziaristă şi a vrut să o urce pe masă. Ce o fi pe masa lui Geoană, mă ȋntreb. Câte au urcat ȋnsă comuniştii lui Iliescu pe masă să le controleze la trei luni dacă sunt gravide, când dăduse partidul ordin să facem patru copiii pe cap de familie? Iliescu, ia să te urcăm şi pe tine pe masă, să vedem câţi Geoană poţi să faci pe generaţie să lupte cu bastardul tău, Băsescu? Să vedem dacă mai eşti gravid, unde e Oprescu, de ce-aţi venit cu Geoană?

Băsescu a ştiut să spargă gaşca, acum nu mai fură toţi ȋn grup, se calcă pe bătături unii pe alţii iar el ne arată vinovaţii. Nu avem nevoie, să-i arunce ȋn Dunăre – unde vroia să-l arunce şi pe Dinescu, alt tâmpit (i-aţi văzut interviurile din ‘69?!). Cu toţii s-au aşteptat ca această luptă să ȋmbunătăţească sistemul dar mai degrabă a sabotat ceea ce putem numi identitatea instituţională. Imaginea luptei ȋmpotriva corupţiei este ȋn fond o corupţie echivalentă, egală, pentru că toţi fură ȋn continuare, la baza piramidei poate nu dar ce folos, dacă sus e petrecere. Iar Băsescu a spart gaşca ȋn toate sensurile, el a spart toate găştile! Ritmul apropierii de Europa e o altă temă de dezbatere, că Geoană ar ȋncetini disponibilităţile occidentalilor. Nu ne ȋndreptăm niciunde, ȋn nici un ritm; iar dacă ne-am ȋndrepta, să ştim că Europa e mult mai rea, mai atroce şi mai coruptă decât Geoană şi hoţii lui de pepeni. Ȋn mod profund, Europa se ȋndreaptă către noi, nu noi către ea. Ni se aduc aminte mormintele celor omorâţi de comunişti. Că i-ar fi omorât oamenii lui Geoană. Evident că sunt tot ăia – iar Băsescu a fost printre ei, ȋn primele rânduri, la lojă.

Promisiunile şi acuzaţiile care se pun ȋn circulaţie jalonează o speranţă care ea ȋnsăşi ţine mereu de altceva, de altcineva – speranţa e un termen mediu ȋntre o durere şi alta iar la sfârşit nu ne aşteaptă nimeni, eşti călău sau victimă şi nu eşti tu acela care alegi, dar poţi să ȋngrijeşti să nu ai vocaţie de victimă, să nu ai talent, să nu ai note bune, să nu treci clasa. Europa prin emisiile ei de carbon distruge planeta, condamnă popoarele Africii la secetă şi foamete, are nevoie de petrolul arabilor şi ȋi abandonează unei politici neocolonialiste, vorbeşte prostii despre o Rusie de care nu are habar şi duce o politică fascistă ȋmpotriva propiilor cetăţeni, a unor libertăţi care ȋşi pierd retoricile. Ȋn Brussel nu e condamnat nimeni pentru corupţie, pentru trafic de organe, pentru o cafea pe covor, Europa e un consemn aşa cum Iliescu a fost, să scape toţi, să facem ce vrem, să visăm la o lume mai bună şi să ne ducem la vale. Dar oamenii ȋn vest au deprins cinismul speranţei, al oricărei speranţe, nu mai visează fără să numere. Iar candidaţii vin cu programe detaliate. Vrem să fim ȋn Europa de partea unei lumi care se polarizează şi corupe infinit şi am mai vrea să fim cu Băsescu pentru a face din asta o lume dreaptă. Dacă eşti ȋnsă cu Dracul, eşti cu Dracul, tre’ să te-nbraci. Dacă am vrea o lume aşa cum visăm să fie Europa, am adera necondiţionat la procesul mai larg de globalizare dar cine să aibe respiraţia asta, noi facem ceva mai rău şi mai bun decât avem acum, nu e timp să visăm. De aceea trimiteţi-le comuniştii.

Timişoara ȋi huiduie pe Geoană şi pe comuniştii lui dar uită că salariile şi pensiile nu s-au mărit pe o creştere economică reală şi centura Timişoarei tot un ȋmprumut e, adică şoseaua Timişoarei e de fapt o gaură! ȋn şoseaua României pe drumul spre Europa, (cu cântec), cu cântec ȋnainte marş! Băsescu hoţul strigă “Hoţii!”. Şi la Timişoara se mai strigă: “Păcat de sângele vărsat!” De ce? Pentru că ar fi ȋntradevăr păcat? Sau pentru că cei care strigă astfel au pierdut şansa pe care a adus-o cu ea revoluţia, de a trăi ȋntr-o lume neo-comunistă, post-comunistă şi de a găsi valorile etern umane, de a face ȋmpotriva acestei noi ordini altceva, a face e mai mult decât a considera, gândi, lua atitudine. E mai complicat, sunt copii care gândesc mai serios ca oamenii maturi dar de făcut nu pot face nimic. Să te lupţi pentru valorile tale indiferent de cine e lângă tine şi indiferent de cine ȋţi stă ȋmpotrivă. A mai fost o şansă, şansa puterii, nostalgicilor, daţilor la o parte, pentru lovitura de stat căci ei au ştiut ce vine, nu cei de dreapta, care au numai prostii ȋn cap – sau nostalgii şi mai vechi, ȋn comă de gradul şapte. Revoluţia a fost pentru toţi chiar şi ei comunişti, călăi, Cornel Burtică. A fost simplu libertate, nu o schimbare de regim de la comunism la capitalism. Cei care nu au găsit nimic, care au fost furaţi au strigat acum “Păcat de sângele vărsat!”. Dacă preşedintele nu poate acuza pe nimeni de corupţie, un sofism e şi acesta că ar fi păcat de sângele vărsat, şansa e acolo ȋncă, doar baricada s-a surpat.

Nu vezi, ȋmi spune cineva, feţele posomorâte ale românilor, cum poţi să votezi iar cu mafia, ai uitat? Feţele românilor e o poveste mai lungă dar de uitat a venit vremea ca ei să uite. Se lichidează Stânga prin preluarea elanului de Dreapta din ea. Morihei Ueshiba, tatăl spiritual al artei de război Aikido, spunea: “Dacă un duşman se ȋndreaptă spre tine să te lovească, fă un pas la o parte şi prinde-l repede.” Noi am ȋncercat lovitura frontală cu ei şi Băse Chiorul a murit ȋn scena “să ne fie economia uşoară”. Fiecare adversar trebuie abordat printr-o altă tehnică, poate că trebuie să ne mărităm cu ei. Anticorpii sociali au ȋnceput să funcţioneze dar partida nu a fost câştigată, izolarea nu e o soluţie, dacă sunt ţinuţi astfel comuniştii se generează unii pe alţii, au mai crescut acum o generaţie de papagali şi de tenebre care doar la un lucru sunt buni, să fie ȋmpreună şi să fure, să acopere ce au furat cu vorbe frumoase şi să vorbească de rău pe cine le-a făcut un bine, sunt bolnavi… şi ȋn acest ritm ei vor reprezenta peste ȋncă douăzeci de ani nucleul tare căci ei acţionează ca un deus ex machina, ceva supranatural şi idiot care duce povestea ȋnainte, când se-nfundă. Comuniştii au ȋnceput să pună brăduţi, nu mai taie lemne. De aceea trebuie spart cuibul lor, infiltraţi. Luaţi-le respiraţia, votaţi cu ei, nu-i mai lăsaţi să vorbească, scrieţi-le discursurile, luaţi-le nevestele! Piraţii să atace transporturile de sclavi ale neo-comuniştilor care ne duc acum pe toţi pe lună. Dar cel mai important, ȋnvătaţi-l pe Băsescu urgent economie.

Libertăţile nu sunt cele care ţin de judecăţile profunde despre umanitatea din noi ci ele, libertăţile, de la expresia liberă până la organizarea alternativelor noastre de viaţă, sunt Tehnologie. Şi prin urmare sunt supuse trendurilor tehnologice, trecerea de la Teroare la Tehnologie a fost interesant lansată de Herbert Marcuse ȋncă din 1968, ȋn volumul său “Omul unidimensional” (o carte excelentă despre un subiect care nu mai există scrisă de un marxist care a lucrat pentru CIA, pe nişte premize false). Ei bine, opţiunea pentru Băsescu face parte din prelungirea opţiunilor noastre profunde ȋn lumea multidimensională a Tehnologiei (pentru Marcuse – unidimensională), ȋnseamnă ȋn fond eliberarea, revoluţia ȋn regim intim. Eliminarea frustraţiei, momentul terapeutic. Fără vreun salt economic, câţiva haiduci şi câteva vagaboante. Ne-am imaginat cu toţii altfel această răsturnare şi ea este realizată ȋnsă ȋn plan virtual, mutaţia ca atare a fost doar mimată, ȋn termeni concreţi asta ȋnseamnă un lucru: Băsescu e singur. Dintr-o mie de motive.

El va rămâne cel care a reformulat tipologia omului politic ȋn spiritul boemiei – era nevoie căci de la Dej ȋncoace numai oameni decenţi am avut, o decenţă gratuită, a la Mao – şi a reformulat tipul de autoritate al preşedintelui pe care ȋl continuase Iliescu ȋn tradiţia complotului şi tăcerii prin Foile de Propagandă ȋn care se enunţa poziţia oficială a partidului şi guvernului “din care nu iese nimeni”, cum declarase la un grătar Miron Mitrea lui Vavila că face Iliescu, iar acesta mi s-a destăinuit mie, un preşedinte deci care trage din umbră sforile consensului şi stupizeniei de cele mai multe ori. Să fi prost la scară naţională ȋnseamnă să organizezi tot, altfel nu reuşeşti. Băsescu ȋnsă e un preşedinte-tribun, care iese ȋn senat şi ȋşi spune păsul, jucător spune el, foarte frumos, Iliescu e supărat pe această sintagmă, de ce? Jocul e un lucru mai adânc, domnule Iliescu, ȋntrebaţi-l pe Huizinga. Ȋn acest sens şi doar ȋn acest sens, dacă Băsescu nu e un intelectual, şi nu e, el are allura unui intelectual, chiar animal, uneori vulgar, dar aşa sunt intelectualii care au convingeri. Ȋn plus, intelectualii de formaţie au fost dezastre mai definitive ȋn raport cu convingerile lor, Iorga bunăoară, ce ȋl ajuta? Rangul intelectual, din nefericire, nu e dat de cultura pe care o ai sau n-o ai.

Ar trebui păstrată această inovaţie politică dar ăsta e gustul meu şi pe mine mă binedispune chiar şi Becali, deci n-ar fi o regulă. E de fapt frumos. Băsescu măgarul curvarul e un boem care a spart Cotrocenii, – până şi corupţia lui e răvăşită, incoerentă? Evident că are copiii idioţi, cine n-are? Problema e că nu ne putem regrupa ȋn această atitudine prin care am realizat schimbarea de atmosferă – ȋn sensul bun, ȋn sensul rău, ȋn toate sensurile -, nu din cauza lipsei talentelor, a vocaţiilor publice, ci pentru că ele, dintr-o capcană a istoriei, se continuă la stânga spectrului politic, nu se lasă reformate de un singur om. Ele, forţele care pot prefigura noua ordine, nu au trecut de partea lui Băsescu, din laşitatea intelectualilor susţin unii dar intelectualii l-au urmat cu stegurile rupte şi au fugit cu dinţii rupţi – a mai rămas cineva? -, Băsescu ȋnsă a trădat mersul norilor, tehnologia socială. Care ȋn România nu e ȋn posesia intelectualilor, ȋn sensul profesorilor de greacă sau istorie – deci poziţia lor e inutilă, această răpire din Serai a tehnologiei sociale s-a ȋntâmplat la ȋnceputul comunismului ȋn România şi continuă, reparaţia va veni numai printr-o lichidare a Stângii, prin ȋnghiţirea ei. Prin preluarea mercenarilor care conduc România. Printr-un moment monarhic, chiar şi fără rege, numai caii…

Ponderile publice şi publicitare se menţin ironic datorită cadastrului rapace, scurt ȋn care se ţese broderia mic burgheză a unor oameni care nu au nici o perspectivă istorică de altfel, a unor rătăciţi. România e o ţară care rătăceşte nu pentru că intelectualii nu au reuşit să aducă schimbarea ci pentru că schimbarea ar fi adus prea multe şi ar fi ȋnsemnat sfârşitul pentru poate zece la sută din populaţie şi ar fi adus ruşinea pentru toţi – pentru revoluţia asta nu eram pregătiţi. Suntem ȋnsă pregătiţi pentru ȋncă un pripon ȋn ceafă, Geoană Jolly Joker. Ei bine răsturnarea va profita de o tehnologie similară a ceea ce s-a petrecut ȋn urmă cu cincizeci-şaizeci de ani. Ȋn acel moment, Stânga a ȋnghiţit Dreapta, s-a născut Omul cu Două Mâini Stângi. La sfârşitul proceselor pe care le ȋncepem, se va naşte Omul cu Două Mâini Drepte, cum e la englezi. Alternativa ȋnsă e aruncată pe nişte nisipuri mişcătoare, putem astfel identifica prima ereditate importantă de dreapta, postdecembristă, este tonalitatea apăsată, frazele sparte, calculul tuturor posibilităţilor, aura de luciditate şi realism, mai ales documentarea cu cifre din discursul lui Băsescu, anume tipologia pe care el a ȋmprumutat-o de la Stolojan. Singurul om pentru care a vărsat o lacrimă – nu vi se pare cu totul şi cu totul suspect ȋn regim psihanalitic această lacrimă. Lacrimi?!

Ei bine, orgasme, săruturi, limbi, lacrimi, da, politică, iubire, clitoris, Dumnezeu. Tatăl lui Băsescu este Stolojan şi arhetipal – tot astfel -, el are un conflict fără ieşire cu poziţia de prim ministru – din care a ieşit Stolojan pe uliţa sufletului -, cum au restul de oameni veseli complexul Oedip sau Electra. Uneori, când vorbeşte Băsescu, dacă ȋnchizi ochii ȋl auzi pe Stolojan. Datorită tipului politic, de adevăr, de scremut pe care l-a ȋmprumutat de la Stolojan, Băsescu a căpătat complexul “Primul Ministru” – ȋn acest transfer de identitate s-a hotărât soarta economiei româneşti! Ȋn această ecuaţie am pierdut noi, restul era minunat. Băsescu nu poate avea o relaţie normală cu nici un prim ministru, el are o relaţie am putea-o numi libidinală. Nu trebuie uitat că Stolojan a fost la Bălăceanca pentru ceea ce se numeşte, poate, ȋn termeni populari, o patologie a voinţei – pentru care a făcut şi Hepatită A? B? C? – pentru că voinţa ca şi facultate a sufletului ignoră ȋn mod fundamental resursele – fizice sau economice. Ȋn orice caz, hepatita asta o avem şi noi acum, de hepatita lui Stolojan s-a contaminat economia României – care a fost bolnavă cincizeci de ani de hemoroizii lui Ceaşcă. Ei bine, pradă aceluiaşi exerciţiu susţinut, discurs stolojanian cu tine ȋnsuţi şi cu ceilalţi, Băsescu a ajuns ştrengar – pe câmpii, – a orbit chiorul -, căci voinţa e creatoare, asta e o altă problemă a voinţei, are un deficit sub nivelul critic de capacităţi descriptive. Băsescu nu mai e un om lucid, aşa cum crede populaţia – care mai crede -, ci e nebun şi orb, ȋntors ȋmpotriva comuniştilor – foarte bine -, şi la urma urmei, ȋmpotriva lui ȋnsuşi – foarte rău. Mergem cu orbul ȋnainte cât o să ne ducă hepatita dar să nu dăm ȋn ciroză…

Băsescu a avut luciditatea de a rupe ereditatea Ceauşescu- Iliescu-Năstase – iar Geoană e un atac la persoana Geoană şi atât, arţagul lui Ilie concretizat ȋn invectiva notorie “prostănac” arată ȋn ordine psihalatică un refuz: nu e copilul meu, ȋl dezmoştenesc. Imaginea lui Iliescu este imaginea miliardarilor comunismului, adică zâmbitor, afabil, preacurat, sărac, cinstit, om de ȋncredere, simplu, este de fapt Ceauşescu – când vorbeşte are aceeaşi energie, acelaşi orgasm al adevărului cum avea Ceauşescu, vorbeşte din prostată, pe când Băsescu vorbeşte din piept. E şi o altă anatomie a puterii aici. Ilie crocodilul din mijlocul unei bălţi de sânge care te priveşte ȋn ochi şi ȋţi recită din psalmi ȋncredinţarea că tu vei scăpa, dacă repeţi cuvintele lui, nu te vor aresta noaptea. Ilie a pornit de la ȋnţelegerea că modelele de putere ale Estului sunt echivalente cu cele ale Vestului, chiar dacă ele au o altă direcţie şi sunt diferite ca substanţă. Ȋn România ȋnsă lucrurile sunt ȋmpinse către limita lor de rezistenţă, acelaşi călău atavic te aşteaptă acum printr-un individ care nu ştie secretele, nu l-a citit măcar pe Solzhenitsyn, nu s-a ȋntâlnit cu Pacepa, nu s-a jucat – iată că şi Iliescu e jucător – cercuri cu Ceauşeştii, nu pricepe bancurile lui Cornel Burtică. Tristeţea lui Iliescu poate fi comparată cu a unui maestru tibetan ce desenează mantre pe care nu le poate citi nimeni şi care va afla la sfârşitul vieţii că motivul pentru care ele nu pot fi citite e daltonismul său, particularitate pentru care toţi l-au lăudat prima jumătate a vieţii pentru a-l acuza cealaltă jumătate.

Geoană nu ştie cine e Ilie şi Ilie nu ştie cine e Geoană, iată ȋn ce aporie arhetipală se află balta lor, cu broaştele bete de veselie şi de foame, stânga românească, oamenii nimănui. Geoană ar fi tranziţia de la tătuci la sprinţari, aceştia din urmă vor ȋncerca – peste ani lumină – să prindă dezideratele sociale pe tipurile de acumulare capitaliste care se vor forma fără ameniţarea vreunui terorism de stânga şi fără o speranţă de stânga, ȋnsoţind paşnic bancherii. Geoană se aşteaptă pe sine ȋn ordinea firii lui, ȋn termeni populari un Antihrist – căci se aşteaptă de pe banca vinovaţilor -, o simplă căpuşă ȋn stare de nimfă căreia fără să i se formeze tendoanele şi pumnii l-au scos aşa pe astfalt, păpuşarii disperaţi. Se speriaseră că rămân doar ei şi păpuşile nu se mai mişcă ȋn sfori, s-au spânzurat de ele, adică au votat cu Geoană. Tristeţile acestor păpuşari sunt asemănătoare unor călăi care au tăiat cu un coif negru pe ochi capetele prima jumătate a vieţii şi care vor trebui cealaltă jumătate a vieţii să taie capetele fără coif. E mai greu să ȋnfrunţi propiul tău chip când ucizi decât chiar pe cel al victimei. Iar securismul lui Băsescu – la vedere – nu este decât o parte a circului ȋn care Băsescu ȋi bate cu armele lor, le zice: “fabric probe să zâmbim ȋmpreună” – adică a ridicat mânuşa. Diferenţa nu e de metode, e de miză. S-ar putea ca Băsescu să fie orb dar să fie orb de ura noastră.

Rüdolf Höss, călăul prin excelenţă, comandant la Auschwitz, a scris o carte ȋnainte de a fi spânzurat. El declară ca nu a omorât şi nu a lovit personal pe nimeni (That’s the way we doin’!). Regretă că nu a luat otravă ȋmpreună cu familia ȋnainte de a fi arestaţi pentru că ar fi preferat să dispară cu lumea căreia ȋi aparţine, Hitlerworld. O nouă ordine a retezat ca o glaciaţie etică la sfârşitul războiului resorturile tuturor judecăţilor şi a răsturnat valorile, această nouă ordine a cerut şi ȋmplinit condamnarea călăilor, a celor mai excentrici dintre ei, nu a tuturora, a fost o condamnare a excentricităţii crimei, nu a crimei propiu-zise. Cu Revoluţiile Estului şi la noi ȋn particular nu a fost judecat mai nimeni pentru că noi nu am instituit o nouă ordine. Nu am rectificat nimic: oameni, situaţii, evenimente, ierarhii, doar ciucuri noi au fost agăţaţi ȋn arhitectura unor tăceri şi trădări seculare. Pentru că ȋn matricea timpului schimbarea din ’89 nu s-a adresat călăilor ci esenţial moştenitorilor acestora: Ceauşescu, Iliescu, Geoană. După ce Europa şi-a ȋnchis abatoarele şi morile de oase au stat, lupta a fost continuată de epigoni, indivizi care nu au apucat să creadă ȋn promisiunile destul de abstracte ȋn fond, ininteligibile ale ideologiei sau care nu ar fi avut curajul şi nebunia veridicităţii acestora – ei au fost simpli sabotori sau criminali, ori s-au ȋncurcat ȋn intrigile istoriei din pur oportunism. Oamenii pot crede orice dacă le dai locul geometric al acelei credinţe. Ceauşescu e la fel de puţin roşu ca şi Iliescu, Geoană, iar Marx e la fel de departe de fiecare dintre ei, aşa cum, altfel, Marx e departe şi de el ȋnsuşi, dar asta e o altă discuţie. Această ultimă afirmaţie trebuie ȋnţeleasă prin cele două contradicţii de bază ale marxismului: ȋn loc de a anula, desfiinţa propietatea, el radicalizează raporturile de propietate şi ȋn loc de a conferi autoritate şi coerenţă comunităţii, el potenţează ireversibil individul prin raporturile de putere pe care le instituie ȋn societate, este ȋn fond idolatrie de cea mai ieftină speţă: fără idoli, cu oameni.

Deasemenea referinţa grupului Ceauşescu (prin garanţia puterii pipărată cu ironii dizidente) – Geoană (printr-o amintire neclară, atavism) la Rusia din contextul arhitecturii politice căreia ȋi aparţin este trădare naţională ȋn sensul ȋn care garanţia puterii discreţionare, crimale, comuniste la noi au fost sovieticii iar temeiul, timiditatea lui Geoană tot Rusia este, acolo unde ar fi trebuit să stea “istoria românilor”. Temeiul puterii lor e ȋn afara graniţelor pentru că ruşii i-au pus ȋn capul nostru. Mai simplu spus, dacă ne-am răsti la ei ȋntr-un război civil de şase zile, ei ar fugi ȋn Rusia, nu la Paris! Rusia nu a ȋncetat niciodată să acorde astfel de garanţii forţelor politice pro-ruseşti din ţările satelit (mai degrabă meteorit) din jurul lor, aşa cum nouă ni s-a arătat pe timpul mineriadelor – când tata era ȋn partidul de guvernare, cu socialist-democraţii – locul pe unde am fi putut sări gardul ȋn Ambasada Rusiei. (mai aveam o soluţie, la suedezi, şi ei ne-ar fi primit).

Valul epigonal de după Stalin s-au specializat nu ȋn crimele ideii ci ȋn ideea crimei, au capitalizat raportul de putere de după război, miezul lor nu este ideea, nu au un centru de gândire, nu au un argument, sunt simplii artizani ai puterii deşi ei sunt la fel de periculoşi, crima lor e la fel de durabilă, chiar dacă sânge nu se vede, este aceeaşi crimă, ȋn fond. Victimele lor sunt aşa cum vezi pe străzile României, oameni care plâng fără să ştiu că plâng. Codurile solidarităţii noilor dihănii sociale vor trebui ȋn amănunt studiate, cu atât mai mult cu cât ȋmpărtăşesc, contaminează, absorb şi camuflează indivizi şi idei care ar fi avut altfel o altă ȋnscriere şi un alt soroc. Pentru ca aceşti călăi de mâna a doua să migreze, să se ocupe de altceva – să treacă de la pasiunea de a distruge fotografiile vechi la colecţionatul de fotografii, timbre, trebuie ca puterea (vinovată) din care se trag, să dispară. Asta ȋnseamnă lichidarea Stângii iar primul interes ȋn această afacere ȋl are Stânga ȋnsăşi. De aceea avem nevoie de o nouă ordine, poate ar fi fost nevoie de un război, nu de o revoluţie, am mâncat numai desertul. Dar nu-i târziu nici acum, căci aşa cum ei au ȋnvătat să omoare fără sânge, şi noi vom ȋnvăţa să le luăm răsuflarea cu zâmbetul. Nu-i aşa? tot repeta Brucan, ca un tic verbal. Nu-i aşa?

Ȋntâi au fost călăii veritabli care au crezut ȋn crimele lor – oameni care au murit din nevoia ca alţi oameni să moară -, cel de al doilea val nu au mai crezut nici ȋn minciunile propii – oameni care au trăit ȋmpotriva oricărei idei -, s-ar putea, tot de aceea, ca aceştia din urmă să nu poată confesa. Ce să spui dacă nu ştii ce să crezi, dacă nu crezi nimic? ce să ispăşeşti, la urma urmei? Ei se continuă unii pe alţii pentru că au primit şi ȋnţeles misiunea de a ascunde crimele Stângii fluturând disperat fundalul din ce ȋn ce mai şters al echilibrului şi echităţii sociale, simple patimi religioase şi nu resorturi social-politice. Proba cea mai la ȋndemână este că cei ce se alătură acestui deziderat de echitate şi echilibru nu ajung să profileze societatea civilă ci sunt prinşi ca nişte muşte ȋn cultul pe care socialistu’/ Geoană de serviciu ȋl instituie ca pe un altar al dreptăţii, – cu scripturile arse – iar ȋn faţă socialiştii au mereu fotografia, statuia, balconul, ce au la ȋndemână – numai cărţi nu. Ei bine naziştii şi-au făcut confesiunile şi au scos limbile la noi ȋn ştreang dar nici un comunist nu a scos limba, se ţin ȋncă şi se continuă şi promulgă unii pe alţii predând ştafeta vinovăţiei pentru sângele milioanelor de români, ruşi, unguri, polonezi, ucrainieni, iugoslavi. Aşteptăm o declaraţie, o proclamaţie pentru ţară, statul român a realizat prin Băsescu abia acest lucru, de voie de nevoie. Lipseşte o declaraţie radicală, pozitivă, detaliată, deschizătoare a divorţului de o idee, de un ideal criminal, trebuie să recunoaştem ȋnsă că e din ce ȋn ce mai uşor de distins ȋntre cei care flutură idei, ca Geoană, şi cei care reprezeintă acea idee, căci echilibrul şi echitatea socială se reprezintă, (nu se declamă) prin acţiuni ȋn sociatea civilă, printr-o activă implicare ȋn proiectele de legi, printr-o sistematică monitorizare a inegalităţii şi dezastrului social, prin munca la câmp. Geoană nu a făcut asta, el flutură. Fluturi am mai văzut, cu cap de mort.

Prietenul meu din Moldova Nouă ce are o casă undeva pe un ostrov ȋn delta Rinului ȋmi mai spune că ȋn tinereţe a mestecat propaganda comunistă cum mesteci ţigările acelea de gumă, le mai ţineţi minte. El crede ȋn Băsescu şi ne pune să votăm cu el chiar dacă ar trebui să mâncăm la capătul recesiunii pisicile şi câinii prin parcuri, e adevărat, nu ştiu dacă va trebui să ȋl votăm şi dacă vom ajunge să ne mâncăm unul pe altul. Pentru parvenitismul unei calfe de cizmar traumatizate am ajuns ȋn epoca de aur, pentru ironia unor adevăruri durute vom ajunge ȋn epoca de piatră cu Băsescu şi Boc, epocali cum suntem, economie nu ştie nici unul. Guma de mestecat ar fi trebuit să-l facă imun la propagandă pe amicul meu din deltă căci am ajuns ȋn comunism fugind de teoriile şi propaganda feudalismului şi fascismului, dar am fugit că am sărit toate gardurile. Apropos de garduri, aţi văzut mâinile furci ale lui Geoană declarând deasupra mulţimii ȋn fulare roşii: vreau să-i strâng pe toţi românii ȋmpreună? Ar fi trebuit strigat: unde?!

Sigur că pe de altă parte ȋn centrul societăţii avem nevoie de o mişcare de eliberare a omului ȋn sensul profund, ȋn toate sensurile, eliberare până şi de constrângerile şi tehnologia socială, este adevăratul umanism – ȋn fond o durere neşcolită, căci şi durerile au şcolile lor – care a reformat ȋn stadii societatea românească, valul politic pe care a ajuns Băsescu preşedinte. Ar urma ca acest umanism să poată dispune de tehnologia socială, să preia cheile fabricii. Băsescu e ȋn fond exponentul unei direcţii mai simple, mai pure de eliberare, un fel de popă, aş fi spus, dacă nu ar fi şi beţiv, un fel de popă beţiv care a tras cu puşca ȋn ciori şi ȋn porumbelul păcii. S-a apucat să rescrie şi scripturile, un eretic… Ȋn România nu numai sistemul minte, manipulează, generalii de securitate, ziariştii – dar ȋnsăşi sistemul de referinţă induce greşeli de optică, ȋmpotriva acestora trebuie luptat, câştigăm de fiecare dată bătălia care nu contează, speranţa minte prima! Războiul e peste deal şi pe steag scrie “un’ vă duceţi?!”. Iar ei – şi asta o eroare interesantă, nu sunt ceea ce credem noi că sunt, nu sunt nici măcar ceea ce cred ei că sunt. S-ar putea, că ei nu sunt. M-aş şi mira să fie. Votaţi Geoană! Jos Comunismul!

Iliescu şi Ceauşescu la jocul cercurilor şi Iliescu ȋi aduce mingiile Elenei!

Stimate domnule Paul Goma,

Liniştea suspectă care vă deghizează textele e balansată de oboseala care a cuprins şi celelalte modele, fantoşele pe care le demascaţi. Generaţia din care fac parte, câţi om mai fi rămas consumatori de texte, după un prim şoc produs de republicarea scriitorilor interbelici, şi care a premers solidarizării cu nepoţii acestei tradiţii, recunoscuţi aşa cum o ştafetă ar fi fost aruncată la orb peste gard, a ȋnţeles că trebuie căutat mai departe. Ȋn România acum e linişte şi memoria joacă festa lucidităţii chiar şi pentru unii care – spuneţi dumneavoastră – nu ar avea dreptul de a pronunţa unele adevăruri, sau fapte.

Eu sunt de vreo cinci ani ȋn Amsterdam, aşa că ȋn România e şi mai linişte, dar să vă spun cum după ani de lecturi care evitau cu disciplină autori români ȋn viaţă, v-am descoperit: m-am ȋntâlnit cu acel boxer de la Dinamo care a fost trimis de Pacepa să vă ambienteze ȋntr-o doară, un cascador, prieten, ȋl cunoştea, ne-am salutat lângă Universitate, am băut o cafea pe o terasă şi eu am rămas tăcut, privindu-l, repetându-mi ȋn gând ceea ce ȋmi spusese cascadorul: “Ăsta l-a bătut pe Goma.” Citeam de ani câte 8-10-14 ore pe zi şi nu ştiam cine e Goma. Mă ȋntrebam dacă trebuia să stau la masa aia dar am stat să ghicesc până la sfârşit tăcerile şi pândele acelui individ.

Şi să vă mai spun că semănaţi cu bunicul meu din partea mamei (până şi gesturile), el s-a născut lângă Hurez, era la fel de frust ȋn exprimare, de pornit pentru partida lui şi de critic, de aceea nu pot să fiu supărat pe nici o floare de cucută care creşte pe câte o frază de-a dumneavoastră, că ȋmi aduc aminte de bunicul şi ȋmi place. Dar vă scriu pentru cu totul altceva, ȋn aceste zile am descoperit de ce nu citesc autori români, citindu-vă: eram asigurat că ratau subiectul dar nu ştiam cum. Şi nici istoricii, nici presa, nimeni nu mă ajuta aşa că mă ȋntreţineam cu romantici germani, romane sud-americane ori lecturi mai aride. Acum ştiu ce se petrece ȋn România, aveam toate faptele, toate declaraţiile, văzusem ori cunoscusem oameni dar nu aveam cheia. Pentru asta vă mulţumesc, pentru că am reuşit să scap de povara unor neȋnţelesuri din care unele, poate, m-au şi izgonit, aşa cum securişti metabolizaţi ȋn organele noi mai dau câte o ȋmproşcătură de cerneală de sepia ȋn ochii pruncului.

Conspiraţia tăcerii din jurul dumneavoastră e mai subtilă şi mai lipsită de sensibilităţi pentru chiar sonarul unor indivizi interesaţi de lectură, ceea ce e atât de grav ȋncât ȋl indic ca pe ciudăţenia de căpătâi a istoriei noastre literare contemporane. Neȋnţelegerile, pipărate de zâmbete jenate ori solidarizări toptanice, vă transformă ȋntr-un autor care se disipă ȋn marginea textelor sale, cum un chip s-ar scurge ȋn clepsidră, lângă o carte, este poate temperamentul şi sabia textului. Căci ȋn adânc lucrurile sunt clare dar ar trebui ca o generaţie de scriitori de doctorate să vă purice şi să vă decidă aortele, să vă decapilarizeze, să vă scoată din nou unghiile textelor, să vă parfumeze şi să zică: Uite, noi am săpat ȋn Goma şi am găsit uriaşul ăsta, ia să vedem care ştie să muşte din el, care are stomac să-l ȋnghită.

L-am cunoscut pe Marcel Petrişor – fiindu-mi profesor de franceză ȋn Spiru Haret – şi l-am vizitat de câteva ori ȋn vila lui de pe Ştefan Furtună – m-am bucurat de secvenţele ȋn care ȋl pomeniţi ȋntrebându-mă şi acum ȋnsă despre semnificaţia tăcerilor noastre, pe balconul pe care ȋl ȋncărca Dom’ Profesor cu ceaţa parfumată a pipei: căci dincolo de lecturi, Petrişor are o seninătate pe care a câştigat-o şi pe care nu o mai cedează chinului, poveştii mereu repetate. Ce m-aş fi bucurat să ţipe o dată la mine, să mă sperie aşa cum trebuia să fiu speriat. Dar făcând suma, am un nou ȋnţeles şi pentru aceste timidităţi dialogale ȋn care mi-am reprezentat, adolescent, pe scriitor, ca Scriitor, căci altul nu ştiam pe vremea aceea.

Domnule Goma, ar fi trebuit să vă citesc acum cinşpe ani şi pentru asta, nici eu nu i-o iert lui Liiceanu. Să-mi spuneţi dacă să-i rup un picior.

Cu batista ȋn vânt, din Amsterdam,

Radu Botta

noiembrie 2006

.

.

Bună dimineaţa,

am ajuns iar la jurnalele dumneavoastră, vroiam doar să vă spun că mă bucur foarte şi că ȋmi par singurele lucruri clare scrise acum despre ceea ce e ȋn ţară. Fiecare frază te unge pe inimă. Ruşine pentru generaţia asta tânără care nu a reuşit să facă pasul care trebuia şi nu a adus schimbarea prin cultură, căci politic şi economic nu e deajuns, după cum se vede. Eu am zis, trebuie să ne luptăm nu cu o generaţie ci cu două-trei.

Vă felicit şi vă urez putere de muncă şi să vă mai certaţi cu ei o mie de ani, am ȋnceput şi eu să mă cert, tot aşa, cu toţi, sper ca anul ăsta să ȋmi apară primul volum, multe din eseuri sunt deja publicate pe blogul meu, www.radubotta.com. Nu ȋmi trebuie editor, mă editez şi difuzez şi singur, de aici din Amsterdam, mă şi citesc dacă vor ei, ȋn Cişmigiu, pe scăunel, dimineaţa. Cred că ȋntr-adevăr aţi ȋmpuşcat două raţe la distanţă de un secol cu acelaşi glonţ, aţi dat nu numai modelul de rezistenţă etică ȋn dictatură, dar şi cel de rezistenţă etică ȋn libertate, tot dumneavoastră, tot singur. Din generaţia dumneavoastră, ȋn pogonul ăsta de cultură, sunteţi singurul om pe care ȋl stimez, restul e vai de curu’ lor.

Manolescu şi Liiceanu şi Pleşu chiar nu au nici o vină, am descoperit recent, ce să facă ei?! Vina o poartă tinerii care s-au izolat şi ȋmprăştiat, care lucrează camuflaţi de tăceri inexplicabile, cu privirea pe pereţi. Dacă şi-ar pune mintea cu ăştia, ȋn două săptămâni ar rezolva cazul. Dar nimeni nu acceptă provocarea din motive de recuzită: marionetele păltinişene şi paraziţii de pinacotecă s-au transformat ȋn administratori şi sunt trataţi ca atare. Cultural ei nu mai contează, doar că ocupă spaţiul culturii, dar nu au pondere, sunt mai la margine decât un ziar de duminică. Modelul din care au ieşit e mort şi doar atitudinile şi perversitatea indivizilor mai mestecă ȋn ciorbă, din ce ȋn ce mai rar de altfel. Nimeni nu le anunţă moartea la locul accidentului pentru că toţi mănâncă din cadavre, aşa sunt românii, trăiesc bine mersi cu mortul ȋn casă.

Discuţia ca atare şi critica radicală care o duceţi nu e decât o operaţie de ȋmbălsămare. Interesant e de căutat, ȋn aceeaşi ordine de idei, dacă nu un nou model, şi dumneavoastră aţi putea da de la Paris o prognoză bună, măcar câteva vârfuri de lance care să catalizeze un nou moment românesc. Ce vine după ăştia, nu vedeţi că nu mai vine nimic?! De asta sunt ei periculoşi la urma urmei, nu pentru poziţiile la drept vorbind hilare pe care le iau, mă ȋndoiesc că Pleşu şi Liiceanu sau restul mai citesc ȋn genere cărţi, decât aşa, răsfoind, la stop, ȋn maşină. Ei ard iarba şi otrăvesc fântânile, cam ăsta e “Războiul” lor, contaminează, paralizează, cumpără, ȋi trag ȋn groapă pe toţi pentru că nimeni nu se mai luptă de fapt cu paradigma asta, din România. Dacă o va găsi cineva, noua vârstă, fiţi sigur că vi se va adresa să ne trimiteţi steagul, domnule Goma,

sper să nu vă supere unele dispoziţii mai deşucheate din textele mele, dacă veţi avea răbdarea, eu nu cred că e o soluţie să fii mai bun decât ei, trebuie să fii şi mai rău, simultan, să poţi răzbi cu ăştia

cu multă simpatie,

Radu Botta.

august 2009

Adagiu: Să nu uit: un gând bun şi pentru Petrişor.

Stimate Domnule Botta,

Mesajul Dvs. de ieri a şi fost instalat în jurnalul pe august.

E bun, ar fi fost chiar foarte de n-aş fi fost eu adrisantul.

Vă salută

Paul Goma

Reporter: Care este relaţia ta cu propria creaţie? Te identifici cu ea în vreun fel?

RB: Ar fi dificil să nu te identifici cu ceea ce scrii deşi e tentant. Să fii absolvit de corvoada fantasmagorică a propiilor personaje, chiar şi a celui la persoana ȋntâi, nu cred că ȋmi reuşeşte ȋnsă, mă fac şi eu ca şi alţii, ȋn scris, pe mine ȋnsumi. Ceea ce datorită totuşi contextului reuşesc să desprind este un civil care nu trăieşte ca un autor, ca producător de text, am prieteni şi cunoştinţe care nu citesc nimic din ceea ce scriu pentru că scriu ȋn româneşte iar majoritatea conexiunilor mele sunt olandezi. Sunt foarte mulţumit de această situţie, uneori aleg subiecte care mi-ar disputa şi dezarticula micile mele idiosincrazii sociale, ȋmi câştig astfel o porţie de libertate, nu sunt silit să fiu ceea ce scriu. Trăiesc ȋn general printre oameni care mă bănuiesc şi ȋi las să mă bănuiască, aceştia ȋmi fac plăcere şi nu am ȋn nici un fel o poftă deosebită să fiu sărbătorit ca autor. M-am obişnuit aşa de mulţi ani, de când eram ȋn Bucureşti şi trăiam printre istorici sau scriitori dar nu cred să fii arătat ceva din ce scrisesem ani la rând. Hotărâsem că nu sunt gata, şi ei mă bănuiau ca să spun aşa dar se consolaseră cu gândul că scriu pentru mine. Sper ca pe viitor să ȋmi pot păstra acest interval de linişte dintre mine şi ceea ce scriu, altfel cred că aş fi pierdut.

Reporter: Cum se preschimbă inspiraţia în expresie artistică?

RB: Nu prea cred ȋn inspiraţie, nu folosesc acest concept, fiecare are metodele lui care e bine poate să le schimbe mereu, cred că intensitatea şi ritmul momentelor contează mult. Trebuie să ȋţi iei avânt ca să spun aşa, iar un subiect se adună ȋn lectură şi rămâne cumva ȋn suspensie până când e aşternut pe hârtie, ceea ce iese e ȋnsă mereu provizoriu, trebuie schimbat. Ceea ce aş numi inspiraţie e mai degrabă densitate cu privire la un proces destul de aprig de documentare, nu mă inspir ȋn grădini decât rareori, ȋn general răspund unor stimuli din textele altora, textul creşte ȋn liziera altor texte. Uneori se adună ciorne pe care nu am reuşit niciodată să le pun ȋn ordine, nici să le scriu ȋn ordine, nici să le adun apoi aşa cum le plănuiesem. Sunt mereu ȋn grabă şi sub presiunea unor urgenţe false cu privire la textul pe care ȋl scriu dar ele ȋmi fac bine. Despre ceea ce ȋntrebi, punctual, am răspuns ȋn unele dintre eseurile pe care le-am scris pentru că tehnologia textului, cum apare el este una dintre temele favorite, ȋncepusem pe vremuri chiar o lucrare teoretică despre asta. Foarte precis n-am un răspuns la această ȋntrebare, cred că textul e anarhic ȋn ce priveşte raportul cu ceea ce se petrece ȋn autor.

Reporter: Ce anume cauţi să surprinzi prin expresia artistică?

RB: Orice. Nu dau nici la ştiucă, nici la caras. Pictorii sunt ceva mai clari decât scriitorii, cred, la acest capitol, ei reuşesc să prindă, să pună accentele mai omogen ȋntr-un peisaj sufletesc. Ȋn afara valorii explicative a unui text, care pentru mine contează cu mult mai mult decât latura lui ficţionară, ȋncerc să captez resursele prin care autorul se naşte pentru sine şi apoi felul ȋn care el poate dispune de lumea sa, o poate schimba. Aici vreau să cred că am o poziţie radicală, omul poate face orice cu sine şi poate pregăti lumea ȋn care vrea să trăiască, are resursele de a ajunge oriunde şi de a trăi chiar ceea ce pentru moment se minte că doar visează. Ȋn felul ăsta textul este suprema libertate, un act de vitalitate. Textul rămâne până la urmă prima dintre arte, putem reduce la text orice proces fantasmagoric, chiar şi un delir pur al imaginii, fără nici un cuvânt, textul ȋl poate urma. Dacă am avea textul procesului imaginativ care l-a ȋnsoţit pe Leonardo când a pictat Gioconda, textul acela ar fi din punct de vedere al patrimoniului umanist cel puţin la fel de valoros ca tabloul, dacă nu şi mai important.

Reporter: Cum selectezi forma ideală din versiunile de lucru care apar pe parcursul elaborării operei?

RB: Nu cred că e vreo formă ideală, cred că sunt numai versiuni care urmează una alteia, de aceea nu simt nerăbdarea de a publica ceva. Când te ȋntorci cu altă dispoziţie către text, vezi că el e din nou amorf, colţuros, prost formulat, un dezastru. De aceea m-am dezobişnuit să mă bucur de ce a ieşit, aştept să ajung ȋntr-o altă dispoziţie, să ȋl iau de acolo. Textul se scufundă astfel lent ȋn stările mele, uneori sunt sigur că am găsit, că am pus ultima virgulă dar asta nu e adevărat niciodată. Textul este esenţialmente duel, cred, simţi bunăoară că ȋl ȋnvingi şi simţi o satisfacţie imensă dar asta nu ȋnseamnă că l-ai găsit, că l-ai fixat, l-ai ȋnvins pe moment, el se ridică din nou, trebuie să-l baţi de fiecare dată; cea mai mare greşeală ar fi să crezi că reuşeşti să vezi textul tău, să ştii sigur cum este, poţi vedea ȋnsă orice ȋn afara textului pe care ȋl produci. Ceea ce poţi să faci e numai să te foloseşti de diferitele tale predispoziţii şi acuităţi, care sunt foarte schimbătoare şi nu le poţi nici pe acestea controla dar ele au, produc un regim al vizibilului ȋn cadrul textului ȋn care poţi corecta textul până când acesta dispare iar, trebuie mai ȋntâi să treci tu ȋnsuţi ȋntr-o altă stare pentru ca el să apară din nou, să ȋl poţi iarăşi duce mai departe. Majoritatea cărţilor se ratează din simpla nerăbdare a autorului de a arunca ceva pe tarabă de care sunt siguri, Brâncuşi avea o vorbă: lustruieşte-le continuu şi expune rar. Trebuie să recunosc că ȋmi face bine munca pentru fiecare cuvânt, demult, când abia ȋmi ȋncepusem unele caiete de ciorne, aveam foi ȋntregi ȋn care demontasem fraze cuvânt cu cuvânt, unele sub altele, pe verticală şi priveam minute ȋn şir raportul dintre cuvinte. Cuvintele se privesc unele pe altele, trebuie să vezi ce fac ele, să te bagi ȋntre ele, să le laşi să judece ȋn locul tău. Aş asemăna acest proces cu o senzaţie de perforare, trebuie să treci prin text, să-l străpungi. Mai cred că sunt scriitori care scriu idei, care toarnă ideea pe hârtie şi cuvântul urmează obedient sau mai reticent uneori, mai sunt scriitori care scriu fraze, care formulează de ficare dată ȋn orizontul şi vascularitatea unei fraze, cu o atenţie mai mare la sintaxă decât primii, după care mai sunt unii care scriu cuvinte, cred că eu mai degrabă scriu cuvinte.

Reporter: Ce înseamnă pentru tine o creaţie realizată?

RB: Cred mai degrabă că ceea ce numim noi realizare la nivelul creaţiei pentru un autor e doar un şir dureros de decepţii şi lucruri neterminate, uneori marile proiecte includ abandonul unor proiecte mai mari, singurele adevărate, care ar fi avut ȋntr-adevăr valoare pentru nenorocitul victimizat de vreun text sau de vreo imagine. Ȋn lumea artistică postmodenă, adică uitată de Dumnezeu, fiecare vrea să facă un aşa-zis statement, adică să ia o poziţie care poate fi simplu formulată ȋn zece fraze. Dacă are asta, nu se mai ȋngrijeşte ce face cu această provincie, a ajuns pe hartă. Trebuie să recunosc că nu mă tentează o astfel de ȋnscriere, mai degrabă opusul, să nu fiu nicăieri, să pot da adâncime unor lucruri care sunt deja la mijloc. Nu am cum să ajung astfel un realizat pentru că nu inovez, nu ȋncep nimic, mai degrabă mi-ar place să vitalizez nişte lucruri. Ȋn această ordine de idei am nişte socoteli cu mine ȋnsumi şi ele sunt cumva independente de textele mele. Mă voi realiza sau nu ȋn pofida lor, ceea ce e o şansă ȋn plus, cred. Nu trag nici un cerc, accept chiar ironia că unii au reuşit să spună mai mult şi mai bine decât ȋşi propuseseră, nici aceia nu cred să fie realizaţi. Alţii au ȋnceput a spune lucruri din ȋmprejurări ȋn care au ajuns printr-o dramă personală, ȋn nişte subiecte ce camuflează această dramă, cum e Cioran bunăoară. Ţuţea ȋl considera realizat, e inutil de repetat ceea ce spunea Cioran ȋnsuşi despre asta. Pe scurt, a te realiza din acest punct de vedere e oarecum indiferent.

Reporter: Ce înseamnă autenticitate artistică?

RB: Ȋn pofida speculaţiilor şi verdictelor pe care le comportă acest concept, cred că autentic e mai degrabă să numeşti lucrurile pe care nu le ştii. Să implici asta. Şi mai apoi să ȋţi adresezi textul, să nu ȋl faci pentru a fi citit, să ȋl faci pentru el ȋnsuşi, chiar dacă nu ȋl va pricepe nimeni, asta nu mai contează. Şansa autenticităţii ţine şi de destin, nu poţi lua posturi inedite pe o scenă populată de manierisme decât dacă eşti născut un rebel, dacă te-ai bătut de mic ȋn parc, dacă ai venit cu capul spart acasă. Altfel eşti pierdut, cel puţin ȋn lumea noastră, dominată de compromisuri, false dizidenţe şi conformism. Dintre vocile pe care le disting destul de frugal din România astăzi, cele care ȋmi par autentice sunt cele mai neprelucrate din nefericire. Rar poţi fi şi irascibil şi metodic ȋn acelaşi timp, cred ȋnsă că timpul s-a copt, cel puţin pentru Bucureşti. Din ce ȋn ce mai mulţi tineri au mai mult curaj decât nevoie unii de alţii şi ăsta e un ȋnceput. Sper ȋnsă ca resursele noastre canonice să poată merge ȋn paralel cu noul val, să poată ȋnregistra gesturile autentice care se ȋnfiripă azi. Autenticitatea nu e ȋnsă simplu rebeliune, e rebeliunea faţă de tine, să ai curajul să ȋţi distrugi toate chipurile pe care le-ai făcut, toate măştile tale, să le spargi periodic, să poţi ȋncepe de fiecare dată un alt om, altceva. E greu să poţi urmări chiar şi la autori sau artiştii mari aceste filoane autentice, când au găsit câte ceva, unii rămân la o formulă care ea ȋnsăşi a fost fără ȋndoială autentică dar care devine cu timpul manieră.

Reporter: Crezi că arta este în esenţă autobiografică? Dacă nu, ce fel de biografie este cea pe care o surprinde?

RB: Cred că toţi autorii au nevoie să consume biografia ȋn primele proiecte, cu cât mai repede, cu atât mai bine. Dacă ei scriu literatură, cei care se ocupă de istorie sau filozofie scapă de acest calvar de a povesti ce ai făcut tu când erai mic şi cum ȋţi iubeai vecina. Am ţinut ani la rând un jurnal care s-a ȋndesit şi ȋntunecat cu timpul, nu mai ştiu ce este ȋn el, deci am scris intens despre ceea ce mi s-a năzărit, zi de zi. Cred mai degrabă ȋntr-un aspect al biografiei care devine comun, un cadru evenimenţial ȋn care te ȋnscrii şi capeţi astfel dreptul să ȋl povesteşti pentru că el nu ȋţi aparţine neeapărat, el este ȋntâlnirea dintre tine şi ceilalţi. Această ȋntâlnire este una din resursele importante, cred, ale unor fragmente pe care le-am scris şi pe care, multe, nu le-am dus la sfârşit pentru că nu ştiu ȋncă să le pot da un randament oarecare. Pe de altă parte, am trecut prin evenimente pe care am simţit nevoia să le scriu pentru că le-am sesizat textulitatea ȋn felul ȋn care ele decurgeau, natura lor ficţionară. Alteori am provocat lucruri care ȋmi dădeam seama că aveau mai degrabă o miză literară decât una civilă, ca să mă exprim astfel. Cred că textul ȋmi alterează astfel biografia ȋn acelaşi fel ȋn care biografia se ȋntoarce ȋn text. Este şi un nenoroc aici, nu pot mărgini şi reduce eficient ceea ce mi se ȋntâmplă, e riscant să provoci astfel viaţa. Dar cred până la urmă că riscul de a nu o provoca e şi mai mare.

Reporter: Care sunt mobilurile preferinţei pentru un artist sau altul? (ce înseamnă să intri în rezonanţă cu un alt artist?) Este atracţia faţă de un model sau altul o consecinţă a unei identificări empatice? Este expresia artistică un stimul al reacţiei empatice?

RB: Pentru a fi mai clar cu privire la genul acesta de preferinţe trebuie să precizez că artiştii mă interesează fără ȋndoială dar prima mea preferinţă este pentru filozofie şi istorie. Ţin să spun asta pentru că valoarea unui document aparent lipsit de lustru artistic poate fi crucială ȋn acest cadru, felul ȋn care ȋmi aleg, selectez ceea ce parcurg nu este una a preferinţei, nu urmez astfel plăcerea textului ȋn nici un fel, mă ȋndrept către clasici cu orice risc, cu riscul de a-i citi ȋmpotriva mea. La sfârşit, vezi că ai ales bine. Preferinţele mele urmează astfel un soi de necesitate pe care subiectul ȋnsuşi o impune, nici nu mănânc ceea ce mi-ar place, ȋn general ignor problemele de gust, pur estetice, dacă mă surprind ȋntr-o reverie care nu are o ȋntrebare precisă ȋmi spun că pierd timpul. Când simt asta am depresii spontane, nu mă las să ȋmi placă ceva. Pe de altă parte este evident că am preferinţe precise, nu le-aş numi pentru că ele sunt banale, prefer lucruri pe care şi alţi oameni le preferă deşi ceea ce cumpăr prin anticariate sunt mai degrabă bedseller-uri decât bestseller-uri. Astăzi am cumpărat o colecţie ȋn germană a lui Kierkegaard pe care o văzusem ȋn urmă cu vreo lună zăcând pe un raft, la un preţ de nimic, nici amsterdamezii se pare că nu se omoară după autorii mari. Mobilurile pot fi, trecând peste aceste preliminarii, cele de temperament, ȋmi plac cei care s-au distrus ȋn text, care l-au consumat ca pe un drog, care riscă totul pentru a prinde miezul lucrului. Mai cred ȋn cei care manifestă solidarităţi pentru ceea ce ni se petrece acum, o criză pe care prea puţini dintre noi o sesizăm şi vrem să ne angajăm ȋn ea cu un randament oarecare, nu este vorba despre o literatură cu teză, este simpla plonjare ȋn subiect, să nu te arunci lângă bazin. Ar mai fi mărturisitorii unor universuri mirabile, cum s-au impus sud americanii acum peste tot sau artişti care au săpat o dimensiune până la capăt, cu e Jean Arp, stăpânitorii de continent fantasmagoric, cum e Miro. Despre empatie am scris ȋntr-un eseu mai pe larg, poate ȋntr-o notă mai deşucheată, spuneam acolo că sunt lipsit complet de empatie. Cred că empatia poate ascunde foarte multe procese de comunicare ȋntre oameni, ȋntre texte, imagini şi oameni pentru a fi dat un enunţ edificator ȋn câteva cuvinte, este cert ȋnsă că nu am un model, am fraternităţi hazardate, diverse, uneori spontane pentru lucruri care se ȋmbină ȋn proiectul la care lucrez pe moment. Când lucrez, abdic de la preferinţele mele şi de la filoanele de empatie cu autorul, de altfel nu citesc un text ca scris de altcineva, nu mă pun ȋn legătură cu un text astfel, textul pe care ȋl citesc se reformulează la fel cum o face cel pe care ȋl scriu, schimbându-se continuu. Am ȋnceput să citesc fără să mă uit la autor şi la titlu, ani ȋntregi nu m-a interesat asta, mi se părea inutil să reţii aceste lucruri. Cred că mai degrabă se produce altceva, când citesc, textul are cu mine, faţă de mine empatie sau ȋmi refuză accesul prea inopinant. Sunt şi texte pe care le consider inutile, unele captează o doză imensă de entuziasm din partea multora, nu ȋmi pot explica ȋn nici un fel asta, e clar că am pierdut ȋn timp ceva care era la mijloc, că m-am contaminat cumva de un lucru, rămâne de văzut cu ce.

Reporter: Arta are sex? Există reprezentări şi expresii artistice de gen masculin sau feminin? Au acestea vreo legătură cu sexul persoanei?

RB: Chinezii spun că totul are sex, creştinii ȋnsă preferă să creadă că ȋngerii n-au. Arta evident că nu are sex pentru că nu are nevoie să se ȋnmulţească autonom, cum sunt animalele şi plantele iar o simfonie nu e ȋn chiloţi sau fără chiloţi. Pe de altă parte, artă poate fi orice, până şi sex. Arta comunică deci liber cu sexul, nu are un raport predeterminat ȋn raport cu el. Cât priveşte reprezentările şi expresiile artistice, sunt unele care se referă precis la sexualitate, altele care o sugerează şi altele care sunt absolvite de această polaritate, aşa cum sunt toate gesturile oamenilor. Un autor ȋnsă care ţine să exprime nu un univers abstract ci propia sa persoană, sensibilităţile, afectul său, nu poate să facă rabat de sex. Dar sexul ȋnsuşi este iarăşi ceva care poate fi determinat ȋn infinite feluri, el, sexul, nu e ceva strict, sexul este deci cultură, nu numai biologie. Ceea ce numeşti sexual se creează aşa cum un text se creează, sexul este o operă, o operaţie fantasmagorică, dacă ceea ce scrii intră ȋn conflict productiv sau lipsit de randament cu cealaltă fantasmagorie, textul sau imaginea, pe care o fixezi ȋn text, artă plastică etc, asta ţine de dispoziţia autorului de a dispune de avantajele mise-en-scenei sale psihologice şi culturale. Ȋn general cred că textul e mai transparent decât ar trebui poate ȋn unele momente, el ia amprenta sensibilităţii noastre cu o fidelitate micronică. Ȋn acest fel contează ȋn ce fel autorul ȋşi trăieşte sexualitatea, sunt unii oameni care au uitat aproape ce sex au, le e indiferent, poţi citi astfel de texte şi să nu te ȋntrebi deci dacă au fost scrise de o femeie sau de un bărbat, nu ai nevoie de o voce ȋn interiorul textului. După cum sexul poate fi camuflat, tradus ȋntr-un alt context, cum face Proust, ori dus la extreme, ca ȋn Genet sau, de ce nu, Sappho. Trebuie să recunosc ȋnsă că sunt texte ȋn care sexul este productiv, Bataille, Sade, Casanova, Nabokov, Henry Miller, ȋn general nu cred că actul lecturii poate fi alocat unor forme de discriminare sexuală, nu cred că descalifici un text astfel decât dacă el pune ȋn cheie erotică un eveniment estetic discutabil, slab. Cred mai ales că sensibilităţi feminine se pot ȋnscrie şi pot ȋntregi constelaţii literare până şi ȋn cele mai agresive dintre curentele literare, chiar pentru perioade ȋn care vocea femeii nu a fost recunoscută şi calificată corespunzător, cazul Bettinei von Arnim e interesant pentru romantismul german. Pe de altă parte sexualitatea, cred, nu trebuie asumată de fiecare dată modelelor de producere a autorităţii ȋn interiorul textului şi lecturii, ea poate fi decisă şi ca dispoziţie empatică, bunăoară universul Virginiei Woolf, Gabrielei Mistral, Mayei Angelou etc. Pentru a reveni la ȋntrebare, literatura este ca şi societatea, primeşte mai degrabă sau mai greu, absoarbe selectiv anumite sensibilităţi sau modele, sexualitatea poate fi una dintre distincţiile care se pot face şi determina ȋn acest proces dar ea, sexualitatea, nu are relevanţă ȋn raport cu valoarea unui eveniment artistic decât din flanc sociologic sau psihanalitic, arhetipal, etc, ca o critică a topicului. Ȋmi pot ȋnchipui că femeia va căpăta voce când va căpăta ochi: pe stradă bărbaţii privesc femeile şi femeile ȋn general feresc ochii. Asta ȋnseamnă că ceea ce se petrece ȋntre noi şi voi, femeile, vă scapă. Feminismul, după mine, recuperează ȋn general greşit acest reflex. Reinventează femeia, e drept, dar e de făcut un bilanţ ce autori importanţi au dat autoarele feministe ȋn raport cu cele care nu au luat o poziţie feministă declarată, adică, până la urmă, dacă feminismul seveşte femeia sau nu.

Reporter: Ce înseamnă pentru tine să fii artist? Cât de important e să te defineşti ca atare?

RB: Nu cred că sunt artist, ȋncerc să pun accetul pe latura mea teoretică şi uneori am chiar o poziţie politică aş spune, nicidecum artistică deşi, până la urmă, am produs mai mult sau mai puţin literatură, cred că astfel voi reuşi să clarific unele lucruri pentru a putea lansa un proiect ştiinţific mai legat. Deci sunt ȋn preliminarii, ȋn ce priveşte ȋnsă nevoia de a mă defini, nu am nici o rezervă şi nici un scrupul şi mai ales nici o declaraţie de făcut, lucrurile pentru mine sunt clare, afirmaţia poate sună un pic arogant dar chiar aşa e, ce ȋmi rămâne de făcut este să pot pune carne pe un schelet pe care ȋl am, acum merg cu scheletul gol prin bibliotecă şi ar râde lumea de mine să ȋncep să vorbesc ȋn halul ăsta, ca Ahmed the Dead Terrorist. Din acest punct de vedere cred că sunt mai multe modele de a ajunge la un rezultat, sunt autori care se descoperă pe sine treptat, care parcurg nişte stadii pentru a ajunge la o platformă din care să se poată exprima liber, alţii se nasc cu proporţiile ideale ȋn suflet, cum a fost Picasso, care a spus că el nu caută, el găseşte direct. Proporţiile n-aş spune că le am, nici nu prea ȋmi folosesc la ce vreau să fac, chiar m-ar ȋmpiedica dacă mă gândesc bine. Cred că mai degrabă n-aş scrie decât aş scrie numai că nu pot funcţiona fără scris, ȋmi pierd resursele vitale, am observat că mă sălbăticesc foarte repede, este singura mea posibilitate de a gândi ȋntr-un fel sau altul, de a avea cât de cât o memorie lungă cu mine ȋnsumi. Am ȋncercat dealtfel să renunţ de câteva ori cu rezultate grave, am suferit astfel mai multe depresii severe, mai ales senzaţia timpului care trece degeaba te omoară, să numeri clipele şi să ȋţi refuzi un subiect. Scrisul nu ȋmi dă numai o senzaţie de bine dar ȋmi reconstituie anatomia şi reacţiile normale, fără scris, fără deci a proiecta, a excava ficţional ceea ce mi se ȋntâmplă nu aş fi ȋn stare de nimic. Asta s-a hotărât poate undeva pe la 13-14 ani, poate mai devreme dar atunci am reuşit să ajung la mine prin scris şi s-au răsturnat cumva resorturile, polii. Dispun de lume – aproape exclusiv – prin text ceea ce e un dezavantaj, orice nevoie care vine din această latură e un risc inutil dar ce să faci, nu poţi să le ai pe toate. Am un prieten vechi ȋn New York care ȋmi povesteşte despre lucruri neutre, burgheze, frumoase, eu parcă sunt la război de fiecare dată, i-am spus sincer că ȋl invidiez, nu mai pot să stau nici cinci minute degeaba, de parcă aş face ceva. Ceea ce sincer acum regret, cred că puterea de a trăi fără să faci nimic te poate face fericit. Am ajuns nu prin scris unde trebuia să ajung, scrisul mă dezavantajează. Faptul că sunt artist, cred, mă ȋmpiedică. Cred că sunt mai bun decât asta.

Yab Yum e o casă ca oricare alta, ȋn linie cu birourile avocaţilor şi cu atelierele surpate de pe Singel. Pe la opt, ciocanul unei vipere de bronz muşcă vizorul uşii, candela grinzilor se aprinde ȋncet peste ape iar de dedesubt, din tăcerea de groapă, Amsterdamul se hâţână, plezneşte şi se desprinde. Ȋn briza rece ȋţi descoperi miezul din care curge bezna şi poţi opri fluviul nopţii dar ȋl laşi să ne ducă. Ferestrele pe Wallen se leagănă şi se depărtează unele de altele ȋn naufragiu, cu păsările adormite ȋn ele. Păsări fără cap, ca nişte butoaie sparte cărora li s-a dat cepul. Las altora, pe rând, să spună adevărurile pe care nu vreau să le ating, să le pronunţ, de care avem nevoie. Din semnele goale ale mării, ţin aproape. Ȋntrebările moarte se lovesc de chei, vela de şarpe le ȋnfăşoară ciolanele ȋn privirea verticală. Dar cui ȋi mai pasă.

Aceleaşi depărtări ne ȋnfiripă şi pe noi ȋn marginea apei, la ȋnceputuri, când ȋntrăm cu promisiunea de a ajunge ȋn celălalt. Ȋn marginea lor, oamenii nu mai ţin nimic pentru sine, dau, preoţesc ceea ce au ei mai scump, banii, trupurile, adevărurile, moartea. Oraşele se compun centrifugal, ca oamenii, numai obiectele apar când fragmentele lor se ȋntâlnesc, de aceea nu ne vom ȋntâlni ȋn această viaţă nici pe noi, niciodată. Testimoniu din care ne ȋntoarcem ca nişte vikingi ȋn bărcile de fum, căci la fel murim, nu ȋn noi ȋnşine, ȋnspre altceva. Dacă am muri ȋnspre noi, simplu, absolut, am fi eterni, n-am muri. Un zeu la capătul lumii, ȋn afara ei, e monumentul acestui fapt, că nici ȋn celălalt nu e nimeni. Când marea, demult, era un om ca noi toţi, aveai ȋncotro. Pentru toţi cei care au plecat fără hărţi, odă.

M-am hotărât să ȋnviu ȋntr-o lume ȋn care cu toţii suntem pe jumătate vii, pe jumătate morţi, să ȋnviu cum m-aş mai naşte o dată, de ce nu ne-am naşte ȋn loc să murim, ȋn loc să trăim? Pentru că orice sfârşit e mai aproape decât orice se ȋntâmplă, s-ar ȋntâmpla pe Pământ, de ce altceva. Din sfoara de fum a oceanului o altă fantomă de ocru şi galben despică perdeaua de sare, se ridică şi rămâne clipocind suspendată, ca o a doua lună. Septembrie, târfele tac smirnă ȋn buricul nopţii. Noi, târfele, cei care creem ȋn adâncuri ceea ce oamenii vor crede despre ei ȋnşişi, despre lume şi despre noi. Mucegaiurile iubirii ne rod pasiuni mai adânci şi mai grele, am ȋmprăştiat zvonul că trebuie să ajungem numai ȋntr-un alt om, definitiv, pentru a ne salva. Ştim ȋnsă că trebuie să ajungem la toţi.

Şi acest arlechin pe pieptul cărora cei ce vor să uite pun capul, s-a dus departe şi nu mai dă nici un semn. Dorinţa nu se mai face om, nu mai trecem prin oglindă, poate fi oricine. Fantoma iubirii pâlpâie fără faţă ȋn irisul târfelor. Arlechinul, speranţa cea din urmă, uneori el vorbeşte. Rupt de lume, el, poate o viaţă a mea trecută, poate viitoare. Amurgul te ȋnşală ȋntotdeauna. Turner avea să descopere lumina vagă, descompusă a Veneţiei după ce Veneţia murise, Beuys ȋnsă va intui zăcământul acesta de ocru şi palid al porţelanului care s-a copt ȋn nisipul nordului. Lumina ȋn care nu te mai poţi separa.

Arareori o mai vezi, temperatura putridă a aşteptării ȋn care trecutul preschimbă lucrurile, pentru o clipă, ȋn strămoşii lucrurilor, albi, grei de fericire. De Hollandse licht, abia mai mijeşte căci s-au desecat oglinzile şi ceasul lagunelor a stat. Un spectru rupt din capătul de siliciu al Atlanticului. O lumină de nisip, densă, fără soare, soarele aici nu mai are putere, e un glob rece, indiferent. Raze haotice, jucate de dune, de apă şi de nori, un soare muşcat, intoxicat. Cerbii de beznă urcă limburile joase ale Atlanticului să ne depună ȋn suflete ouăle de ceaţă şi minciună, oamenii ȋncep să se foiască, să ajungă ȋntr-alţii, nicăieri. Peştii rup tăcerea, femeile mai fac un pas.

Către sfârşit, lumina dispare din văzduh şi intră ȋn lucruri, străluminând anatomia lor hazardată prin care le vezi inima bătând, e din ce ȋn ce mai greu, mai absurd să mergi care ȋncotro, trebuie să te aşezi. Felinarul, ca o ghindă verde, ȋşi scoate caliciul prin pereţii bordelurilor, macaralele acoperişurilor ȋncep ȋntr-un sfârşit să urce noaptea din fântânile de noroi. Nu poţi ȋncepe decât din această surpare generală, când rămâi numai tu, cu gleznele ȋn apă. Şi ridici de pe jos un pumn de pământ. Şi faci lumea la loc. E frig, dacă pui urechea pe dunele de nisip, auzi balenele cântând ȋn Islanda şi la capăt, tot tu. Poate că acel tu trăieşte mai bine ca tine. Poate că umblaţi unul după altul sau poate e Arlechinul din nou.

Pinii strâng ȋn plaiurile de biciclete ruginite de dedesubt cărămizile cheiului, chiar că e frig. Curvele astea pe chei sunt semnul sigur al libertăţii, amurgul oraşelor e promiscuu căci sexul se eliberează ȋntotdeauna ultimul, când oraşul moare. Momentul ultim, când nu ne mai rămâne decât să ne bucurăm, agonia. Nimeni altcineva nu vrea să ne iubim, de aceea ne ascundem de fapt ȋn iubire. Sufletele putrede ale curvelor gustă ȋn roiuri din nectarul negru al mlaştinii, trec cu mustăţile de libelulă peste obrajii bărbaţilor care păşesc tăcuţi, ȋn şiruri, pe baricadele ȋnguste de cărămidă. Oraşul şi oamenii sunt o ȋnşiruire de poduri aruncate peste ape, prin norii care plutesc cu păsările adormite ȋn ei, păsări hulpave, visând peştii de dedesubt.

Ȋntr-o atfel de tăcere, când a trecut atât de mult, nu mai contează ce spui, nu mai ai vreun vis pentru o astfel de lume, nu mai poţi adăuga nimic. Un hippie spusese pe vremuri: Man, I do not have words… I have only a soul! Ochii răspândesc ȋn corp morfina ȋnţelesului, lumea, din ceea ce ai visa-o, o priveşti. La sfârşit, te aşteaptă un moment ca acesta, când vei regreta doar ce nu ai făcut, ȋmi spun, şi trec mai departe, printre siluete care mă cheamă ȋn coridoare şi străzi lungi, mai ȋnguste ca umerii… dar unde să te duci, când nu ai de unde să vii?!

Târfele cos prin firide irisul trecătorilor şi cad cu aripile arse. Unele sunt rele, te urăsc, altele sunt aproape indiferente. Sau imune, stau agăţate de fereastră fără să uite nimic din ceea ce-au fost, vii, ȋncercănate. Şoapta lui Sapho pluteşte prin câte un colţ de travestiţi, o plută cu scheletul mâncat de sifilis al Veronicăi Franco se scurge pe gracht, prin ȋntuneric, te roagă să nu intrii. Therese imploră cu o mână desfăcută pe cărămida rece Cerurile din ea şi din noi căci printre bordeluri sunt cripte şi biserici, ȋn fundul curţilor se urcă pe ziduri râsul de crocodil al lui Casanova. Cineva ȋnchide memoria şi ȋi aruncă cheia la canal, nu vom mai găsi niciodată ceea ce ne va schimba definitiv şi ceea ce nu vom mai putea uita.

Nu ai timp şi spaţiu pentru ceea ce vrei ȋntr-adevăr să faci. De aceea trebuie să cauţi altceva. Pe altcineva. Flacăra neagră a apei pătrunde rânced lebăda nopţii, până la inimă. Reptila creierului ne deschide ȋncet fruntea. Care o fi jertfa noastră? Ȋntr-un anumit sens, fac parte din acei sălbatici ai modernităţii, din aceia care distrug tot, doar că eu mă ȋntorc. Speranţa de a te găsi ȋn ceilalţi pentru că nu te-ai găsit ȋn tine te va duce prea departe, simţi că te va omorâ. Şi de aceea trebuie să mergi la rădăcină, să vezi că tu i-ai făcut, că tu ȋi poţi desface. Tot aşa a apărut acest oraş, dintr-un gând că lumea nu e rotundă, că se termină ȋn noi. Dacă nu ȋncepe.

Şarpele de lună, cu limba scoasă, pluteşte pe Wallen, el e singura certitudine. Măştile scălâmbăiate ale curvelor se adună ghemotoace sub un pod de piatră, printre paharele de hârtie, ȋn sforăit de griuri, muşcate de gât. Vorbind ruseşte, cu patru ţâţe. Albi, ȋn cercul lunii, ca ȋntr-un sex de femeie, umăr la umăr, putrezim şi cântăm. O, Doamne, dă-ne putere, să nu credem ȋn tine prea devreme. Poate că totul trebuie ȋndrăznit, dacă totul trebuie cunoscut. Ziua asta este ȋnchisă ȋn ea, nu duce nicăieri. Ȋmi ȋnchipui că ȋngerii trec la fel printre noi, alegându-ne.

Ȋn glazvantul nopţilor calde şi umede, după un fum de marihuana sau o linie de speed, când nu mai ştii drumul spre casă şi când africancele din jurul bisericii te-ar jefui pentru două atingeri mizere, te opreşti sângeriu, ucis, pe tâmpla de piatră. Amsterdamul cade ȋn jurul tău ȋn dominoul unei memorii la care nu ajungi dar din care nici nu poţi ieşi, ca o buclă ȋn timp. Lucrurile care se vor petrece nu-ţi aparţin, sunt ale oraşului, vor rămâne ȋn el când vei fugi, vor rămâne ȋn el chiar şi de vei rămâne. Doar dacă vei fi fericit, fericirea aceea va fi a ta.

Te oboseşte gândul că unii au găsit ieşirea din labirint, că au mers până la capăt şi au supravieţuit. Prin colţurile de clădiri şui, mâncate de seculi, ştii că trebuie să mori aici. Te sfâşie patrul istoriilor care spuzesc zidurile, din stâlpii goi de viermi străvechi. Patrul cămilelor sub coama verde a femeilor pe care le-ai iubit din praguri. Patrul mării. O caravană de uscaţi prin ȋntuneric, prin aer, iată ce a mai rămas. Orice fericire are un gangster, doar iubirea nu are nevoie de unul. Ori poate că este acolo sus cineva. Dacă am lăsa această lume să trăiască, ea ne-ar duce la capăt, nu trebuie mai ȋntâi să fii ca totul să se ȋmplinească ȋn jur, trebuie să ştii doar să dispari, eficient.

Ȋn pădurile de aramă ale turnurilor, liliecii se şterg spasmotic pe boturile pe care a căzut ultima tuşă din roşul amurgului şi nasc prunci negrii, de sârmă. Sub clopotul de noroi e mereu cineva. Nu mai participi la nimic din ceea ce astăzi se face. Omul e fundamental altundeva. Aşa e seara, el se depărtează, din lucruri, până apune şi din limburule de nisip ale sufletului, după care dimineata se apropie iar, omul e sub toate trenţele astea şi se ȋnvârte ȋn cerc, ca un prizonier. Unele mici comunităţi se rup ȋn istorie să trăiască ȋn libertate, după care unul câte unul fug. Indienii numesc foc, Agni, această fugă, tot ea cheamă zeii ȋn lume. Dar acum ȋi alungă.

Omul. Omul nu e mişcarea generală, ȋnsumarea oarecare a reflexiilor, a mişcărilor lui de peste tot, omul e punctiform, descompus ȋn capilarul fiecarui gest. Om e să sari pe fereastră. Oamenii se găsesc ȋntregi ȋn gropile de oameni. Ȋn fagurele nopţii, el nu are semnificaţie, trebuie cules ca un snop de grâu, ȋn lanul trădării şi deliciului. Ne-am depărtat ceva, e adevărat. Dar cine ne spune că dincolo nu e un continent mai ȋncăpător şi că toată lumea nu ne va urma, mai târziu? Dacă nimeni nu s-a ȋntors, numai plecarea are sens. Şi dacă nu ne vom ȋntoarce oameni, şi mai bine.

Din cearcănul vitrinelor pulsează câte un iris jilav, proletarele sexului te ȋmbie şi-ţi bagă mâna cavernoasă prin haine. La bordel, printre draperiile lui Ţăndărică, te urci pe câte douăzeci de femei. Ce a mai rămas din ele, carcasa şi sufletul, neamestecate; femeile dispun, le bănuiesc, mai mult de ele ȋnsele decât noi reuşim să le târâm ȋn adânc, ele sunt ȋntotdeauna cu un pas ȋn faţă. Ȋn aceeaşi caravană nocturnă, sub biciul sexului care ne mână, şi din ouăle din noi, care fierb. Noi sunem judecaţi ȋn bucuriile noastre şi nu pentru ele, pe noi ne judecă altcineva, poate…

Unul lângă altul, oamenii se iubesc indiferent cum au ajuns acolo, arunci la gunoi fantasma iubirii şi e din nou iubire. Melcii ies din pereţii criptei lui Menandru, mâncându-şi unul altuia sexul, busturi răsucite se preling roze printre borduri de mătase, cercurile, bumbii şi părul curvelor, glasul lor de lămâie stoarsă. Orice lucru, se spune, ȋncepe de undeva, această zi nu a ȋnceput niciunde. And one was dead. La capătul a ceea ce spui, nu vei fi iubit, ci doar te vei recunoaşte, de aceea trebuie să spui totul cu orice preţ. Să vezi cât eşti de rău.

Câte un spânzurat de limbă le priveşte dintr-un colţ, tremurând, ȋn marsupiul unei tăceri vinovate. Femeile ȋşi spală părul cu urină, ȋl ȋncarcă cu gel, ȋl ridică ȋn cupe ȋnalte, ireverenţioase, ori ȋl dau peste faţă ȋntr-o mască neagră şi ȋl prind ȋn păsări de ceafă. Femei-sculpturi, umblă printre noi ȋn tocuri ȋnalte, incredibile, şi au poleială pe bestiarul tatuat al crupei. Ele ne ȋnvaţă că nu există profunzime. Că totul se poate prinde ȋntr-un singur cerc. Oare ele ştiu ceva sau nu ştiu ceva de au ajuns acolo? Sau, mai rău, ajungi acolo indiferent?

Oamenii nu pot trăi fără să obţină din ei ȋn răstimpuri decantatul de cenuşă al sufletului. Tărfele acestea găsesc uneori câte un pilastru de care se pun ancoră, ȋn abis. De acest abis avem nevoie, pe Wallen se fac confesiuni. Ceva ce nu pot nici chiar ele trăda, ceva mai adânc decât ele. De ce mai putem ȋnvăţa de la un om care e mai adânc decât noi, chiar dacă el e rău? Sau cum acest zvon neclar se poate ȋntoarce ȋmpotriva răutăţii din el, salvându-l ȋn momentul căderii, cum am muri ȋn aer, ȋnaintea impactului. Dacă sunt căi de a ieşi din orice, lumea e pur şi simplu mai mare decât bănuiam. Şi nu are ȋntr-adevăr decât o dimensiune.

O namilă cheală, un englez cu umerii păroşi şi cu ceafa de cauciuc, ȋntr-o pioşenie dementă, stă ȋngenuncheat cu faţa la perete. Poartă o cămaşă ȋnflorată, cu margarete. Din uşă se desprinde uşor o brunetă arsă de soare care ȋi intinde gingaş sexul, dându-i să bea. O scenă veche. Ce mai contează cărei virtuţi, cărei nevoi ȋn noi răspunde, cărei feţe. Siluetele arse trec printre pereţii descojiţi ai portului, ȋn mirosul de sare, zgâriind cu unghiile uşor câte o mână de naufragiat care se pune cu ultima putere de marginea bărcii. Şi după care noaptea ȋi taie degetele, barca e plină. Din tencuială bate gongul fosil al scâncetelui. Din fiecare zid se aude acelaşi lucru, dacă ştii să asculţi. Zidul e sex.

Umbrele de carton şi perdelele largi ȋţi cad pe umeri, furişul şi gâlceava femeilor sunt desprinse dintr-un secol ȋn care oamenii trăiau ascunşi. Nu mai avem cum să ne ascundem. Pe coridoarele secolului douăzeci trec cei care au crezut că au dreptul de a trăi deasupra moralei. Aceştia vor intra acum la camere cu morală cu tot. Tocmai de aceea trebuie totul reinventat, pentru că a murit deja. Pentru că a venit noaptea. Pentru că suntem din nou liberi. Şi ne vom ucide din nou, cu bucurie.

Dincolo de uşa verde, lângă o piatră ce poartă basorelieful unui falus, o piesă adusă din bordelurile antice de Theo Heuft, pe sub porumbeii pictaţi pe stucatură, se deschid pledurile parfumate ale livingului pleznit ȋn culori de mascara. Pereţii sunt căptuşiţi cu piele şi nasturi ȋn cel mai cunoscut bordel al modernităţii, piele de om. Aici sunt academicieni curve, ȋn stil clasic britanic. Pe mesele rotunde stau castele din pahare de champagne, meniurile poartă papion. Lucrurile sunt cu toatele făcute de bărbaţi, femeile ar decora altfel lumea, poate cu obiecte roz sau fără obiecte, cu goliciuni doar…

Poţi discuta cu ele despre Kafka, l-au citit pe Musil şi unele produc ȋn răstimpuri mici broşuri existenţialiste. Fără nici un cusur. Viciul are uneori talent, alteori geniu, nu orice crimă este pedepsită, poate, dacă ştii cum e acea crimă făcută, ȋnainte de a o face. Creştinii au crezut chiar că ȋncă mai putem scăpa, cu toţii. Nu aşa că e frumos? Eu am impresia sinceră că fiecare scăpăm, că am ajuns acolo, că s-a petrecut ceva iarăşi, o fi venit Isus, nu ştiu, dar s-a petrecut. Pe furiş. Teologii ne vor urma, traşi de mustăţuri.

Marţea se recheamă la mese de catifea zeii şi scovergile vechilor Rederijen, cenalcuri medievale din care ne-au rămas scrieri naive şi adevărate ale unor oameni pentru care literatura era ca şi creşterea peştilor, colecţionarea cutiilor goale, a ţiglelor. Oamenii pierduţi au simţul ȋntreg al documentului, dacă ştiu că nu pot iniţia nimic, se regăsesc. Propii lor criminali, feroce. Când se termină de citit, din frescele umede se desprind lascive, de pe lângă ziduri sau din fotolii Ludovic al XIV-lea trupuri despuiate care te vor adulmeca şi ȋţi vor zmulge hainele răsturnându-te ȋntr-un jacuzzi cu nuferi.

Aburi de tămâie indiană se ridică din paharele sexului, câte o matroană ȋn capoade largi, creponate, cu faţă de travestit ȋşi coboară omida ȋn gineceu. Numai ciumă nu e. Supraveghează discret, somnolentă, etica firavă a viciului. Din ȋncăperile vecine se aud nicovalele, foalele şi cărbunii stinşi cu apa iubirii, oamenii ard şi ȋn Paradis. Aşa cum probabil că vorbesc franceza. Ȋn afara pierderii, ȋn subsolul acestor momente, oamenii urmăresc, află, cad, au şcoli şi cresc judecăţi contrare, merg. Nimeni nu s-a pierdut ȋn carne căci carnea nu are fantome. Viciul e o mască pentru ca doi oameni de nicăieri să se poată ȋntâlni şi dispare ȋn nicăieri, virtuţile nu ne mai pot aduna. Ȋn virtute ne ignorăm, viciul e virtutea. Ce dacă ne bucurăm?

Ȋntr-un colţ, o negresă zace pe covor, cu ochii goi, cu ţâţele ȋn cruce, ȋşi alintă gânditoare sexul umed, prelungind ȋn gând ultimele arome abstracte de haşiş. Lângă ea un neamţ scrie cu o cariocă albastră o partitură de jazz nesfârşită, măruntă, pe pielea unei blonde care dispare sub text. După care aceasta se zmulge, sare ȋntr-un picior, ȋşi ȋntinde coatele, sânii, pentru ca neamţul să cânte violent, cu ochelarii săriţi, câte o bucată de piele, sigiliul sexului… La capătul marilor bucurii şi marilor suferinţe, sunt aceleaşi adevăruri. Sentimentele sunt lipsite de partitură, sunt libere, le poţi da orice conţinut. Şi mai sunt bucurii pe care nu le mai poţi recunoaşte, poate sunt suferinţe şi noi nu ştim, ca acestea.

Când am renunţat să ne cântăm pielea, ori poate pielea ne-a ȋnşelat şi se strecoară ȋn adâncuri? Cât din ceea ce ştim nu am simţit vreodată ȋn mod dinstinct ȋn piele, pielea treieră, e ca un culegător ȋn lanul lui de grâu. Sunt oameni care au pielea adâncă, mai adâncă decât sufletul chiar. Femeile nu ştiu să se privească, nu ştiu că pot fi râvnite, ȋnvaţă asta. Iar dacă au un text scris pe piele e mai uşor, căci oricum au un text scris pe piele. Sunt oarbe, pradă unor fantome care ies din privirile de lup ale bărbaţilor, ȋn casa asta de fier.

Aceste târfe de lux cu gesturi largi şi cu buzele de trandafir ȋţi fură sau ȋţi dau plăcerea cum ar fi toată a lor sau ȋţi găsesc cu vârful limbii puncte ȋn care un delir paralizant te poate surprinde şi realcătui. Te vor trânti printre perne şi te vor zgâria şi rupe ȋn cele mai firave şi mai adânci gesturi de voluptate, nu numai viermii te pot descompune, şi femeile te mănâncă de viu. Nişte gheişe pentru care dominicanele acelea din vitrine nu sunt decât proletare nenorocite care te buzunăresc pentru un sex de mântuială.

Damnarea caldă, agonia aromelor orientale şi vinul de Bordeaux sucombă ȋn plină reverie literară căci nu e frumos şi bine să ştii că ceea ce s-ar petrece cu tine e real. Trebuie să-ţi ȋnchipui că ai descoperit cum ar arăta lumea dacă am fi continuat păgâni şi curaţi prin istorie, lipsiţi de alibiuri creştine. Şi te livrezi dezmăţului antic fără să cunoşti, fără să ȋntrebi şi fără să ştii despre altcineva, nimeni nu e atent la cine eşti sau ce faci, se fereşte de cei dintre care s-a rupt. Aici, ȋţi poţi găsi noi prieteni, noi cunoştinţe, oamenii te vor ţine minte. Şi ticălosul acesta e mai bun ca tine, pe care ȋl descoperi pierdut. De ce?!

Viciul e boală, oamenii se feresc şi de cei printre care se vor ȋntoarce. Ȋn sfârşit poţi fi tu ȋnşelând toate aşteptările celorlalţi despre tine. La capătul câtorva romane neterminate şi a unui jurnal cât un raft, de nestrăbătut, am hotărât să nu mai scriu. N-am mai simţit demult fericirea aceasta, când am fugit de undeva. De fapt, scriind fugeam. M-am hotărât să stau. Dacă mai cred, după atâţi ani, să fiu nimeni din nou, căci am crezut că mă vor duce dincolo, cuvintele mele. Dar nu e adevărat. Trebuie să merg eu ȋnsumi.