Radu Botta – Broadcasting from Amsterdam

Cel mai mic dintre fraţii Niţeşti, al treisprezecelea, când au ȋmpărţit lotul strămoşesc, pamântul lui a fost mai spre vale, chiar sub izvoul din Măgură, nici nu a mai rămas pământ de fapt, l-a luat apa… Vasile, fratele cel mare, a plecat la Bucureşti şi a deschis cârciumă pe la Gara Filaret, şi i-a adus pe fraţi unu câte unu de la poalele Horezului ȋn capitală, şi pe Dumitru, bunicul meu, mai la urmă, dar ȋn Bucureşti au dus-o bine cu prăvălia până le-au luat-o comuniştii… şi i-au spart pe Niţeşti… Florea şi Costică se vor bate pe frontul rusesc până unde s-a dus frontul, amândoi pe un camion, după care se vor bate cu vremurile cum vor putea, Vasile va muri la Jilava, de furie, de ficat, legat că avusese cârciumă şi că se ȋmburghezise… şi sunt ȋnmormântaţi poate cu cobiliţă cu tot, stranie ironie, chiar la capul poeţilor la Bellu…

Dumitru va face şcoală şi apoi pe calapodul vechi se va impune pe oriunde se va aşeza, mic de statură dar plin până ȋn ultima moleculă de autoritate, cu ochi impertinenţi şi luând hotărâri spontan, de o cinste aiuritoare, Dumitru avea o vocaţie de organizator, i se vor da atribuţii pe care nu va putea să le refuze şi va ajunge să organizeze congresele lui Ceauşescu, ȋmi amitesc acum de el ȋnconjurat de colonei de securitate care aşteptau ca lucrurile să fie puse ȋn ordine, să pună el ultimele detalii la punct, fără să facă parte din Securitate, care ȋi făcea periodic datorită unor denunţuri de la vecini, percheziţii, Dumitru se impunea că aşa sunt oltenii, s-au născut generali.

Ori ȋmi amintesc de Dumitru seara, când rareori treceam pe la restaurantul Geamuri Multe şi unde ȋnchidea chelnerii care furau prin frigidere ori ȋi batea de-a dreptul ȋn birou, suit pe masă, ameninţănd că ȋi omoară… ce m-am speriat o dată de el, că ȋn familie era blând, un om galant chiar… Mai târziu ȋmi va spune că trebuia să scoată banii furaţi de la ei pe loc sau să-i dea la lupi… unde ar fi făcut ani grei de puşcărie. A trăit toată viaţa pentru a munci, şi ȋn ciuda vremurilor judeca oamenii după norme vechi, Dumitru a stat ȋnfipt ȋn gâtul lor cincizeci de ani, dacă ar fi avut cârciuma lui ȋmi lăsa toată Măgura moştenire!

Ȋn Slătioara natală, oamenii sunt ca acum două mii de ani, certaţi unii cu alţii, fiecare e altcumva şi nici o curte nu seamănă cu cealaltă, oltenii au stil. Străbunica vroia să-i vadă satul că se boieriseră şi fraţii veneau de la Bucureşti defilând pe străzile pe care iarna le luau lupii şi urşii la picioare, oltenii treceau ȋnsă de-acum ȋn haine de stofă…

Mircea Cărtărescu

Cenaclul lui Cărtărescu se ţinea ȋntr-una din sălile de la etaj, domnişoarele acelea sterpezii, bucălate sau somnambule de-a dreptul pe care doar Facultatea de Litere le poate produce ȋn serie găsiseră ȋn aceste dupăamieze târzii ocazia să spună totului tot, nu ȋmi permiteam să lipsesc prea des… Cu atât mai mult cu cât eram zi de zi ȋn barul de la subsol peste care se ȋnstăpânea efemer Bogdan-Lefter şi Cafeneaua lui Critică, uneori venea cine nu te aşteptai ȋn subsolul ăla: studenţi, scriitori, miniştrii, criminali de drept comun, aurolaci care ȋşi pieduseră pe vecie putinţa de a articula vreun cuvânt şi fetele de prin provicie care nu trebuiau sa fie seara nicăieri. Mica ȋncăpere neagră, ca un vagon ȋn care se fuma zdravăn, se ȋnchidea la şase, când ȋncepea şi Cenaclul iar noi urcam cu păhărele de cafea, alţii cu fiole de votkă prin manşete, se putea fuma pe mai departe sus şi era circ. N-am citit niciodată nimic, mai bine m-aş fi bătut cinstit. Că scriam mă privea, cred că mai toţi scriam ȋn secret. Cred că si portarul scria. Pentru mine ȋnsă textul, cum ieşea, era cu totul neadresat.

Cenaclul ȋncepuse mai degrabă ca un experiment freudian decât unul literar, simpla aşezare a acestei comunităţi te descumpănea. Nu subiecte, nu stil, un fel de maidan, fantasme doar neprelucrate şi se putea spune orice, chiar era de preferat să se citească orice, să se meargă cât mai departe. Câţiva erau pornografi şi se creau momente penibile cum mai fac americanii la stand-up comedy, când ȋnjură sala. Această nebunie colectivă o mai penalizam din spate unde mă retrăgeam cu studenţii de la filozofie dar ambiţia inutilă a literaţilor ne lăsa fără argumente, când eşti foarte hotărât nu prea mai contează ce ţi se răspunde. Mai des mă ȋnsoţeam cu Cristi Constantinescu, şi el poet, la limita tuturor crizelor reale sau ȋnchipuite dar un personaj care se sabota cu entuziasmul de nezdruncinat al năpăditului. Unul din acela care putea răsturna masa ȋn loc să spună ceva cu sens. Zis şi făcut.

Cărtărescu asculta totdeauna fără ezitări, poate că studenţii răspundeau unor latenţe din chiar textele maestrului pletos şi sfrijit, el asculta deci şi comentariile, după care enunţa destul de bizar ceva despre intenţia autorului sau autoarei, niciodată nu comenta textul din cadastrul tehnic, ȋl proiecta să spunem douăzeci de ani de acum ȋnainte. Şi deci rămânea fără replică. Mai trebuie să spun că nu ȋl citisem pe vremea aceea pe Cărtărescu, nu ȋl evitam ȋn mod special dar nu mă interesau autorii români, nu credeam nimic din ei. Nici trei fraze nu puteam rezista. O să am abia târziu supliciul literaturii româneşti contemporane după ce exasperat de titlurile care lipseau din rafturile mele, Mihai Munteanu, fiul generalului DIE Munteanu, al doilea om după Pacepa, la care mă mutasem ȋntâmplător şi naiv ȋn gazdă, venise cu un braţ de cărţi româneşti, atât de româneşti, pur româneşti, din acelea care nu trec graniţa că n-au unde. Aveam să-i ȋntorc roaba de literatură cu sentimentul că s-a petrecut o tragedie. Talent avem dar mai avem de trecut apa.

Ruinele lui Ţepeş, zona Lipscani

Pe vremea aceea nu aveam o disciplină a lecturii decât pentru temele care mă interesau şi ȋn general zăboveam prin filozofie sau pe texte clasice, poţi alege o carte dintr-o singură frază, după cum o poţi destitui, indiferent ce-ar conţine. Cărtărescu de aceea a fost pentru mine o curiozitate pe care nu am simţit nevoia să o epuizez. Eram poate singurul din sală care nu ȋl citise şi nici nu avea de gând să o facă, ȋncercasem de fapt cu Levantul, foarte de demult dar şi el a renunţat la Levant mai târziu şi la ȋntreaga lui poezie. Figura lui mă indispunea, chiar şi când cobora printre noi ȋn bar şi ȋşi bea repede cafeluţa, proţăpindu-se pe câte o văgăună cu bănci ȋn care ne ȋnghesuiam câte zece, doisprezece. Nu ştiam cum să mă port cu el, nici el nu ştia cum să se poarte cu el, asta le ȋntrecea pe toate, ȋmi spuneam. Şi mai avea şi admiraţii pe care nu le puteam pricepe, de exemplu Nedelciu. Pentru că l-am cunoscut pe Nedelciu ȋn barul Literelor m-am invitat de două ori la el acasă sub pretextul unei emisiuni de televiziune, a doua oară Nedelciu era grav, se plimba prin casă ȋn scaun cu rotile, avea ȋnsă o dispoziţie serioasă, senină. Degeaba, tot nu l-am putut citi.

De când mă ştiu, simt oroare pentru oamenii gingaşi, mă refer la Cărtărescu. Ei, cei gingaşi, ar trebui să aibe o eleganţă infinită pentru a se răscumpăra din această calamitate, bunăoară lui Bogdan Tătaru-Cazaban ȋi reuşeşte. Pe Cazaban l-am cunoscut la conferinţele care au marcat lansarea Revistei Archeus, ȋn aula de la Filozofie. Pe atunci se formase un grup destul de compact cu Eugen Ciurtin, Andrei Timotin, Mihaela Timuş şi alţii, era interesant cum eleganţa lui Cazaban ȋl salva din respiraţia grupului conferindu-i autonomie. Nu ştiu dacă stilul te salvează ca gânditor dar cu siguranţă te poate scoate din ȋncurcături. Nici soliditatea nu e de preferat, un autor prea masiv nu poate sta locului, se ȋmbolnăveşte de inimă. Alergătorii pot scrie bine, scrisul are ritmul, respiraţia, anatomia fugii. Sunt oameni care biologic nu pot scrie deşi nu le rămâne decât asta de făcut, cum e Pleşu. El a ratat anatomia scrisului, nu are cărţi pentru că nu poate sta la birou, trebuie să se mişte şi de aceea nu scrie, vorbeşte. Poate chiar gândi lăsat pe spate, comod, ȋn fotoliu, din acea poziţie nimeni altcineva nu poate spune ceva cu sens. Cărtărescu scrie dar degeaba scrie căci cade sub anatomia lectorului de talie medie. Ȋl acoperi senzorial deci ȋl ignori citindu-l.

Ei bine, dintre sărbătorile acelui Bucureşti, cenaclul acela a fost cel mai frumos pretext şi poate şi o victorie efemeră dar binevenită ȋmpotriva celor de la filozofie care se anchilozaseră de fenomenologie şi erudiţii. Notele de subsol ce trebuiau să te turtească sau măcar să-ţi taie nasul, iaca bairam de data asta. Se petreceau primele polarizări şi se consumau speranţele ori iluziile unei ţări deschise ȋn care evenimentul cultural ar mai fi dat tonul, ȋşi cauta corespondenţii, cheama la solidarităţi făţişe, adulmeca succcesul. Ritmuri care s-au pierdut treptat ȋn suspensia aceasta europeană care nu mai are nici un sens de-acum şi nici mirese. Erau câteva astfel de locuri şi persoane, dar nu erau multe. Aş aminti mise-en-scene-le savante de la Colegiul Noua Europă ale lui Pleşu, solemne-n toate cele. Am fost şi ȋncă sunt ȋmpotriva lui Pleşu pentru că după ce construieşte un discurs şi-i pune piper că ȋnţelegi să pui ȋntrebarea finală, se repede el repede cu răspunsul şi-ţi spune că nu are soluţii. L-am citit mai apoi pe Cărtărescu, acesta are. Nu că soluţiile te-ar rezolva.

Andrei Pleşu

La NEC, conferinţele aveau un ritual probat de parcursul de ministru al gazdei, spectatorii erau intimidaţi, când luau cuvântul spuneau o aberaţie, ceva ȋncalificabil, ȋţi trebuia multă energie şi mult curaj să poţi măcar asculta ce se spune. Ȋn general se edificau statutele culturale după care se trecea la pişcoturi, şampanie şi ocheade. Nimic rău ȋn asta. Cum nu aveam nici un steag de apărat, nu am mai insistat. Când se aduc osanale, şi să taci e rău. Cu anii, mai mult cu anii lui decât cu anii mei, renunţ să-l mai judec pe Pleşu, el a adus relativismul ȋn aerul cazon, a secularizat. Ceea ce spune ȋnsă de fiecare dată, destul de des ȋncă, nu se ȋnscrie ȋn nici o speranţă comună. Detaşarea şi impasul nu sunt măcar necesare, românul poate gândi eficient şi ȋn stare de isterie, chiar mai bine, isteria este o formă de luciditate de altfel la români. Pleşu nu a avut putere pur şi simplu, a sărit pe schelă ca un sculptor de ornamente şi a umplut frizele cu frunze iar când a venit Fidias – nu vă speriaţi, nu a venit -, nu a mai avut unde să-şi pună caii şi busturile. Iar eu ȋl ȋntreb de ce nu a venit Fidias. Nu-l putem condamna pentru asta. Şi nici să ne uităm sub frunze nu se face.

Ion Bogdan Lefter

Iarăşi interesante erau serile lui Lefter, Lefter spre deosebire de mulţi, a rămas om ȋn lumea aceia cam atinsă de Bizanţ. El prezida şi modera ca şi cum nu ar fi existat, se suspenda. Psihologic, nu l-am ȋnţeles pe Lefter şi nu-l pot măcar bănui dar Bucureştiul are mulţi din ăştia. Uneori seara ȋncepea cu chitara clasică a lui Nuţu, recitările la lumânări ale lui Ion Sora, bibliotecarul hirsut din Ciorogârla care venea ȋn fiecare zi cu rata să zacă ȋn barurile Arhitecturii sau Literelor şi care a ȋnfiinţat multe trupe de teatru ce se desfăşurau pe la Institutul Schiller ori prin sălile goale, seara, din Arhitectură. Casa Schiller era, este ȋncă, o clădire interbelică, masivă, de lângă Ambasada Statelor Unite, pe Batiştei, care se punea la dispoziţia primului venit şi unde ne dădeau nemţii subsolul să ȋntindem perdele şi să pictăm pereţii. Ȋn urmă cu o săptămână l-am ȋntâlnit pe Sora la “Vaca stearpă”, cum ȋi zice el Lăptăriei lui Enache, că au pus o vacă de carton pe terasă. Mai nou e angajat acum pe post de “ţăran” la Muzeul Ţăranului. Un om care după un ocol de jumătate de secol a reajuns ţăran pentru că ţărănia e o formă de stil ca şi barocul ori neoclasicismul, un stil care poate primi o ultimă notă de rafinament. Şi l-au angajat.

Am ȋncercat de data astă să-l fac să scrie istoria Bucureştilor, de la revoluţie ȋncoace. “Băi Sora, fratele meu, tu eşti singurul care poate să scrie asta, tu ai fost peste tot, tu ȋi ştii pe toţi, până şi pe Vasilica Tastaman.” N-am avut timp să-i explic tot gândul cu pricina, ca literat scrie lucruri extrem de severe, partituri actoriceşti pe care doar magnetismul, contaminarea, nebunia unuia dintre cei ce-l ştiu le poate desluşi, şi nici aceştia bine. Sunt nişte texte complet vidate, nu le ȋnţelege decât el şi noi, cei care ȋl ştim. El a ajuns o formulă ȋn teatru cum e Grotowsky numai ca nimeni nu se ocupă de asta, nici măcar Sora. Pe de altă parte, nu poţi să faci din Einstein Ion Creangă, cu istoria asta a Bucureştilor. Chiar dacă omul din faţa ta seamănă cel mai mult cu Ion Creangă, el e Einstein, nu are acces la o naraţiune simplă, nu poate povesti, de-a dreptul. El joacă tot timpul, şi când scrie.

Ion Sora

Ȋmi amintesc nişte bucăţi cu totul spulberate adunate sub titlul: “Altfel”. Ştiu, titlul e mai des ȋntâlnit şi nefericit. Ion Sora e poate poarta către Apus a isteţilor din care fac mulţi parte, indivizi care nu se pot ȋnregimenta propiului talent, un talent care ȋi buruieneşte iar micimea culturii române e probată tocmai prin nepriceperea celorlalţi, a noastră, de a ȋncadra astfel de parcursuri singulare, spulberate. Dintre isteţi face şi Pleşu parte, chiar dacă e deştept. El, dacă nu a ştiut unde să se ducă, şi-a făcut loc. Ȋn România mai ales e bine să nu crezi ȋn ierarhiile locului, cei mai interesanţi oameni nici nu au ȋnceput să lucreze la ei ȋnşişi. Sunt ne-ȋncepuţi şi uneori, tragic şi solemn, nenăscuţi sunt deja perfecţi, gata să moară.

Mi-a reamintit Sora ȋntr-o fracţiune de secundă forţa acelor ani ȋn care prindeam oamenii cum prind porumbeii frecvenţa pământului. Eram pe la Cercul Militar şi era dimineaţă ȋnainte de a ieşi mătuşile şi portarii la muncă cu traistele croşetate, fugind după tramvaie. Sora zice după un lung moment de tăcere care ȋncepuse de la arteziana de la Universitate, prinzând ȋntr-o bucată de frază toată uitarea, tot rateul şi aşteptarea inutilă a românilor, ȋn momentul cand a simţit că trebuie să-mi spună ceva despre români, căci eu plecasem: “Băi, eu cred că românii aşteaptă să vină Ceauşescu din nou.” După care iarăşi tăcere, o tăcere din aia din mustăţi, cu gândul că vom rezista, o tăcere care ne va minţi şi de această dată, căci vom trăi ȋn pofida noastră. Căci noi am zis să trăim aşa şi uite că am descoperit şi cum am zis, adică Sora a descoperit, cine a putut să facă mai bine şi mai simplu arheologia acestor catatonii? Căci de ce stăm noi ȋn loc?

Uneori mai venea un austriac, schizofrenic, din specia celor deliranţi care construia cosmogonii şi delira cu o asemenea forţă, ore ȋntregi, că-ţi trebuia o legiune de Eliade şi Culieni să-l ȋnţelegi şi să-i faci dicţionar. Un om pentru care trebuiau românii să facă un templu, nu să-l interneze şi fugărească, sunt oameni care sunt nebuni ȋn sensul bun, căci sunt mai presus decât noi. Nu sunt nebuni decât ȋn sensul ȋn care nouă aştilalţi ne lipseşte ceva. Nebunia este ieşirea din regulă ȋn toate direcţiile, nu numai pe câmp, chiar şi pe drum… Dealtfel acel personaj reclama el ȋnsuşi, singur, ȋncă o enciclopedie a religiilor, a fost singurul om ȋn faţa căruia am simţit că la nivel conceptual ȋmi scapă pământul de sub picioare. Cum ȋl chema oare? Cineva avusese dispoziţia să-i noteze câteva deliruri şi să le publice sub forma unor versuri albe dar ȋntr-o variantă diminuată, execrabilă. A fost momentul ȋn care am priceput că va fi ceva ce nu ȋmi pot propune să ȋnvăţ ȋn felul ȋn care parcurgeam, oarecum grijuliu, etapele. Mi-a dat şi o dedicaţie pe volumul lui, m-am gândit la ea o lună, ȋncă mă gândesc la ea şi nici nu o mai ţin minte.

Cetatea lui Ţepeş, cuibul boemei bucureştene

Ce seri puteau să se ȋnfiripe acolo, uneori interpretarea se rupea şi spectatorii interveneau pentru ca mai apoi să continue ȋn vecinătatea concretă, sigură a câte unui spectator care modifica prin caracterul şi ezitările lui ȋntreaga scenă. Textul se pierdea, erau caracterele, reacţii care preluau spectatorul şi ȋi dădeau replica ȋn sensul ȋn care sensibilitatea lui se oglindea ȋn actori, totul se transforma de fapt ȋn câţiva autori pe scenă care compuneau şi disecau din punct de vedere sensibil câte un spectator, luat ca subiect, ȋntr-un text clasic. Erau actorii care puneau un text la mijloc. Totul ȋncepuse cu mult ȋnainte, cu Mihai Voicu care avea bani să te ȋngroape cu ei dar care nu ȋşi putea pune baiere histrionismului său şi juca, preda actorie şi bea whisky fără ȋncetare, dădea şi de mâncat studenţilor lui de prin provincie care se urcau dimineaţa pe scenă, ca dromaderii, cu stomacele lipite. A predat ani de zile fără să ceară vreun salariu, cu sticla de Black Label pe masă, cămaşa ieşită din pantaloni şi modula dialogurile din Ondine… el… Falstaff! Ȋmi aduc aminte cu drag de multe din acele exerciţii de actorie. Să fii actor e cea mai gingaşă dintre meserii dar să te ferească Dumnezeu de ironia unui actor, l-au mâncat fript şi pe Voicu. Actorii sunt ca fiarele la circ, dacă ȋi laşi să te bănuie, ȋţi sar la gât.

Leonard Armăşescu, le roi de la boheme

Spre dimineaţă ȋn Papion mai veneau lubrici Radu Zetu, acum actor la Teatrul Mic, Ovidiu Niculescu, Bădia – care vorbeau unii că s-a culcat cu noru-sa, tot cascador la origine şi ajuns actor că vorbea mult, şi amicii mei de totdeauna, cascadorii Vali Albineţ, Rodringer, de care am auzit ȋn gara din Paris că ajunsese borfaş prin Roma, Mărculescu, asasinat lângă Bucureşti, ȋntr-o discotecă, Fram, americanul ucis de ciroză şi voie bună şi mulţi alţii se năruiau, Rona Hartner cu care aveam să joc pe holurile Naţionalului Shakespeare… la examenul de regie al Ilincăi Bernea. Şi bineȋnţeles peste toţi şi toate trona duhul sfâşietor, socratic, absolut al lui Leonard Armăşescu. Omul intuiţiilor absolute şi al seducţiei, acest arhitect din Deva a dat măsura aceslui moment al Bucureştilor. Cărtărescu ori Pleşu ori Lefter ori ce altă mireasă a culturii româneşti nu se compară cu o jumătate de oră de abis cu Armăşescu, un arhitect din Deva… un smintit… capabil să-şi pună amprenta pe sufletul unui om prin trei vorbe dezlânate spuse ca un zvon pe seară… un mare anonim, ca peste tot ȋn istoria noastră.

Ruinele lui Ţepeş, zona Lipscani

Spinoza: “At corpus non terminatur cogitatione, nec cogitatio corpore.” Etica, De Deo ( Un corp nu poate fi limitat printr-un gând, nici un gând nu poate fi limitat printr-un corp)

Scrisesem câteva rânduri febrile ȋntărâtat de traducerile din Nietzsche care zăceau de-acum pe toate tarabele Bucureştilor, anunţând reacţiunea, erau mai degrabă, ȋmi aduc amite, din exerciţiile de sofisticărie puerilă prin care ȋmi propusesem să pot demonstra orice prin metoda ȋntrebărilor şi răspunsurilor, ajunsesem de aceea să funţionez ȋn secţia de literatură a Liceului Spiru Haret ca un cititor de vise şi le descifram destinele colegilor mei – mai ales colegelor -, de aceea mă pusesem să scriu şi altceva decât observaţii minimaliste, eram ȋn plină vârstă a eseului… Catastrofa dulceagă şi intens corectată a argumentaţiilor mele interminabile, şui, cui să o dau?

Marcel Petrişor a fost pentru mine, ȋn acei ani, chipul scriitorului, ȋmi aduc şi acum aminte de lecţiile lui de franceză, nişte bijuterii de punere ȋn scenă a condamnării, ironiei, regimului penal ȋn care se ȋncadrau greşelile de pronunţie şi gramaticeştile noastre naivităţi, era o formă prin care acest mare mărturisitor al trecerii prin puşcăriile comuniste găsise o formă de candoare ȋn a-şi deschide rana, ȋn a ne sugera o dramă esenţială pe lângă care trecuserăm aproape indiferenţi, era poate singura lecţie de istorie contemporană ţinută ȋn franceză din Bucureşti, de un personaj din Eugen Ionescu…

Nu ȋi vei descoperi cu uşurinţă acestui ardelean masiv, mergând legănat pentru că fusese bătut la tălpi până i se rupseseră oasele şi se sudaseră strâmb, nu ȋi vei găsi zic, o urmă de tristeţe… Ȋl găseam pe holurile liceului după mirosul nelipsit al pipei sale de cireş şi ȋl voi fi vizitat de câteva ori ȋn vila sa de lângă Ştefan Furtună unde vom fi adăstat la câteva discuţii de demult… Avea el acolo un balcon cu două fotolii faţă ȋn faţă iar la mijloc un scăunel de tutun şi cafele. Dintre toate ȋntâlnirile noastre, aceea de sub statuia lui Haret, cu manuscrisele mele pe genunchi, a fost cea care mi-a rămas mai cu deosebire ȋn minte. Tot atunci am primit şi primul meu sfat ȋn cele scriitoriceşti: să scriu mai mult despre mine, să nu mă pierd ȋn sofisticăriile fără sfârşit… nu ştiu dacă voi fi respectat acest simplu ȋndemn…

Aveam acasă tot felul de albume de artă, le răsfoiam cu nerăbdare pentru câteva zile , apoi le abandonam pentru ȋncă o jumătate de an. M-am mirat foarte să găsesc pe coperta monografiei despre Grunewald ca autor, pe dom’ Profesor, cum ȋi spuneam noi. Rândurile din “Fortul 13” despre ȋnchisoare, sub comunişti, aveau, prin critica intelectuală adusă regimului şi călăilor, era acolo un aer de seminar, autorul epuizase momentul crimei prin reinstaurarea omului cultural. Momentul epopeic, patriarhal din “Căruţa cu scânduri” arată forţa acestui ardelean pe care comuniştii n-au frânt-o, nici măcar umorul nu i l-au alterat, seninătatea. Doar rândurile pentru Grunewald, pentru acest pictor al chinului, al iadului pe pământ, mai duce ȋn chiar miezul faptei, ȋn pumnul de lacrimi cu care acest om frumos a fost lovit ȋn chiar miezul tinereţii sale, la douăzeci şi sapte de ani.

Dintre mărturisitorii noştrii fiecare are un alt chip, poartă o speranţă veche, ȋşi ȋnţelege istoria printr-o cheie a unui timp ȋn care un alt proiect istoric se pronunţase până la capăt. Petrişor ȋnsă a intrat ȋn puşcărie ȋnaintea oricărei opţiuni. Pentru nimic. Marcel Petrişor e chipul copilului care traversează cu ochii largi această furtună a istoriei. Şi care alege până la capăt partea victimelor, pentru că de partea lor e totul. Prin ultimul volum, “Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi”, ȋn care povestirea “Paznicii şi bătaia” face parte dintre cele mai tragice şi mai definitive bucăţi de proză scrise vreodată ȋn româneşte, Petrişor dă cheia jocului de oglinzi de la capătul tunelului. Felul ȋn care am stat unii lângă alţii, căci asta mai ales riscăm să uităm, să nu mai ȋnţelegem. Secretul unei lumi ȋn care confruntarea e totală.

La capăt, chinul se destramă prin oameni a căror voinţă e mai tare decât sistemul: Nae Cojocaru şi Aurel State, ori prin oameni al căror intelect e mai puternic decât sistemul: Petre Ţutea, sistemul crapă. Victime şi călăi se bat ȋn fond pe aceleaşi lucru: pe evidenţe. Citind cartea lui Petrişor mi-am dat seama că dintre toţi intelectualii noştrii interbelici, Ţutea e singurul care a continuat lupta intelectuală cu un univers ȋnchis ȋn care omul l-a găsit pe duşmanul lui total: pe comunist. Vulcănescu murise. Marcel Petrişor, prin contaminarea cu aceşti oameni imenşi, teribili, pe care i-a ȋntâlnit prin puşcării, stupefacţia pe care o stârneau poate discuţiile dintre Nichifor Crainic şi Ţuţea, a reuşit de fiecare dată să stoarcă ȋnţelesurile, ȋnvăţătura. Petrişor nu se vaită, a ieşit din puşcărie cum cobora Diogene de pe dealurile ȋn care se ȋnfruntau grecii lui. Cu ȋnţelesul.

Petrişor a trăit ȋmpotriva lor şi a râs ȋmpotriva lor şi i-a văzut pe toţi aşa cum au fost, după cum a căutat ȋn seminţiile noi sâmburii unui alt timp. Cum de nu l-au frânt câinii? A intrat ȋn puşcărie cu o vitalitate de urs, ridica deasupra capului roata de tren…

Dragă Antonia,

Scrisoarea mea, cât de rea, rupe-o. Uite, ȋţi scriu alta. Pentru că astăzi ȋnţeleg doar ce a fost frumos ȋntre noi. Prima scrisoare, trebuia să-ţi arate cât de departe am mers şi asta e adevărat dar ea, nu e adevărată. Şi-ţi mulţumesc pentru că ai spus primele cuvinte despre mine pe care le ştiu rostite vreodată. Pentru aceste cuvinte aş mai fi ȋndurat ȋncă şapte ani spaima ta clară. Credeam că nu sunt, Antonia, până când ieri tu mi-ai spus că eu sunt. Nimeni nu ȋmi va mai lua asta şi nici clipele de iubire din Pasajul Victoria, prima noastră noapte de fericire, după atâţia ani, şi primele urme de plictis, cu tine…

“Parcă m-ai fi absolvit de un păcat.”, mi-ai spus. Cu mine ȋnsă ai suferit şi tu, la fel ca mine ai luat deciziile vieţii ȋn lipsa lor de logică totală, iar când rămâneam doar doi, nebuni lipsiţi de sens, când prăbuşită ai ajuns ȋn acea primăvară la psihiatru, e pentru că ai crezut, la fel ca şi mine. E pentru că te-ai născut cu acest chin, cu această putere care ţi-a răscolit trupul şi sufletul, dar acum eşti femeie, Antonia, acum, ai ȋnvins acele puteri şi poţi trăi cu ele iar eu, nefericitul, am descoperit iarăşi, că a fost iubire. Nu ar fi trebuit să rămân lângă tine căci ar fi trebuit să ȋnţeleg că nu mă vei putea iubi astfel şi ţi-ai simţit o vină ȋn care supliciul meu, pe care ȋl credeam doar ȋn intenţia şi in exerciţiul lui, a fost total, căci mi-ai mărturisit: “Am crezut că vei deveni un sfânt!”

Şi mi-ai mai spus, recunoscând cu cuvinte pe care n-aş fi putut să le cred ȋnainte: “Am folosit lucruri ȋmpotriva ta.” Dar ai rămas să mori lângă victima ta până la capăt şi pentru asta, deşi n-a fost iubire, iubire¬-a fost căci de unde ai fi putut tu iubi decât din puterile tale de fier, din lanţurile pe care magia le bate ȋn fierăriile infernale ale iubirii mistice, ştiu, Antonia, că am fi mers până am fi murit amândoi dar eu am plecat să mor fără tine, iată trădarea mea, iată de ce ne-am despărţit!

Când eşti acum femeie şi eu plec – mi-a fost de-ajuns o noapte să văd asta-, te-aş lua cu mine, iubito, şi aş ȋmpăca ȋn cusătura vieţii fericirea cu noua noastră iubire, mai adâncă, acolo unde Noordul a ȋmplinit iubiri ca ale noastre, acolo unde chinul dispare ȋn vinul bogat al trăirii şi unde visul meu, pornit din tine, ar reveni ȋntreg la mine ca vulturul pe braţ, căci astăzi ȋnţeleg cum m-ai iubit, şi mi-e ruşine.

Iar dacă nu ai o imagine despre mine clară, doar mai multe, a fost de-ajuns c-acesta să fie chiar norocul meu să aflu, pentru că tu poţi simţi alţi oameni ȋn concreteţea lor, pentru că alţii sunt de pământ iar eu, numai dintr-o culoare, “omul albastru” mi-ai spus, şi-ntotdeauna m-ai văzut albastru. Cum aş fi trăit eu Antonia, de n-aş fi ştiut de-acum ȋnainte, ca sunt albastru?

Noi n-am ştiut să ne ȋntoarcem ȋn noi când timpul a strigat măsura, am trecut râurile greşelilor, şi când am ajuns la capătul pământului, ne-am sărutat din nou. Trupul tău ȋnceput ȋn iubirea fericită, cum am desluşit ȋn el compoziţia primă, clară, a unei şcoli a iubirii pe care urci, treaptă cu treaptă, şi cât pot eu greşi plecând acum de lângă tine, când vârstele-şi ȋncep din nou vorbirea şi când eşti pregătită de iubire. Hai să fim din nou ȋmpreună iubit-o, de astă dată nu ȋmpotriva noastră ci ȋmpotriva lumii, hai să fugim pe orizontul nordic ca două puncte de lumină.

Vina ta, ce vină ai tu. Tu n-ai nici o vină. Nu trebuie să-mi spui că doar prietenie a fost aşa cum se păstrează ceva curat, nu trebuie să-mi spui că noi nu ne-am urât atunci când ne-am certat şi ne-am bătut, nu trebuie să ştii măcar că tu m-ai chinuit, deşi aceasta a fost iubirea noastră de mijloc, căci noi avem trei iubiri. Mi-e teamă că vei uita ȋn timpul ce urmează, intensitatea de fulger a forţelor tale căci doar eu le ştiu, doar eu am mers până la capătul lor, şi ȋnainte, doar eu pot să răzbat ȋn forţa lor atroce, să le adun ȋn tine mănunchi şi să fac zeul. Acum, Antonia, e cel mai periculos moment din viaţa ta. Tu poţi fi acum doar femeie aşa cum poţi fi din nou numai drac. Vei alege femeia căci femeia trăieşte şi vei fi tristă iar, de multe ori, când vei ieşi noaptea la sabatul vrăjitoarelor, să implori dracul. Ȋngerul tău căzut. Eu am vorbit cu el, ȋl ştiu aşa cum ştiu rană cu rană drumul meu tare, fierbinte. Şi ȋl iubesc. Şi-aş vrea să am lângă mine şi femeia. Dar viaţa, viaţa spune mereu câte ceva.

Nu te uita la mine Antonia, că nu mă vezi. Iacă nu poţi vedea ȋn mine, din fumul ce se ridică din sufletul meu, şi din prea puţinle clipe ȋmpreună, acum, când ar fi trebuit să ne ȋntâlnim prima oară. Dar fără suferinţa mea aş lua-o, ştii bine, de la capăt. Omul albastru, omul albastru, omul albastru. Dracul meu, omul albastru, de adoraţie, de suferinţă, orb şi nebun, omul albastru care ȋntră ȋn camera joasă şi mucegăită, care se luptă cu şoarecii pe cărţi şi zace ȋntre coloanele catedralei sub barba sfinţilor. Omul albastru, omul albastru, omul albastru, care tăcut şi cu privirea ȋn jos se plimbă momentan prin grădină, tristeţea, gândul lui, cât sunt de inutile. Oare nu aş fi ştiut eu că mă va omorâ omul albastru aşa cum dracii te ciupesc de cur pe tine?

De ce pot să-ţi spun acunm ce simt? Mă opresc, mirat. E pentru că mi-ai dăruit o noapte de iubire. E pentru că din spaima ta ies ca dintr-un botez alchimic. E pentru că demonul şi omul albastru, perechea aceea infernală, pactul prin care ne-am spus toate minciunile din lume fără să ne minţim iubindu-ne dar mai degrabă murind ȋmpreună, a căzut. Acum putem fi ȋmpreună pentru că s-au deschis cerurile. Acum, ȋn nunta alchimică mai mergem la braţ cu un homuncul transparent pe care să-l depunem ȋn fosforescenţa scriiturii, eu, şi a culorilor, tu. Căci s-amplinit şi a ajuns. Iar dacă chiar aşa, noi nu vom fi ȋmpreună, ȋnseamnă că ce se petrece pe lume e fără sens, ar putea să nu se petreacă.
Antonia, noi stăm acum faţă ȋn faţă fără să ne spunem nimic. Cu ochii ȋnchişi. Iar tu mi-ai spus: “pe dinăuntru, eu sunt tu”. Apoi eu te-am luat de mână şi am strigat pănă când pietrele au ieşit din pământ de durere. Căci dacă cineva mi te ia acum, eu ȋl blestem pe Dumnezeu iară păcatele mele, viaţa mea se va curma ȋntr-o limbă de iad. Când am ȋnţeles iubirea noastră, am ştiut că până astăzi noi am trăit suferinţa ei, să-i ȋnţelegem bucuria, şi bucuria urmează. Iar dacă bucuria nu urmează, eu ȋl blestem pe Dumnezeu, căci pentru dreptatea lui, minte mea refuză să ştie şi pleacă.

Antonia, iubita mea, poţi tu suferi lumea lângă mine ȋntreagă, Antonia mea din lacrimi pe bazalt, cea care cobori pe terasele răsturnate ale răcorilor, ȋmbrăcată ȋn rochie de mireasă şi mă ridici uşor dintre scândurile destinului meu apostat, şi mă iubeşti ȋn vârtejurile albastre de ape, care m-ai ȋnvăţat suferinţa şi moartea, nu vrei tot tu să mă-nveţi bucuria?

Ştiu, nu e nimeni să vadă. Când voi fugi ȋn Noordul de poveşti, când ȋmi voi pune cortul ȋn pustie şi când doar vântul şi păsările mă vor mai cunoaşte, când voi ȋncepe să dăltuiesc timid, zeul tău, creatorul va şti că-mi spun rugăciunea şi mă va ierta pentru toate păcatele mele. Te voi desprinde iar dintre lucruri, din şoapte şi voi dormi-nvelit ȋn memoria chipului tău. Iar glasul, glasul tău doar din bucurie, ȋl voi bea ca pe vin, dimineaţa.

Antonia, eu nu mai ştiu nimic. Nu mai ştiu ce să vreau, pentru că vrerea s-ancheiat ca un traseu alchimic, de idee, şi pentru că din aurul lui, nu e viaţă, doar aur. Şi merg cu aurul prin lume plângând, necrezându-l. Mă-ntreb, ȋn seara asta ȋn care doar grijile se ȋndesesc dacă nu trebuie să fac ceva acum, dacă voi mai avea curajul mâine. Aş spune să vii mereu la mine dar eu unde mă duc? Şi când mă gândesc iară la curajul pe care l-aş avea lângă tine, la forţa pe care ştiind să te am, aş rupe din lume, când mă gândesc acum, că vine dimineaţa, că fără tine voi trăi şi azi degeaba, aş vrea să te ȋntrebi adânc ȋn tine, pentru prima oară. Ce-amară e viaţa, când ea a fost unită, adâncurile erau larg departe, şi când adâncurile s-au ajuns, viaţa s-a spart ȋn labirinturi.

Dar… tu nu ai ȋncă curajul de a trăi, curajul acela tare şi orb din care se forjează viaţa, tu vrei ȋncă totul de-a gata şi nu poţi hotărâ ȋncă nimic pentru tine. Eşti ȋncă un copil cu gândul aiurea şi tot ce poţi ȋncepe e fără importanţă. Tu nu crezi ȋn nimeni şi-n nimic, te joci şi joaca, sfărâmată, se preface ȋn zile. Nu eşti ȋncă ȋntreagă şi de-aceea, drumul cu tine nu duce nicăieri. Ai vrea să te cunoşti căci nu ştii nici tu despre tine. Ai vrea, şi vrerea se preface ȋn trecut. Ai crede, şi credinţa nu ajunge rugăminte. Ai şti, dar amâni.

Să-ţi spun eu despre ziua ȋn care m-ai lăsat să ajung la tine, când s-a rupt vraja şi când primele contururi ale templului au ieşit dintre griuri, cum ies lucrurile dimineaţa, numai linii. Aş vrea să-ţi spun că astăzi m-ai eliberat de răul ţau şi-ţi mulţumesc. Aş fi rămas poate nimeni şi nimic fără tine dară cu tine, aş fi rămas numai suferinţă şi astăzi, şi suferinţa a trecut iar tu apari din ce ai vrut foarte mult să fii om, te-ai ȋncarnat, şi chinul tău a fost mare până aici. Aş vrea să-ţi spun că abia după ce ai ajuns am putut şi eu să fiu mai departe.

Mă simt şi mă pot privi după mulţi ani ȋn oglindă, trebuie să-ţi spun că ȋn multele mele pagini de ȋnsemnări, mult după ce ne-am despărţit, controlam oglinda să văd cât de departe merge privirea mea ȋn recunoaştere şi-abia pâlpâia uneori, ca ȋn vis. Acum, vraja cea puternică şi rea s-a spart. Mă ştiu, nu mai alunec ȋn gânduri, nu mă mai tem de oameni, pot auzi ce spun. Ȋntr-o zi, doar pentru că te-am văzut aici, m-am bucurat pentru mine. Şi ȋnţelegând, te-am dorit din nou.

Ȋnchei cumva speriat de gânduri, neştiind de ce au ieşit aşa răsfăţate şi ȋncercând să-mi revin din dulcegării, treptat ȋmi aduc aminte că lucrurile arată altfel, poate sunt şi altele. Ȋnţelegi de fapt că suferinţa mea am fost eu, ca o boală, ceva pe care ai cutezat s-o intensifici dar de care ştii bine că a trebuit să te fereşti căci melancolia e otrăvită. Tu ai ştiut otrava mea albastră şi de aceea, nu m-ai mai iubit, căci suferinzii n-au destin, doar ȋntâmplare şi eşec. Iar cei care adoră, nu sunt zei, sunt oameni săraci. Acum văd clar ȋn mine, halucinant, ruperile, simt oroarea ȋntâmplărilor şi dincoace, ȋn mine, te privesc acum aşa cum eşti tu bună, aşa cum te-am tras ȋn nebunia mea albastră. Aş fi ajuns ȋnsă la tine, să ştii, cu fericirea, dacă tu ȋnsăţi nu erai numai probleme căci boala mea de vis era frumoasă, când mă trânteam noapte pe covor şi povesteam. Eram nebun dar eram viu, doar tu ai scos din mine albastrul, o singură culoare, şi pentru asta ţi-au trebuit ani. Iar pentru culoarea asta, pe care astăzi ȋnţeleg s-o amestec din nou, va trebui să plec, ȋnfrânt. Noi nu ne putem iubi căci eu am suferit lângă tine. Acum, suferinţa a trecut. Şi nu te mai ştiu. Acum, eu sunt nebun.

Şi n-am de unde să te cer căci tu nu vezi ȋn mine decât suferinţa, nu mai ştii decât suferinţă. Dar ȋţi spun acum un lucru pentru prima oară, Antonia. Eu nu sunt aşa. Eu nu sunt omul albastru! Mie ȋmi place viaţa mai mult decât ţie şi eu o ştiu mai bine, pe viaţă. Eu am iubit şi am fost fericit, eu m-am bătut, am ȋnvins şi am fost ȋnfrânt, eu am răzbit şi am dansat mai mult decât tine. Melancolia mea, ar trebui să ştii despre o altă iubire a mea, când femeia era doar frumoasă şi doar femeie, să ştii cum ea, melancolia, s-a aprins, aceeaşi boală care m-a ucis ȋn preajma ta, s-a aprins deci, şi a devenit entuziasm. Eu asta am căutat lângă tine şi dacă nu am găsit e pentru că tu, ȋn tine, era deja un om albastru, o suferinţă care a crescut ca o floare de cucută sub ochii tăi malefici, ȋncet, pe care ai ȋngrijit-o cu priceperea curioasă a nebunei şi care apoi mi-ai oferit-o s-o beau. Eu am murit lângă tine de acolo de unde aşteptam să trăiesc şi dac-am acceptat să mor e pentru că ştiam să trăiesc din acel lucru. Ce a lipsit…

Ştim noi oare, Antonia, acum, să ne ferim unul de altul? De ce-ai ales tu dintre toate cele o mie de pasiuni ale mele doar tristeţea? Ȋţi place ţie suferinţa mea? Oare nu ai văzut că vraja ta poate fi bună? De ce m-ai vrut tu trist? De ce m-ai ȋntristat? Ah, fată cu ochi nebuni, tu crezi că nu te-aş fi iubit pentru tine? E-adevărat, poate. Că ce… ştiai tu iubi? Şi ai văzut cât de albastru am devenit când am ȋnteles că nici să-nveţi iubi nu ştii, căci te iubeam…